CONTROVERSELE PRIVIND ORIGINEA LIMBII ROMÂNE

În strânsă legătură cu controversa asupra latinităţii poporului român se află cea privind originea limbii române. Adversarii tezei continuităţii populaţiei daco-romane în teritoriul de la nord de Dunăre sunt şi cei care susţin originea

slavă a limbii române, negând caracterul latin al acesteia. În legătură cu acest subiect s-au manifestat în decursul timpurilor curente de opinie favorabile sau dimpotrivă ostile latinităţii limbii române. Este un lucru cert că cele mai importante împrumuturi pe care le-a realizat limba română sunt cele slave (metodă principală de îmbogăţire a vocabularului) - un mare număr de cuvinte slave au intrat în vocabularul de bază, existând de asemenea influenţe slave şi în morfologie. Pe baza acestor constatări s-a ajuns la concluzia că contribuţia slavilor a fost mai importantă în glotogeneza decât în etnogeneza românilor. Se poate constata de asemenea că gotismele lipsesc aproape cu desăvârșire din limba română. Însă datorită acestui aspect, limba română se individualizează printre limbile romanice. La 1879 A. Cihac identifica originea slavă pentru două treimi din cuvintele limbii române. În cele aproape 50.000 de cuvinte din „Dicţionarul limbii române moderne” (1958), D. Macrea a găsit un procentaj de 20,02% latine şi 13,87% slave. Se admite însă că totalul cuvintelor slave este mai mare decât al cuvintelor latine de bază, moştenite. Prin derivare însă, această situaţie se modifică în favoarea elementelor latine, deoarece cuvintele latine produc derivate în raport de 1 X 3,3, în timp ce elementele slave vechi au derivate numai în raportul de 1 X 2.

Cu tot aportul slav, latinitatea limbii române rămâne un fapt incontes tabil deoarece cuvintele latine sunt cele mai importante şi mai frecvente.

Istoricii oneşti au arătat faptul că limba română păstrează foarte puţine cuvinte dacice. Aceasta pentru că neavând alt mijloc de comunicare cu coloniştii aduşi „ex toto orbe Romano” şi având interesul de a face parte din rândul romanilor, autohtoni au fost determinaţi să-şi abandoneze cu timpul propria limbă adoptând-o pe cea latină. Astfel limba latină, limba clasei dominante, limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare s-a impus atât în Dacia cât şi în Dobrogea. S-a stabilit astfel că limba română are la bază latina „populară” sau „vulgară”, adică limba păturilor sociale mijlocii, majoritare, corespunzător stilului familiar, de conversaţie. De asemenea limba vorbită în Dacia şi Dobrogea, nu sunt diferite de latina clasică, ci ambele sunt stiluri ale acesteia. Inscripţiile latine din Dacia şi Moesia Inferior dovedesc unitatea limbii latine vorbite. Abaterile de la latina clasică observabile în textele epigrafice - acelea dintre ele care nu se vor fi datorat unor simple erori de lapicid - sunt, în general, comune unor teritorii întinse ale Imperiului, cuprinzând şi zona Daciei şi Dunării de Jos. Fără a fi prea numeroase, aceste abateri se observă în fonetică (confuzii între vocale: a devine e, e devine i etc, sincoparea unor vocale neaccentuate, betacismul, dispariţia unor consoane finale, a consoanelor geminate etc.), în morfologie (confuzii între cazuri, între declinări) şi în sintaxă.

Se pot construi astfel în română fraze întregi din elemente latine (romanice), în timp ce nu se pot alcătui nici măcar simple propoziţii numai din elemente de împrumut. Din acest motiv, în cele 1.000-1.500 de cuvinte de bază ale limbii române (alese după criteriul întrebuinţării cuvântului de către toţi românii şi după importanţa cuvântului) există 60% cuvinte de origine latină şi numai 20% de origine slavă. În privinţa frecvenţei cuvintelor este extrem de revelatoare statistica întreprinsă asupra celor 3.607 cuvinte care compun vocabularul poeziilor lui Mihai Eminescu: 46,60% sunt de origine latină, cu o frecvenţă de 83%, în timp ce slavismele reprezintă numeric 18,81%, dar cu o frecvenţă de numai 6,93%.

Mult invocata chestiune a fondului lexical comun din limbile română şi albaneză este deplin lămurită prin cercetările efectuate în ultimul timp, atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Într-adevăr, cuvinte ca amurg, baci, cârlig ş.a. se întâlnesc atât în limba română, cât şi în albaneză. Aceasta nu însemnă că, automat, cele două limbi s-au format în aceeaşi arie balcanică. Bunăoară, codru (din limba română) corespunde cu kodrë-kodër (din albaneză) dar şi kudra (din sanscrită); la fel mugur(e); mugall(e); mucala („boboc de floare”, în sanscrită). Evident, sunt cuvinte de substrat, moştenite din limbile indoeuropene. În albaneză nu există corespondente pentru cuvântul românesc Olt (Aluta, Alutus), există în limba letonă (Aloutis), lituaniană (Aloute) şi sanscrită (Alata); la fel pentru doină (cântec, în româneşte), dama (cântec popular, în letonă), daina (cântec de lume, în lituaniană), daina - daiva (cântec duios, în sanscrită). Asemănările cu limbi vorbite în spaţiul baltic, în Caucaz, chiar mai departe, în spaţiul iraniano-indian nu fac altceva decât să reliefeze autohtonia românilor, formarea lor ca popor (şi a limbii române, desigur) în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, la nord şi la sud de fluviu. Teoria imigraţionistă nu este singurul fals ştiinţific referitor la formarea poporului român şi a limbii române. Tot din considerente politice, unii „specialişti”, care sunt de acord cu formarea poporului român la nord de Dunăre, dar numai la nord de fluviu, contestă caracterul românesc al culturii materiale din secolele al VIII-lea - al XI-lea. Potrivit lor, aceasta ar fi fost o cultură slavo-bulgară. Alţi „istorici” şi „filologi”, în frunte cu fostul academician sovietic N. Lazarev, contestă unitatea etnico-lingvistică din spaţiul carpato - dunăreano - pontic, unde - tot împotriva evidenţei - ar fi două popoare (poporul român, poporul moldovean) fiecare cu limba lui! Romanizarea dacilor liberi, evoluţia daco-romanilor şi românilor în secolele al III-lea - al XIII-lea infirmă însă o asemenea teorie şi confirmă unitatea ancestrală a poporului român peste denumirile regionale - mol-doveni, dobrogeni, munteni, ardeleni, bănăţeni etc. - date ulterior.