CONVERSIUNEA ACTULUI JURIDIC - O POSIBILĂ CONSECINŢĂ A NULITĂŢII

I. Preliminarii

1. Noţiune. Problemă, excepţie, regulă sau chiar principiu, sunt calificările care, îndeobşte, s-au dat conversiunii actului juridic în literatura noastră de specialitate. Indiferent însă de calificarea preferată, de către un autor sau altul, conversiunea a fost şi este invariabil examinată - de regulă numai în cadrul unor lucrări mai ample (cursuri, monografii, tratate) - în contextul nulităţii actelor juridice sau, mai exact, în contextul acelor cauze care înlătură sau cel puţin limitează efectele nulităţii unui act juridic civil, respectiv, efectele regulii "quod nullum est nullum producit effectum". În orice caz, conversiunea actului juridic nu pare a fi un subiect asupra căruia literatura noastră de specialitate să se fi aplecat cu prea multă insistenţă, situaţie explicabilă, printre altele, şi prin aceea că practica judiciară în materie nu este prea bogată.

În esenţă, s-a spus despre conversiune că ea constă fie în "înlocuirea actului nul cu un act valabil" fie în "considerarea manifestării de voinţă ca producătoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic", fie în "principiul potrivit căruia manifestarea unei voinţe în cadrul unui act juridic nul poate valora, independent de soarta acelui act, ca alt act juridic". Totodată, pentru a ilustra, mai pe înţeles, în ce anume constă conversiunea, s-a apreciat, cu titlu de exemplu, că: „un contact de donaţie a unui autoturism, cu sarcina întreţinerii pa viaţă a donatorului, nul ca donaţie pentru vicii de formă, ar putea fi convertit într-un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere; un contract de constituire cu titlu oneros a unui drept viager de uzufruct asupra unei case de locuit ar putea fi convertit într-un contract de închiriere; un contract de vânzare cumpărare a unui teren, nul pentru lipsa formei autentice cerute imperativ de lege, poate fi valabil ca simplă promisiune

sinalagmatică de vânzare-cumpărare (antecontract) etc."

Şi în doctrina franceză conversiunea este abordată, cu prioritate, în contextul nulităţii actului juridic, fiind, de regulă, denumită şi conversiune prin reducţiune (reducere). Datorită funcţiei ei salvatoare, un act juridic nul - sugestiv denumit, uneori, actul major -, dar care îndeplineşte cerinţele de validitate prevăzute pentru un alt act juridic, producând un rezultat asemănător şi conform intenţiei părţilor - denumit, la rândul lui, actul minor -, este, în această măsură, valid. Aşadar, în cele din urmă, rostul conversiunii, asemenea celui al nulităţii parţiale, este acela de a salva ceea ce poate fi salvat dintr-un act juridic nul. De aceea, s-a şi spus că, în cadrul teoriei nulităţilor,  noţiunea de conversiune, „este pe plan calitativ ceea ce noţiunea de nulitate parţială este pe plan cantitativ."

Din cele arătate se poate reţine aşadar că, în esenţă, acest „procedeu juridic", denumit conversiune, implică întotdeauna două acte juridice, dintre care unul nul sau anulabil şi, în consecinţă, lipsit de efecte - actul major - şi un altul, în care se transformă (converteşte) cel dintâi - actul minor -, valabil şi producător de efecte. Prin urmare, ideea de transformare a actului juridic nul într-un alt act, care nu exista anterior, pare să fie, cel puţin la prima vedere, substanţa conversiunii, aşa cum, de altfel, sugerează şi denumirea sa.

Practic însă, aşa cum vom încerca să arătăm, în cele ce urmează, conversiunea nu înseamnă o transformare propriu-zisă a actului juridic nul într-un alt act juridic, ci, mai degrabă o „exfoliere" a actului juridic nul, de natură să permită emergenţa unui alt act juridic, „ascuns" de acela care este declarat nul. Este vorba despre un act ascuns - deci nu despre un act secret ca în cazul simulaţiei - deoarece, anterior declarării nulităţii, efectele specifice acestuia nu era nici necesar nici posibil să se producă, întrucât erau absorbite de efectele mai energice ale actului juridic declarat nul ulterior. Aşa fiind, ceea ce ne propunem este tocmai evidenţierea acestui proces de „exfoliere" a actului nul, folosind ca exemple cazurile de conversiune reţinute de doctrina şi jurisprudenţa noastră, insistând, îndeosebi, asupra motivelor care îl justifică şi a condiţionărilor sale.

2. Un alt posibil înţeles. În doctrina franceză,  conversiunii i se atribuie, uneori, şi un înţeles mai  amplu, ea fiind considerată ca „o tehnică juridică" care semnifică şi permite trecerea (transformarea) unei situaţii juridice într-o altă situaţie juridică sau a unui act juridic în alt act juridic, ca de exemplu: transformarea separaţiei de corp în divorţ; transformarea contractului denumit métayage într-un alt contract denumit fermage; transformarea uzufructului soţului supravieţuitor în rentă viageră (art. 759 şi urm. C. civ. fr.) sau în capital (art. 761 C. civ. fr.); transformatrea unei cambii incomplete în bilet la ordin. Este vorba, în aceste cazuri şi în altele

asemănătoare, despre: schimbări operate în continuitatea sau durata unei situaţii originare; trecerea de la o stare de drept la alta; mutaţii care mijlocesc menţinerea unei oarecare echivalenţe sau permit substituirea unei modalităţi cu alta cât priveşte executarea drepturilor şi obligaţiilor sau chiar trecerea de la o instituţie la alta.

Care ar fi însă utilitatea practică sau teoretică a acceptării acestui înţeles larg al conversiunii? După părerea noastră, eventual, una de ordin terminologic, întrucât ar îngădui folosirea cuvântului conversiune pentru a desemna, poate uneori mai adecvat, diverse mutaţii care intervin în raporturile, actele sau situaţiile juridice. Aşa, spre pildă, art. 1858 C. civ. reglementează ceea ce, impropriu, se  cheamă doctrinar „intervertirea posesiei", sintagmă prin care se evocă în realitate nu transformarea (intervertirea) posesiei ci transformarea precarităţii (detenţiei) în posesie utilă, aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Este vorba aşadar de o transformare calitativă a unei situaţii juridice care are mai degrabă semnificaţia unei convertiri decât aceea a unei intervertiri, acest din urmă cuvânt având doar semnificaţia schimbării (răsturnării) unei anumite ordini dintr-o serie dată de elemente, fără modificări de natură calitativă. Apoi, potrivit art. 1437 C. civ. „După expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită, efectele ei însă se regulează după dispoziţiile articolului relativ la locaţiunea fără termen." Practic, această tacită relocaţiune nu este altceva decât o conversiune, în înţeles larg, a locaţiunii pe durată determinată, cu termen, într-o locaţiune pe durată nedeterminată, fără termen. Este vorba aşadar despre o transformare prin lege a unui anumit act juridic convenit expres de către părţi şi devenit ineficace ca urmare a împlinirii termenului,  într-un alt act juridic acceptat tacit de către acestea. Şirul exemplelor ar putea continua. Dar, această înşiruire nu ar face altceva decât să susţină construcţia unei forme comune, conversiunea, pentru un fond nedefinit. Ca atare, domeniul în care conversiunii i s-a circumscris doctrinar o comunitate de condiţionări şi în care efectele specifice ei au o cauză comună, trebuie să rămână acela al nulităţii actului juridic[18].

3. Starea legislativă. Actualul Cod civil nu conţine nicio dispoziţie expresă consacrată conversiunii, fie că avem în vedere înţelesul ei larg sau acela mai restrâns, care priveşte doar actele juridice nule şi de care înţelegem să ne ocupăm în continuare. Ca atare, în dreptul nostru, inclusiv sub aspect terminologic[19], conversiunea este, deocamdată, o creaţie doctrinară inspirată, pe de o parte, de legislaţia[20] şi  doctrina străină, pe de altă parte, susţinută de unele texte ale Codului nostru civil (art. 978, art. 1172 şi art. 923), precum şi de o seamă de soluţii ale practicii judiciare.

Noul Cod civil cuprinde două articole consacrate conversiunii. Este vorba despre art. 1260 şi 1050. Primul dintre ele, reglementează cu valoare de principiu conversiunea contractului nul, dispunând că „(1) Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic

pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului." Cel de al doilea reglementează conversiunea formei testamentare dispunând că „Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară."

Cele două prevederi nu vor înlătura însă utilitatea oricărei discuţii teoretice pe marginea unei chestiuni care, chiar reglementată fiind, riscă să rămână înconjurată de o aură de ambiguitate, mai cu seamă că amintitele reglementări nu fac decât să transpună în texte de lege ceea ce - şi atâta cât -, de principiu, este deja consacrat doctrinar şi jurisprudenţial sub imperiul actualului Cod civil.

4. Art. 978 C. civ. Acesta prevede că atunci când „o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul."[21]  Deşi se subînţelege că textul se referă la interpretarea contractelor (actelor juridice) valabil încheiate,  el lasă însă să se întrevadă intenţia legiuitorului de a acorda preferinţă, în general, interpretărilor şi soluţiilor judiciare care duc la menţinerea actelor juridice şi nu la desfiinţarea lor.

Transpusă pe planul interpretării unui act juridic nevalabil, această dispoziţie legală îngăduie concluzia că voinţei juridice, valabil exprimate la încheierea unui act nul sau anulabil, trebuie să i se reţină acele efecte pe care ea le poate produce. Sau, altfel spus, voinţa valabil exprimată la încheierea unui act juridic este o realitate de care se poate ţine seama şi atunci când, din diverse motive, actul juridic nu este valabil[22]. Este o soluţie raţională dar  cu caracter de principiu, care susţine numai rezultatul conversiunii, acela de a salva anumite efecte viabile ale actului juridic nul. Însă, actul juridic, fie el valabil, fie el ineficace, este o unitate în diversitate, ceea ce face ca o soluţie unitară - în speţă conversiunea -, cu consecinţe şi repere identice să poată avea motivaţii diferite. Care sunt însă acestea? Vom încerca să învederăm câteva dintre ele făcând apel la cazurile de conversiune reţinute de doctrina noastră.

II Feluri şi cazuri de conversiune

5. Conversiunea formală. Art. 1772 C. civ. Acesta prevede că „Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată dacă s-a iscălit de părţile contractante." Textul art. 1172 consacră, practic, un caz particular de conversiune, a cărui aplicare se limitează la înscrisurile

constatatoare (instrumentum) ale diferitelor acte juridice (negotium) consensuale sau reale.  Este vorba, în speţă, doar despre o conversiune a actului, în înţelesul acestuia de înscris[23] - conversiune formală - şi nu despre o conversiune a actului juridic însuşi - conversiune substanţială -, distincţie pe care o vom urma în continuare, cu precizarea că ceea ce am numit conversiune formală excede prevederile art. 1172, întrucât ea poate să privească atât forma ad probationem cât şi forma ad validitatem.

5.1. Conversiunea formei ad probationem. O astfel de conversiune, rezultat al aplicării art. 1172 C. civ., găseşte aplicare, spre pildă, atunci când părţile încheie în formă autentică, ad probationem, un act care, potrivit legii, este consensual, iar înscrisul autentic întocmit cu această ocazie este nul, din motive sau cauze ce ţin de procedura autentificării ori competenţa agentului instrumentator. Raţiunea ei pare vădită şi constă în aceea că, pe de o parte, în speţă, actul juridic, fiind consensual, este valabil, pe de altă parte, înscrisul constatator este la rândul lui valabil, întrucât există atât suportul său material (înscrisul) în care se consemnează voinţa părţilor cât şi semnătura acestora, care este unica cerinţă legală şi generală de valabilitate a înscrisurilor sub semnătură privată.

O observaţie credem că se impune însă faţă de cele arătate, anume că, în realitate, nu avem de a face cu o transformare a înscrisului autentic - actul major - în înscris sub semnătură privată - actul minor -, fiindcă acesta din urmă exista, însă era „ascuns" de cel dintâi. Existenţa sa nu a fost însă necesar de a fi evidenţiată, întrucât nu a prezentat utilitate, atâta vreme cât înscrisul autentic nu a fost declarat nul. Ca atare, practic, înlăturarea prin nulitate a celui dintâi a fost aceea care a scos la iveală pe cel de al doilea, sau, altfel spus, deşi pare paradoxal, conversiunea apare ca un efect al nulităţii.

5.2. Conversiunea formei ad validitatem. Textul art. 1172 C.civ. priveşte, cu precădere, forma ad probationem şi, ca atare, aplicarea lui nu pare să prezinte utilitate în situaţia actelor solemne, afară de cazul în care forma cerută de lege pentru valabilitatea actului este aceea a înscrisului sub semnătură privată, dar părţile îl încheie printr-un înscris autentic nul şi de cazul în care legea admite, alternativ, fie forma înscrisului autentic fie aceea a înscrisului sub semnătură privată[24]. Aplicarea lui a fost însă, uneori, extinsă cât priveşte testamentul, care, din punct de vedere al formei, „poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă mistică." (art. 858 C. civ.).

Pentru ultimele două forme testamentare, doctrinar s-a admis, de regulă, că „testamentul autentic sau mistic, nul ca atare pentru vicii de formă, are valoare de testament olograf valabil dacă este scris în întregime datat şi semnat de către testator" şi, ca atare, s-a apreciat că suntem în prezenţa unui „caz de aplicare a principiului conversiunii actului juridic la formele testamentare." [25] În

acelaşi sens, practica judecătorească, a apreciat că o dispoziţie testamentară cuprinsă într-un înscris autentificat de către un agent instrumentator care nu avea în competenţă autentificarea testamentelor, poate avea valoare de testament olograf, dacă întruneşte condiţiile de formă prevăzute de lege[26].

Noul Cod civil consacră legislativ aceste soluţii doctrinare şi jurisprudenţiale, întrucât la art. 1050, intitulat „Conversiunea formei testamentare", dispune că „Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară." Or, cum noul cod nu mai reglementează forma testamentului mistic, înseamnă că o problema conversiunii formei testamentare priveşte doar testamentul autentic şi cel sub semnătură privată.

În sfârşit, o altă aplicaţie a conversiunii în materia formei testamentare poate fi semnalată în cazul „testamentului internaţional". Astfel potrivit, art. 1.2. din Legea uniformă asupra formei testamentului internaţional, testamentul internaţional nul datorită nerespectării unor cerinţe specifice lui, poate fi valabil ca altă formă de testament, dacă întruneşte cerinţele impuse de lege pentru acesta.[27]

După cum se poate observa, în cazul testamentului, ceea ce se converteşte este doar forma acestuia, deci nu actul juridic însuşi, deoarece testamentul nu se transformă într-un alt act juridic. Pe de altă parte, mai trebuie observat că formele testamentare au deopotrivă aceeaşi eficienţă, deci sunt echivalente (echipolente). Aşa fiind, ne putem întreba dacă, în speţă, este vorba despre o conversiune sau despre o consecinţă a ceea ce se cheamă principiul echivalenţei (echipolenţei) formei[28]? După părerea noastră, cele două noţiuni nu se exclud ci dimpotrivă se presupun, aceasta deoarece, în speţă, este vorba de o conversiune care se motivează prin echivalenţa formelor şi se realizează prin reducere (reducţiune), fiindcă, folosind o exprimare mai puţin riguroasă, am putea spune că, din punct de vedere al formei, testamentul autentic este „mai mult" decât cel olograf, aşa cum, de altfel, înscrisul autentic este „mai mult" decât cel sub semnătură privată. De fapt, şi cazul de conversiune formală prevăzut de actualul Cod civil, în art. 1172, este, în cele din urmă, tot o aplicare a aceluiaşi principiu. Aceasta deoarece, potrivit art. 1174 şi 1176 C. civ., înscrisul autentic şi cel sub semnătură privată au aceeaşi putere doveditoare în privinţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar potrivit art. 1191 C. civ. dovada actelor juridice care au un obiect cu o valoare mai mare de 250 lei se poate face „sau prin act autentic sau prin act sub semnătură privată", ceea ce înseamnă că, din punct de vedere al utilităţii lor, cele două feluri de înscrisuri sunt, practic, echivalente.

În pofida acestei similitudini, aşa cum am anticipat, conversiunea formei testamentare nu poate fi

privită ca o simplă aplicaţie a art. 1172 C. civ., îndeosebi din două motive. În primul rând, art. 1172 priveşte, prioritar, forma ad probationem, în vreme ce în cazul testamentului este avută în vedere forma ad validitatem. În al doilea rând, conversiunea formei ad probationem operează şi în cazul în care înscrisul autentic a fost redactat de agentul instrumentator şi doar semnat de către părţi, în vreme ce conversiunea formei testamentare operează doar atunci când înscrisul testamentar a fost redactat (scris) de mâna autorului, datat şi semnat de acesta şi autentificat de către agentul instrumentator, ceea ce, în esenţă, se întâmplă şi în cazul testamentului mistic.

În sfârşit, se mai poate observa că în cazul formelor testamentare nulitatea priveşte doar încheierea de autentificare sau, după caz, actul de suprascriere. Ca atare, cel puţin în acest caz, conversiunea se apropie substanţial de nulitatea parţială. Ceea ce le deosebeşte însă este faptul că în situaţia în care intervine conversiunea actul (înscrisul) sau, după caz, actul juridic este supus unor mutaţii calitative, în vreme ce în situaţia unei nulităţi parţiale actul juridic este doar „amputat", el rămânând, în esenţă, acelaşi[29].

6. Conversiunea actului juridic (substanţială).

6.1. Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare. O concludentă aplicaţie a conversiunii s-a făcut, jurisprudenţial şi doctrinar, în materia contractului de vânzare-cumpărare privitor la terenuri. Abstracţie făcând de evoluţia legislaţiei în acest domeniu[30], reţinem doar faptul că prin excepţie de la regula consensualismului, atât înainte de 1989 cât şi după aceea, vânzarea terenurilor sau numai a anumitor categorii de terenuri a devenit un act solemn, deoarece s-a putut şi se poate face valabil doar prin contracte încheiate în formă autentică. Fiind vorba despre o cerinţă de formă instituită pentru însăşi valabilitatea actului de înstrăinare, sancţiunea care se impune, cu toate consecinţele sale, este aceea a nulităţii absolute. Ca atare, un astfel de contract de vânzare-cumpărare, încheiat printr-un înscris sub semnătură privată, urmează să fie lipsit de orice efecte, iar, în măsura executării lui, părţile urmează să fie repuse în starea anterioară.

Contrar acestei soluţii - am putea spune - tradiţionale, practica judecătorească şi cea mai mare parte a doctrinei au apreciat că un contract de vânzare-cumpărare încheiat printr-un înscris sub semnătură privată, nul pentru nerespectarea cerinţei formei autentice, are valoare de antecontract sinalagmatic de vânzare-cumpărare. Altfel spus, din contractul de vânzare  - actul major -, nul din lipsa formei cerute de lege, poate rezulta o promisiune valabilă de vânzare - actul minor-, desigur, în măsura în care admitem că promisiunea sinalagmatică de vânzare, spre deosebire de vânzare, nu  presupune forma autentică pentru valabilitatea sa[31]. Este, sub aspect teoretic, un model  de conversiune substanţială[32] şi, sub aspect practic, o soluţie, în egală măsură, raţională şi utilă. Cum poate fi însă ea explicată şi justificată? Cel mai simplu ar fi să facem apel la voinţa prezumată a părţilor. Dar, voinţa prezumată a părţilor poate să apară ca un fundament al acestei

conversiuni, fără a oferi vreo explicaţie cu privire la suportul ei „tehnic". Or, tocmai acest aspect este acela care interesează. Nu mai putem reţine de această dată, ca în cazul conversiunii formale ideea de echivalenţă, căci promisiunea de vânzare este, în mod vădit, „mai puţin" decât vânzarea. Putem însă face apel, după părerea noastră, la teoria formării progresive a contractului. Aceasta deoarece, aşa cum convingător s-a argumentat, promisiunea sinalagmatică de contractare „se constituie într-o ipoteză de formare progresivă atât a obiectului contactului final, cât şi a consimţământului la acesta, întrucât însăşi fixarea în promisiune a conţinutului vânzării presupune emiterea consimţământului părţilor în acest sens".[33] Aşa fiind, promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare apare, în acest proces de formare progresivă a contractului, ca fiind o ultimă etapă înaintea formării contractului propriu-zis. Pentru a fi valabilă, promisiunea de vânzare implică acordul de voinţe al părţilor asupra lucrului vândut şi a preţului, elementele esenţiale ale oricărei vânzări. Ca atare, atunci când vânzarea este solemnă, ceea ce lipseşte, de regulă[34], promisiunii pentru fi vânzare desăvârşită, este tocmai forma prin care se realizează solemnitatea. Or, dacă ceea ce determină nulitatea vânzării este lipsa formei, iar forma priveşte doar vânzarea, nu şi ceea ce precede şi pregăteşte vânzarea, pare firesc ca efectele nulităţii să se limiteze la vânzare, împiedicând sau desfiinţând doar consecinţele specifice acesteia, ca de exemplu transferul proprietăţii.

Exemplul promisiunii de vânzare ilustrează semnificativ, după părerea noastră, faptul că este, în bună măsură, impropriu ca în situaţia conversiunii să vorbim despre transformarea unui act juridic nul într-un act juridic valabil. Conversiunea poate fi privită ca o transformare doar prin rezultatul ei. La acest rezultat se ajunge însă, întotdeauna, la fel ca în exemplul nostru, adică, pe de o parte, prin constatarea nulităţii unui act juridic şi, pe de altă parte, prin scoaterea la iveală a ceea ce înainte de constatarea nulităţii acestuia era ascuns sub „veşmintele" sale, fie că este vorba de o promisiune de contract, ca în cazul nostru, fie că este vorba despre mai puţin de atât. Aceasta deoarece, urmând aceeaşi linie de gândire, doctrinar, s-a evidenţiat, spre pildă, posibilitatea ca unele contracte „definitive" să fie descalificate în acorduri de negociere pentru lipsa unui element esenţial, iar paradigma unor astfel de acorduri este tocmai „promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare" în care preţul nu este fixat sau în care se specifică doar că se vând bunuri de un anumit tip (de exemplu „automobile") fără a se arăta marca şi câte anume"[35]. La prima vedere, de această dată pare să fie vorba despre un alt procedeu decât conversiunea, şi anume despre descalificare. În realitate însă ambele noţiuni par să acopere aceeaşi realitate, întrucât în finalul expunerii, autorul citat concluzionează în sensul că „nu orice contract nul pentru lipsa unui element esenţial este susceptibil de a fi convertit (s.n.) într-o convenţie de negociere, ci numai acela în care intenţia comună a părţilor permite o atare construcţie"[36].

6.2. Un caz aparent de conversiune - art. 923 C. civ. Potrivit art. 923 C. civ.„Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului." O bună parte a literaturii noastre apreciază că această prevedere instituie un caz legal de

conversiune, întrucât actul juridic de înstrăinare, care este un contract, lipsit de eficacitate datorită nulităţii, se preschimbă într-un act juridic unilateral de revocare a legatului cu titlu particular. Întrucât nulitatea şi, asemenea ei, conversiunea nu mai afectează doar forma actului juridic ci actul juridic însuşi, s-a apreciat că suntem în prezenţa unei conversiuni substanţiale. Mai mult, pentru identitate de raţiune, aceeaşi autori consideră ca soluţia promovată de legiuitor cât priveşte revocarea legatelor se poate aplica şi în cazul acceptării succesiunii, în sensul că înstrăinarea unui bun succesoral are valoare de acceptare tacită a succesiunii (art. 689 şi 691 C. civ) chiar şi atunci când actul de înstrăinare este nul[37].

O altă parte a literaturii, mai circumspectă, evită să  menţioneze aceste două situaţii printre cazurile de conversiune, preferând să vorbească despre efecte legale ale manifestării de voinţă valabil exprimate cu ocazia încheierii actului juridic nul[38], unii autori considerând, chiar, că aceste efecte se produc doar atunci când actul de înstrăinare este nul pentru nerespectarea formei prevăzute de lege ad validitatem.

În sfârşit, alţi autori se limitează să aprecieze că în cazul revocării tacite a legatului şi, respectiv, a acceptării tacite a succesiunii prin încheierea unor acte de dispoziţie sancţionate cu nulitate, ceea ce interesează este intenţia de a revoca legatul (voinţa revocatorie) sau, după caz, de a accepta succesiunea[39]. Fără îndoială că ceea ce interesează este intenţia de a revoca legatul sau de a accepta succesiunea, dar, această intenţie, exteriorizată şi producătoare de efecte juridice, nu poate exista ca şi categorie juridică distinctă de actele juridice şi faptele juridice. Ca atare ea se materializează într-un act juridic unilateral de revocare a legatului sau, după caz, de acceptare a succesiunii. Or, din punct de vedere al analizei pe care o facem, interesează să stabilim cum şi de ce anume această intenţie (voinţă) exprimată într-un act juridic lipsit în totalitate de eficacitate - actul de înstrăinare - este totuşi producătoare de efecte juridice, în calitate de act juridic unilateral, fiindcă, în mod normal, aşa cum nulitatea unui act juridic are drept consecinţă nulitatea actelor accesorii şi a celor subsecvente, tot astfel, ea ar trebui să aibă drept consecinţă şi nulitatea actelor concomitente, organic legate de actul nul. Ca atare, după o logică elementară, nulitatea înstrăinării ar trebui să aibă ca efect nulitatea revocării legatului şi, pe cale de consecinţă, datorită retroactivităţii efectelor nulităţii, reactivarea legatului, cu atât mai mult cu cât, în urma constatării nulităţii actului de înstrăinare, bunul înstrăinat rămâne sau, dacă este cazul, revine în patrimoniul înstrăinătorului, ceea ce face ca executarea legatului să fie posibilă.

Cum se justifică şi se explică această soluţie de excepţie promovată de art. 923 C. civ. în privinţa revocării legatului şi extinsă, pentru identitate de raţiune, la acceptarea succesiunii? Desigur că cea mai simplă justificare ar fi invocarea faptului că aşa prevede legea, ceea ce este adevărat doar în cazul revocării legatului, nu şi în acela al acceptării tacite a succesiunii. Dar şi în cazul revocării legatului, pe de o parte, rezolvarea ar fi fost aceeaşi şi în lipsa unei dispoziţii legale, pe de altă parte, legea permite această soluţie însă nu o impune, întrucât validarea voinţei revocatorii nu se face de drept ci presupune, dacă există neînţelegere, intervenţia instanţei, care va dispune nulitatea actului de înstrăinare şi va constata existenţa valabilă a actului revocatoriu

de la data încheierii actului de înstrăinare, cât şi faptul că efectele acestuia s-au produs tot de la această dată. Prin urmare, actul de revocare a legatului nu ia fiinţă din momentul declarării nulităţii actului de înstrăinare şi nici efectele sale nu se produc doar din acest moment. Aşa fiind, obiecţia majoră care se poate aduce celor ce susţin că în cazurile examinate am fi în prezenţa unei conversiuni este aceea că actul considerat minor - în speţă, revocarea legatului ori acceptarea succesiunii - ar trebui să producă efecte doar atunci când şi din momentul în care se constată nulitatea actului major, în speţă, nulitatea înstrăinării. Or, în situaţia revocării legatului şi a acceptării succesiunii ca urmare a înstrăinării bunului, efectele acestora se produc şi sunt aceleaşi, de la momentul încheierii actului de înstrăinare, atât atunci când acesta este valabil cât şi atunci când acesta este nul.

Examinând mai atent cele două presupuse cazuri de conversiune, putem observa o trăsătură comună a lor şi anume bivalenţa voinţei exprimate cu ocazia încheierii actului de înstrăinare. Aceasta conduce la formarea concomitentă a două acte juridice - actul de înstrăinare şi actul revocatoriu sau, după caz, actul de acceptare a succesiunii - care produc efecte diferite, din acelaşi moment sau din momente diferite. Astfel, spre pildă, dacă se face o vânzare simplă a bunului ce formează obiectul legatului, efectul revocatoriu şi cel translativ de proprietate se produc deodată, în momentul încheierii vânzării. În schimb, dacă vânzarea este afectată de o condiţie suspensivă efectul revocatoriu se produce tot de la data încheierii vânzării în vreme ce efectele vânzării se produc la data realizării condiţiei. Este vorba aşadar despre două acte conexe, care au ca sursă aceeaşi manifestare de voinţă şi se formează concomitent, fără ca însă vreunul dintre ele să fie accesoriul celuilalt, astfel încât să-şi găsească aplicare regula accessorium sequitur principale. Aşa fiind, se explică de ce ineficacitatea înstrăinării, ca urmare a nulităţii, rezoluţiunii, etc. nu se răsfrânge şi asupra revocării[40]. Nu este însă exclus ca cele două acte să aibă o cauză de nulitate comună ca, de exemplu, incapacitatea înstrăinătorului ori lipsa de discernământ a acestuia, caz în care ambele vor fi lipsite de eficacitate. În consecinţă, supravieţuirea actului revocatoriu nu credem că trebuie privită cu resemnare ca un efect al aplicării unei prevederi legale, deoarece rezultatul ar fi fi acelaşi şi în lipsa acestei prevederi, la fel cum nu trebuie pusă pe seama conversiunii fiindcă, în speţă, cel puţin din motivul arătat, nu are loc o conversiune.

III Repere şi condiţionări.

În situaţia conversiunii formale lucrurile par să fie suficient de clare, atâta vreme cât în cazul formei  ad probationem avem de a face doar cu convertirea înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată, iar în cazul formei ad validitatem conversiunea nu operează decât în cazul formelor echivalente. În cazul conversiunii substanţiale însă, stabilirea unor repere şi condiţionări, precum şi evidenţierea câtorva delimitări, par a fi necesare.

7. Felul nulităţii

7.1. Nulitate absolută sau/şi nulitate relativă?  Ştiut fiind că nulitatea produce aceleaşi efecte, indiferent dacă ea este absolută sau relativă, s-ar părea că putem vorbi despre conversiune în cazul ambelor feluri de nulitate.

Aşa cum am arătat însă, actul minor îşi are sorgintea în actul major, elementul lor comun fiind, în cele din urmă, voinţa valabil exprimată a parţilor sau a autorului actului juridic major. Ca atare, problema conversiunii nu se poate pune atunci când manifestarea de voinţă nu este valabilă, întrucât provine de la o persoană necapabilă ori lipsită de discernământ, sau este rezultatul unor vicii de consimţământ[41]. Or, fără a fi singurele, împrejurările enumerate sunt printre principalele cauze de nulitate relativă. Este ceea ce, probabil, explică fermitatea cu care autorii Noului Cod civil au tranşat reglementarea conversiunii, stabilind expres, la art. 1260, că numai un act sancţionat cu nulitate absolută este susceptibil de conversiune.

Soluţia adoptată de noul Cod civil pare a fi totuşi excesivă. Aceasta deoarece există destule cazuri de nulitate relativă în care voinţa exprimată la încheierea actului juridic este valabilă, dar prin încheierea actului se înfrânge o dispoziţie legală care ocroteşte un interes particular şi, ca atare, actul este sancţionat cu nulitate relativă. Desigur că, în cazul nulităţii relative, recursul la conversiune devine uneori inutil, ca  de exemplu atunci când actul de înstrăinare este confirmat, ori termenul de prescripţie al acţiunii în anulare se împlineşte. Însă, atunci când actul este desfiinţat ca urmare a pronunţării nulităţii lui relative, pentru alte cauze decât acelea care ţin de capacitatea ori de consimţământul părţilor, nimic nu pare să se opună în calea realizării efectelor specifice conversiunii, respectiv, degajarea şi punerea în valoare a actului minor[42]. În acest sens, spre pildă, atât în doctrina noastră mai veche[43] cât şi într-o lucrare mai recentă[44] s-a sugerat că în cazul în care, în pofida prevederilor art. 35 C. fam., unul dintre soţi înstrăinează sau grevează, fără consimţământul celuilalt soţ un imobil bun comun, această înstrăinare, deşi sancţionată de nulitate relativă, ar putea constitui o convenţie prin care s-ar înfăptui o promisiune de vânzare, ce ar cuprinde obligaţia soţului respectiv, de a obţine consimţământul celuilalt soţ, desăvârşind astfel vânzarea prin întrunirea consimţământului ambilor soţi.

Pe de altă parte, cerinţa nulităţii absolute, prevăzută de art.1260 (1) din noul Cod civil pare să nu fie în deplin acord cu prevederea din art. 1252, care instituie o prezumţie de nulitate relativă, dispunând că „În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă." Or, nu este exclus ca, în virtutea acestei prevederi, care se aplică la alte cazuri de nulitate decât acelea care privesc voinţa părţilor şi care sunt reglementate expres (viciile de consimţământ, lipsa discernământului ş.a.), nulitatea actului să fie relativă, dar condiţiile conversiunii să fie întrunite, întrucât părţile au exprimat o

voinţă valabilă.

7.2. Nulitate totală sau/şi nulitate parţială? Cât priveşte aceste două feluri de nulităţi, în literatura juridică, atât română cât şi străină, există un deplin consens asupra faptului că problema conversiunii se poate ridica doar în cazul actelor sancţionate cu nulitate totală. Aceasta deoarece, în cazul nulităţii parţiale, actul juridic este valabil şi eficace, lui fiindu-i amputate doar acele clauze care sunt contrare legii. Or, câtă vreme acest act este valabil şi eficient, ne apare ca inutil să se pună problema conversiunii lui.

7.3. Nulitate expresă sau/şi nulitate virtuală? Întrucât efectul nulităţii este acelaşi, fără a deosebi după cum este vorba despre nulitate expresă ori despre nulitate virtuală, înseamnă că - sub rezerva aplicării art. 1252 din noul Cod civil - problema conversiunii actului se poate ridica în cazul ambelor feluri de nulităţi.

8. Conversiunea şi calificarea[45]. Conversiunea nu intervine în situaţia în care părţile dau actului juridic o denumire greşită, care nu corespunde conţinutului său şi voinţei lor reale. În acest caz nu este vorba despre o conversiune ci despre o problemă de interpretare a voinţei părţilor şi de calificare a actului juridic potrivit acesteia. Practic, în situaţia calificării, care nu este condiţionată în vreun fel de nulitate, se schimbă doar denumirea actului, întrucât actul juridic care produce efecte este acela pe care părţile l-au voit. Or, în cazul conversiunii actul voit de părţi este înlăturat prin constatarea nulităţii lui şi, concomitent cu aceasta, începe să producă efecte un alt act juridic, acceptat implicit de către părţi.

9. Caracterul judiciar al conversiunii. Conversiunea actului nul, asemenea nulităţii însăşi, are un caracter judiciar. Aceasta deoarece instanţa este aceea care, pe de o parte, dispune nulitatea actului major şi, pe de altă parte, constatând că, în speţă, sunt întrunite cerinţele de valabilitate ale unui alt act juridic - actul minor - dispune eficientizarea acestuia[46]. De aici rezultă, cel puţin, următoarele consecinţe.

În primul rând, se subînţelege că actul rezultat din conversiune este şi trebuie să fie diferit de acela care este sancţionat cu nulitate, diferenţă care se poate manifesta cât priveşte forma, efectele, drepturile şi obligaţiile părţilor, etc. dar nu cât priveşte părţile însăşi. Desigur însă că în ipoteza în care prin conversiune contractul se transformă în act unilateral, cerinţa identităţii priveşte doar una dintre părţi. Este ceea ce, de altfel, s-a subliniat doctrinar pentru ipoteza convertirii aparente a actului de înstrăinare nul în act de revocare a legatului[47].

În al doilea rând, pentru a fi în prezenţa conversiunii este necesar ca actul major să fie integral[48] şi efectiv desfiinţat prin constatarea nulităţii de către instanţa de judecată, ceea ce distanţează conversiunea de confirmarea, refacerea şi regularizarea actului nul, operaţiuni care nici nu implică intervenţia instanţei, nici nu sunt menite să dea naştere unui act juridic diferit de acela care este sancţionat cu nulitate.

În al treilea rând, pe de o parte, noul act se „construieşte" din elementele structurale şi esenţiale ale actului nul, ceea ce restrânge considerabil posibilitatea conversiunii, căci este greu de imaginat în ce anume se va converti un act juridic declarat nul pe motiv că are o cauză ilicită, un obiect ilicit, este rodul unui consimţământ viciat ori provine de la o persoană necapabilă, afară de cazul în care capacitatea cerută pentru valabilitatea actului major este diferită de aceea cerută pentru valabilitatea actului minor. Or, dacă este aşa, însemnă că domeniul în care conversiunea găseşte, în principal, aplicare este acela al nulităţii determinate de nerespectarea formei ori a formalităţilor actului juridic, sau a unor cerinţe speciale privitoare la validitatea acestuia.

În al patrulea rând, actul rezultat din conversiune, actul minor, devine activ (eficient), doar de la momentul în care instanţa s-a pronunţat asupra existenţei lui. Aşa, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare nul pentru lipsa formei prevăzute de lege, devine promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare doar din momentul în care instanţa constată nulitatea contractului şi conferă voinţei valabil exprimate a părţilor valoare de promisiune, la fel cum înscrisul autentic nul devine înscris sub semnătură privată numai din momentul în care instanţa constată nulitatea celui dintâi şi îl reţine, ca atare, pe cel de al doilea. Ca urmare, nu suntem în prezenţa unei conversiuni în situaţia în care actul pretins a fi minor produce efecte atât atunci când actul considerat a fi major este valabil cât şi atunci când acesta este declarat nul, ca în cazul revocării tacite a legatului prin înstrăinarea bunului. Tot astfel, nu este vorba despre o conversiune atunci când la încheierea unui act juridic părţile convin că, în ipoteza în care acesta va deveni ineficace, se vor produce efectele unui alt act, voit de către părţi în subsidiar.

În sfârşit, este subînţeles că pentru a se dispune conversiunea trebuie să se reţină existenţa unui interes al părţilor, sau, în alte cuvinte, trebuie ca actul minor să aibă o utilitate practică proprie. Altfel, conversiunea ar rămâne un simplu exerciţiu de logică, o ipoteză de şcoală. Aşa, spre pildă: conversiunea contractului de vânzare-cumpărare nul în promisiune sinalagmatică prezintă utilitate din perspectiva posibilităţii părţilor de a solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, atunci când una dintre ele refuză încheierea acestuia[49]; conversiunea înscrisului autentic nul în înscris sub semnătură privată dă posibilitatea realizării probaţiunii conform exigenţelor art. 1191, al. 1, C. civ., etc. Altfel spus, conversiunea se justifică doar atunci când actul minor rezultat în urma ei este în măsură să

permită realizarea scopului (scopurilor) urmărit de părţi la încheierea actului major.

10. Voinţa părţilor. Cu toate că eficientizarea actului minor este, aşa cum am arătat, opera instanţei, aceasta nu poate dispune împotriva voinţei părţilor. Ca atare, conversiunea nu va opera dacă din manifestarea de voinţă a părţilor (sau a uneia dintre ele), exprimată în scopul încheierii actului juridic, rezultă expres sau implicit că acestea sunt potrivnice unei eventuale conversiuni a actului. Practic, în lipsa unei opoziţii exprese ori a unei opoziţii implicite dar neîndoielnice, acceptul părţilor la conversiune trebuie prezumat, desigur cu valoare de prezumţie relativă. Este ceea ce, de altfel, rezultă implicit şi din art. 1260 (2) din noul Cod civil, care prevede că nu va opera conversiunea dacă intenţia de excludere a ei „reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului". O opoziţie la conversiune se va putea manifesta desigur şi cu ocazia soluţionării acţiunii privind nulitatea actului, cu precizarea că opoziţia uneia dintre părţi nu va fi suficientă decât în condiţiile în care ea va reuşi să combată prezumţia amintită.

11. Observaţie concluzivă. În debutul consideraţiilor noaste asupra conversiunii am arătat că literatura juridică o califică, după caz, ca fiind un principiu, o regulă sau o excepţie. Pe parcursul expunerii ne-am depărtat de aceste calificări, preferând să vorbim despre un „procedeu" sau despre o „tehnică", aşa cum, mai realist, este considerată conversiunea în literatura juridică străină. Totodată, am încercat, prin exemplele examinate, să învederăm faptul că, în cazul conversiunii, nu putem să vorbim despre o transformare propriu-zisă a actului juridic nul. Aceasta deoarece actul juridic nul rămâne în continuare lipsit de eficacitate şi în consecinţă înlăturat, făcându-se loc astfel unui alt act juridic care emerge din cel declarat nul. Ca atare, ceea ce ocazionează emergenţa celui de al doilea act este tocmai nulitatea celui dintâi. Aşa fiind, nu pare deloc exagerat dacă spunem că declararea (constatarea) nulităţii unui act juridic poate, uneori, să aibă drept consecinţă conversiunea acelui act. De altfel, această realitate pare să fi ocazionat şi poziţia mai fermă a autorilor care susţin că „sancţiunea cea mai potrivită cu lipsa unei menţiuni obligatorii destinată să protejeze una dintre părţi este cu siguranţă conversiunea."

.