UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

„Evanghelia copilăriei Mântuitorului Iisus Hristos”

LUCRARE DE SEMINAR

PROFESOR COORDONATOR:Prof. Univ. Dr. Mihai Valentin Vladimirescu

MASTERAND: Pr Sprâncenatu Adrian

Facultatea de TeologieMaster I

CRAIOVA

2013

CUPRINS

Cuprins ...............................................................................2• Introducere..................................................................................3• Capitolul I: Cadrul istoric şi geografic....................................... 4 I.1. Date cronologice................................................................4 I.2. Situaţia politică, religioasă şi culturală a Palestinei...........4

• Capitolul II: Originea şi existenţa Mântuitorului .......................8 II.1. Originea omenească a lui Iisus Hristos Genealogia Mântuitorului.................................8 II.2. Originea dumnezeiască a lui Iisus Hristos Vestea naşterii................................................10

• Capitolul III: Pruncul şi Copilul Iisus, Domnul.......................12 III.1. Naşterea Domnului......................................................12 III.2. Copilul Iisus Hristos, Mântuitorul la 12 ani la Templu. . ...................15

Concluzii ................................................................................................ Bibliografie .............................................................................................20

2

Introducere

Nevoia de credinţă a sufletului, a pus omenirea din toate timpurile în faţa problemelor religioase, căutând stabilirea unor raporturi de dependenţă sau independenţă de imensitatea divină prin orânduirea unor legi care au purtat când specific omenesc, când pe cel spiritual al dumnezeirii.

Definiţii abstracte, producţii ale unui creier sleit ce se zbate neputincios în căutarea unor formule de originală spiritualitate s-au scurs de-a lungul vremii paralel cu puterea evangheliei lui Iisus. Mintea umană a căutat să descifreze nu numai sensul elementar al dogmelor, sau o aplicare a acestora în viaţa de toate zilele; dincolo de aceste încercări sau de ciudatele răzvrătiri ale unora făcute în numele ştiinţei, oamenii au încercat să cunoască pe Iisus, ca Om şi Dumnezeu în cele mai mici amănunte.

Viaţa lui Iisus, în realitate este însăşi temelia vieţii şi a credinţei noastre, căci pe evanghelia Lui se întemeiază întreaga teologie, morală şi existenţă, Iisus fiind un început şi un sfârşit.

Iisus –cel mai mare ideal de perfecţiune şi de armonie divino-omenească, pe care l-a avut cândva omenirea –rămâne Alfa şi Omega, Calea, Adevărul şi Viaţa şi în faţa Lui lumea se va închina cu smerenie, între El şi Dumnezeu, nemaifăcându-se nicio deosebire.

Născut în mod minunat din Tatăl –şi în mod văzut şi mijlocit prin participarea Fecioarei Maria în marele proces al iconomiei divine –Iisus rămâne un ideal, către care vom tinde cu nostalgie, până la limita la care dimensiunile mărginirii noastre se pot înălţa.

Prin păcat, dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu, erau întinate, iar spiritualitatea dintre om era o stare de incertitudine şi zbucium. Prin păcat, moartea devenea stăpâna omului şi dincolo de el, omul nu se regăsea nici pe sine nici pe Dumnezeul căruia-i slujise. Eliberarea nu i-o putea aduce decât Cineva, care luând chip de Om, avea să stea în lume, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu, ca astfel jertfa să fie deplină, devenind totodată, pildă de luptă şi de biruinţă împotriva răului. Pe de altă parte, prin păcat, se jignise onoarea lui Dumnezeu, căci păcătuind se nesocotesc poruncile sfinţeniei şi ale voii Sale. Împăcarea între om şi Dumnezeu nu se putea face astfel decât de o fiinţă, care să unească în sine „la plinirea vremii” Dumnezeirea şi omenirea: adică de Dumnezeu ca om.

Desigur, iconomia operei de mântuire a lumii –prin naşterea şi venirea lui Iisus pe pământ –e o taină care va frământa mintea noastră multă vreme, căci tocmai în această enigmă consta întregul mister al mântuirii noastre.

Capitolul ICadrul istoric şi geografic

I.1. Date cronologice Sfintele Evanghelii nu sunt biografii ale Mântuitorului. Căci niciunul dintre Sfinţii Evanghelişti n-a intenţionat să scrie o „viaţă” a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, şi nu şi-au propus să scrie istoria lui Iisus din Nazaret, ci să arate cum şi-a împlinit Dumnezeu planul de mântuire a lumii, prin venirea ca Om, prin propovăduirea însoţită de fapte minunate, prin moartea pe Cruce, Învierea şi Înălţarea la ceruri a Fiului Său.

3

Ca Om adevărat, Iisus a avut o biografie. Dar cum Evangheliştii nu încearcă nicidecum să facă vreo separaţie între Iisus şi Hristos, ideea stabilirii unei cronologii precise a vieţii Fiului lui Dumnezeu Întrupat1. Iisus se naşte în timpul Împăratului August, rege în Palestina fiind Irod Idumeul, fiul lui Antipater si tatăl lui Arhelau. Dacă socotim că Ioan Botezătorul îşi începe activitatea în al 15-lea an al domniei Împăratului Tiberiu şi că Iisus vine câteva luni mai târziu să se boteze de către Ioan în apele Iordanului, având pe atunci vârsta de 30 de ani, şi că de Paştele acelui an Iisus pleacă la Ierusalim să cureţe Templul de zarafi şi negustori şi că Templul se găsea în al 46-lea an de rezidire…şi cum anii de domnie ai lui Tiberiu trebuie să se calculeze din anul 765 a. U. C. (12 p. Hr.) –de când August îl luase coregent „socius imperii”…şi cum Irod Idumeul începuse zidirea Templului în al 18-lea an al domniei sale, adică în anul 734 a. N. C. (20 p. Hr.), iar dacă pe atunci Iisus avea cam 30 de ani, nu putea să se nască decât –pe la finele anului 794 a. U. C. (5 a. Hr.) sau cel mai târziu la începutul anului 750 a. U. C. (4 a. Hr.). Betleemul Iudeii –Betleem Efrata –un orăşel situat la 10- 12 km la sud de Ierusalim, e locul în care avea să se nască Iisus în noaptea sfântă, din Fecioara Maria, care venise din Nazaret însoţită de Iosif, pentru înscriere2.

I.2. Situaţia politică, religioasă şi culturală a PalestineiÎn lunga sa perioadă de glorie marele Imperiu Roman includea şi vechea ţară a

Palestinei sau cum se mai numea, „Ţara Sfântă”, în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos. Era un popor cu o veche cultură şi un destin aparte, bucurându-se de privilegiul de a se numi „popor ales”. „Poporul ales” a menţinut, prin profeţi, legătura cu Dumnezeu, pregătind omenirea pentru primirea Fiului lui Dumnezeu în chip de om.

Încadrat în civilizaţia lumii antice, „poporul ales” se dezvoltase armonios, practicând şi circumciziunea ca semn al Legământului făcut de Dumnezeu cu Avraam (Facere XVII).

Totuşi, mândria „poporului ales” a îndurat, de-a lungul veacurilor, jugul multor stăpâniri străine. Păstrând şi în robie conştiinţa superiorităţii sale religioase. Măreţia din timpul împăratului David, devenise uneori o amintire şi o vie dorinţă mesianică, Alexandru cel Mare va anexa, în anul 332 î.Hr., Iudeea la Imperiul său imens. Cultura elenistică, îmbrăcată în limba greacă, va fi cunoscută şi în Ţara Sfântă şi va influenţa paturile conducătoare ale fariseilor şi saducheilor. Epoca elenistică se impune cu valorile ei culturale care nu-i lăsa indiferenţi nici pe iudei. Siria şi mai ales Alexandria, centrul elenismului, vor exercita o influentă adâncă asupra culturii Orientului înainte şi după Hristos. Prin filiera şcolii iudeo-greceşti din Alexandria vor pătrunde şi în Ţara Sfântă idei şi expresii filozofice stoice neoplatonice şi neopitagorice.

Stând un veac sub Ptolemei (320), Palestina cade apoi sub Seleucizi (189), când se intensifică persecuţiile, mai ales sub regele Antioh al-IV-lea Epifanes (175-164 î.Hr.), care urmărea elenizarea acestei ţări. În faţa acestei primejdii, „poporul ales” face front comun şi se revoltă, sub conducerea lui Matatia şi a fiilor săi din neamul Hasmoneilor sau al Macabeilor (160-140 î.Hr.). Altă epocă de înflorire începe după eliberarea de sub sirieni, care-şi atinge apogeul sub regele Alexandru Iannai (103-76 î.Hr.).

În 63 î.Hr. Pompei cucereşte Ierusalimul înglobând regatul iudeu provinciei Siria. Statul iudeu se întâlnea cu ultimul titan politic antic. Fierberea religioasă şi etnică era explozivă. Revolte după revolte cuprind Siria şi mai ales Iudeea.

După o crâncenă revoltă, regii hasmonei cad, fiind înlocuiţi cu regii apatrizi, fideli cuceritorului. Întemeietorul noii dinastii, Herades I sau Irod, supranumit „cel Mare”, aserveşte ţara total romanilor. Palestina făcea parte din provincia imperială Siria, condusă de „legati Augusti”. Nici sub Apatrizi nu încetează tulburările. În sfârşit vine un „procurator pro legato”, în anul 6 î.Hr., pentru a pacifica ţara, având puteri aproape egale cu ale legatului Siriei.

1 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament / vol I, Ed. Teofania, Sibiu 2001, p. 1032 Copăceanu Emanuel, Iisus din Nazaret, Ed. Doris, 1990, pp. 29-30

4

Aceasta era situaţia Palestinei în ajunul naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.Mai-marii poporului erau preoţii, mai puternici fiind fariseii şi saducheii dintre care se

alegeau arhiereii. „Bătrânii” aveau un loc special şi făceau parte din sinedriu, autoritatea supremă religioasă şi politică a iudeilor, în fruntea căruia sta arhiereul. Organizatori ai cultului şi conducători ai poporului, preoţii întemeiaseră hierocraţia şi deţineau o poziţie dominantă, întărită prin prescripţii religioase. Ocupându-se numai cu treburile Templului (preoţii şi leviţii), ei îşi alcătuiseră rânduieli care le asigurau existenţa. Pe lângă ei, mai trăiau bine bogătaşii, marii latifundinari şi comercianţi. „Poporul pământului” era format din ţărani săraci, ciobani, pescari, slugi şi sclavi.

Saducheii şi fariseii se individualizează ca două curente religioase şi politice diferite în timpul procesului de elenizare. Saducheii numărau reprezentanţi ai aristocraţiei preoţeşti, se acomodau mai uşor cuceritorilor, elenizându-se şi romanizându-se3. Erau firi mai paşnice şi mai temperate, numai spre a-şi păstra demnităţile şi poziţiunile înalte pe care adesea le luau cu ajutorul stăpânirii romane.

Fariseii erau în fond oameni evlavioşi şi care duceau o viaţă destul de curată. Urând cu pasiune tot ceea ce nu era iudaic, câştiga simpatia evreilor, dar îşi atrag ura stăpânitorilor romani4. În ultimă analiză, atât saducheii , cât şi fariseii, erau tot atât de intransigenţi în materie de inovaţie.

Deosebiţi structural de ei erau esenienii ce reprezentau alt curent religios al vremii. Membrii acestui curent trăiau în comunităţi de „aleşi”, lucrau, mâncau şi se rugau în comun. Esenienii concepeau altfel decât contemporanii şi, pe Mesia, nu ca pe un cuceritor, ci ca pe un eliberator din suferinţele pământeşti. Esenienii se dedicaseră suferinţelor umane; cunoşteau, pe măsura vremii, bolile şi leacurile; credeau în „puterea cuvântului” şi le ieşise veste pretutindeni în ţară că erau „factori de minuni”. Asemenea comunităţi eseniene organizate erau numeroase în ţară, iar una dintre cele mai importante era cea de la Qumram, la 2 km vest de Marea Moarta şi la 13 km sud de Ierihon, unde s-au descoperit, între 1948 şi 1956, circa 40.000 de fragmente de manuscrise, de o mare importanţă pentru cunoaşterea mediului istoric şi geografic în care a trăit şi activat Domnul Iisus.

Aceasta era situaţia politică şi culturală din Ţara Sfântă, când cezarul August, în anul 749, a dat poruncă să se „înscrie” toată lumea din imensul său Imperiu, adică să se prezinte la un recensământ. Censul din 241 î.Hr. da cifra de 260.000 de cetăţeni, capabili de-a fi recrutaţi. Deci şi recensământul din 749 al Romei sau anul 5 al erei noastre urmărea constatarea stării militare a Imperiului, în orice caz, recensământul fusese ordonat şi legatul Siriei, Quirinus, trecuse la executarea lui (Luca II,2). Fiecare cetăţean trebuia să se înscrie în linişte în localitatea sa de naştere, ceea ce ne arÎta că era un recensământ general5.

Care era însă situaţia economică a ţării în epoca lui Iisus? Irod Antipas, la fel ca şi tatăl său, a fost un mare constructor. A organizat mai întâi

refacerea oraşului Seforis, a căzut prada tulburărilor ce au marcat sfârşitul domniei lui Irod cel Mare, în anul 4 î.Hr. Curând după aceea şi-a dorit o nouă capitală, pe care a construit-o pe ţărmul lacului, denumind-o, în onoarea Împăratului Tiberiu care domnea pe atunci, Tiberiada. Aceste activităţi edilitare au avut consecinţe pozitive pentru popor, dând multora de lucru, iar restaurarea unei capitale nu putea să nu antreneze avantaje economice considerabile. Dar în Galileea Inferioară activitatea dominantă era agricultura (culturi de măslini, de viţă-de-vie şi de grâu).

Populaţia Galileii era alcătuită în esenţă din iudei, chiar şi în oraşele în care exista o semnificativă prezenţă grecească. Clasele conducătoare se deschiseseră culturii eleniste, în primul rând familiei domnitoare.

Moneda bătuta la Tiberiada în vremea lui Antipas era inscripţionată în limba greacă. Spre deosebire de vecinul său Filip, el avea, totuşi, grijă ca monedele sale să nu includă

3 Petru Rezuş, Domnul Iisus Hristos, Ed. Eminescu, Bucureşti 1994, pp. 7-104 Emanuel Copaceanu, op.cit., pp. 155-1565 Petru Rezuş, op.cit., pp. 10-12

5

imagini reprezentând făpturi vii, desigur ca să nu ofenseze sensibilitatea religioasă a supuşilor săi. După recucerirea ţinutului în vremea lui Aristobul I şi după reiudaizarea care i-a succedat, expresia „Galileea veneticilor” (I Mac 5,15) nu mai corespundea în nici un caz stării reale a lucrurilor. Ataşamentul galileenilor faţă de Templul din Ierusalim este documentat de pelerinaje şi de marea mişcare de protest organizată de iudeii din Tiberiada împotriva profanării Templului, plănuită de Caligula6.

Capitolul IIOriginea şi existenţa Mântuitorului

II.1. Originea omenească a lui Iisus Hristos. Genealogia MântuitoruluiNaşterea mai presus de fire Mântuitorului de la Sfântul Duh şi din Sfânta Fecioara

Maria, constituind cea mai esenţială dogmă a creştinismului, face ca genealogia să capete un sens istoric, arătând mijlocul de venire în lume a Mântuitorului.

Religia creştină, cu toate că era destinată tuturor neamurilor, ea totuşi se adresează iudeilor. Din această pricină, trebuia să propovăduiască către ei, precum şi în lumea întreagă, ca dumnezeiescul Său întemeietor este cel vestit de profeţi: fiul lui David, toiagul cel din rădăcina lui Iesei (Isaia XI,1,10).

Aceasta este prima propovăduire a Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, ca în persoana Mântuitorului propovăduit de ei s-au împlinit toate făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de Avraam, ca „în El se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Facere XII,3) şi către David, ca „din rodul pântecelui tău, voi pune pe scaunul tău” (Psalmul CXXXI,2). Sfinţii Părinţi, având în vedere importanţa ce reprezintă pentru Biserică originea trupească a Mântuitorului de la Adam şi David, precum şi plinirea profeţiilor în persoana Lui, au comentat de multe ori şi cu atenţie genealogia Mântuitorului, expusă de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca.

Înainte de Sfântul Ioan Damaschinul, Iuliu Africanul s-a apucat să explice genealogia, zicând: „Ca să înţelegem adevărul Sfinţilor Evanghelişti, voi istorisi diferenţa şi schimbarea genurilor. Naşterea după fire aparţine lui Matei, iar naşterea după lege este specifică lui Luca. Din descendenţii lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Natan, care la rându-i a născut pe Iacob. Murind Natan, soţia lui s-a căsători cu Melhi, care era fiul lui Levi şi frate cu Panter din neamul lui Natan şi nu din Solomon. Din căsătoria aceasta, s-a născut Ili. Deci, din aceeaşi mamă au provenit doi fraţi, Ili şi Iacob; Iacob din neamul lui Solomon, iar Ili din neamul lui Natan. Când a murit Ili din neamul lui Natan, fiindcă nu avea fii, Iacob, fratele lui, s-a căsătorit cu soţia rămasă văduvă şi a născut pe Iosif, logodnicul Mariei. Deci, după natură Iosif era fiul lui Iacob şi descendent din Solomon, iar după lege era fiul lui Ili şi descendent din Natan7.

Iisus este fiul lui David. Acesta este mesajul proclamat de către Evanghelistul Matei, cu intenţia de a afirma imediat continuitatea lui Iisus faţă de Vechiul Testament. Expresia aceasta avea o însemnătate mesianică, însă şi un sens politic, deoarece Mesia trebuia să restaureze monarhia în Israel. Titlul de „Fiul lui David” acordat lui Iisus subliniază faptul că misiunea Lui corespunde aşteptării istorice a poporului lui Israel.

Ca fiu al lui David, Iisus este Hristosul cel aşteptat. El este un dar în primul rând pentru Israel, fapt ce reiese din titlul de „Fiu al lui Avraam”.

6 Jacques Schlosser, Iisus din Nazaret, Ed. Corint, Bucureşti 2003, pp. 42, 46-487 Ierom. Magistrand Apostolos Dimelis, Genealogia Mântuitorului după Sfinţii Părinţi, în rev. Studii Teologice, an X, nr. 9-10/1958, pp. 569-571

6

Expresia Fiul lui Avraam nu aminteşte numai faptul că Iisus aparţine numai poporului ales, al cărui stramoş este vestitul patriarh, ci anticipează mai ales tema mântuirii neamurilor, reprezentate de magi (cf. Fac 12,3). Dacă din cauza neascultării Adam a fost pedepsit prin alungarea din grădina Edenului, iar prin el umanitatea a cunoscut dezastrul potopului, prin ascultarea sa, Avraam, „împotriva oricărei nădejdi nădăjduind, el a crezut” (Rm 4,18) şi a devenit destinatarul făgăduinţei unui pământ în care să curgă lapte şi miere şi a unei posterităţi numeroase precum stelele cerului. Genealogia prezentată de Matei este iluminată de această îndoită făgăduinţă făcută de Dumnezeu lui Avraam şi lui David8.

O altă problemă care a preocupat pe Sfinţii Părinţi este şi pomenirea femeilor în genealogia Sfântului Matei, fapt neobişnuit în genealogiile evreilor. Acest fapt a atras atenţia Sfinţilor Părinţi, fiindcă Sfântul Evanghelist Matei, trecând cu vederea pe cele care au strălucit în virtuţi, aminteşte anumite femei, printre care unele erau cu o morala dubioasă, iar altele străine de neamul evreiesc. Una dintre ele era şi Tamar. Tamar a fost nora lui Iuda şi totuşi a născut pe cei doi fraţi Fares şi Zara, cu socrul său. Sfântul Ioan Gură de Aur, insista mult asupra acestei probleme, zicând: „Dacă ar fi făcut genealogia unui om simplu, ar fi trebuit să nu amintească nimic despre astfel de femei. Dar de vreme ce vorbeşte despre Dumnezeu Întrupat, nu numai că a trebuit să treacă numele femeilor, ci a fost nevoie să le vestească cu mult curaj, demonstrând îngăduinţa şi puterea lui Dumnezeu. Căci pentru aceasta a venit în lume, nu ca să păsuiască patimile noastre ruşinoase, ci ca să le vindece(…). Dar nu numai cauza de mai sus a determinat pe Matei să menţioneze în genealogia sa pe Tamar şi pe celelalte femei păcătoase, ci ca să arate că toţi au fost păcătoşi, chiar şi strămoşii Domnului şi, deci, era necesară venirea lui Mesia9.

De la Avraam la David, Sfântul Matei număra paisprezece generaţii. De la David la exilul din Babilonia se succed paisprezece generaţii, şi de la exilul din Babilonia până la naşterea lui Mesia sunt înregistrate alte paisprezece generaţii.

Cheia de interpretare a genealogiei lui Matei este ascunsă în ghematria cifrei paisprezece. De altfel, şi valoarea numerică a numelui ebraic David (Dwd = 4+6+4) corespunde numărului paisprezece. Pentru Matei, Iisus este regele davinic prin excelenţă (de trei ori David = 3*4), Mesia.

Finalul arborelui genealogic stabileşte totuşi două lucruri: în primul rând, înaintea oamenilor Iisus este Fiul Mariei, în al doilea rând, arborele genealogic se încheie cu Iosif, fiul lui David, care devine tatăl lui Iisus în faţa legii. Paternitatea legală era cunoscută în gândirea juridică iudaică.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Aşadar, când auzi că Fiul lui Dumnezeu este Fiul lui David şi al lui Avraam, nu te îndoi că şi tu, fiu al lui Adam, vei fi fiu al lui Dumnezeu. Ca Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar şi în deşert atât de mult, dacă n-ar fi vrut să ne înalţe şi pe noi(…)”10.

II.2. Originea dumnezeiască a lui Iisus Hristos. Vestea naşterii

Pentru a înţelege situaţia Mariei şi a lui Iosif trebuie făcut apel la practica matrimonială din perioada Noului Testament. Căsătoria se desfăşura în două momente. Primul moment se numea Qiddushin sau Erussin (logodna). Prin logodnă, cei doi tineri îşi exprimau dorinţa reciprocă de a se căsători şi se angajau în faţa martorilor de a o respecta. De asemenea, cei doi erau consideraţi deja soţ şi soţie, astfel încât, în caz de infidelitate, femeia era considerată adulteră, iar în cazul morţii bărbatului, era socotită văduvă şi supusă normelor ce reglementau această stare. Singura diferenţă faţă de căsătoria propriu-zisă consta în faptul că cei doi nu locuiau încă împreună, iar legăturile trupeşti erau interzise. De obicei, fata rămânea

8 Lect. Dr. Constantin Preda, Cartea neamului lui Iisus Hristos, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, pp. 235-2369 Ierom. Magistrand Apostolos Dimelis, op.cit., p. 57310 Lect. Dr. Constantin Preda, op.cit., pp. 238, 243

7

în această perioadă în casa părinţilor. Cel de-al doilea moment se numea Qiddushin. Femeia era adusă în casa soţului, şi astfel începea sărbătoarea care dura opt zile, după care cei doi puteau începe viaţa de familie propriu-zisă. Zămislirea lui Iisus are loc în intervalul dintre Qiddushin şi Nissuin. Acest fapt concorda cu Luca (1,27) , ceea ce înseamnă că zămislirea lui Iisus de către Maria exclude orice legătură cu Iosif.

Sfântul Evanghelist Matei afirma că Fecioara Maria a rămas însărcinată prin lucrarea Duhului Sfânt, mai înainte de a fi ei laolaltă (synelthein 1,18), deci de a locui împreună. Verbul synelthein nu se refera la raporturi intime conjugale. În lumea ebraică, verbul specific care se referea la relaţia intimă dintre un bărbat şi o femeie este cel de a cunoaşte.

Acest sens este confirmat şi de faptul că îngerul îi porunceşte lui Iosif de a lua la sine (paralabein), adică în casa lui, pe Maria ca soţie11.

Iisus Hristos S-a impus ca Dumnezeu chiar de la conceperea Sa ca om în Sfânta Fecioară. Însuşi faptul că se concepe din Fecioară e o dovadă a dumnezeirii Sale.

Existând ca Persoană dinainte de aceea, n-avea nevoie de sămânţa bărbătească pentru a veni la existenţă. Îşi ia El însuşi firea omenească din Fecioară. Fiind Dumnezeu-Cuvântul, a putut să facă aceasta, aşa cum a putut crea pe primii oameni, fără a recurge la niscai legi superioare Lui. În sensul acesta Sfânta Evanghelie a lui Ioan spune: ” Şi Cuvântul trup S-a făcut (El însuşi) şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14).

Dacă pe primul Adam l-a putut crea Cuvântul din nici un om anterior, de ce nu s-ar fi putut aduce pe Sine la existenţă şi ca om, fără sămânţa bărbătească, dar totuşi din sângele omenesc al Fecioarei, pentru a intra chiar prin concepere în unitate de fiinţă cu oamenii , dar totuşi ca un început nou, fără de păcatul strămoşesc, în rândul lor?

Conceperea Fiului lui Dumnezeu ca om prin El însuşi, din Fecioară, îl mărturiseşte Sfintei Fecioare îngerul Gavriil şi-l mărturiseşte şi ea însăşi. Îngerul îi dă mărturie Fecioarei, şi prin ea tuturor celor de după aceea, despre dumnezeirea Celui ce se va naşte din ea, spunându-i: ”Nu te teme, Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 30-33).

Împărat veşnic peste toate nu poate fi un om. El nu poate fi decât Dumnezeu, făcut Împăratul peste toate şi ca om, întrucât îşi câştigă această calitate şi ca om, prin iubirea dumnezeiască de care umple şi umanitatea Sa.

Mărturia îngerului provoacă pe cea a Mariei, care întreabă: „Cum va fi mie aceasta ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34), adică: „Nu ştiu şi nici nu voi şti”, căci îngerul nu-i spusese când se va întâmpla aceasta. Această întrebare îl face pe înger să-i răspundă Mariei nu că va şti de bărbat, ci: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul ce se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema…Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 35, 37). Înţelegând că prin ea se face minunea naşterii Fiului lui Dumnezeu ca om, pentru că Îl va naşte din lucrarea mai presus de fire a Sfântului Duh şi din puterea Tatălui, nu prin legea naşterii omului obişnuit, Maria răspunde: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1,38). Ea se declara roaba lui Dumnezeu, deoarece a aflat că El însuşi va lucra în ea naşterea Fiului lui Dumnezeu12.

11 Ibidem, pp. 257-25912 Pr. Prof.Dumitru Stăniloae, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991, pp.15-16

8

Capitolul IIIPruncul şi Copilul Iisus, Domnul

III.1. Naşterea DomnuluiDin Sfintele Evanghelii ştim că Mântuitorul S-a născut în timpul regelui Irod (Mt 2,1;

Lc 1,5). Este vorba de Irod Idumeul, numit şi „cel Mare”. Irod a murit în anul 4 înaintea erei creştine (anul 750 de la întemeierea Romei), cu puţin înainte de Paştile iudaic, deci la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie. Nepotrivirea provine dintr-o eroare săvârşită de călugărul de origine dobrogeană Dionisie, numit „cel Mic” ( în latineşte: Exiguus), atunci când, în anul 531, a calculat era creştină. Crezând că Mântuitorul a trăit pe pământ numai 30 de ani, Dionisie a fizat începutul erei creştine la anul 754 de la întemeierea Romei. De fapt însă, Domnul a trăit pe pământ mai mult de 30 de ani, iar naşterea Sa a avut loc, aşa cum ne spun Sfintele Evanghelii, în timpul lui Irod Idumeul, anume cândva în ultimii ani ai domniei acestuia. Desigur că eroarea lui Dionisie nu are cum să împieteze asupra veridicităţii istorice a relatărilor evanghelice.

După Sfânta Evanghelie de la Luca (2, 1-2), Mântuitorul lumii S-a născut pe timpul efectuării în Ţara Sfântă a unui recensământ, poruncit de „Cezarul August” –adică de Împăratul roman Octavian August (care a domnit între anii 27 î. Hr. şi 14 d. Hr.) –şi opera, pe când Qiurinius ocârmuia Siria”, adică în timp ce legat (guvernator) al provinciei Siria –de care ţinea şi regatul lui Irod –era Publius Sulpicius Qirinius. Sfântul Luca precizează că acest recensământ a fost mijlocul de care s-a servit Providenţa pentru a-i aduce pe Sfânta Fecioară Maria şi pe dreptul Iosif din Nazaret la Betleem, unde, potrivit proorociei lui Miheia 5,1 (cf. Mt. 2, 5-6), trebuia să se nască Hristos13.

Când au ajuns Iosif din Galileea din cetatea Nazaret şi cu logodnica Sa Fecioara Maria în Betleem, orăşelul era plin de cetăţenii din Palestina Imperiului Roman, care veniseră să se înscrie în oraşul din care se trăgeau, pentru recensământul ordonat de Cezarul August. Cei doi au venit mai devreme, s-au putut adăposti sub streaşina vreunei case, sau sub acoperământul unor clădiri, pe care le avea pentru străini. Iar când au ajuns aici Iosif şi Maria ca să se înscrie şi ei în aceste liste de „descriptio orbis”, le-a fost desigur greu să mai poată găsi vreun asemenea adăpost.

Noaptea îşi scutura linţoiul rece şi călătorii s-ar fi mulţumit şi cu un adăpost mai simplu în care ar fi fost totuşi ceva mai bine decât sub cerul liber.

Dar iată, mâhnirea aceea a lor, undeva, nu prea departe, pe drumul Hebronului, în noaptea sfântă licăreşte un opaiţ: e singura speranţă spre razele căreia bătrânul Iosif deznădăjduit se îndreaptă, sprijinind pe Fecioara, obosită de atâta cale purtând pe deasupra şi durerile naşterii. Staulul se găseşte în partea cea mai depărtată a oraşului, chiar sub una din stâncile acelea înalte ce-l străjuiesc14.

Deşi S-a smerit ca orice om, primind să se nască într-un grajd de vite, într-o iesle, a fost slăvit de mărturia oştilor îngereşti deasupra cărora nu e decât Dumnezeu. Îngerii cântau slava Celui ce i-a umplut de lumina unei noi înţelegeri pe ei, cei de sus, şi a venit să aducă pace şi bunăvoie între oameni. Îngerii au înţeles cei dintâi taina valorii dată de Dumnezeu umanităţii, căci lumina de care erau înconjuraţi era îndreptată spre pământ. Şi ea a fost văzută cu deosebire de pastori.

Dar în special unul dintre îngeri s-a apropiat de ei şi le-a comunicat că lumina aceasta se datoreşte Pruncului ce S-a născut în ieslea din apropiere şi care este Hristos-Domnul, adică Dumnezeu, şi aceasta va fi o bucurie pentru tot poporul, fiindcă este Mântuitorul tuturor: „Nu vă temeţi…Că vi S-a născut vouă azi Mântuitor, care este Hristos- Domnul” (Luca 2,11). E de cugetat că îngerul le-a spus Mariei şi lui Iosif care trisera cum nu va trăi nici un alt om această 13 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, op.cit., pp. 103-104

14 Copăceanu Emanuel, op.cit., pp. 34-35

9

minune a supremei iubiri a lui Dumnezeu, văzând confirmate şi simţite, în felul lor, în cele spuse lor de pastori de la înger, cele trăite de ei. Dar păstorii au spus şi altora cele ce li le-a spus îngerul şi le-au trăit de ei, desigur toată viaţa. Hristos şi-a pregătit în multe moduri primirea Lui de către cei din acel timp: „Şi grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către pastori. Iar Maria păstra toate, punându-le in inima sa” (Luca 2, 16-19).

Păstorii auziseră multe de la înger, dar şi văzuseră slava lui Dumnezeu şi înţeleseseră multe din ea: „Şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2, 9). „Şi s-au întors păstorii slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră” (Luca 2, 20)15.

Şi, zice Scriptura, „când s-au împlinit opt zile ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2, 21), acest nume glorios şi înalt, cu totul vrednic de a primi toată cinstirea închinării şi a măririi, acest nume care este mai presus de orice nume, nu s-ar fi cuvenit să fie pomenit în primul loc de către oameni, nici să fie introdus de ei în lume, ci se cădea să se înfătuiască (aceasta) de către o putere mult mai înaltă şi mai dasăvârşită.

Apoi spune: „ Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim” (Luca 2, 22). Orice suflet îmbrăcat într-un trup omenesc îşi are necurăţirile sale. Trebuie să se ştie că şi Iisus a avut necurăţirile Lui din propria Sa voinţă pentru că a luat trup omenesc pentru mântuirea noastră. Împlinirea zilelor are şi ea o însemnătate duhovnicească. Începând de la naştere sufletul, într-adevăr, nu este curat, ba nici chiar în ziua naşterii el nu poate fi socotit curat cu desăvârşire, căci precum este scris în Lege: „Dacă femeia va naşte prunc de parte bărbăteasca , necurată va fi şapte zile şi treizeci de zile să se cureţe de sângele său” (Lev 12, 2-4). Deodată cu înnoirea primită prin Botez se împlineşte o taină: precum prin iconomia întrupării Iisus a fost curăţit printr-o jertfă, tot aşa şi noi trebuie să ne curăţim printr-o înnoire duhovnicească.

Şi Evanghelistul continuă: „Şi L-au adus pe Prunc la Ierusalim, după Legea lui Moise, ca să-L pună înaintea Domnului” (Luca 2, 22). Copiii închinaţi, fiindcă erau întâi născuţi, erau aduşi înaintea Domnului. „Tot cel de parte bărbătească, zice Scriptura, care deschide pântecele maicii sale”.

Pentru că orice întâi născut de parte bărbătească va fi închinat Domnului, a fost adus şi Iisus la Ierusalim, să-L pună înaintea Domnului ca să „dea jertfă precum s-a zis în Lege, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2, 24). Vedem dar aducându-se o pereche de turturele şi doi pui de porumbel pentru Mântuitorul 16.

Când la 40 de zile au adus pe Pruncul Iisus la Templu, ca să-L pună înaintea Domnului, a venit în întâmpinarea Lui „din îndemnul Domnului” un om din Ierusalim, temător de Dumnezeu, cu numele Simeon, care era „aşteptând mântuirea lui Israel şi era plin de Duh Sfânt” şi căruia i se vestise de Duhul Sfânt că nu va primi „moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” ( Luca 2, 26), adică pe Unsul lui Dumnezeu, care se va numi şi El Domn ca Cel al cărui Uns este. Era pregătit şi el să fie martor al lui Iisus când va veni în lume. De aceea, prin darul Duhului Sfânt, a văzut în Pruncul Iisus pe Mântuitorul lumii pe care Îl aştepta şi care nu putea fi decât Dumnezeu. Luându-L în braţe, „a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta” ( Luca 1, 28-29).

A fost o cinstire dată de Dumnezeul Sfânt lui Simeon asigurarea că nu va muri până nu va vedea, începând prin Dumnezeu Cel întrupat, mântuirea lumii pe care el o aştepta, sau era înzestrat cu darul aşteptării ei. Acum Simeon putea cere lui Dumnezeu să-l treacă împăcat („în pace”) din viaţa pământească, aşa cum îi promisese, după ce vedea începută mântuirea

15 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., pp. 19-2016 Origen, Scrieri alese, partea a doua, Din Omiliile la Evanghelia după Luca, trad. de Pr.Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982, pp.102-106

10

lumii aşteptată de el din darul lui Dumnezeu şi şi-a împlinit rolul de martor al acestui fapt, cu care Dumnezeu l-a învrednicit.

Dar cunoştinţa dreptului Simeon despre viitoarea lucrare mântuitoare lui Hristos a mers şi mai departe. Căci după ce a spus cele de dinainte lui Iosif şi Mariei, care se mirau de cunoştinţa lui despre Prunc, întorcându-se spre Maria a precizat că slava ce-i va veni lui Israil de la Prunc nu înseamnă că toţi din Israil se vor înălţa prin El, cu mulţi vor cădea prin împotrivirea ce i-o vor arăta. Ba, cunoştinţa lui Simeon despre ceea ce se va întâmpla Pruncului din partea celor ce I se vor împotrivi a mers până la a prevedea şi evenimentul care I se va întâmpla Lui de la aceştia şi care va face să treacă sabie prin sufletul ei. Evenimentul acesta nu I-l spune dreptul Simeon Mariei pe nume, ca să n-o îndurereze prea tare. Dar spune totuşi că acest eveniment se va produce „ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35), adică atât a celor ce s-au întărit, prin răstignirea Lui pe Cruce, în necredinţa lor în dumnezeirea Lui, cât şi ale celor ce, văzând pânÎ unde a mers iubirea lui Dumnezeu pentru noi, se vor mântui prin alipirea la El.

Dar Hristos şi-a făcut din acest prilej nu numai pe dreptul Simeon martor al dumnezeirii Sale, ci şi pe bătrâna proorociţă Ana, sensibilizată duhovniceşte pentru recunoaşterea dumnezeirii Lui de faptul că, rămasă văduvă din tinereţe, „nu se depărta de Templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciune”. Aceasta, cunoscând că prin acest Prunc va veni mântuirea, deci că e Dumnezeu, o spunea aceasta tuturor: „Lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim” (Luca 3, 37)17.

III.2. Copilul Iisus Hristos, Mântuitorul la 12 ani la TempluFiind după omenire fiul unor părinţi credincioşi, din care numitul său tată s-a

învrednicit din partea evanghelistului de numirea de „Om drept” (Matei I,19; „iară Iosif, fiind om drept”, etc), adică, care din tinereţe împlinise legea lui Dumnezeu, iar Preasfânta Mamă a fost numită de înger „Plină de har” (Luca I, 28), adică pentru evlavia sa şi pentru morala ireproşabilă şi pentru curăţenia trupească plină de darurile înalte ale harului –Iisus astfel din anii copilăriei s-a educat în atmosfera cea mai curată a unei familii cu adevărat sfinte. Dar chiar şi în afară de aceste condiţii exlusive, care înălţau casa lui Iosif din rândul celorlalte case, se ştie, că viaţa familiară a poporului vechi iudeu, cu toate necazurile istorice din soarta lui, şi în genere prezenta un tablou foarte atrăgător şi înălţător. La ei niciodată nu s-a pierdut din vedere acel ideal al fericirii familiare, care a fost realizat în viaţa patriarhului Isaac cu femeia sa Rebeca.

Cu buna rânduială şi tonul înalt al familiei, natural, se împreuna respectul profund al copiilor către părinţi. Fiecare copil găsindu-şi un ideal sacru de respect şi de ascultare de părinţi, în înţelegere de bunăvoie a lui Isaac chiar la junghiere, când acesta a cerut voinţa tatălui. Fiecare prunc iudeu din anii copilăriei i se inspirau cuvintele, pe care însuşi Dumnezeu le scrisese pe tablele de piatră: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să se prelungească zilele tale pe pământ” (Eş. XX, 12), şi această poruncă se repetă mereu în Lege (Lev. XIX, 8). Neascultarea de tată sau de mamă se ridică la gradul de crimă socială, care se putea pedepsi cu moartea. Copiii nevrednici se supuneau la cele mai grele ameninţări ale mâniei dumnezeieşti.

Viaţa familiară, care se întemeia pe asemenea principii prezenta un mediu foarte plăcut pentru educaţia morală a copiilor, pe care la rândul lor părinţii îi considera cea mai mare binecuvântare pentru ei şi o adevărată fericire, răvărsând asupra lor toată puterea iubirii lor şi a grijii lor. Îngrijirea lor se exprima cu deosebire în siguranţa de a le da copiilor cea mai bună educaţie, şi anume în spiritul legii Domnului. Prin hotărâri directe se cerea de la orice tată, ca el să predea cu sârguinţă copiilor săi istoria sfântă a poporului său cu marele fapte şi feluritele necazuri din viaţa străbunilor lor, precum şi hotărârile Legii, şi să convorbească cu ei despre ele, fie stând în casă, sau aflându-se pe cale, plecând să se odihnească sau sculându-se din pat (deut. VI, 7; XI, 19; IV, 9-10). Lămurind hotărârile Legii, rabinii cereau, ca copilul 17 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., pp 21-22

11

să înceapă învăţarea Legii pe de rost, când a împlinit cinci ani, iar rugăciunile începătoare ale Slujbei de dimineaţă să i se predea din acel moment, când el a început a grai.

Asemenea rânduieli predominau din veac în fiecare familie evlavioasă de iudeu. Dar educaţia familiară mai târziu începu încet- încet să cedeze locul şcolii. Şcolile la început au fost introduse numai pentru educaţia şi cultura orfanilor, care astfel nu aveau putinţa să primească educaţie casnică; dar mai târziu în şcoli au început să-şi trimită copiii şi însuşi părinţii şi opera şcolii, către timpul naşterii lui Hristos, capătă printre iudei o largă dezvoltare. Fiecare oraş obligatoriu trebuia să aibă şcoala sa deoarece „oraşul, zice Talmudul, care nu-şi are şcoala sa, trebuie să piară”.

Elevii până la vârsta de zece ani se ocupau exclusiv cu învăţarea Bibliei, de la zece până la cincisprezece ani cu învăţarea Legii nescrise, sau a mişnei, după care elevul putea păşi deja în acele discursiuni teologice, care serveau de obiect principal de ocupaţie în şcolile de rabini. Acest curs nu era obligatoriu pentru toţi, aşa că după trei sau cinci ani de învăţătură băiatul dacă nu manifesta un deosebit succes şi nu dădea mare nădejde în viitor sau nu avea mijloace îndestulătoare pentru a urma să se cultive mai departe, atunci cultura lui se termina cu şcolile inferioare.

Alăturea cu şcoala, dar în grad şi mai profund, influenţa educativo-culturală avea aspra iudeilor contemporani lui Hristos sinagoga, sau casa obştească de rugăciune, care înlocuia în arecare măsura pentru locuitorii depărtatelor oraşe şi sate Templul din Ierusalim.

Nu poate fi nici o îndoială că evlavioşii părinţi ai lui Hristos : dreptul Iosif şi Preabinecuvântata Maria, au fost vizitatorii permanenţi a casei de rugăciune sau a sinagogii, care era una în tot Nazaretul (Luca VI, 16), şi au luat cu sine şi pe dumnezeiescul Fiu, după ajungerea vârstei de şcoala, unde El a auzit înălţarea de rugăciuni şi de cereri către Tatăl Lui cel ceresc şi citirea Legii şi a proorocilor. Avem multe temeiuri să presupunem, că în casa sa naturală permanentă citire a Sfintei Scripturi era un obicei pios nu numai al dreptului Iosif, ci şi a Preasfintei Maria, care precum în Templul din Ierusalim „aşa şi în Nazaret înainte de logodire tot timpul îl consaca citirii Sfintei Scripturi, aşa că, după tradiţie, şi arhanghelul Gavriil cu vestea lui cea bună a găsint-o în această sfântă ocupaţie. Această tradiţie ne arată că Sfânta Familie poseda un sul propriu al Sfintei Scripturi.

Limba, în care a grăit evreii contemporani lui Iisus Hristos, era aramaica, adică un amestec din vechea siriana cu haldeana, Hristos a vorbit în acea limbă, care era uşor de înţeles ascultătorilor.

În asemenea condiţiuni ale vieţii familiare şi sociale s-au desfăşurat anii tinereţii Domnului nostru Iisus Hristos. Dar ca Dumnezeu-Om stătea infinit mai sus decât ei, şi nici o psihologie nu-i în stare să urmărească taina maturizării fiinţei Lui Dumnezeiască-omenească18.

„El sporea, spune Scriptura, în înţelepciune,în vârstă şi în har” (Luca II,52). Creştea în vârstă; dar prin creşterea în vârstă scotea la iveală înţelepciunea care se afla în El. Mai mult: El îşi făcea progres al Său progresul oamenilor în înţelepciune, în har şi în îndeplinirea buneivoinţe a Tatălui, adică cunoaşterea lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor, Şi-Şi însuşea pretutindeni firea noastră. Căci dacă trupul s-a unit cu adevărat cu Dumnezeu Cuvântul din primul moment al existenţei Sale în trup, şi mai mult că a existat în El şi avea identitatea hipostatică cu El, cum oare nu l-a îmbogăţit în chip desăvârşit cu toată înţelepciunea şi harul?19. Această înţelepciune dumnezeiască a Sa tânărul Iisus în chip miraculos o manifesta deja la vârsta de 12 ani într-o împrejurare remarcabilă.

Din timpul robiei babiloniene, Iudeea împlinea Legea cu o deosebită râvnă, care prescria tuturor bărbaţilor majori să se adune la Ierusalim la trei sărbători mari anuale. La cea mai mare sărbătoare şi anume la Paşti, la Ierusalim de obicei plecau şi femeile, luând cu sine şi copilaşii mai mărişori, anume când atingeau vârsta de doisprezece ani.

18 Pr. Prof. A.P. Lopuhin, Istoria Biblică. La lumina cercetărilor şi descoperirilor celor mai nouă, trad. de Nicodim –Patriarhul României, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1946, pp. 57-6519 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti 1993, p.140

12

Dreptul Iosif, ca israilitean adevărat, împlinea fără greş această îndatorire a Legii, şi când tânărul Iisus atinse vârsta de doisprezece ani, ce-i impunea şi Lui îndatorirea să împlinească Legea, atunci Sfânta Familie plecă la Ierusalim, ca sub umbra Templului să prăznuiască marea sărbătoare în acest vestit an al vieţii Fiului lor.

La sărbătoarea Paştilor în Ierusalim, se îngrămădeau aşa mulţime de popor, încât oraşul sfânt trebuie să fi produs o privelişte neobişnuită.

Caravanele închinătorilor se sileau să sosească la Ierusalim cu o zi cel puţin înainte de Paşti sau, cel puţin la 14 Nissan, în seara căruia se începea înseşi sărbătoarea.

Sărbătoarea se prelungea toatÎ săptămâna şi trecea, afară de mâncarea mielului pascal, în necontenite aduceri de jertfe, care se săvârşeau cu deosebită solemnitate de preoţi. La aceste statorniciri religioase se adăuga şi multe desfătări curat lumeşti, deoarece numeroasa inundaţie de popor atrăgea la Ierusalim şi tot felul de industriaşi şi negustori, şi oraşul sfânt gemea de înviorarea sărbătorească, ba câteodată de petrecaniile poporului, înfrânate numai de garnizoana sporită a armatei romane, care urmărea cu ochii în patru toate cele ce se petreceau în oraş din înălţimea turnului Antonia.

După terminarea sărbătorii, caravanele închinătorilor pe acelaşi drum se întorceau. Dar de ce groază fură cuprinşi Iosif şi Maria, când în timpul unui mare popas ei nu

putură găsi pe Iisus al lor în toată caravana, şi chiar când nimeni nu le putea spune, unde-I El. Când toate căutările se dovediră zadarnice, părinţilor nu le rămase, decât să se întoarcă înapoi la Ierusalim, ca să vadă, nu cumva a rămas El acolo. Şi ei într-adevăr, a doua zi părăsiră caravana şi se întoarseră repede înapoi. Această călătorie singuratică a fost pentru ei mult tulburată, deoarece ţara în acest timp se afla în tulburare şi pretutindeni mişuna banda răzvrătiţilor, care sub conducerea lui Iuda Galileianu şi a fariseului Sadoc, cu armele în mână se răsculase contra proconsului roman Coponie, care încărcase poporul de dări după noua lege romană, prelucrată pe baza noii înscrieiri făcute. Asemenea stare neliniştită a ţării nu numai că îngreuna drumul lor, dar şi spori într-înşii teama ca nu cumva faţă cu îndârjirea părinţilor duşmane sub zidurile Ierusalimului, Fiul lor să nu se fi expus vreunei primejdii.

După sosirea la Ierusalim, Iosif şi Maria începură cea mai amănunţită căutare, dar nici în această zi, nici în timpul nopţii sosite, nici chiar în dimineaţa zilei următoare, pe niciunde n-au putut găsi pe Iisus, pânÎ ce însfârşit, îl căutară şi-L găsiră în Templu, unde El „şedea între învăţători, ascultându-i şi întrebându-i” (Luca II, 49). Educat în aşa pioasă viaţă a părinţilor Săi, care iubea cercetarea Sfintei Scripturi, El deja în acest an avea întinsa cunoştinţă în teologia iudaică; dar, pe lângă cunoştinţa sa firească, asupra Lui mai era şi pecetea ştiinţei dumnezeieşti, şi El aflându-se în Templu, manifesta o astfel de iubire de ştiinţă neobişnuită, şi o astfel de înţelepciune duhovnicească, ca „toţi câţi îl ascultau, se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile Lui”.

Găsindu-L aici în această adunare de vestiţi învăţători ai poporului, bieţii galileeni, părinţii Lui, au fost cuprinşi de frică la vederea cum tânărul lor Fiu vorbea îndrăzneţ cu marii preoţi şi învăţători ai poporului. Cuprinsă de spaimă pentru toate acestea şi mişcată de un amestec de simţ de bucurie cu prilejul fericitei găsiri a Fiului său şi de reproş pentru neliniştea pricinuită părinţilor, Preasfânta Fecioară Maria întrerupse minunata lui convorbire cu o întrebare de reproş maternal: „Fiule, ce ai făcut Tu cu noi? Iată, tatăl Tău şi eu cu mare întristare Te-am căutat”. Şi la această întrebare răsuna din partea Lui dumnezeiescul răspuns: „La ce trebuia să Mă căutaţi? Sau voi n-aţi ştiut, că Eu trebuia să fiu între cele ce sunt ale Tatălui Meu?” Aici pentru prima oară din gura lui Iisus a răsunat mărturisirea, că Tatăl Lui e Dumnezeu, şi totodată s-a arătat de Dânsul clar conştiinţa soliei Sale dumnezeieşti, ca prin propria Sa pildă să expună oamenilor datoria de a rămâne întru cele ce sunt ale Tatălui Ceresc. Părinţilor săi pământeşti El le dă a înţelege, că El mai înainte de toate este Fiul lui Dumnezeu şi apoi numai în sens secundar e Fiul lor; şi dacă e aşa, atunci unde trebuiau ei să-L caute, dacă nu anume pe această cale a lui Dumnezeu? Niciunde ei nu trebuiau să-L caute, decât „în cele ce sunt ale Tatălui Său”. Mai întai de toate, negreşit, El mai întâi înţelegea prin acestea Templu, ca unul ce este casa prezenţei lui Dumnezeu. Dar aceasta are şi un înţeles mai adânc.

13

Într-însa se cuprinde indicaţiunea, ca referinţă firească a filiaţiei pentru tânărul Iisus trebuie să fi fost a ceda locul implinirei voinţe Tatălui Său Ceresc, care L-a trimis în lume pentru mântuirea oamenilor.

Răspunsul acesta a fost foarte înalt pentru simplii Săi părinţi, şi „ei nu pricepură cuvintele spuse de Dânsul”, cel puţin în cel mai adânc înţeles. Dar deşi în sufletul tânărului Iisus cu aşa putere miraculoasă sclipi conştiinţa originei Sale divine, El, îndeplinind cu toată simplitate datoria de supunere către părinţi, „S-a dus cu dânşii, şi a venit în Nazaret; şi a fost în ascultarea lor”. Iar Preasfânta Mama Lui, pentru care toate

aceste acte neobişnuite ale Lui şi cuvintele Lui erau numai afirmaţii noi ale tainei

înfricoşate a conceperii Lui, cunoscută ei, „păstra toate cuvintele acestea în inima sa”20.

20 Pr. Prof. A.P. Lopuhin, op.cit., pp. 67-79

14

BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.

2. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament / vol I, Ed. Teofania, Sibiu 2001.

3. Copăceanu Emanuel, Iisus din Nazaret, Ed. Doris, 1990.4. Petru Rezuş, Domnul Iisus Hristos, Ed. Eminescu, Bucureşti 1994.5. Jacques Schlosser, Iisus din Nazaret, Ed. Corint, Bucureşti 2003.6. Ierom. Magistrand Apostolos Dimelis, Genealogia Mântuitorului după

Sfinţii Părinţi, în rev. Studii Teologice, an X, nr. 9-10/1958 noiembrie-decembrie.

7. Lect. Dr. Constantin Preda, Cartea neamului lui Iisus Hristos, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2006.

8. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan, Sibiu 1991.

9. Origen, Scrieri alese, partea a doua, Din Omiliile la Evanghelia după Luca, trad. de Pr.Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982.

10. Pr. Prof. A.P. Lopuhin, Istoria Biblică. La lumina cercetărilor şi descoperirilor celor mai nouă, trad. de Nicodim –Patriarhul României, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1946.

11. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti 1993.

15