Titlul V

DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

CAPITOLUL I Reguli generale privind moştenirea

1. Noţiunea de moştenire 1.1. Definiţie

Moştenirea, izvorâtă dintr-o necesitate obiectivă, fiind în

dependenţă directă de formele de proprietate, de relaţiile de producţie ale sistemului economic al statului şi abordând interesele unor pături largi ale populaţiei, a fost şi este cea mai importantă verigă a vieţii sociale. De altfel, prin aceasta şi se explică investirea instituţiei moştenirii, în legislaţia României cu statut constituţional. Codul civil nu defineşte noţiunea de moştenire, a fost definită ca fiind transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă1.

Termenul de moştenire mai desemnează şi patrimoniul celui care lasă moştenirea, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care nu se sting odată cu moartea celui care lasă moştenirea, dar sunt transmisibile în temeiul normelor dreptului succesoral.

1.2. Precizări terminologice

Este utilizată frecvent şi noţiunea de „succesiune” ca sinonim al noţiunii de „moştenire”. Pe lângă accepţiunea restrânsă, cea de sinonim al termenului de „moştenire”, termenul de „succesiune” are în dreptul civil şi un alt înţeles, mai larg decât cel de „moştenire” sau „ereditate”. Astfel, potrivit celei de a doua accepţiuni, prin „succesiune” înţelegem orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, fie prin acte între vii, fie pentru cauză de moarte.

Moştenirea, ereditatea sau succesiunea este transmiterea patrimoniului unui defunct unei alte persoane.1 M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed.Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p.19-20; St. D.Cărpenaru, Drept civil, Drepturile de creaţie intelectuală, Succesiunile, Ed.Didactică.şi Pedagogică.Buc., 1971, p.153; F.Deak, Tratat de drept succesoral, Ed.Actami, Bucureşti, 1999, p.6; E.Safta-Romano, Dreptul de moştenire în România. Doctrină şi jurisprudenţă, vol.I, Ed.Graphix, Iaşi, 1995, p.24-26; J.Manoliu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1995, p.8; L.Stănciulescu, Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni, Ed All Beck, Bucureşti, 2002, p.352; D.Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom.III, p.a II-a Atelierele Socec, 1912, p.34

Instituţia moştenirii este intim legată de instituţia proprietăţii. Astfel, Glasson, celebrul profesor de la Facultatea de drept din Paris, afirma în lucrarea sa „Elėments du droit français considėrė dans ses rapports avec le droit naturel de l’ėconomie politique”, cu referire la moştenire că „succesiunea este de drept natural, economia politică considerând-o unul din cele mai energice stimulente la muncă…, şi a suprima dreptul de moştenire ar fi să suprimăm societatea…, iar a suprima succesiunea ar fi să distrugem proprietatea, căci proprietatea vremelnică limitată la viaţa omului, nu mai este proprietate”.2

După cum am arătat, termenul de moştenire mai desemnează şi patrimoniul, care se transmite la moartea unei persoane fizice. În limba vorbită, de obicei, prin moştenire, se înţeleg doar anumite bunuri, care au rămas la moartea junei persoane fizice. Astfel, deseori, putem auzi, că cineva a primit „moştenire o casă sau o maşină” etc.

Din punct de vedere al legii, noţiunea de moştenire în accepţiunea de patrimoniu, comportă un alt sens, aceasta desemnând întreaga masă succesorală – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale a celui care lasă moştenirea şi nu bunurile acestuia.

Masa succesorală o constituie ansamblul elementelor (bunuri şi alte valori) care, făcând parte din patrimoniul defunctului, pot constitui obiectul împărţelii moştenirii3. Fac parte din masa succesorală acele drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le-a avut cel care lasă moştenirea în timpul vieţii.

În masa succesorală sunt cuprinse numai acele drepturi şi obligaţii care au un conţinut economic (patrimonial), cele personal nepatrimoniale încetând la moartea celui care lasă moştenirea, astfel, fiind intransmisibile4.

Masa succesorală este alcătuită din două părţi, şi anume:-activul moştenirii este alcătuit din totalitatea drepturilor

patrimoniale a celui care lasă moştenirea. Din activul moştenirii fac parte toate drepturile reale şi de creanţă, precum şi bunurile la care acestea se referă, ale celui care lasă moştenirea;

-pasivul moştenirii este o parte componentă a masei succesorale şi cuprinde obligaţiile şi sarcinile cu conţinut economic ale moştenirii. Nu vor fi cuprinse în pasivul moştenirii obligaţiile intuitu personae, care se sting odată cu încetarea din viaţă a celui care lasă moştenirea.

2 Citat după Şt.D.Săndulescu, Despre dreptul de succesiune, Bucureşti, Tipografia „Speranţa”, 1905, p.7-93 Dicţionar de drept procesual civil, coordonator dr. Mircea N.Costin, Ed.Şt. şi Enciclopedic,Bucureşti, 1983, p.3004 T.S., S.civ., Dec. nr.1347/1972, în Repertoriu de practica judiciară în materie civilă pe anii 1969-1975, p.205, nr.511; T.S. S.civ.Dec.nr.1629/1976 în Repertoriu…1975-1980. p.141; T.S. S.civ., Dec.nr.1539/1979, în C.D.,1979, p.124-125

Din punct de vedere practic, determinarea exactă a masei succesorale are o importanţă deosebită pentru eventualii moştenitori, care sunt puşi în situaţia de a opta între următoarele posibilităţi: să accepte moştenirea pur şi simplu, să accepte moştenirea sub beneficiul de inventar sau să renunţe la moştenire.

În perioada actuală, în sistemele economice ale României, instituţia moştenirii a devenit, fără nici o îndoială, consecinţă remarcabilă a trecerii la economia de piaţă, una din instituţiile fundamentale ale dreptului civil.

Se pare că succesiunea, nepercepută încă la momentul actual drept o problemă axă a societăţii, altele fiind preocupările primordiale ale cetăţenilor, îşi va vedea recunoscută în viitorul cel mai apropiat importanţa de netăgăduit, iar întrebările cine, în ce mod şi de ce patrimoniu dispune li se vor adăuga în curând întrebările cine şi în ce mod va putea moşteni patrimoniul succesoral al defunctului.

1.3. Persoanele dreptului de moştenire

Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată, declarată judecătoreşte, moartă, al cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii. Aceasta se mai numeşte şi de cuius, prescurtare a formulei romane is de cuius successione agitur .

Legiuitorul a folosit termenul de defunct şi în unele situaţii în care folosirea acestuia este improprie. De exemplu, art. 655 p.3 din Codul civil. Considerăm, că ar fi mai corect ca, în astfel de situaţii, să fie utilizate cuvintele „cel care lasă moştenirea” şi nu „defunct”.

Cel care lasă moştenirea poate fi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu a acesteia, de cetăţenie.

În cazul moştenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numeşte testator.

În temeiul legii, cei care primesc în tot sau în parte, patrimoniul celui care a lăsat moştenirea se numesc moştenitori, succesori, erezi sau urmaşi5.Calitatea de moştenitor o poate dobândi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu, cetăţenie. La fel şi statul, potrivit legii sau potrivit dispoziţiilor testamentare, poate dobândi bunurile lăsate de cel care lasă moştenirea. În calitate de moştenitor pot apărea şi persoanele juridice numai în cazul în care există testament în acest sens.

În cazul moştenirii testamentare dobânditorii sunt denumiţi legatari. Legatarii pot fi universali, atunci când au vocaţie la întreg patrimoniu succesoral; cu titlu universal, când cu vocaţie la o fracţiune din patrimoniul succesoral şi cu titlu particular, când au vocaţie la un bun sau mai multe bunuri determinate.

5 E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Doctrină şi jurisprudenţă, Ed.Graphix, Iaşi, 1995, p.24

1.4. Sediul materiei

Moştenirea este reglementată de Codul civil în Cartea a III-a intitulată „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”, titlul I „Despre succesiuni” (art.650-799 şi titlul II „Despre donaţiuni între vii şi despre testamente (art.800-941).

2. Felurile moştenirii 2.1. Enumerare

În dreptul României, după izvorul ei, moştenirea poate fi de două feluri: legală şi testamentară.6

2.2. Moştenirea legală

În conformitate cu art.650 din Codul civil , moştenirea este denumită legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral se înfăptuieşte în puterea legii. În literatura de specialitate românească7

moştenirea legală se mai numeşte şi moştenire ab intestat8 (moştenire fără testament).

Moştenirea legală intervine în următoarele cazuri:a. când cel care lasă moştenirea nu a dispus de patrimoniul său, în

timpul vieţii, prin testament;b. când legatarul a renunţat la moştenire;c. când legatarul este înlăturat de la moştenire deoarece este

nedemn;d. când a fost testată doar o parte din bunurile succesorale;e. când testamentul este nul;f. când legatarul a decedat înaintea celui care lasă moştenirea.

2.3. Moştenirea testamentară

Moştenirea este denumită testamentară atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul voinţei celui care lasă

6 M.Eliescu, op.cit., p.20; C.Hamangiu, I.Rosetti-Balănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.III, Bucureşti, 1928, p.1054; D.Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.57 M.Eliescu, op.cit., p.20; St. D.Cărpenaru, op.cit., p.1548 În Codul Caragea, moştenirea legală era numită,” fără diată” (p.a IV-a, cap.3, art.1)

moştenirea, manifestată într-un testament. Astfel, în acest caz, moştenitorii sunt desemnaţi de către cel care lasă moştenirea.

Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea se numesc legatari. Legatarul poate fi: universal (cu vocaţie la întreg patrimoniu lăsat de defunct), cu titlu universal (cu vocaţie la o fracţiune din masa succesorală) şi cu titlu particular (cu vocaţie la bunuri singulare, anume determinate).

2.4. Moştenirea convenţională

Moştenirea mai poate fi convenţională. Se poate întâmpla în cazul donaţiei de bunuri viitoare, în asemenea situaţie, contractul de donaţie producând efecte numai la moartea donatorului şi este întotdeauna revocabil (art. 821 din Codul civil).

2.5. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară

O precizare se impune în ce priveşte coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară.

Cele două feluri de moşteniri prevăzute de art.650 Cod civil nu se exclud reciproc, ci moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară9

Dacă testatatorul a făcut un legat sau mai multe cu titlu universal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (a lăsat numai ½ sau ¾ din patrimoniu), devoluţiunea moştenirii va fi testamentară, în limitele legatului (sau legatelor) şi legală pentru restul neacoperitor.

De asemenea, dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga moştenire altor persoane decât moştenitorii rezervatari, aceştia vor primi (în temeiul moştenirii legale) partea din moştenire cuvenită rezervei, împotriva voinţei liberale a testatorului; astfel că devoluţiunea moştenirii va fi, în partea legală, în parte testamentară (pentru partea care nu încalcă rezerva succesorală).

În consecinţă, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă:

a.testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali care împreună au vocaţie la întreaga moştenire; 9 Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilităţii moştenirii testamentare cu cea legală (nemo partim tstatus partim intestatus decedere potest-nimeni nu poate să moară în parte cu testament, în parte, fără testament). Ăn dreptul nostru “se admite, iar dacă există moştenitori rezervatari, chiar se impune coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară”, a se vedea Fr. Deak, op.cit. p.8

b.nu există moştenitori rezervatari. În literatura de specialitate s-a pus întrebarea: o persoană poate să

culeagă o anume parte din moştenire în calitate de legatar şi o altă parte în calitate de moştenitor legal, deci să se cumuleze cele două calităţi în aceeaşi persoană? Având în vedere cele afirmate privind coexistenţa dintre cele două forme de moştenire se admite şi această posibilitate10.

2.6.Particularităţí ale moştenirii în dreptul roman

Evoluţia dreptului de moştenire a fost direct şi continuu influenţată de dreptul de proprietate şi indirect de dreptul familiei. În acest context, dreptul de moştenire a cunoscut întâia consacrare în dreptul roman.

Pe scurt, dreptul roman succesoral a avut trei caracteristici principale11.

a) Dreptul roman primitiv a fost dominat de ideea coproprietăţii familiare ce se caracteriza prin: unitatea moştenirii, patria potestas şi rudenia paternă. Capul familiei (pater familias) avea un drept de reprezentare familiară. Succesiunea era condusă după principiul continuatio domini şi prin urmare, copii nu culegeau, pe deplin, patrimoniul succesoral, ci numai dreptul de administrare a bunurilor moştenirii.

b) În anul 540 Justinian, prin novelele 118 şi 127 a reorganizat, în întregime succesiunea ab intestat introducând ordo succesivus (ordinea succesiunii) inspirată din voinţa prezumată a defunctului; transmisiunea succesorală devenea astfel, mult mai individuală şi mai puţin familiară. Devoluţiunea moştenirii se făcea în funcţie de clasa şi gradul de rudenie, astfel moştenitorii erau împărţiţi în patru clase: descendenţii, ascendenţii, colateralii privilegiaţi (fraţii, surorile şi descendenţii lor) şi colateralii ordinari (unchii, verii, nepoţii) până la gradul 6. Soţul supravieţuitor era considerat, în general, străin de moştenire, venind la aceasta numai după colealul de gradul 6 (în mod excepţional văduva săracă primind ¼). Regulile astfel instituite, puteau fi însă modificate, prin testament.

c) Predominantă era devoluţiunea testamentară, care avea ca instituţie principală instituirea unui erede12. Instituirea eredeului trebuia să se afle în fruntea (caput) testamentului şi să premeargă legatele şi orice alte dispoziţii, iar valabilitatea oricărui testament depindea de 10 Pentru amănunte referitor la coexistenţa calităţii de moştenitor legal cu aceea de legatar a se vedea Fr.Deak, op.cit. p.911 Vezi Ph.Malaurie, L.Aznes, Cours de droit civil. Succesions. Ed. Cujas, Paris, 1989, p.2312 Vezi V.Hanga, M.Jacota, Drept privat roman. Ed. Didactică Şi Pedagogică Bucureşti, 1984, p.240; E.Molcuţ. D.Oancea, Drept roman, Ed. “Şansa”, Bucureşti, 1993, p.141

valabilitatea instituirii redeului (sub sancţiunea nulităţii), potrivit regulii heres est caput et fundamentum totius testamenti. Moştenirea testamentară era incompatibilă cu cea legală, aceasta (din urmă) definindu-se numai prin raportare la absenţa testamentului.

În dreptul nostru moştenirea legală este regula, ea putând fi însă înlăturată (total sau parţial) prin legatele instituite prin testament. Prin comparaţie cu dreptul roman, conform legislaţiei noastre, prin testament nu se pot institui moştenitori (erezi) numai legatari.

3. Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii3.1. Enumerare

Prin moştenire înţelegem transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în viaţă13

Din definiţia dată moştenirii, rezultă caracterele juridice ale acesteia, care o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor existente în dreptul civil, şi anume:

a)transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte;

b)transmiterea moştenirii este o transmisiune universală;c)transmiterea moştenirii este o transmisiune unitară;d)transmiterea moştenirii este o transmisiune indivizibilă.

3.2. Transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte

Transmiterea moştenirii are loc numai la moartea unei persoane fizice prin efectul acestei morţi, fie că este vorba de moartea fizic constatată, fie că este vorba de moartea declarată prin hotărârea instanţei de judecată. Astfel, ceea ce deosebeşte transmisiunea succesorală de transmisiunea prin acte între vii, este faptul morţii persoanei fizice, patrimoniul căreia urmează a fi transmis către moştenitorii săi14.

Numai moartea unei fiinţe umane poate avea ca efect transmiterea moştenirii. Un astfel de efect nu este de conceput în cazul încetării existenţei unei persoane juridice, aceste efecte fiind reglementate prin acte normative cu caracter special.13 Fr. Deak, op.cit., pag.13; Stanciu D.Cărpenaru, op.cit., p. 15314 M.Eliescu, op.cit., p.48; J.Manoliu, St.Rauschi, Drept civil. Succesiuni, Iaşi, 1983, p.4; Gh.Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă “Şansa”SRL, Bucureşti, 1993, p.168; E.Safta-Romano, op.cit., vol.I, p.28; D.Macovei, M.S.Striblea, Drept civil, Contracte. Succesiuni; Ed.Junimea, Iaşi, 2000, p.302

În schimb, în cazul în care statul sau o persoană juridică apare în calitate de dobânditor ai unor bunuri sau a întregului patrimoniu succesoral va fi aplicabile normele care reglementează transmisiunea succesorală.

3.3. Transmiterea moştenirii este o transmisiune universală

Obiectul transmisiunii succesorale îl constituie patrimoniul persoanei fizice decedate, privit ca o universalitate juridică15. Altfel spus, obiectul transmisiunii succesorale îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică şi au aparţinut celui care lasă moştenirea. Patrimoniul unei persoane fizice fiind intransmisibil în timpul vieţii titularului şi din acest punct de vedere transmisiunea succesorală se opune transmisiunii între vii, astfel:

1.Transmisiunea prin acte între vii, spre deosebire de transmisiunea succesorală, nu poate avea ca obiect un patrimoniu, obiectul acesteia, constituind doar bunurile privite izolat (ut singuli).

Transmisiunea succesorală dimpotrivă, constă în transmiterea unei averi, a acelei universalităţi care este patrimoniul.

2.Spre deosebire de transmisiunea prin acte între vii, obiect al căreia pot constitui numai anumite drepturi, transmisiunea succesorală are ca obiect patrimoniul celui care lasă moştenirea, acesta fiind privit ca o universalitate juridică şi, în acest sens, drepturile şi obligaţiile persoanei decedate nu pot fi privite izolat. Aşa fiind, prin moştenire se transmit nu numai drepturile, ci şi obligaţiile defunctului.

Prin urmare, transmisiunea succesorală este atât activă, cât şi pasivă, ceea ce o deosebeşte de transmisiunile operate prin acte între vii, în care nu pot fi transmise decât drepturi, dar nu şi obligaţii. Într-adevăr, dreptul civil român în vigoare nu cunoaşte cesiunea de datorie.

3.În cazul transmisiunii succesorale, spre deosebire de transmisiunea prin acte între vii, drepturile dobândite de către moştenitori sunt opozabile terţilor fără îndeplinirea unor formalităţi.

Moştenirea, având ca obiect patrimoniul celui care lasă moştenirea, din punct de vedere activ, nu poate transmite decât drepturile patrimoniale ale acestuia, care nu vor fi privite în individualitatea lor, ci ca părţi componente ale patrimoniului.

De aici rezultă, că transmisiunea activă se va efectua şi va fi opozabilă terţilor persoane, fără a fi condiţionată de săvârşirea 15 T.S., s.civ., Dec.nr.400/1984, în CD, 1984, p.132-133

formalităţilor prevăzute de lege pentru transmisiunile prin acte între vii. De exemplu, în cazul în care în moştenire se află bunuri imobile, dreptul de proprietate asupra acestora se va transmite prin moştenire şi va fi opozabil terţilor fără efectuarea formelor de publicitate imobiliară. La fel, în cazul în care succesorul dobândeşte, prin moştenire, o creanţă, aceasta va fi opozabilă terţilor persoane, independent de respectarea formalităţilor prevăzute de art.1393 din Codul civil pentru cesiunea de creanţă.

3.4. Transmiterea moştenirii este o transmisiune unitară

Întrucât patrimoniul celui care lasă moştenirea este privit ca un tot unitar, rezultă că şi moştenirea este în principiu unitară. Aceasta înseamnă că transmisiunea succesorală este guvernată de aceleaşi norme juridice, fără a se face deosebire între bunurile succesorale după natura şi originea lor16.

Caracterul unitar al transmisiunii succesorale va subzista şi în cazul în care cel care lasă moştenirea a dispus de o parte din bunurile sale prin testament, restul atribuindu-se potrivit regulilor moştenirii legale.

Principiul potrivit căruia moştenirea alcătuieşte o singură masă succesorală a fost creat de jurisconsulţii romani17.

Caracterul unitar al transmisiunii succesorale comportă unele excepţii, astfel:

-în ce priveşte dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor, obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi darurilor de nuntă în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţi, caracterul unitar al transmisiunii succesorale este înlăturat prin voinţa legiuitorului. Astfel, în ceea ce priveşte bunurile gospodăriei casnice şi a darurilor de nuntă se aplică o reglementare specială, derogatorie de la regulile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi anume dispoziţiile art.5 din Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor18;

-de asemenea, dacă cel care lasă moştenirea este un cetăţean român având bunuri situate în străinătate sau un cetăţean străin având bunuri situate în România, în ce priveşte imobilele se va aplica legea locului unde sunt situate acestea, (lex rei sitae) iar în ce priveşte bunurile mobile, legea naţională a cărui cetăţean este cel care lasă moştenirea (lex patriae);

-potrivit art.41 alin.2 din Constituţie „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Având în vedere dispoziţiile din Legea fundamentală a ţării rezultă că 16 M.Eliescu, op.cit., p.51; R.Petrescu, Drept succesoral. Moştenirea. Devoluţie şi împărţeala, ed. A II-a, Ed. Oscar Print, Bucureşti. 1997, p. 1817 M.Eliescu, op.cit, p.5118Fr. Deak, op.cit., p.1-21; D.Alexandresco, vol.I., op.cit., p.176; Legea nr.319/1944 a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.133 din 10 iunie 1944

moştenitorul, indiferent dacă moşteneşte în temeiul legii sau testamentului, dacă nu are cetăţenie română nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren care face parte din moştenire.

În literatura de specialitate românească s-a pus problema dacă moştenitorii cetăţeni străini sau apatrizi pot beneficia de echivalentul valoric al terenului. Referitor la posibilitatea moştenitorilor cetăţeni străini sau apatrizi de a beneficia de echivalentul valoric al terenurilor moştenite considerăm, că, pe drept cuvânt, în literatura de specialitate românească s-a apreciat, că „legiuitorul a urmărit nu stabilirea unei interdicţii valorice, ci a uneia care vizează proprietatea terenurilor privite în materialitatea lor”19.

-de asemenea, în cazul în care cel care lasă moştenirea este un cetăţean român având bunuri situate în străinătate sau un cetăţean străin având bunuri situate în România, potrivit art.66 din Legea nr.105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional privat, moştenirea privind bunurile mobile, indiferent de locul aflării lor, va fi supusă legii naţionale a celui care lasă moştenirea, iar moştenirea privind bunurile imobile va fi supusă legii locului unde sunt situate aceste bunuri. Totuşi, caracterul unitar al transmisiunii succesorale va putea fi restabilit în cazul în care potrivit art.68 din Legea nr.105/1992, testatorul a supus transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art.66, în acest caz testatorul neavând dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative20;

-o altă derogare de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale o constituie dispoziţiile art.162 alin.2 din Codul muncii21. „În caz de deces al salariatului, drepturile salariale datorate până la data decesului sunt plătite, în ordine, soţului supravieţuitor, copiilor majori ai defunctului sau părinţilor acestuia. Dacă nu există nici una din aceste categorii de persoane, drepturile salariale sunt plătite altor moştenitori, în condiţiile dreptului comun”. Aşadar, din dispoziţiile legii rezultă că sunt stabilite anumite reguli derogatorii de la dreptul comun:

-soţul supravieţuitor, copii majori sau părinţii defunctului, în ordine, beneficiază de aceste drepturi, altfel decât cum prevede dreptul comun;

19 Fr. Deak, op.cit., p.21; E.Chelaru, Unele aspecte în legătură cu circulaţia juridică a terenurilor proprietate privată, în Dreptul nr.9/1993, p.24-25; C.Alunar, Noi aspecte teoretice şi practice ale dreptului de superficie, în Dreptul nr.5-6/1993, p.73; V.Patulea, Situaţia juridică a bunurilor imobile a celor care au pierdut cetăţenia română, în Dreptul nr.12,/1993, p.74-7520 N.Jacota, Drept internaţional privat, vol.II, Ed.Didactică şi Pedagogică Bucureşti. 1976, p.288; I.Filipescu, Drept internaţional privat, vol.II, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p.190-192; M.Eliescu, op.cit., p.52; D.Sitaru, Drept internaţional privat, Ed. Holding Reporte, Bucureşti, 1996, p.18721 Codul muncii – Legea nr.53/2003 publicată în Monitorul Oficial nr.72/5 februarie 2003, Noul Cod al muncii intră în vigoare la data de 1 martie 2003, iar pe data intrării acestuia se abrogă Legea nr.6/1992 privind concediul de odihn şi alte concedii ale salariaţilor care a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.16 din 15 octombrie 1992 şi Legea salarizării nr.14/1991, publicată în Monitorul Oficial nr.32 din 9 februarie 1991

-soţul supravieţuitor, copii majori sau părinţii defunctului sunt beneficiari ai acestor drepturi independent de calitatea lor de moştenitori, ei trebuind să facă dovada rudeniei, nefiind nevoie de prezentarea calităţii de moştenitor;

-ceilalţi moştenitori (legali sau testamentari) trebuie să facă dovada calităţii lor de moştenitori.

Având în vedere aptul că Titlul III din Codul muncii (Timpul de muncă şi odihnă), capitolul III intitulat „Concediile” nu prevede dispoziţii referitoare la ridicarea indemnizaţiei de concediu ce se cuvine salariatului decedat pentru concediul neefectuat, credem că se vor aplica dispoziţiile art.162 din Codul muncii;

-o altă derogare de la acest caracter o constituie dispoziţiile art.97 din Legea nr. 19/200022. „Sumele rămase neîncasate de către pensionarul decedat, reprezentând pensia pe luna în care a avut loc decesul, şi după caz, drepturile de pensie cuvenite şi neachitate până la deces, se plătesc soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor sau, în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori, în condiţiile dreptului comun”.

Sumele prevăzute la alineatul l pot fi solicitate în cadrul termenului general de prescripţie.

Astfel, pensia neîncasată va fi ridicată de către soţul supravieţuitor, copii sau părinţi, independent de calitatea lor de moştenitori; în lipa acestora, beneficiază de pensia neîncasată ceilalţi moştenitori care trebuie să dovedească calitatea lor de moştenitori prin prezentarea certificatului de moştenitor.

3.5. Excepţii de la caracterul transmisiunii

Caracterul unitar al transmisiunii succesorale în dreptul României comportă unele excepţii:

-astfel, în ce priveşte dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor, obiectelor aparţinând gospodăriei casnice i darurilor de nuntă în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii, caracterul unitar al transmisiunii succesorale este înlăturat prin voinţa legiuitorului;

-de asemenea, dacă cel care lasă moştenirea este un cetăţean român având bunuri situate în străinătate sau un cetăţean străin având bunuri situate în România, în ce priveşte imobilele se va aplica legea locului unde sunt situate acestea, iar în ce priveşte bunurile mobile, legea naţională a cărui cetăţean este cel care lasă moştenirea;

-în literatura de specialitate românească23 s-a pus problema dacă moştenitorii cetăţeni străini sau apatrizi pot beneficia de echivalentul 22 A se vedea în acest sens Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, modificată prin O.U.G nr.41/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, modificată prin O.U.G nr.41/2000, OUG nr.249/2000, O.U.G nr.49/2001, Legea nr.340/2001, Legea nr.338/2002 şi Legea nr.346/2002, pt. amănunte vezi Al.Ţiclea, Tr.Ştefănescu23 Fr.Deak, op.cit. p. 1-21; D.Alexandresco, vol.I, op.cit., jp. 176

valoric al terenului. Referitor la posibilitatea moştenitorilor cetăţeni străini sau apatrizi de a beneficia de echivalentul valoric al terenurilor moştenite considerăm, că, pe drept cuvânt în literatura de specialitate românească s-a apreciat, că „legiuitorul a urmărit nu stabilirea unei interdicţii valorice, ci a uneia care vizează proprietatea terenurilor privite în materialitatea lor24.

3.5. Transmiterea moştenirii este o transmisiune indivizibilă

Principiul indivizibilităţii transmisiunii moştenirii rezultă din unitatea patrimoniului succesoral. Patrimoniul celui care lasă moştenirea pe lângă faptul că este unitar, este privit, în ce priveşte moştenirea, ca un tot indivizibil. Aceasta înseamnă că un succesibil nu va putea să accepte sau să renunţe doar la o parte din moştenire.

Datorită, acestui caracter al transmisiunii succesorale, în cazul existenţei mai multor moştenitori, dacă unul sau unii dintre ei renunţă la moştenire sau este nedemn sau în cazul ineficacităţii unor legate, aceasta va profita celorlalţi succesibili, în virtutea dreptului de acrescământ25. În acelaşi timp, indivizibilitatea transmisiunii succesorale nu împiedică moştenitorii să accepte succesiunea sub beneficiu de inventar.

Astfel, fiecare moştenitor trebuie: fie să accepte moştenirea potrivit vocaţiei succesorale, fie să renunţe la ea.

Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale nu împiedică pe succesibil26 de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, prin care aceştia vor răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai în limitele activului primit (intra vires hereditatis). Acest mod de acceptare nu influenţează nici asupra caracterului universal al moştenirii27.

Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale cunoaşte şi unele excepţii care, în principal, se referă la: împărţirea creanţelor şi datoriilor defunctului între moştenitori din ziua deschiderii moştenirii sau situaţia acceptării moştenirii ce are ca obiect un drept asupra unui teren ce a fost reconstituit în temeiul Legii nr.18/199128.24 Fr.Deak, op.cit., p. 2125 vezi în acest sens Fr.Deak, op.cit. 26 Succesibilii sunt persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a putea moşteni, adică au capacitate şi vocaţie succesorală şi nu există cauze care să-i înlăture de la moştenire, care n-au exercitat încă dreptul de opţiune succesorală (acceptarea moştenirii s-au renunţarea la ea)27 Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale explică de ce, în cazul renunţării la moştenire de către unul sau mai mulţi succesibili, precum şi în cazul nedemnităţii ori a ineficacităţii legatelor (nulitate, revocare, caducitate) vor profita de drept succesorii acceptaţi a căror vocaţie era înlăturată sau diminuată prin existenţa altor moştenitori sau care aveau obligaţia să execute legatul în cauză28 Potrivit dispoziţiilor art.13,alin.2 din Legea nr.18/1991 referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor calitatea de moştenitor se recunoaşte “nu numai persoanelor care au

Astfel, chiar din ziua deschiderii moştenirii creanţele şi datoriile celui care lasă moştenirea, exceptând cazurile prevăzute de art.1060-1061 din Codul civil vor fi împărţite de drept între moştenitori.

O altă derogare de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale rezultă din dispoziţiile art.13 al Legii nr.18/1991 referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.29

4. Deschiderea moştenirii

4.1. Noţiuni introductive

Prin deschiderea succesiunii înţelegem acele fapte, prevăzute de lege, care determină trecerea patrimoniului succesoral de la cel care lasă moştenirea către moştenitorii săi, acele evenimente, care constituie un temei pentru naşterea dreptului de moştenire.

Deschiderea succesiunii are o importanţă deosebit de mare în materie succesorală. Numai din momentul deschiderii succesiunii, eventualitatea că o anumită persoană va deveni moştenitor se realizează, tot din acel moment, luând naştere şi dreptul persoanei respective, devenită moştenitor, de a accepta moştenirea sau de a renunţa la ea.

Există doi factori, care generează deschiderea succesiunii, condiţionând, astfel, şi naşterea dreptului la moştenire. Aceştia sunt: moartea naturală a celuia care lasă moştenirea, care se constată în mod fizic prin examenul cadavrului sau intrarea în vigoare a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, precedată sau nu de declararea dispariţiei30. Numai atunci când s-a realizat unul din aceşti doi factori, moştenirea se consideră deschisă, până la acel moment neputând fi vorba de drepturile eventualilor moştenitori asupra moştenirii.

Declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane nu are drept efect deschiderea succesiunii.

Deschiderea succesiunii implică analiza a două aspecte: data deschiderii succesiunii şi locul deschiderii acesteia.

4.2. Data deschiderii moştenirii

aşteptat moştenirea lăsată de fostul proprietar, dar au fost socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare şi moştenitorii care nu acceptaseră moştenirea lăsată de fostul proprietar la data decesului”, ei fiind consideraţi acceptanţi prin cererea făcută comisiei constituite potrivit legii; pentru amănunte: a se vedea Fr.Deak, op.cit. p.25-2629 Fr. Deak, op.cit., p.30; T.S., col.civ., Dec.nr.1778/1960 în CD, 1960, p.241-242; T.S. col.civ., Dec.nr.335/1952, în CD, 1952-1954, vol.I, p.11830 St. D.Cărpenaru, op.cit., p.164

A. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii

Potrivit art.651 din Codul civil al României „Succesiunile se deschid prin moarte”. De aici rezultă că, deschiderea moştenirii este concomitentă cu încetarea din viaţă a celuia care lasă moştenirea.

Cei care pretind moştenirea vor trebui să dovedească moartea, precum şi data morţii celui la a cărui moştenire se consideră îndreptăţiţi. Dovada morţii şi a datei sale se va face, după caz, prin certificatul de deces sau prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii, rămasă definitivă, hotărâre care cuprinde şi data stabilită de judecată ca fiind aceea a morţii31.

Atât dovada datei morţii făcută prin certificatul de deces cât şi dovada morţii făcută prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte32

au putere doveditoare până la proba contrarie, aceasta putând fi făcută prin orice mijloc de probă, deoarece moartea este un simplu fapt material.

B. Importanţa datei deschiderii moştenirii

Stabilirea exactă a momentului morţii celui care lasă moştenirea prezintă o deosebită importanţă practică din următoarele motive:

-la această dată primesc aplicare normele dreptului de moştenire;-în cazul unui conflict în timp al unor legi succesorale succesive, în

funcţie de această dată, se determină legea aplicabilă. Astfel, determinarea cercului de moştenitori chemaţi să culeagă moştenirea se va efectua conform normelor legale existente la data deschiderii succesiunii, iar actele ulterioare deschiderii succesiunii, cum ar fi, de exemplu, acceptarea sau renunţarea la moştenire, vor fi reglementate de legea în vigoare la data, când aceste acte se săvârşesc, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi33;

-în funcţie de acest element se determină cercul moştenitorilor legali şi testamentari;

-la această dată se determină compunerea şi valoarea patrimoniului succesoral;

-de la data deschiderii succesiunii începe să curgă termenul de 6 luni de opţiune succesorală;

-data deschiderii succesiunii marchează data până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire;

31 M. Eliescu, op.cit., p.62; Fr. Deak, op.cit., p.3232 Gh.Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a revăzută şi adăugită de M.Nicolae, P.Truşcă, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1998, p.293; E. Safta-Romano, op.cit., vol.I, p.45; T.S., s.civ.dec.nr.617/1974, în CD, 1974, p.156-158; T.J.Ilfov, dec.civ. nr.411/1979, în RRD nr.10/1979, p.6533 M. Eliescu, op.cit., p. 63

-în cazul pluralităţii de moştenitori, data deschiderii succesiunii marchează ziua în care începe starea de indiviziune, şi până la care retroactivează efectul declarativ al împărţelii moştenirii 34.

4.3. Locul deschiderii moştenirii

A. Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii

Regula potrivit căreia moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului, rezultă implicit din prevederile art.14 al Codului de procedură civilă şi din prevederile art.10 lit.a. şi b. din Legea nr.36/1995 notarilor publici şi a activităţii notariale.

Competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului (art.14 al Codului de procedură civilă) este o competenţă teritorială exclusivă, deoarece normele care o determină au un caracter imperativ. Dispoziţiile art.14 al Codului de procedură civilă despre competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului îşi găsesc aplicare şi în situaţia în care în masa succesorală se găsesc şi bunuri imobile situate în circumscripţia altor instanţe decât cea de la ultimul domiciliu a celui care lasă moştenirea35. Procedura necontencioasă va fi de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.

Deschiderea moştenirii la ultimul domiciliu al defunctului a fost instituită din considerente de ordin practic, lesne de înţeles. Astfel, anume acolo se pot găsi, diverse documente ale celui care lasă moştenirea, pot fi culese informaţii despre eventualii moştenitori, precum şi despre masa succesorală36.

Prin domiciliu, în general, se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică37. Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954 „Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. Poate fi vorba de domiciliul de drept comun şi de domiciliul legal. Domiciliul de drept comun al persoanei fizice, numit şi „voluntar” este locuinţa sa statornică ori principală. Prin

34 M. Eliescu, op.cit., p. 63; Fr. Deak, op.cit., p. 3335 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, Teoria generală, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996, p.422, 429; G.Boroi. D.Rădescu, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Ed. All, Bucucureşti, 1994, p.41-42; T.S., s.civ. dec.nr.1467/1975, în CD, 1975, p.217; T.S. s.civ. dec. nr.195/1970 în CD, 1970, p.23836 M. Eliescu, op.cit., p.5537 Ghe Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă “Şansa”S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 327

domiciliul legal înţelegem acel domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice38.

Astfel, în ce priveşte minorul, locul deschiderii moştenirii va fi, de regulă, la părinţii săi sau la acela, dintre părinţi, la care el locuieşte statornic (art.14, alin.I al Decretului nr.31/1954), fie în temeiul înţelegerii părinţilor, fie în temeiul hotărârii instanţei judecătoreşti (art.14, alin.II al Decretului nr.31/1954). În cazul în care minorul are numai un singur părinte (indiferent de cauza care a generat această situaţie) ori se află sub tutelă, locul deschiderii moştenirii va fi la domiciliul reprezentantului legal (art.14, alin.III al Decretului nr.31/1954). În cazul în care la moartea minorului, acesta avea, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, o locuinţă proprie pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale (art.102 din Codul familiei) locul deschiderii moştenirii va fi la domiciliul părinţilor sau la domiciliul părintelui care-l reprezintă.

În ce priveşte locul deschiderii moştenirii persoanei puse sub interdicţie, acesta va fi la domiciliul reprezentantului legal (art.14, alin.III din Decretul nr.31/1954).

În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor unui dispărut, acesta are domiciliul la domiciliul curatorului în măsura în care curatorul este îndreptăţit să-l reprezinte, adică numai cu privire la actele juridice patrimoniale între vii (art.15 din Decretul nr.31/1954). În cazul în care, ulterior, se va declara moartea celui dispărut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, acest domiciliu legal nu va avea nici o înrâurire asupra locului unde moştenirea se deschide39.

În cazul în care cel care lasă moştenirea nu avea ultimul domiciliu în ţară, potrivit alin. II, art. 68 al Legii nr.36/1995 privind legea notarilor publici şi a activităţii notariale, locul deschiderii moştenirii va fi acolo unde defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare40.

În situaţia în care domiciliul defunctului este necunoscut, întrucât acesta, spre exemplu a fost nomad, moştenirea se va deschide la locul unde se află bunurile cele mai importante ale celui care lasă moştenirea, iar în lipsă de bunuri, la locul decesului41.

Dovada ultimului domiciliu a celui care lasă moştenirea se face cu certificatul de deces (art.73 al Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995, adoptat prin Ordinul nr.710/1995) sau actul de identitate. În cazul în care cel care lasă

38 P.Andrei, Domiciliul real al persoanei fizice în R.R.D. nr.2/1977, p.28; J.Monoliu, Şt.Rauschi, op.cit., p.9; Şt.Rauschi, op.cit., p.28839 M. Eliescu, op.cit., p.5640 M.Eliescu, op.cit., vol.I, p.56; C.Stătescu, op.cit., p.110; I.Zinveliu, Dreptul la moştenire în RSR, Ed.Dacia, Cluj, 1975, p.13; E.Safta-Romano, op.cit., vol.I, p.42; D.Chirică, op.cit., p.14; Fr.Deak, op.cit., p.36-37. Pentru o opinie contrară a se vedea T.Ionaşcu, Drept civil, vol.II, Persoanele, Bucureşti., 1959, p.78; T.S. s.civ. dec.nr.1947/1975, în CD, 1975, p.219-22041 M. Eliescu, op.cit., p.56, Fr.Deak, op.cit., p.35,; T.J.Suceava, dec.civ.,nr.128/1970 cu Notă de Gh.Părăusan, în R.R.D. nr.4/1971, p.99

moştenirea, locuia în altă localitate decât acolo unde a fost înregistrat, dovada ultimului domiciliu se va face prin orice mijloc de probă42.

B.Importanţa practică a locului deschiderii moştenirii

Locul deschiderii unei moşteniri prezintă interes în materie succesorală pentru determinarea corectă în spaţiu a organelor competente să soluţioneze diversele probleme, care apar cu ocazia deschiderii moştenirii.

Cât priveşte procedura succesorală necontencioasă, potrivit art.68 din Legea nr.36/1995 procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoştinţă că moştenirea cuprinde bunuri imobile. Notarul public sesizat are obligaţia de a verifica, în prealabil, competenţa teritorială, iar în cazul în care constată că procedura succesorală este în competenţa altui birou notarial, se desesizează, fără să mai citeze părţile, trimiţând cauza notarului public competent. În situaţia în care într-o circumscripţie teritorială sunt mai multe birouri de notari publici, competent a îndeplini procedura succesorală va fi acel birou, care a fost primul sesizat. Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt birou de notar public din aceeaşi circumscripţie.

Locul deschiderii moştenirii este important şi prin aceea că, acesta determină şi competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti. Instanţa judecătorească competentă să judece procesele referitoare la moştenire este cea de la locul deschiderii moştenirii. Astfel, potrivit art.14 al Codului de procedură civilă sunt de competenţa instanţei judecătoreşti a celui din urmă domiciliu al defunctului:

a)toate cererile referitoare la validitatea şi executarea dispoziţiilor testamentare43;

b)cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva celorlalţi;

42 C.Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.153; D.Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982, p.71-72; G.Giurgiu, Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea de domiciliu (I) în R.R.D. nr.6/1982, p.51; E.Lupan, Drept civil, Persoanele, Univ. din Cluj, 1988, p.114; D.Macovei, op.cit., p.13, Gh.Beleiu, op.cit., p.35743 D.Alexandresco, op.cit., p.555

c)cererile legatarilor sau ale creditorilor celui care lasă moştenirea împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar44;

d)cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor eliberat de notarul public sau de ridicare sau modificare a măsurilor de conservare a bunurilor succesorale (art.88 şi 74 din Legea nr.36/1995).

În cazul în care în masa succesorală sunt şi bunuri imobile situate în circumscripţia altor judecătorii decât cea de la ultimul domiciliu al celui care lasă moştenirea, dispoziţiile art.14 din Codul de procedură civilă oricum vor fi aplicabile. Competenţa excepţională a instanţei judecătoreşti de la ultimul domiciliu al defunctului de a soluţiona cererile enunţate mai sus, încetează odată cu sfârşitul procedurii succesorale.

5. Condiţiile generale ale dreptului de moştenire 5.1. Reglementare

În ce priveşte condiţiile, pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a moşteni, acestea nu sunt prevăzute expres, în lege, dar le putem deduce din cuprinsul prevederilor Codului civil, care se referă la moştenire. Pentru a putea moşteni în calitate de moştenitor legal, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să aibă capacitate succesorală;b) să aibă vocaţie succesorală;c) să nu fie nedemnă de a moşteni.

Primele două condiţii reprezintă condiţiile generale a dreptului la moştenire, pe când cea de a treia – nedemnitatea succesorală este specifică doar moştenirii legale.

5.2. Capacitatea succesorală A. Noţiune

Potrivit art.654 alin. 1 din Codul civil „pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii”. Astfel, o persoană are capacitate succesorală şi, deci, va putea culege o moştenire doar în cazul în care există la data deschiderii

44V.M.Ciobanu, op.cit., p.429; G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., p.42; Gr.Porumb, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol.I, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.90

succesiunii. Această condiţie era necesară şi în vechiul drept românesc: „numai un viu poate moşteni pe un mort” spune Codul Caragea45 .

Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de succesor46. Ea nu se confundă nici cu capacitatea de folosinţă şi nici cu capacitatea de exerciţiu, având un sens specific şi referindu-se la existenţa în viaţă a persoanei chemate să moştenească pe cel care lasă moştenirea47.

Potrivit art.1169 Cod civil, cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să dovedească, astfel că dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii şi care poate să fie moştenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi.

Moştenitorul poate face dovada în mod direct sau prin reprezentanţii săi legali (în această din urmă ipoteză dobândirea moştenirii are loc prin „retransmitere” (moşteniri succesive) care nu trebuie să fie confundată cu moştenirea în „nume propriu” sau prin ”reprezentare”)48.

Menţionăm că dovada vizează atât „existenţa” persoanei în momentul deschiderii moştenirii, dar şi „corelaţia” ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.

În această ordine de idei, urmează să analizăm persoanele care au capacitate succesorală precum şi cele care nu au capacitatea succesorală.

B. Persoanele care au capacitate succesorală

a. Persoanele care sunt născute şi se află în viaţă la data deschiderii moştenirii

Bineînţeles că au capacitate succesorală persoanele născute anterior decesului celui despre a cărui moştenire este vorba şi care se află în viaţă la data deschiderii succesiunii. O asemenea dovadă se face cu actele de stare civilă. Tot astfel, dovada se va putea face şi cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească, definitivă, de declarare a morţii din care reiese că decesul moştenitorului a survenit, ulterior, deschiderii succesiunii49

45 Citat după M.G.Rarincescu, Curs de drept civil, Succesiuni, anul III licenţă, editat sub supravegherea avocatului R.Teodorescu, 1932-1933, p.13646 D. Macovei, Drept civil, Succesiuni, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1993, p.1647 Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil, Contractele speciale, Dreptul de autor, Dreptul de moştenire, Bucureşti, 1983, p.7-848 În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul sau moştenitorii cu vocaţie succesorală legală pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său decedat la data deschiderii moştenirii, urcând în locul acestuia (art.664 C.civ.) şi culegând partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă în momentul deschiderii moştenirii49 Nu trebuie să confundăm data rămâmerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte cu data înscrisă în hotărâre ca fiind data morţii. Data înscrisă în hotărârea judecătorească declarativă de

Legea noastră nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data deschiderii succesiunii.

Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

b. Persoanele nenăscute dar concepute la data deschiderii moştenirii

În dreptul roman personalitatea începea chiar înainte de naştere, potrivit principiului formulat pe baza unui text din Paul: „Infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur” (copilul conceput se consideră născut, atunci când este vorba de interesele sale). Ficţiunea, după care copilul conceput era considerat ca născut viu putea fi invocată de reprezentanţii săi, dacă aveau interes. Copilul conceput fără a fi o persoană avea drepturi rezervate în tot timpul concepţiunii. În cazul în care copilul se năştea mort, ficţiunea dispărea50.

În prezent, (art.7, alin.II din Decretul nr.31/1954, art.654 din Codul civil), acest principiu şi-a găsit consacrarea.

Astfel, art.654 Cod civil, care face aplicaţiunea acestui principiu în materia succesiunilor dispune expres: „copilul conceput este considerat că există”. Dar pentru a fi considerat că există, copilul conceput trebuie să se nască viu, deoarece alin.III al aceluiaşi articol stabileşte: „copilul născut mort este considerat că nu există”.

Consacrarea aceluiaşi principiu îl regăsim şi în art.7 alin.II din Decretul nr.31/1954 care spune, că: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă, numai dacă el se naşte viu”. Legea civilă română nu prevede cerinţa ca, copilul să fie şi viabil.

Codul civil nu cuprinde nici o dispoziţie care ar reglementa mijloacele prin intermediul cărora se va face dovada concepţiunii. Însă, art.61 din Codul familiei conţine o dispoziţie privind dovada concepţiunii, care spune: „timpul cuprins între a treisuta şi a o sutaoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii”. Această prezumţie a fost stabilită pentru dovada filiaţiei, dar în lipsa unei dispoziţii privind dovada concepţiunii în materie succesorală, prezumţia stabilită de ar. 61 din Codul familiei îşi găseşte

moarte reprezintă data deschiderii moştenirii, data, în funcţie de care stabilim cercul de moştenitori care urmează să culeagă din succesiunea defunctului, pe când data rămânerii defintive a hotărârii este data de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală (momentul de la care succesibilul poate să accepte sau să renunţe la moştenire – 6 luni)50 C. Antoniade, Calităţile cerute pentru a moşteni în dreptul roman şi dreptul roman, Teză pentru licenţă, Facultatea juridică din Iaşi, Tipografia “Goldner”, 1903, p. 7-8

aplicare ca prezumţie legală şi în cazul capacităţii succesorale51. Astfel, dacă se va face dovada că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut trei sute una zile din momentul morţii lui de cuius, prin aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiunii, acesta a dobândit capacitate succesorală, chiar dacă la momentul deschiderii succesiunii, încă nu se născuse.

c.Persoanele declarate judecătoreşti dispărute52

Potrivit art.19 din Decretul nr.31/1954 „cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă”.

Se consideră că dispărutul – până la momentul intervenirii unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte rămasă definitivă – are capacitate succesorală, aceasta fiind „provizorie”53 sau relativă şi poate fi înlăturată prin proba contrarie.

Sunt posibile două ipoteze.Prima în cazul în care o persoană este declarată judecătoreşte

moartă, anterior fiind declarată dispărută, atunci capacitatea succesorală a acesteia depinde de data morţii stabilită în hotărârea declarativă de moarte. În situaţia în care această dată este anterioară celei a deschiderii succesiunii, se consideră că persoana dispărută nu a avut capacitate succesorală şi deci bunurile care s-au primit din moştenire vor fi readuse la masa succesorală.

A doua ipoteză în cazul în care data morţii stabilită prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă este posterioară celei a deschiderii succesiunii, în acest caz, se consideră că persoana dispărută a păstrat capacitatea succesorală54.

d.Persoanele juridice

Persoanele juridice pot dobândi şi ele prin testament, toată sau o parte din moştenirea lăsată de cel despre a cărui moştenire este vorba în condiţiile legii, de la data dobândirii personalităţii juridice.

Potrivit alin.III din art. 33 al Decretului nr.31/1954 „…chiar înainte de data înregistrării sau de la data actului de recunoaştere ori de la data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce vor fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile 51 Fr. Deak, St. Cărpenaru, op.cit., p.387; M. Eliescu, op.cit., p.69-70; St. D.Cărpenaru, Dreptul de moştenire, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1982, p.14; Fr. Deak, op.cit., p.50, C.Stătescu, op.cit., p.58; P.Anca, Filiaţia faţă de tată, în Rudenia în dreptul RSR, Ed.Academiei, Bucureşti., 1966, p.65-66; St.Rauschi, op.cit., p.259-261; T.J.Maramureş, dec.civ. nr.912/1976, în R.R.D. nr.2/1978, p.37-39; T.Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, Bucureşti, 1974, p.11652 Fr. Deak, op.cit., p.48; M.Eliescu, op.cit., p.69; Şt.Rauschi, op.cit., p. 26253 Fr. Deak, op.cit., p. 4854 D. Macovei, op.cit., p.18

constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.

Legea recunoaşte, la fel ca şi persoanei fizice şi persoanelor juridice o capacitate succesorală, de la data actului de înfiinţare.

Dreptul, care formează obiectul liberalităţii pentru a fi valabil transmis persoanei juridice va trebui să corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică55.

Legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc, după cum incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte de deschiderea moştenirii.

C. Persoanele care nu au capacitate succesorală

a) Persoanele predecedate

De vreme ce au capacitate succesorală numai persoanele care „există” (art.654 din Codul) la data deschiderii succesiunii şi care „se află în viaţă” , în momentul morţii celui ce a lăsat moştenirea, reiese, că nu au capacitate succesorală persoanele fizice, care nu sunt în viaţă la data deschiderii succesiunii şi persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă. În categoria persoanelor care nu mai sunt în viaţă se înscriu: copilul născut mort, predecedaţii şi comorienţii.

1.În privinţa copilului născut mort nu se ridică nici o chestiune.Persoana predecedată nu are capacitate succesorală (nu este subiect

de drept) şi, în consecinţă, nu va putea moşteni. Deşi predecedatul este exclus de la moştenire, descendenţii săi ar putea să culeagă partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit, dacă ar fi fost în viaţă la momentul deschiderii succesiunii, prin intermediul instituţiei reprezentării. De exemplu, copiii unui predecedat la momentul morţii bunicului lor (tatăl predecedatului) vor putea, totuşi, veni la noua moştenire deschisă, urcând în locul ascendentului lor.

Dacă descendenţii nu îndeplinesc condiţii impuse de lege pentru reprezentarea succesorală, ei nu vor avea drepturi asupra părţii din moştenirea lui de cuius (ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate dacă ea ar fi existat la data deschiderii moştenirii), iar patrimoniul succesoral va fi cules de moştenitorii în viaţă.

Copilul conceput înaintea deschiderii moştenirii, dar născut mort după aceasta, se consideră că nu a existat (şi nu mai prezintă interes, în materie).

55 D. Macovei, op.cit., p.18, Gh.Beleiu, op.cit, 1998, p.414; Ph.Malaurie, Cours de droit civil. Les succesions . Les libėralitės, Paris, 1989, p.165-166

b.Comorienţii În sensul Decretului nr.31/1954, comorienţii sunt persoanele cu

vocaţie succesorală reciprocă care au decedat în aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili care dintre ele a decedat mai înainte.

Articolul 21 din decretul enunţat mai sus, consacră soluţia potrivit căreia, dacă mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili care dintre acestea a supravieţuit celeilalte, atunci acestea se consideră că au murit deodată. Prin urmare, într-o asemenea situaţie, bunurilesuccesorale vor fi deferite propriilor moştenitori a fiecărui comorient, fără ca aceştia din urmă să se moştenească reciproc56.

Potrivit art.21 din Decretul nr.31/1954, „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.

Astfel, prin comorienţi, în sensul legii de mai sus, trebuie să înţelegem:

- două sau mai multe persoane;- decedate în aceeaşi împrejurare;- în astfel de condiţii încât să nu se poată stabili dacă una a

supravieţuit alteia.

În literatura de specialitate, unii autori mai adaugă o condiţie: ca între persoanele în cauză „să existe vocaţie succesorală reciprocă (s.n)57, pentru ca numai într-o astfel de situaţie interesează a se stabili cu precizie momentul morţii fiecăruia. Dacă nu exista o astfel de relaţie, problema comorienţilor nu se pune”58.

Deşi este inspirată de acesta, problema comorienţilor în dreptul roman era rezolvată diferit. Astfel, în cazul comorienţilor (commorientes) se prezumă că persoanele socotite mai puternice după sex şi vârstă au supravieţuit şi deci, fiind în viaţă la data deschiderii moştenirii, aveau capacitate succesorală. În alte cazuri, de exemplu, dacă între comorienţi nu exista legătură de sânge (de rudenie) se considera că ei au murit deodată59.

Soluţia adoptată de dreptul nostru care a consacrat prezumţia morţii concomitente, este indiscutabil, cea mai justă, prezumţia

56 C.Stătescu, op.cit., p.96; Fr.Deak, op.cit., p.52; M.Eliescu, op. cit. I, p. 6657 Problema comorienţilor se pune, mai ales, în cazul persoanelor cu vocaţie succesorală reciprocă, dar ea interesează, chiar dacă între comorienţi există numai vocaţie succesorală unilaterală (şi nu reciprocă)58 M.Eliescu, op.cit., I, p.66; St.Cărpenaru, op.cit. p.388; I.Zinveliu, op.cit. p.16; J.Manoiu, St.Răuschi, op.cit. p.13; Fr.Deak, op.cit. p.4359 Vezi Fr.Deak, op.cit., p.44 şi autorii citaţi de acesta

supravieţuirii în funcţie de vârstă şi sex, fiind criticată, chiar şi în literatura juridică a ţărilor unde legislaţia încă o mai prevede. Concret, autorii au argumentat că dacă moartea se produce cu ocazia unei catastrofe aeriene sau feroviare ori cu ocazia prăbuşirii unei construcţii din cauza cutremurului de pământ etc…, ce importanţă mai prezintă rezistenţa fizică (în funcţie de vârstă sau sex) a persoanelor în cauză60.

În concluzie, precizăm că persoanele care au decedat în aceiaşi împrejurare (comorienţii) şi aveau vocaţie succesorală reciprocă, nu se vor putea moşteni, deoarece nesupravieţuind una alteia, nici una nu dobândeşte capacitate succesorală.

c.Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii)

În ultimul timp, în literatura de specialitate s-a pus întrebarea: ce soluţie urmează a fi adoptată în cazul în care două sau mai multe persoane fizice decedează în acelaşi timp, şi care nu sunt comorienţi în sensul art.21 din Decretul 31/1954, deoarece nu se poate proba identitatea de cauză a morţii?

Rezolvarea a fost impusă de unele situaţii teoretice şi practice, de exemplu:

-moartea a survenit în aceeaşi zi şi oră, dar nu şi „în aceeaşi împrejurare”, ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele în cauză, iar minutul morţii nu poate fi stabilit, sau

-două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea constata direct moartea lor şi nu se poate dovedi că”au murit în aceeaşi împrejurare”.

Având în vedere dificultăţile de ordin practic întâmpinate în privinţa stabilirii momentului morţii de către notarul public competent a desfăşura procedura succesorală necontencioasă sau de către instanţa de judecată chemată a rezolva litigiul succesoral, s-a admis ideea că soluţia preurmării morţii concomitente trebuie aplicată nu numai în cazul comorienţilor ci şi în cazul persoanelor care, având vocaţie succesorală (reciprocă sau unilaterală) au decedat în acelaşi interval de timp, dar nu şi în aceeaşi împrejurare (fără a se putea dovedi dacă una a supravieţuit alteia)61.

60 Vezi Fr.Deak, op.cit. p.44-45. Acelaşi autor argumentează, printr-un exemplu practic, că prezumţia morţi concomitente (adoptată de dreptul nostru) “apare de cele mai multe ori ca fiind mai echitabilă (s.n.)”61“ De lege ferenda” s-a opinat pentru eliminarea condiţiei referitoare la “aceeaşi împrejurare” considerată inutilă şi s-au formulat propuneri de texte noi dintre care reţinem: “Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili faptul că una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”; a se vedea Fr.Deak, op.cit. p.47

5.2. Vocaţia la moştenire

A. Noţiune

Pentru ca o persoană să fie moştenitor legal nu este suficient ca ea să aibă capacitate succesorală şi să nu fie nedemnă, este necesar ca aceasta să fie chemată de lege la moştenire, adică să aibă vocaţie succesorală legală.

Legea conferă vocaţie succesorală rudelor (inclusiv celor din adopţie) celui despre a cărui moştenire este vorba, soţului supravieţuitor şi statului.

Pe lângă capacitatea succesorală, vocaţia (chemarea) la moştenire este cea de a doua condiţie pozitivă pe care trebuie să o îndeplinească o persoană fizică sau juridică ori statul pentru a culege moştenirea lăsată de defunct62.

Cel ce pretinde moştenirea poate dobândi vocaţie (chemare) succesorală, fie în virtutea legii (dacă nu a fost lăsat testament ori dacă a fost făcut un testament, însă este ineficace), fie în virtutea testamentului lăsat de defunct.

Legea conferă vocaţie la moştenire rudelor defunctului, soţului supravieţuitor al defunctului şi statului.

Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.

Din timpurile străvechi i la toate popoarele, moştenirea a fost instituţia care a răspuns celor mai fireşti şi legitime tendinţe ale omului şi ale familiei, celor mai vitale interese ale societăţii. Una din cele mai fireşti şi legitime tendinţe ale omului este de a asigura o existenţă materială copiilor, părinţilor, soţului, celor mai apropiate rude.

Legiuitorul român cheamă la moştenire rudele apropiate a celui despre a cărui moştenire este vorba şi anume: copiii, nepoţii, strănepoţii, etc.; părinţii, bunicii, străbunicii, etc.; fraţii, surorile şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv; unchii, mătuşele şi verii primari.

Vocaţia succesorală a acestor persoane este numai generală, aceasta însemnând posibilitatea de principiu de a moşteni bunurile celui care lasă moştenirea. Dar pentru a moşteni efectiv, nu este suficient ca persoana dată să facă parte din cercul moştenitorilor legali, ci mai este necesar ca aceasta să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană

62 A nu se confunda vocaţia (chemarea) la moştenire cu devoluţiunea moştenirii. Devoluţiunea succesorală este determinarea persoanelor chemate să moştenească patrimoniul unei persoane fizice decedate.

chemată de lege în rang preferabil, care are vocaţie legală concretă. În scopul stabilirii ordinii de preferinţă între rudele celui care lasă moştenirea, legiuitorul a instituit două criterii de bază, şi anume: clasa sau ordinul de moştenitori şi gradul de rudenie existent între succesibil şi defunct63

B. Vocaţia succesorală generală şi concretă

Vocaţia la moştenire are un înţeles dublu: a) în sens general desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a

unor 64persoane de a culege moştenirea lăsat de o altă persoană (în acest sens se vorbeşte, de exemplu, despre vocaţia succesorală legală a rudelor în linie directă fără limită în grad)65;

b)în sens concret (vocaţie concretă, utilă) desemnează, prin devoluţiunea succesorală – ca mijloc de selecţie – acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.

Vocaţia succesorală concretă presupune două condiţii:-una pozitivă: vocaţia succesorală generală;-şi una negativă, ce presupune ca persoana în cauză să nu fie

înlăturată de la moştenire de un alt succesibil.De menţionat că „nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se

confundă cu aptitudinea general-abstractă a unei persoane de a se bucura, în conţinutul capacităţii sale de folosinţă, de dreptul de moştenire” garantat prin art.42 din Constituţie. Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, „devine potenţial prin intermediul vocaţiei succesorale generale şi efectiv, prin vocaţia concretă la moştenire”66.

63 Francisc Deak, op.cit., pag. 5764

65Noţiunea de vocaţie succesorală generală este inaplicabilă în materia moştenirii testamentare; a se vedea Fr.Deak, op.cit., p.48 şi autorii citaţi 66 Pentru profunzimea delimitărilor a se vedea: Fr.Deak, op.cit., p. 48