contracte speciale - cursuri2
DESCRIPTION
awTRANSCRIPT
Cursul 1 – 30.092014
CHESTIUNI INTRODUCTIVE:
Mai intai trebuie sa spunem ce se intelege prin contracte speciale. Cand auzim
sintagma “contracte speciale” ce ne zicem in gand, ca e vb despre niste contracte care
sunt altfel, mai aparte decat alte contracte care nu ar fi speciale. Si atunci noi trebuie sa
vedem prin ce sunt speciale aceste contracte, prin ce se diferentiaza de celelalte
contracte.
Daca ne uitam in NCC si in CC anterior, vom observa ca exista anumite
reglemenatari care se refera la contracate in general pe de-o parte si o alte serie de
regelementari care se refera la contractele speciale, deci la anumite contracte. In Cartea V,
Titlul II, Capitolul 1 si urmatoarele avem dispozitiile generale (dispozitii referitorare la
contract in general) deci asta inseamna ca e vb de orice contract deci nu numai despre cele
pe care codul le defineste ca fiind contracte speciale. In sectiunile acestui capitol 1 din
titlul II, cartea vom gasi asa numitele dispozitii generale referitoare la contracte, vom gasi
dispozitii la diferite categorii de contracte (unilaterale, bilaterale, cu titlu gratuit, cu titlu
oneros) vom gasi dispozitii cu privire la incheierea contractului, apoi sectiunea referitoare
la nulitatea contractului, efectele contractului, la reprezentare, la cesiunea contractului,
incetarea contractului. Deci astea sunt principalele regelementari cu privire la contracte in
general. Asta inseamna ca ceea ce este inclus in aceste texte de lege, se regaseste intr-o
forma sau alta in orice tip de contract, fie el nenumit (vom vedea ca asa se numesc
contractele care nu sunt speciale) fie ca este numit (deci ca are o regelemntare speciala).
Tot in NCC ca si in CC anterior dar de-o maniera mai sistematica si mai ampla,
gasim reglementarile din Cartea a V-a, Titlul IX, care se refera la diferitele contracte
speciale (deci iata ca apare denumirea de contracte speciale) unde vom gasi reglementari
referitoare la anumite contracte si anume: la contractul de vanzare, la schimb, la furnizare,
report, madat,agentie, intermediere, imprumut, renta viagera si asa mai departe ( deci un
total de 20 de contracte). Asadar in NCC, avem reglementate in categoria contractelor
speciale un numar de 20 de contracte.
Totusi sa vedem prin ce sunt speciale aceste contracte si cu ce se diferentiaza de celelalte
care nu sunt speciale si care o sa vedem ca se numesc contracte nenumite. Deci exista o
similitudine intre contractele nenumite (contracte in general) pe de-o parte, si contractele
numite (contractele speciale) pe de alta parte. Asa cum vom vedea cand vom trece la
analizarea textelor referitoare la contractele speciale, acestea, reprezinta fiecare un anumit
tip repetitiv de contract. Asadar anumite contracte care sunt standardizate, de pilda
contractul de vanzare (toate contractele de vanzare se aseamana intre ele pentru ca in
esenta ele au ca obiect principal transferul proprietatii unui bun sau a unui drept in general
contra platii unui pret in bani. Orice vanzare trebuie sa contina aceste elemente). De ce
este important daca avem un contract numit care beneficiaza de o reglemenatre speciala?
Este important pt ca atunci cand de pilda se incheie un contract de v-c partile nu sunt
obligate sa stabileasca in amanuntime care sunt elementele (in afara de elementele
esentiale-lucrul vandut si pretul), nu sunt obligate sa stabileasca in amanunt care sunt
regulile care vor guverna contractul incheiat intre ele. De pilda daca intre A si B survine o
intelegere prin care primul ii transmite celui de-al doilea proprietatea unui autoturism
contra unui pret sa zicem de 10 mii euro si partile semneaza contractul, deja avem de-a
face cu un contract de v-c cu privire la care desi partile n-au spus nimic in mod expres in
legatura de pilda cu garantia pentru evictiune sau garantia pentru vicii ascunse, acestea
functioneaza in temeiul faptului ca asa cum vom vedea NCC reglementeaza cu titlu de
norme supletive aceste garantii, la materia acestui contract special care este contractul de
v-c. Cand partile incheie un contract nenumit, de pilda incheie un contract prin care A
transmite lui B proprietatea uni bun contra prestarii unui serviciu (deci nu contra platii
unei sume de bani!!!), in acea ipoteza contractul nu mai este un contract de v-c pentru ca
de esenta vanzarii este ca transferul proprietatii sau al dreptului sa se faca contra unei
sume de bani nu contra prestarii unui serviciu. Deci din acest punct de vedere concluzia
care se impune este ca contractul incheiat de A cu B prin care se transmite prop unui bun
contra prestarii unui serviciu nu este un contract de vanzare, este un contract nenumit
caruia in principiu i se vor aplica regulile generale in materie de contracte, deci nu cele din
materia contractelor numite (contractelor speciale). Asta ca principiu, pentru ca asa cum o
sa vedem, in NCC potrivit disp ART 1168 care nu-si gaseste corespondent in CC anterior,
in situatia inchierii unui contract nenumit, pe langa regulile generale , acestuia i se vor
aplica si regulile aplicabile contractului numit de care este cel mai apropiat. Deci in
exemplul dat, transferul prop unui bun contra prestarii unui serviciu, fiind translativ de
proprietate i se vor aplica daca este cazul si regulile aplicabile contractului de vanzare.
Sub regimul CC anterior, care nu contine o dispozitie corespuncatoare a ART
1168 din NCC care asa cum am vazut spune ca contractului nenumit i se vor aplica si
normele contractului cu care prezinta cele mai multe asemanari, nu i se puteau aplica
dispozitiile aplicabile contractului de vanzare, principiul fiind ca acelui contract nenumit
(deci sub regimul CC anterior) i se aplica doar regulile contractelor nenumite (deci
aplicabile contractelor in general).
Prin urmare retinem: contractele speciale sunt contracte standardizate care
concretizeaza regulile aplicabile unor contracte care sunt mai raspandite si care si-au gasit
o reglementare anume in Codul Civil si nu numai, pentru ca o sa vedem ca exista
contracte speciale care nu sunt reglementate in NCC (de pilda putem sa ne intrebam de ce
legiuitorul a reglementat contractul de report si nu a reglementat contractul de leasing sau
de franciza, care sunt reglementate de acte normative care sunt OUG 52 din „97 privitoare
la regimul jur al francizei si OUG 51 din „97 privitoare la leasing si operatiunile de
leasing). Deci sa nu ramanem cu ideea ca reglematari referitoare la contractele numite se
gasesc doar in CC. Exista si alte acte normative care regelementeaza contracte care sunt
speciale (cazul francizei si a leasingului) si care din motive necunoscute nu se gasesc in
CC. Normal ar fi fost sa se regaseasca aici.
Aceste contracte numite nu difera de cele nenumite doar prin simplul fapt ca au o
denumire anume ci si prin faptul ca sunt reglementate expres de lege. De ce este necesar sa
facem aceasta precizare? Pt ca vom vedea ca exista contracte care au o anumita denumire
(de pilda contractul de hotelarie) care nu este contract numit, deci nu e reglementat nicaieri
(nici in CC nici in alta lege). Asa a fost cazul contractului de intretinere care in prezent
este reglementat ca si contract special in NCC dar care sub regimul CC anterior nu
beneficia de o astfel de reglementare. Deci exista si contracte care au o denumire
cunoscuta in practica si in doctrina dar asta nu inseamna ca devin contracte
speciale(numite). A nu se face aceasta confuzie!!! Retinem: in esenta contractele speciale
beneficiaza de un set de reguli aparte care li se aplica, reguli care nu le gasim in
regelementarea generala referitoare la contracte. Nu trebuie sa cadem in eroarea de a crede
ca aceste contracte numite sunt derogarii de la dreptul comun care ar fi reglementarea
referitoare la contracte in general. Aceste reglementari generale si speciale se intrepatrund.
Sa nu credem ca daca avem un contract numit (special) reglementat de NCC, de pilda
contractul de v-c, acestuia nu i se aplica dispozitiile referitoare la formarea contractului,
sau la nulitate sau la incetarea contractului, reglementari pe care le regasim in partea
referitoare la contracte in general. Dimpotriva acele reglementari care se refera la
contracte in general se aplica si in cazul contractelor speciale in masura in care
reglementarea speciala nu este derogatorie. De exemplu daca avem de- a face cu un
contract de inchiriere (locatiune) care are ca obiect un apartament, o locuinta, acestui
contract i se aplica pe de-o parte reglementarea speciala referitoare la inchiriere (care vom
vedea ca este o reglementare in cadrul contractului de locatiune dar mai speciala decat
locuatiunea in general). Deci unui contract de inchiriere ( ii spune inchiriere, locatiunii
care are ca obiect o locuinta) i se aplica regulile speciale referitoare la contractele de
locatiune care au ca obiect locuintele, i se aplica apoi regulile aplicabile locatiunii in
general in masura in care nu exista reglementari derogatorii in partea referitoare la
inchiriere si in al treilea rand si regulile aplicabile contractelor in general tot in masura in
care nu se regasesc reglementari derogatorii in partea referitoare la locatiune in general sau
la inchiriere, care este un contract de locatiune aparte. Deci iata cum unul si acelasi
contract poate fi guvernat de reguli care se ragesc atat in partea referitoare la contracte in
general (deci cat si in partea referitoare la locatiune in general) cat si in partea referitoare
la locatiunea speciala care este inchirierea care are ca obiect o locuinta. Deci va rog sa
intelegeti exact care este raportul intre reglementarile generale si reglementarile speciale.
Iata cum pot exista o suita de trei paliere la care regasim reglementarea. Pot fi si mai multe
paliere (poti fi si inchirieri-locatiuni care au ca obiect locuinte care sa fie subreglementate
deci sa fie si mai speciale… ceva locuinte mai speciale din nu stiu ce zona de exemplu, pot
fi regelmentari generale, reglementari mai putin generale, speciale, exceptionale si asa mai
departe). Pe mai multe paliere se pot regasi reglementari care se aplica unuia si aceluiasi
contract. De pilda reglementarea referitoare la contractul de locatiune- nu mai vine
legiuitorul sa spuna cum se incheie contractul, cum se face oferta, cum se face acceptarea,
pentru ca reglementarea generala care se refera la formarea contractului o regasim in
partea generala si ceea ce este valabil in general, deci la orice contract este valabil si la
locatiune. Altfel codul ar fi inaccesibil, daca la fiecare contract s-ar repeta cum se face
oferta, cum se accepta, cand se formeaza contractul si asa mai departe. Astfel o spune o
data in partea generala si regulile respective, daca reglementarea speciala nu zice ceva
derogatoriu, se aplica si contractului special respectiv. Prin urmare nu exista un raport de
excludere intre reglementarea generala in materie de contracte si reglementarea speciala
(adica cea referitoare la contractele numite)!
In ceea ce proveste evolutia contractelor speciale de-a lungul istoriei, daca ne uitam
in dr roman vom vedea ca nu beneficiau de actiuni decat numai anumite contracte. Erau 4
contracte reale (contracte reale= contracte care nu se pot forma decat prin remiterea
materiala a bunului, nu e suficient acordul de vointa cum se intampla in general).
Principiul e cel al consensualismului ceea ce inseamna ca in general, daca legea nu
prevede altfel, contractul e valabil de indata ce au cazut de acord asupra elementelor
esentiale. De ex daca e vorba de vanzare- de indata ce au cazut de acord asupra bunului ce
formeaza obiectul transferului de porp si asupra pretului. Cand e vb de un contract real, de
ex contracul de depozit, gajul, comodatul-adica imprumutul de folosinta, si mutuum-adica
imprumutul de consumatie-!aceste contracte nu iau nastere nici in prezent decat daca
bunul ce formeaza obiectul contractului a fost remis celeilalte parti. Este vb despre asa
numitele contracte de restituire, care nu dau nastere in sarcina debitorului decat dupa ce i
s-a predat bunul. Ganditi-va la un contract de imprumut-daca nu i s-a dat bunul, nu exista
obligatia de restituire, aceasta nu se poate naste decat daca s-a predat bunul . In dr roman
aceste 4 contracte beneficiau de actiuni. Mai erau si 4 contracte verbale (vanzarea,
locatiunea, mandatul si societatea) care beneficiau si ele de actiuni in justitie. Daca nu
erau respectate se putea adresa creditorul in justitie pentru a obtine satisfactie, pe cand
celelalte contracte,nu beneficiau de nicio alta actiune si prin urmare la inceputurile sale, in
dr roman efecte juridice efective produceau doar contractele speciale. Ulterior pretorul a
admis ca si alte contracte pot benefiacia de actiuni ajungandu-se apoi incepand din Evul
Mediu cand s-a impus mai ales din motive religioase principiul pacta sunt servanda
(=pactele, contractele sunt obligatorii; esti obligat sa iti respecti cuvantul dat, principiu
impus din motive religioase) de unde nu a mai fost decat un pas pentru ca in Codul Civil
Napoleon de la 1804 sa fie enuntat expres principiul consensualismului- ca orice acord de
vointa care nu contravine normelor referitoare la ordinea publica si la bunele moravuri
este obligatoriu. Sigur ca existau si exista exceptii de la aceasta regula, de pilda in cazul
contractelor solemne (cum este cazul imobilelor in prezent si in dreptul nostru contractul
ca sa fie valabil incheiat trebuie sa fie facut in forma autentica, printr-un act notarial, dar
in principiu exceptia unor astfel de contracte pentru care legea instituie forma autentica ad
validitatem sunt valabile prin simplul acord de vointa). Deci iata ca raportul dintre
contractele speciale si contracte in general s-a rasturnat: daca in dreptul roman avea efecte
juridice si puteau fi sanctionate in justitie doar contractele speciale, cele 4 contracte reale
si cele 4 contracte verbis, ulterior incepand din Evul Mediu si in Codul Civil francez
principul era ca orice intelegere, deci orice contract fie el numit sau nenumit produce
efecte, deci este valabil incheiat din mometul acordului de vointa. Nu trebuie sa cadem in
greseala sa credem ca materia contractelor speciale sau mai bine zis ca un contract odata
devenit special nu se mai intampla nimic cu el. O sa vedem ca exista contracte care initial
au fost reglementate ca si contracte speciale si ulterior si-au pierdut din importanta sau
exista contracte care la inceputuri au fost reglementate ca si contracte fara o prea mare
importanta cum a fost de pilda in Codul Civil francez si in Codul nostru civil, contractul
de transport care era un contract oarecare, pentru ca ulterior mai aproape de zilele noastre
ce s-a intamplat? Materia asta a contractului de transport in masura dezvoltarii
transporturilor, cand a inceput sa existe transport aerian, maritim, de un mare volum,
reglementarile referitoare la contractul de transport au devenit atat de ample incat s-a
nascut o noua ramura de drept, dr transporturilor. Si exista dr transportul maritime, aeriene
si asa mai departe. Deci subsepcializari. Iata cum un contract care era special dar nu era de
prea mare importanta a devenit unul ft important. Tot asa stau lucrurile si cu contractul de
munca care initial in Codul Napoleon si in Codul Civil roman de la 1864 era reglementat
pe undeva pe la contractul de prestari de servicii (deci pe la antrepriza), ulterior a dat
nastere la reglementari atat de ample incat s-a constituit o ramura aparte de drept. Exista si
evolutii diverse, contracte care erau speciale si-au pierdut in timp importanta, de pilda
putem da exemplul in dreptul nostru al contractului de renta viagera -desi la momentul
cand a fost introdus in codul civil era foarte raspandit, la ora actuala mai putine aplicatii
practice al acestui contract exista, desi el este reglementat in continuare ca si contract
special sau ca si contract numit.
Prin urmare ceea ce trebuie sa retinem este ca materia contractelor speciale sau
numite nu este una care ramane fixata, obiectata. Exista contracte care la ora actuala sunt
speciale sau numite si care si-au pierdut sau isi vor pierde din importanta si invers, exista
contracte care au inceput prin a fi nenumite cum este de pilda cazul contractului de leasing
care a fost constituit la inceput de practica judiciara, de practica comerciala si de doctrina,
acest contract include elemente atat ale unui contract de creditare, al unui contract de
locatiune si ale promisiunii unilaterale de vanzare, deci elemente a cel putin 3 contracte.
In practica s-a demonstrat ca este util un astfel de contract si a fost folosit pe scala larga
pentru ca in final sa se reglementeze contracul de leasing care contine normele referitoare
la acest contract special. Exista si contracte care desi au o denumire nu au devenit inca
speciale dar au toate sansele sa devina. De pilda contractul de publicitate- nu are o
reglementare speciala la ora actuala in dreptul nostru, deci urmeaza regimul contractelor
nenumite dar probabil ca nu peste mult timp va beneficia de o reglementare care il va
transforma din contract nenumit in contract numit(special) Deci exista o evolutie in timp a
importantei reglementarilor referitoare la aceste contracte fie intr-un sens fie in celalalt si
ceea ce trebuie sa retinem si este ft important este faptul ca un contract, indiferent ca este
special sau nu, este guvernat atat de regulile generale aplicabile in materie de contracte cat
si de regulile specifice contractului respectiv in masura in care acestea sunt derogatorii de
la dreptul comun.
Sa vedem care sunt consecintele practice ale incheierii unui contract special, care
este importanta practica a faptului ca s-a incheiat un contract care intra in categoria
contractelor speciale sau numite. In aceasta privinta l-am dat deja exemplul inchierii unui
contract de v-c in care partile convin asupra elementelor esentiale adica lucrul vandut si
pretul si nu mai prevad nimic cu privire la alte obligatii. Intr-o astfel de situatie automat
contractului respectiv i se vor aplica reglementarile referitoare la garantia pt evictiune sau
pt vicii ascunse sau alte reglementari care se regasesc in materia contractului de vanzare.
Deci nu e nevoie ca partile cand incheie un contract special sa reglementeze in amanunt,
raporturile juridice dintre ele, lucru pe care trebuie sa il faca atunci cand este vorba despre
un contract nenumit. Sigur ca vom vedea si v-am spus lucrul asta deja ca majoritatea
normelor referitoare la contractele speciale cum este si cazul vanzarii, sunt supletive, adica
se aplica daca partile nu au prevazut altfel. De pilda partile pot prin vointa lor sa inlature
obligatia vanzatorului de a garanta pe vanzator pt evictiune sau pt vicii ascunse. Noi o sa
discutam despre lucrurile astea cand vom vorbi despre contractul de vanzare si garantiile
respective. Se poate intampla in practica si lucrul asta nu este chiar rar ca partile sa
denumeasca gresit un anumit contract. Adica sa spuna contractului de pilda ca este
vanzare, sa utilizeze terminologia specifica contractului de vanzare, sa il intituleze
contract de vanzare dar in realitate analizand raporturile juridice sau intelegerea dintre
parti sa se demonstreze ca in realitate nu este vorba despre o vanzare pt ca de pilda pretul
stipulat in contract a fost stipulat numai fictiv pt ca in realitate nu a fost platit de catre
cumparator. De pilda daca se incheie un astfel de contract intre un parinte si copilul sau e
foarte posibil ca desi partile au intitulat contractul de vanzare, partile sa se fi inteles in
realitate sa nu plateasca niciodata copilul pretul respectiv. O sa vedem cand o sa vorbim
despre contractul de donatie, semestrul viitoar la succesiuni si liberalitati ca in cazul
incheierii unui contract de donatie exista obligatia de raport al donatiei, de aducere la masa
succesorala si de impartire a bunului cu ceilalti fii ai defunctului sau eventualii fii au
defunctului. Sau exista obligatia de reductiune- daca valoarea donatiei trece peste limita
maxima a cotitatii disponibile, acea parte din averea lui pe care defunctul putea sa o lase
prin liberalitati, prin donatii si legate, in acea ipoteza donatia este supusa reductiunii. Deci
ar putea avea partile acest interes, sa puna afisul de vanzare si in realitate sa fie vorba
despre o donatie. Va intrebati intr-o astfel de ipoteza ce reguli se vor aplica contractului,
respunsul este daca se porbeaza intr-adevar ca contractul desi denumit de parti vanzare, in
realitate este donatie, contractul va fi tratat ca o donatie. Deci va rog sa retineti ca
contractul nu este special in functie de denumirea lui, denumirea poate sa nu fie luata in
considerare ci este special daca contine sau nu elementele specifice contractului a carui
denumire il poarta acea intelegere. Stiu ca in ipoteza aceasta de exemplu cand un parinte
incheiei cu fiul lui un contract de donatie in realitate sub firma unui contract de vanzare,
gravitatea nu este atat de mare cand este vorba de interese private, deci partile interesate in
exemplul dat, ceilalti fii ai defunctului care nu au fost notificati, vor putea dovedi ca
intelegerea este o donatie si sa se aplice regulile referitoare la donatie (raportul si
reductiunea). Cand insa partile vor sa fraudeze legea, asa cum se intampla de multe ori,
incheie un contract de comodat care este in esenta un contract gratuit deci contractul de
comodat presupune acordarea folosintei unui bun fara contraechivalent, deci fara plata,
deci e un contract cu titlu gratuit. Si in ideea ca cel care da bunul in comodat in ghilimele,
sa nu plateasca impozite, partile intituleaza contractul de comodat cu un contract care in
realitate este de locatiune pentru ca asa-zisul comodatar in intelegerea secreta este obligat
sa plateasca o chirie. Intr-o astfel de ipoteza, fiind vorba de frauda la lege, de la normele
legale referitoare la plata impozitelor cuvenite statului, contractul este NUL ABSOLUT si
contractul aparent de comodat (asa-zis comodat) si contractul secret real care este
contractul de locatiune pentru ca vedeti, sanctiunea este mai drastica intr-o astfel de
ipoteza. Sigur ca pot interveni intr-un astfel de caz si sanctiuni penale: fals in declaratii,
evaziune fiscala si asa mai departe deci materia care o stiti de la penal.
In ceea ce priveste calificarea contractelor, ce inseamna calificarea contrctelor:
inseamna a stabili natura juridica reala a intelegerii dintre parti, asa cum a rezultat din
exemplele pe care vi le-am dat in ipotezele respective- a fost vorba in esenta despre
calificarea reala a contractelor respective. Cine face calificarea? In caz de litigu cand
partile vin si zic ca e donatie nu e vanzare, produce efecte de donatie contractul respectiv
pt ca partile au cazut de acord, dar daca una sau alta se opune, problema este de resortul
instantelor de judecatata. A nu se confnda calificarea contractelor, adica operatiunea de
stabilire a naturii juridice reale a acordului de vointa dintre parti cu interpretarea
contractului. Ce este interpretarea contractului? Interpretarea se refera la stabilirea vointei
reale a partilor pe cand in cazul calificarii este vorba de stabilirea naturii intelegerii. Stiu
ca se poate intampla si in practica exista o astfel de situatie cand partile nu au intentia
directa de a da o denumire contractului si in realitate sa fie vorba despre altceva. Se poate
intampla ca din necunoastere sa denumeasca contractul gresit si atunci problema care se
pune este aceea a calificarii nu a interpretarii. Interpretarea este neceasara atunci cand
exista in contract anumite prevederi care nu sunt clare. Deci cand poate fi si asa si asa, sau
poate fi in 2-3 feluri. Atunci e nevoie de interpretare pt a se stabili care a fost intentia reala
a partilor. A nu se confunda interpretarea care se refera la intelegerea reala a partilor cu
calificarea contractului care presupune includerea contractului intr-o categorie sau alta!!!
Deci obiectivul este diferit. Calificarea juridica a contractelor presupune determinarea
elementelor juridice caracteristice sau esentiale. Din intelegerea partilor trebuie sa stabilim
ce au avut ele in vedere si unde se incadreaza ceea ce ele au dorit. De pilda in cazul unui
contract de vanzare trebuie sa avem pe de-o parte un transfer de proprietate din partea unei
parti si in cealalta parte ca si contraechivalent al acestui transfer de proprietate, plata unei
sume de bani drept pret. Cand reusim sa stabilim aceste elemente aveam de-a face cu un
contract de vanzare. Daca unul sau altul dintre elemente nu se evidentiaza, de pilda nu a
transmis proprietatea ci a transmis doar folosinta in schimbul platii unui pret, in acea
ipoteza nu mai avem de-a face cu o vanzare pt ca de esenta vanzarii este transferul
dreptului sau a proprietatii, avem de-a face cu o locatiune eventual, cand folosinta contra
platii unui pret intruneste conditiile esentiale ale contractului de locatiune.
Urmeaza sa vorbim data viitoare despre calificarea contractelor (mai sunt cateva
elemente) despre contractele civile si comerciale, despre contractele administrative. Vom
trece sa vorbim despre contractele translative de proprietate in general pentru ca o sa
vedem, in aceasta categorie se includ vanzarea si schimbul, se include si donatia, dar
donatia fiind liberalitate o vom studia semestrul viitor impreuna cu succesiunile. Si de la
vanzare sa cititi chestiunile legate de notiune, de caracterele juridice si despre izvoarele
vanzarii. Gasiti capitolele astea in Tratatul din 2008. De pilda la notiunea contractului de
vanzare o sa vedeti ca exista diferente intre ceea ce era prevazut in codul civil anterior si
ceea ce e prevazut in NCC. Va rog sa faceti comparatie intre reglementarea din vechiul
cod si cea din noul cod.
Cursul 2 – 07.10.2014
Data trecuta, va aminti, ca am discutat despre contractele speciale. Am vazut ce se
intelege prin aceasta notiune. Apoi, am inceput sa discutam unele lucruri legate de
calificarea contractelor, adica sa vedem care sunt elementele cu ajutorul carora putem
determina daca un anumit contract este unul special/numit sau este sau este un contract
nenumit, interesul practic fiind acela al stabilirii regulilor care se aplica.
Apoi, am vazut diferenta intre calificarea contractelor si interpretarea contractelor,
calificarea insemnand stabilirea elementelor esentiale ale contractului pentru a vedea
unde se incadreaza, adica ce fel de contract este, iar interpretarea inseamna activitatea sau
operatiunea de identificare a vointei interne a partilor, care rezulta dintr-un contract care
nu este suficient de clar.
Vorbim despre calificare. Am apucat sa spunem ca aceasta poate fi unvioca, adica un
anumit contract sa primeasca o anumita calificare( de pilda, contract de vanzare, contract
de locatiune sau de schimb si asa mai departe), aceasta in ipoteza in care, fie sunt intrunite
doar elemente unui anumit contract (de pilda, se transfera proprietatea contra platii
pretului stabilit in bani si nu mai exista alte elemente, evident ca acest contract este de
vanzare cumparare), fie se poate intampla i ca intr-un anumit contract sa existe si elemente
ale altor contracte decat a unuia singur.( de exemplu, in situatia in care un mandatar este
imputernicit de catre mandant-adica acela care a dat imputernicirea-sa il reprezinte si sa
incaseze anumite sume de bani pentru mandant exista si elemente ale contractului de
mandat si elemente ale contractului de depozit-incasarea sumelor si pastrarea acestora ar
intruni conditiile contractului de depozit.) Intr-o astfel de ipoteza, in acest exemplu, daca
se poate stabili ca obligatia principala a fost aceea de a-l reprezenta pe mandant, deci ca
acel contract, in principal, este de mandat, si ca operatiunile de depozit sunt doar accesorii,
in acea ipoteza, calificarea va fi unica in temeiul principiul „accesorium sequitur
principale”. Deci ca accesoriul urmeaza soarta principialului.
Exista insa in practica situatii in care nu se poate stabili acest raport de principal si
accesoriu.( de exemplu, intr-o speta solutionata de instanta franceza, s-a incheiat un
contract prin care o anumita persoana a preluat calul altei persoane cu obligatia de a-l
antrena si de a-l adaposti pe perioada desfasurarii antrenamentelor- si desigur ca
adapostirea a durat luni de zile-Fiind in grajd, calul s-a accidentat si s-a pus problema
despagubirii proprietarului acelui cal. Si discutia a fost ce natura juridica are contractul
resprectiv? Nu s-a putut stabili un raport de principal-accesoriu. S-au decelat elemente ale
contractului de antrepriza in ceea ce priveste antrenamentul: era obligatia de a face, de a
presta un anumit serviciu; dar si elemente ale contractului de depozit-adapostirea calului.
Si pentru ca accidentarea s-a produs in timp ce calul era in grajd, pe temeiul contractului
de depozit, cel care s-a obligat sa antreneze calul a fost obligat la despagubiri in favoarea
proprietarului acelui cal. Deci iata ca sunt situatii in care acelasi contract este si de
mandat, in exemplul dat, este si de depozit. In astfel de ipoteze nu exista o calificare
unica.
Nu mai insistam aspura diferentei care exista in reglementarea anterioara a Noului Cod
Civil intre contractele civile-care se incheiau intre particulari si contractele comerciale
care se incheiau intre comercianti sau intre comercianti si particulari. Interesul practic a
disparut. De ce?-pentru ca daca in practica se iveste o speta si in discutie este un raport
juridic care s-a facut anterior datei de 1 oct 2011 cand a intrat in vigoare Noul Cod Civil,
stiu ca acel raport juridic va fi guvernat de regulile vechii reglementari, deci de Vechiul
Cod Civil si de regulile Codului Comercial care se aplica intr-o astfel de ipoteza. In noua
reglementare, stiti foarte bine ca este vorba despre o reglementare monista, adica nu mai
face diferenta intre raporturile juridice civile pure si raporturile juridice comerciale,
contractele fiind tratate si reglementate unitar in Noul Cod Civil.
Stiti foarte bine de la materia dreptului administrativ ca exista si asa numitele contracte
administrative, dar acele contracte nu se confunda cu contractele civile. De ce?-care e
diferenta esentiala intre contractele administrative si cele civile? O autoritate publica, de
pilda, nu poate incheia un contract obisnuit de vanzare? Deci atunci nu e suficient sa fie
numai o autoritate publica, ci se mai cere si sa aiba si anumite puteri care trec peste
limitele raporturilor dintre particulari. Deci exista un raport de putere.( de pilda, intr-un
contract de achizitii publice, autoritatea publica contractanta are puteri mult mai extinse
decat are o parte contractanta intr-un contract obisnuit de drept privat. Dar asta nu
inseamna ca o autoritate publica care poate exercita acele puteri nu ar putea incheia si
contracte civile. Poate sa incheie dar cand incheie contracte care sunt prin natura lor sau
prin existenta lor contracte administrative, atunci raporturile dintre parti sunt
dezechilibrate-stiti ca in raporturile juridice dintre particulari sau raporturile juridice civile
principiul este acela al egalitatii partilor, principiu care este incompatibil cu principiul
puterilor sporite pe care le are autoritatea publica sau autoritatile publice in contractele
administrative.
Cu asta, trecem sa spunem cateva cuvinte despre contractele translative de proprietate.
Stiu ca in privinta clasificarii contractelor speciale exista mai multe clasificari, niciuna nu
este la adapost de critici. Noul Cod Civil ca si Codul Civil anterior stiu ca nu se ocupa cu
clasficarile, nici nu era cazul sa faca lucrul asta, pur si simplu reglementeaza contractele
speciale. Dar, este unanim recuonscut ca cea mai importanta categorie de contracte este
aceea a contractelor translative de proprietate sau translative de drepturi pentru ca o sa
vedem ca nu numai dreptul de proprietate poate forma obiectul unor asemenea contracte,
ci orice drept cu continut patrimonial. Dar spunem contracte translative de proprietate
pentru a usura exprimarea. Nu de fiecare data sa adaugam ca ar fi vorba de alte drepturi.
Acest lucru se subintelege.
Deci, ce sunt contractele translative de proprietate? In esenta, intrucat este vorba despre
contracte inseamna ca avem de- face cu ce?- un acord de vointa intre doua sau mai multe
parti, in care un transmite celeilalte sau celorlalte, un drept cu continut patrimonial. Deci
este vorba despre un act juridic intre vii. Care este diferenta esentiala intre actele juridice
intre vii si actele juridice mortis causa-cum este de pilda cazul testamentului sau
succesiunii legale. Prin ce se deosebeste o transmisiune pe baza unui act intre vii a unui
contract de vanzare fata de o transmisiune succesorala? Prin acordul de vointa. La
testament exista acord de vointa? Exista o exprimare a vointei lui de cuius, insa vointa este
unilaterala. Sigur ca o sa vedem semestrul viitor, cel care este beneficiarul legatului nu
este obligat sa primeasca, deci are dreptul sa il accepte sau nu, insa acceptarea in cazul
testamentului nu joaca rolul acordului in cazul actelor juridice intre vii. Deci nu se leaga
un raport juridic bilateral intre de cuius si legatar, ci e vorba despre un raport juridic
unilateral unde prevalenta este vointa testatorului.
Dar care este diferenta din punctul de vedere al obiectului? Transmisiunile care se fac
prin acte juridice intre vii, in principiu, sunt cu titlu particular, spre deosebire de
transmisiunile pe temeiul regulilor succesorale, succesiunii legale testamentare sau
contractuale, care sunt, in principiu, cu titlu, adica universale sau cu titlu universal. Care
este diferenta intre o transmisiune cu titlu particular si o transmisiune universala sau cu
titlu universal? (raspunde cineva „ceva”) Asa, deci va rog sa retineti diferenta esentiala-in
cazul transmisiunilor cu titlu particular cum e si cazul vanzarii, se transmit doar
elementele active. Sigur, asta ca principiu, nu, ca partile prin vointa lor pot sa stipuleze si
altceva(de pilda, a vind e lui b un imobil inainte vanzarii a incheiat un contract de
antrezpirza care a avut ca obiect refacerea imobilului, deci aducerea lui in stare mai buna
si daca sa zicem vanzatorul nu a achitat pretul, nu l-a platiti pe antreorenor partile se pot
intelege ca obligatia de plata sa o preia cumparatorul. Asta numai prin exceptie, altfel,
daca nu exista o intelegere, in ex dat se transmite doar proprietatea, iImobilul de la
vanzator la cumparator, nu si obligatiile care s-au nascut chiar in legatura cu bunul
respectiv dar anterior si care fac parte din patrimoniul vanzatorului. Stiu ca spuneam ca in
principiu transmisunile cu titlu particular, cum este si cazul vanzarii nu rtansfera decat
elementele de activ, dar asa cum o sa vedem, de pilda, obiect al contractului de vanzare il
poate face si o succesiune nelichidata. De pilda, daca tatal lui A, B, decedeaza si A vine la
mostenire impreuna cu alti trei copii ai defunctului, deci sunt 4 copii care il mostenesc pe
B, in aceasta ipoteza oricare dintre cei patru poate sa transmita unitar cota sa parte din
mostenire, in ex dat 1/ 4 din mostenire. In aceasta ipoteza pt ca se transmite o cota parte
ideala din mostenire, odata cu transferul prop cotei parti asupra patrimoniului succesoral,
fiind vorba de o transmisiune care are ca obiect un patrimoniu sau o cota parte de
patrimoniu, prin contractul de vanzare care e perfect legal se poate instraina o succesiune,
se transmit si elementele de activ- deci o patrime din datoriile defunctului se transmit
odata cu proprietataea cotei parti de ¼ din mostenire. Si asta numai prin exceptie.
Atentie! Aici se transmit elementele de activ din patrimoniul defunctului, nu din
patrimoniul vanzatorului. Deci totusi, principiul e respectat.
Nicio persoana nu poate sa zica in timpul vietii: A si B, A spune lui B: iti vand tot
patrimoniul meu. De ce nu e valabil? Daca instraineaaza intregul patrimoniu inseamna ca
nu mai are capacitate de folosinta ceea ce legea nu admite. Dar, cand de pilda obiectul
intelegerii intre A si B este in felul urmator: A se obliga fata de B sa-i transmita toate
imobilele pe care le detine. E valabil actul respectiv? SI da si nu, cineva a zis da cineva
nu. De ce da? De ce nu? (raspunsuri imposibil de desfcifrat) Dar la legatele cu titlu
universal, legatul tuturor bunurilor imobile nu constituie un legat cu titlu universal, deci o
transmisiune cu titlu universal? (...) Asa...cine a zis nu sa vedem care e argumentarea?
Deci nu se pot transmite elementele pasive, numai elementele active, in afara de cazul pe
care l-am amintit al vanzarii unei succesiuni nelichidate.
Deci, retinem in contractele translative de proprieteate din categoria carora face parte si
vanzarea, sunt transmisiuni cu titlu particular, spre deosebire de transmisiunile cu titlu
universal, care se fac pe temeiul regulilor mostenirii legale testamentare sau contractuale.
Fiind vorba de o transmisiune cu titlu particular, inseamna ca se transmite numai dreptul,
nu si obligatiile care s-au nascut in patrimoniul vanzatorului anterior incheierii
contractului de vanzare respectiv. De ex, A ii vinde lui B un imobil, si sa presupunem ca
anterior vanzarii, un tert l-a prejudiciat pe A, a cauzat/a degradat imobilul/ a daramat un
perete al apartamentului. Intr-o astfel de ipoteza, fapta respectiva este o fapta delictuala,
care da dreptul la despagubiri. La despagubirea respectiva, adica creanta respectiva, s-a
nascut in patrimoniul vanzatorului. Daca vanzatorul si cumparatorul nu s-au inteles altfel,
acea creanta ramane legata de patrimoniul vanzatorului, nu se transmite odata cu
proprietatea la cumparator. Tot astfel, daca in temeiul unui raport juridic contractual, de
pilda, A care este vanzatorul a incheiat cu un tert un contract de antrepriza, antreprenorul
i-a zugravit apartamentul si nu l-a platit, raportul jurdic respectiv ramane legat intre A si
antreprenor. Obligatia de a fi platit antreprenorul nu se transmite cumparatorului.
Prin urmare, retinem principiul ca, fiind vorba de transmisiuni cu titlu particular, se
transmit numai drepturile. V am spus insa ca, prin exceptie, daca se inteleg astfel,
vanzatorul si cumparatorul pot transmite anumite elemente ale pasivului, dar numai
individual si acesta ca si cote parti din patrimoniu sau ca intreg al obligatiilor vanzatorului.
Exista insa si anumite elemente sau anumite drepturi care sunt strans legate de bunul care
formeaza obiectul vanzarii si care se transmit odata cu incheierea contractului de vanzare,
chiar daca partile nu au prevazut in mod expres acest lucru. Mai intai, poate fi vorba de
anumite drepturi care sunt legate, vaspuneam, si de lucrul instrainat. De pilda, in cazul in
care se transmit parti sociale sau actiuni la o societate comerciala, odata cu transferul
actiunilor, respectiv de la vanzator sau cedent la cesionar, se transmit si drepturi accesorii:
de alege, de a fi ales in organele de conducere ale societatii, de a participa la beneficii si la
pierderi. De asemenea se transmite dreptul de a cere angajarea raspunderii
administratorului daca a savarsit fapte ilicite. Deci, iata ca in astfel de ipoteze, odata cu
bunul respectiv se transmit toate elemetele care sunt strans legate de acesta. Nu putem sa
concepem ca, de pilda, cel care vinde un numar de actiuni sau de parti sociale, si dreptul
de a alege si de a fi ales,s asa mai departe, raman la vanzator. De ce? Pt ca atunci ar
insemna ca nu s-a transmis nimic, s-a transmis o hartie goala, care nu reprezinta nimic.
Deci iata ca exista situatii, elemente care nu pot fi dezlipite de bunul care formeaza
obiectul vanzarii si se transmit chiar si fara acordul expres al partilor. De asemenea, poate
fi vorba despre asa numitele obligatii propter rem sau scriptae in rem, care se transmit si
ele fara intelegere expresa de la vanzator la cumparator.
Ce sunt obligatiile propter rem? Si ce sunt obligatiile scriptae in rem? Sa vedem pentru
ca am vazut ca in practica notiunile nu prea sunt cunoscute, practicienii fac niste confuzii
ingrozitoare. Ar fi o obligatie sau altceva...(asteapta raspuns din sala) obligatia de a
cultiva un teren agricol, obligatie care decurge direct din lege sau cum a fost cazul intr-o
speta: la o instanta din tara noastra, o persoana a construit fara autorizatie pe terenul sau,
autoritatiile au intentat un proces din care persoana respectiva a fost obligata sa darame
constructia ridicata ilegal, dar cum romanul este smecher, asta a vandut bunul inainte ca
sa fie daramata constructia si atunci s-a pus problema daca cumparatorul este obligat sau
nu sa suporte daramarea. Raspunsul corect a fost ca da. Este vorba despre o obligatie
strans legata de un lucru, propter rem, s-a transmis odata cu bunul astfel incat a fost
obligat cumparatorul, deci smecheria nu a tinut in aceasta ipoteza. Sa vedem, ce sunt
obligatiile scriptae in rem? Dintr-o conventie partilor, nu? Puteti da exemplu? Deci daca
contractul de locatiune a fost facut opozabil tertilor, ca daca nu a fost facut opozabil stiim
ca cumparatorul nu este obligat sa suporte acea obligatie, dar daca contractul de locatiune
a fost facut opozabil si termenul sau nu a expirat, de pilda, contractul a fost incheiat pe 5
ani si vanzarea bunului care a fost dat in locatiune de vanzator anterior nu expirat, sa
zicem au trecut 2 ani si mai sunt 3 ani, cumparatorul, intrucat, sa zicem, ca locatiunea a
fost notata in CF este obligat sa respecte dreptul locatarului. Deci sa duca locatiunea pana
la capat.
Poate fi vorba despre o ipoteca, deci este vba de acte juridice care s-au incheiat anterior
in legatura cu bunul respectiv si care intrucat a fost facut opozabile se transmit la
cumparator. Dar de pilda, daca pe terenul unei persoane, un tert ridica cu materialele lui si
pe cheltuiala lui o constructie? Si sa presupunem ca proprietarul terenului din momentul
ridicarii constructiei nu invoca dreptul de accesiune. Stim ca in temeiul dreptului de
accesiune ce se intampla? Care este momentul accesiunii? In conceptia clasica momentul
accesiunii era cel al incorporarii materilalelor si pe masura ce au fost incorporate in teren.
Unii au venit si au spus nu, ca accesiunea se produce cand o invoca proporietarul
terenului, care poate fi la un moment ulterior. Dar daca ne aflam intr-o situatie in care un
tert a construit pe terenul altuia si terenul a fost vandut fara ca proprietarul din momentul
incorporarii materialelor in teren sa fi invocat accesiunea, daca partile nu au prevazut
nimic. De pilda, stipuleaza in contractul de vanzare ca se instraineaza imobilul si sa
presupunem ca acea constructie nici nu a fost evidentiata in foaia CF. Si daca partile
convin: A, pe terenul caruia s-a construit, vinde lui B imobilul si in CF figureaza doar
terenul. Ce se intampla cu constructia? Sau cu dreptul de accesiune? Superficia? Pai
superficia cum se constiuie? Ce este superficia? Un dezmembramant al dreptului de
proprietate prin care proprietarul renunta la dreptul de proprietate asupra edificatului in
favoarea altuia. Si cum se constiutie? Ajunge sa construiesti pe terenului altuia? Nu! Ce
mai trebuie? Superficia nu se poate consituui decat printr-un act juridic autentic, deoarece
e vba de un drept de natura reala imobiliara care trebuie scris in Cf. Se deschide o carte
funciara distinca in privinta dreptului de superficie. Deci va rog sa retineti ca superficia nu
rezulta din faptul construirii pe terenul unui tert, ci rezulta dintr-un act juridic care a
dezmemebrat proprietatea. Deci in exemplul dat nu avem de-a face cu un drept de
superficie.
Intrebarea este daca la cumparator s-a transmis dreptul de a invoca accesiunea sau nu.
Sau a ramas la vanzator? Care este argumentarea? (...) Exista niste reguli, stiu ca acum
suntem la inceput, nu discutam despre contracte translative, am inceput sa vbim despre
vanzare, dar o sa revenim. In materie de vanzare exista si in codul civil anterior si in cel
actual dispozitii legale care spun ca orice dispozitii contradictorii sau interpretarile intr-un
contract de vanzare se interpreteaza intotdeauna in contra vanzatorului. Deci in exemplul
dat, in care partile nu au stipulat in mod expres nimc, in temeiul acestei reguli,
interpretarea se face in contra vanzatorului, cu atat mai mult cu cat in ambele coduri se
prevede ca odata cu elementul principal al contractului de vanzare se transmit si elemente
accesorii. Deci in exemplul dat elementul principal era dreptul de proprietate asupra
terenului, accesiunea este un drept accesoriu, care pe baza regulilor de interpretare si a
raportului de accesiorialitate se considera defapt transmis odata cu bunul astfel incat
cumparatorul poate invoca el accesiunea. Sigur ca in practic am invocat o chestie de
aceasta intr-o speta insa instantele au dificultati, dar din punct de vedere juridic lucurile
sunt clare. Daca nu si-a retinut vanzatorul proprietatea asupra constructiei, care in ipoteza
data ce ar fi insemnat? Adica A i-a vandut lui B imobilul, si daca ar fi zis ca vreau sa
pastrez constructia invocand accesiunea-> creearea unui drept de superficie, care se
creeaza doar prin act juridic, ne-am fi aflat in alta siutatie. Pe cand, dreptul de accesiunea
se transmite cu proprietatea terenului, bun principal, astfel incat cel care este vanzatorul in
exemplul dat poate invoca dreptul de accesiune. Deci iata ca odata cu bunul principall se
transmit si accesoriile, dar va spuneam ca desprea asta vom vorbi cu alta ocazie.
In categoria contractelor translative de prop se includ vanzare, schimbul, donatia si ar
mai putea fi si imprumutul de consumatie-este vorba despre bunuri de gen care formeaza
obiectul imprumutului. Fiind vorba de imprumut inseamna ca cel imprumutat trebuie sa
restituie bunurile primite, dar fiind vorba de bunuri de gen nu va trebuie sa restituie
acealeasi bunuri ci o cantitate similara si de calitate similara la momentulc and s-a
implinit termenul. Si de aceea in cazul acestui contract exista si un efect translativ de
proprietate, daca ne gandim, dar in mod traditional mutumul nu esteinclus la categoria
contractelor translative de proprietate, ci la contractele de servicii, despre care nu este
vba aici.
Deci retinem ca in categoria contractelor translative se includ vanzarea, schimbul si
donatia. Noi vom vorbi despre vanzare si despre schimb, despre donatie nu vom vbi
semestrul asta, desi donatia este un act juridic intre vii, deci contract special, dar pt ca
asa cum o sa vedem, donatiile facute de o persoana de-a lungul vietii sunt luate in
considerare la stabilirea drepturilor succesorale o sa vedem ca donatia isi gaseste locul
si reglementarea la materia liberalitatilor fiind tratata impreuna cu legatele. Si atunci si
noi vom vorbi despre donatie semestrul viitor cand vom vbi si despre legate, pt ca au un
trunchi comun, deci un set de reguli comune si li se aplica dispozitii speciale cum sunt
cele referitoare la oblgatia de raport si de reductiune care nu sunt specifice celorlalte
contracte translative de proprietate. Deci iata motivul pt care nu vom discuta semestru
acesta depre donatie, dar vom vbi semestrul viitor la succesiuni.
Stiu ca unii autori trateaza donatia la contracte speciale, dar pentru ca trebuie legate
dispozitiile referitoare la transferul proprietatii de cele speciale referitoare la capacitatea
de a face libertati etc. care sunt specifice liberalitatilor, adica legatelor si novatiilor, vom
vorbi despre acestea semestrul viitor.
Prin urmare, nu ne ramane decat sa incepem sa vorbim despre contractul de vanzare,
care stim ca este cel mai important contract, atat prin numarul de texte alocate de codul
civil si cel anterior, cat si prin raspandirea sa in practica. Sigur ca, vorbind despre vanzare
in primul rand trebuie sa vedem ce este contractul de vanzare. Avem o definitie legala in
art 1650 alin 1 din noul cod civil, care defineste vanzarea in felul urmator: spune textul,,
contractul prin care vanzatorul transmite, sau dupa caz, se obliga sa transmita
cumparatorului proprietatea unui bun in schmbul unui pret pe care cumparatorul se obliga
sa il plateasca.” In codul anterior, desi art 1294 din acel cod definea vanzarea ca fiind un
act prin care se creeaza obligatia vanzatorului de a transmite proprietatea, toata lumea a
considerat, deci unanim, ca vanzarea era un act translativ de prop, si nu un act
obligational. Care e diferenta intre un act translativ de proprietate si un act obligational?
Deci in contractele transaltive de proprietate acest drept se transmite automat odata ce
contractul a fost valabil incheiat. Sigur ca exista numite exceptii, dar in principiu in
momentul in care s-a realizat acordul de vointa in conditiile legii si principiul era si este
acela al consensualismului, care ce denota? Consensualismul-regula este ca atunci cand
legea nu prevede altfel sau cand partile nu s-au inteles altfel, de indata ce s-a realziat
acordul de vointa contractul e valabil incheiat si produce efectele specifice. Este vorba
despre vanzare, deci se transmite proproetatea. Conf codului de anterior, vanzarea era
translativa de proprietate solo consenso, deci ajungea acordul de vointa, in afara
exceptiilor cand legea impunea forma autentica, ca la imobile, si odata cu acordul de
vointa prop se transmitea de la vanzator la cumparator.
Din definita data de noul cod civil art 1650 alin1 ce rezulta? Ca vanzarea poate fi si act
translativ de proprietaete si act obligational, caci vedeti ca spune ca e contractul rpin care
vanzatorul transmite sau se obliga sa transmita. Deci, rezulta ca vanzarea poate fi si una si
alta. Aceasta solutie legislativa hibrida, care amesteca lucrurile, este una care este
specifica reglementarilor internationale, nu reglementarilor nationale, pt ca cele nationale
opteaza ori pt un sisitem, cum e dreptul francez, italian, Quebec, care merg pe principiul
translativ de proprietate, si alta e situatia sisitemului englez, elvetian, in care, sau german,
in care vanzarea e un act obligational. Poate cineva sa-mi explice ce inseamna act
obligational si cu se transmite proprietaeta in aceste sisteme de drept, spre deosebire de
cele de sistemele deinspiratie franceza. Urmand modelul dreptului roman, in care vanzarea
era un simplu act obligational, proprietatea nu se transmitea de la vanzator la cumparator
prin acord de vointa, ci dupa acordul de vointa trebuia facut ceva. De regula, sa se predea
bunul. Sau mai erau si alte formalitati, deci trebuia sa existe pe de o parte acordul de
vointe, din care se nastea obligatia pt vanzator de a transmite prop, lucru care serealiza
prin predarea bunului. Putem sa dam un exemplu care a functionaat si in dreptul nostru. In
regimul decretului lege nr 115/1938 care se referea la unificarea dispozitiilor de CF,
principiul potrivit art 17 din acest act, era ca acordul de vointa nu era suficient pt a
transmite proprietatea, aceasta se transmitea doar prin inscrierea dretpului in cartea
funciara. Si aici va rog sa fiti atenti ca si in mom actual in privinta drepturilor care sunt
supuse inscrierii in CF, drepturi reale referitoare la imobile, o sa vedem ca noul cod civil
prevede necesitatea inscrierii in CF. Sigur ca, aici cred ca stiti ca in noul cod civil se
prevede ca inscrierea are un efect constitutiv, dar deocamdata, pana la momentul finalizarii
lucaruilor de cadastru, care se va petrece nu stim cand, se aplica dispozitiile Legii 7/1996
referitoare la cadastru si publicitatea imobiliara. Care ce spune? Numai de opozabilitate,
deci nu efectul constitutiv care functiona in L115, deci vedeti ca legiuitorul nostru lucreaza
intruna: cand sistemul constitutiv, cand „alalalt”. Deci revenind la reglementarea art 17 din
L115 din 1938 ref la unificarea dispozitiilor de CF, care prevedea efectul constituiv la
inscrierii in CF in privinta imobilelor, sub regimul acestei reglementari pt a se transmite
prop era nevoie de un act obligational, care putea fi contractul de vanzare, schimb etc, act
care insa, ca si in dreptul roman nu ducea la transferul prop si doar dadea nastere in sarcina
vanzatorului la obligatia de a transfera ulterior. Si cum se transfera? Prin acordul la
inscrierea contractului in Cf. Deci unul era acordul la incheierea contractului de vanzare,
din care se nastea obligatia pentru vanzator de a consimti la intabulare si altul era actul
prin care vanzatorul, in temeiul primului contract, act olibg, consimetea la intabulare. Deci
erau doua consimtamante diferite. Si aici sigur ca existau reglementarile ref la ceea ce se
numea si se numeste si azi actiunea in prestatie tabulara. Daca vanzatorul dupa ce si-a dat
acordul, nu mai consimtea la intabulare, consimtamantul la intabulare era suplinit printr-o
hot judecatoreasca intemeietata pe act in prestatie tabula. Act in prestatie tabulara nu avea
si nu poate avea ca obiect, cum a crezut legiuitorul roman, predarea unor inscrisuri, ci
consimtamantul la intabulare, care este altceva. Dar o sa vorbim despre asta cu alta ocazie.
Va rog sa retineti, ca in sistemul decretului legii 115, ca si in sistemele in care vanzarea nu
este decat un act obligational, era nevoie de actul obligational care era contractul de
vanzare, dar care nu transfera proprietatea. Pentru aceasta, vanzatorul si numai el, deci el
era titularul dreptului de proprietate pana la momentul intabularii,trebuia sa consimta la
intabulare. Deci unul era consimt la incheierea vanzarii, altul la intabulare. Si prop nu se
transmitea decat pe baza consimtamantului la intabulare. Odata ce consimtamantul era dat,
se opera in Cf transmisiunea. Dar, am vrut sa intelegeti f bine ce inseamna vanzarea act
translativ de prop, cum a fost in reglementarea codului anterior, dar sigur ca in privinta
imobileleor exista aceasta reglementare care stiti ca se aplica numai in Ardeal, Banat si
Bucovina, decretul lege 115 nu s-a aplicat pe teritoriul intregii romanii, ci numai in aceste
provincii, inrest era efectul translativ al vanzarii. Deci va spuneam ca in reglementarile
nationale nu am gasit vreun cod care sa fie ambivalent cum este legiuitorul roman. Sigur,
putem zice ca putem sa fim in avanagarda, dar trebuie sa avem si argumente. Aici cred ca
legiuitorul ce a facut: a citit reglementarile internationale, a vazut ca in acelea vanzarea
poate fi si act transaltiv si act obligational. In cele internationale e inevitabila aceasta
reglementare, pt ca, daca, de exemplu s-ar stripula caracterul translativ, englezii nu vor
semna, germanii nu vor semna, elvetienii nu vor semna. Si atunci ca sa poate aduce
reglementarea sub incidenta tuturor. Daca invers s-ar fi stipulat, nu ar fi vrut francezii, ar fi
facut pe cocosii impreuna cu ceilalati si nu ar fi fost de acrod. Si atunci este inevitabil ca in
reglementarile internationale sa fie reglemenare ambivalenta. Exemplu recent- art 2 lit. K
din propunerea de reguleament al parlamentului european si al comisiei relativa la dreptul
comun european al vanzarii din anul 2011 care nu este in vigoare efectiv, dar este in
discutii avansate si va fi adoptat nu peste mult timp. Si atunci, sigur ca, vedem ca in
celputin in enuntul articolului 1650 alin1 cod civil, in dreptul nostru vanzarea poate fi si
act transaltiv de proprietate si act obligational.
Ora 2
Va rog sa retineti ca in sistemele de drept in care vanzarea este un act obligational
proprietatea nu s-ar putea transmite de la Vanzator la Cumparator decat prin fie prin
predarea materiala a bunului (pentru bunurile mobile) asa cum de pilda stipuleaza codul
elvetian al obligatiile si codul civil german(BGB),pe cand in sistemele de drept translative
de drepturi automate ,insemnad CV nu mai sunt necesare aceste elemenete-proprietatea.se
transimte ca efect al contractului,in VCC desi art 1294 din acel cod spunea ceva despre
obligatia Vanzatorului de a transfera proprietatea,Art 1295 (1) era mult mai clar stipuland
in mod foarte clar avand in vedere si dipsozitiile Art .971 din acelasi cod ca in cazul CV
proprietate . se transite de la Vanzator la Cumparator la momentul acordului de vointe
,preciza textul,chiar daca pretul nu a fost platit si lucrul nu a fost predat.Sa vedem ce
prevad texe NCC pe langa dispozitiile Art.1650 din NCC care pare sa adopte un system
hybrid in privinta CV ,considerandu-l si act translativ si act obligational.
Acest NCC contine texte din care rezulta ca in pofida dispozitiilor Art 1672 lit a si
Art 1673 (1) din NCC care vorbeste de o asa zisa obligatie a vanzatorului de a transfera
proprietatea bunului vandut ,in realitate acest contract este tot unul translativ de proprietate
iar nu un act obligational ,asa zisa obligatie fiind in realitate o fata morgana,o simpla
iluzie,nu o realitate,astfel,ca si in regl. Codului de la 1864 ,potrivit dispozitiilor
Art.1271(1),text legal de principiu care se refera la dr. reale in general (citez):”Dr.reale se
constituie si se transmit prin acordul de vointa al partilor chiar daca bunurile nu au fost
predate daca acest acord poarta asupra unor dr.determinate or prin individualizarea
bunului,asadar nu prin predare,daca acordul poarta asupra unor bunuri de gen iar potrivit
disp. Art 1674 din acelasi cod care se refera la CV –Art.1271(1) –este un text general care
se refera la toate actele translative de proprieteate,nu numai la V si Art 1674 din NCC care
se refera la V spune asa:” cu exceptia cazurilor prevazute de lege ,ori daca din vointa
partilor nu rezulta contrariul,prop.se stramuta de drept cumparatorului din momentul
incheierii contractului chiar daca bunul nu a fost predat ori pretul nu a fost platit” ,deci
regasim in aceste texte disp. din VCC din Art.971 si Art.1295(1).
Chiar si atunci cand proprietatea nu se transmite la cumparator la momentul
incheierii acestuia ci la un moment ulterior ,acest transfer este tot un efect direct al
contracului iar nu al vreunei indepliniri a unei obligatii oarecare din partea
vanzatorului.Bunaoara,in cazul imobilelor ,conform Art.885 (1) din NCC “dr.reale se
dobandesc atata intre parti cat si fata de terti numai prin inscrierea lor in CF pe baza
actului sau faptului care a justificat inscrierea “.la o prima vedere s-ar putea sustine ca asa
cum stateau lucruile sub regimul DL 115/1938 ,in cazul imobilelor cel putin actul de V
care ar fi prin ipoteza un act obligational ar trebui sa fie urmat de un alt act prin care sa se
tramsita prop.,adica de actul real cum era denumita intabularea sub regiml DL
115/1938.La o analiza mai atenta insa vom observa ca reglementarea din Art.885 (1)
,sigur fac abstractie acuma,fac o paranteza,fac abstractie ca textul nu se aplica in present
se aplica inca L 7 /1896 ,dar luam discutia pe reglementarea din NCC ca sa vedem care
este situatia.Deci la o analiza mai atenta vom observa ca regl. din Art 885(1) din NCC
difera esential de reglementarea Art 17 din DL 115/1938 ,deoarece il lumina disp. acestui
text de lege ( Art.885(1) ) intabularea in CF se face pe baza actului sau faptului care a
justificat inscreierea ,adica direct pe baza contracului de V ,nu mai este nevoie ca sub
regimului DL 115/1938 sa mai existe un consimtamant din partea V,si acest lucru ,adica
inscrierea se poate realiza fie prin diligentele notarului instrumentator al CV sau ale
cumparatorului ,nicidecum ale V,V nu mai trebuie sa faca nimic.Atunci mai putem vb de
V act obligational chiar si in cazul imobilelor? Mie mi se pare evident ca nu !!! prin
urmare CV(contractual de vanzare) este acela care duce la transferal. prop , dar sigur ca in
acest caz in lumina art 885 (1) NCC ,la momentul cand e inscris in CF dar inscrierea o
face notarul sau chiar cumparatorul,V netrebuind sa mai faca nimic.Tot astfel stau lucruile
si in cazul V care au ca obiect un bun mobil,indiferent ca este vb despre un bun mobil cert
sau un de gen. In ceea ce priveste bunurile mobile certe este evident, nu se aplica
principiul ca prop. se tramsite la momentul acordului de vointa.In caul bunurilor de gen
conform disp. Art.1273(1) din NCC si Art.1678 din NCC ,proprietatea se transmite de la
V la C citez: “ la data individualizarii acestora prin predare ,numarare,cantarire,masurare
ori alt mod convenit sau impus de natura bunului” .Individualizarea insa,in cazul acestor
bunuri nu se confunda in mod necesar cu predarea.Ea nu este o operatiune care imcumba
in mod necesar vanzatorului,poate fi facuta chiar de catre C de exemplu in cazul in care se
incheie un contract care are ca obiect exploatarea nisipului sa zicem dintr-o cariera,sau a
copacilor care sunt pe picior intr-o padure,ce obiect are acest contract? Ce contract este cel
care de pilda are ca obiect copacii care nu sunt taiati la momentul acordului de vointa? Ce
contract e asta? Este vorba despre un CV car are obiect bunuri mobile prin
anticipatie,adica in cazul copacilor ,copacii care se vor taia. Intr-un asemenea contract e
vb despre o vanzare si in practica ce se intampla,ii pune la dispozitie V -Cumparatorului –
parcela de unde are dreptul sa extraga copacii respectivi si individualizarea cand se face in
cazul copacilor? Cand sunt taiati,nu …si cine taie copacii ? v? nu …Ii taie
cumparatorul…sunt cazuri in care indiv. o face C nu e vb de o oblg. a V si nu se confunda
oblg. (individ) bunului cu predarea .Un alt exemplu care ilustreaza aceasta idee este aceea
in care de pilda un producator de ciocolata primeste o comanda de la o societate prin care
ii spune “ sa imi fabrici 1 tona de ciocolata pe care sa o ambalezi in ambalajul x cu
emblema cu tare” intr-o astfel de situatie in momentul in care ciocolata este ambalata de
catre producator s-a realizat si individualizarea bunurilor fara ca predarea sa se fii facut
,asta prin ipoteza se va face ulterior cand va veni conform intelegerii C sa ridice ciocolata
din depozitul producatorului.Deci iata un alt exemplu in care individualizara se produce
separat de predare,sigur sunt si situatii in care individualizarea se produce odata cu
predarea. Nu se confunda cele 2 operatiuni ,ceea ce inseamna ca potrivit textelor citate
Art. 1273(1) si Art.1678 NCC cand s-a facut individualizarea proprietatea automat s-a
transims de la V la C fara ca V sa fie obligat sa faca ceva ,deci iata ca si in NCC cand ne
ducem la textele speciale vedem ca in realitate Vanzarea este un act translativ de
proprietate prin sine insusi .Pot sa fie vanzari care sunt sub termen suspeniv deci contracte
in care partile stipuleaza ca prop. Nu se tramsite de la V la C la momentul acordului de
vointa ci la un termen ulterior la 1 luna de la data incheierii contractului sau sub o anumita
conditie suspensiva …si veti spune bine dar in astfel de situatii prop. Nu se transmite in
temeiul contractului …v-as contrazice daca ati sustine asa ceva pt. ca si in aceste iopteze
prop. se tramsite tot in temeiul contractului dar nu la momentul incheierii lui , sunt lucruri
diferite si aici trebuie sa va subliniez faptul ca doctrina face o confuzie pe scara extinsa
intre transferal prop. la momentul acordului de vointa spunandu-se ca asta inseamna
transfertul solo consesnu si excluzand situatile cand prop . nu se transmite la momentul
respectiv . In realitate si cand se amana transerul porp. la un alt moment temeiul juridic al
transferului este direct contractul si nu alta manifestare de vointa din partea
vanzatorului,nu o oblg. care trebuie indeplinita de acesta si in cazul termenului trebuie sa
se implineasca si automat chiar daca V este complet inert proprietatea se duce automat de
la el la C in cazul conditiei la fel.Sigur ca in cazul |termenului ,efectele sunt ex nunc ,in
cazul conditiei care produce efecte retrioactive ,textul in aceasta situatie daca se
indeplineste conditia, prop. tot automat se transite automat cu efecte de la data incheierii
contractului dar numai dupa indeplinirea conditiei.Dupa toata aceste conditii care sunt
considerate de exceptii in care ar putea sustine asa la prima vedere ca ar exista o oblg a V
de a transmite prop. Care trebuie indeplinita ulterior inch. Contractului de vanzaree in
realitate nu stau lucruile asa ,deci iata ca si in luminea textelor din NCC ,printr-o
interpetare sistematica nu numai prin citirea definitie din art 1650(1) din NCC trebuie sa
jungem la concluzia ca CV este cat se poate de translativa de prop. Si nu altfel. Deci ati
retinut ca si in cazul imobilelor care trebuie inscrise in CF –va dau raspunsul ca ce efecte
are inscrierea-vedeti ca are cu total alte efecte decat sub DL 115/1938,se realizeaza fara
nicio participare a V ,deci este efectul direct al contractului,sigur ca trebuie inscris in
CF,este o operatiunie subsidiara dar care nu trebuie indeplinita de V,acuma doar trebuie
dus contractual si inscris in CF,lucru e care il face notarul si registratorul de la oficiul
cadastrului,prin urmare chiar daca definitia de la Art.1650 (1) din NCC este formulata asa
cum ati vazut,adica ambivalent ,ca CV ar fi si act translativ si obligational in
REALITATE nu e decat ACT TRNASLATIV asa cum a fost si pana acuma.
Trecem sa discutam despre carterele juridice ale vanzarii:
In acaeasta privinta mai intai trebuie sa retinem ca vanzarea este un contract sinalagmatic
sau bilateral.asta ce inseamna?Deci fiecare obligatie a unei parti isi are corespondentul in
obligatia celelilate parti,in trans.prop ,corespondentul in angajamentul de plata a pretului
in transf.prop.Este vb de obligatii corelative si interdependente
Consecinte practice:-pt ca vedeti si discutia in legatura cu efectul CVare consecinte
practice despre care vom discuta cand vb de pilda de vanzarea lucrului altuia sau despre
alte institutii deci nu e o poveste numai asa de ordin teoretic sa ne aflam in treaba si atunci
la caracterul sinalagmcatic care sunt efectele sau consecintele?
-fiecare parte cand solitica executrea oblg celelilate parti trebuie sa isi fii
indeplinit obligatiile altfel cealalata parte daca nu e stipulate un termem invoca
exceptia de neexecutare
-neindeplinirea obligatiilor -poata fi declarata si unilateral rezilierea
-suportarea riscurilor(in cazul CV care este un C sinalagmatic) -a caror riscuri?-riscul
pieirii fortuite sau riscul contractului
Ce inseamna?
Riscul contractului=inseamna ca principiul cunoscut din dreptul roman –res perit
debitori-riscul este suportat de debitorul obligatiei imposibil de executat ,de pilda in
cazul vanzarii unui bun viitor,debitorul este? (Care are oblg. imposibil de executat)-este
vanzatorul,deci V nu isi poate indeplini obligatia si suportarea riscului inseamna ca nu
are dr. la pret –daca a primit pretul trebuie sa il dea inapoi iar daca nu a fost platit nu are
cum sa il ceara.
Alt exemplu : s-a inchetai contractual,obiectul este un bun mobil corporal,se transfera
prop automat dar predarea trebuia facuta la 1 sapt de la data incherii contractului si pana
la momentul respetiv bunul piere fortuit(deci fara culpa) – in aceasta ipoteza desi prop.
este la cumparator (s-a transmis) ca efect al incheirii valabile a contractului totusi pentru
ca V nu isi poate indeplini obligatia de a preda din motive mai presus de vointa lui nu are
dr. la pret –sub regimul codului civil anterior se mergea pana la capat cu idea ca daca a
devenit prop. cumparatorul chiar daca nu s-a predat bunul,cumparatorul trebuia sa
plateasca pretul – rezobanila Solutia pe NCC –a se evita sa se spuna ca toate textedle din
NCC is aburde ( =]] )
Sunt si reguli in materie de probatiune:de pilda regula dublui exemplar,contractual trebuie
incheiat in atatea exemplare cate parti contractante sunt –Art 268 din NCPC.(avem si in
codul de procedura norme care ne intereseaza).
Un alt caracter al vanzarii-Contract consensual
Ce inseamna asta?
Deci in principiu daca legea nu prevede altfel cum e in cazul imobilelor e suficient
acordul de vointa pentru a se considera contractul valabil incheiat cu toate efectele,sigur
ca aici trebuie sa fim atenti pentru ca din punctul de vedere al regulilor de probatiune in
NCPC se stipuleaza ca si in VCPC ,in NCPC se prevede ca actele juridice >250 de lei nu
pot fi probabte decat cu inscris,a nu se confunda cerinta formei ,adica conditia,cerinta
inscrisului pentru probatiune care este un lucru ,cu cerinta formei pentru validitate.Care e
diferenta intre cele 2 situatii? Daca nu exista probatiune se poate recurge la interogatoriu
sau recunoastere=> contractual fiind dovedit cu nerespectarea conditiei ,cand e instituita
cerinta ad validitatem – neindeplinirea e NULITATEA ASBOLUTA ,nu poate fi
acoperita
Vanzarea are un caracter consensual, dar exista si exceptii
In materie de imobile art 885 ,art 1747(2) care instituie in privinta vanzarii unei mosteniri
cerinta formei autentice ad validitatem.Aici mai trebuie mentionat faptul ca exista situatii
in care desi legea nu prevede forma autentica ad valid. de pilda in cazul unui
autorurism,legea nu instituie vre-o cerinta ad validitaem,partile prin vointa lor pot sa ridice
la rangul de conditie de validitate indeplinirea anumitei forme,fie printr-un act autentic fie
printr-un act scris .In aceasta privinta in regimul VCC lucrurile erau foarte calre,chiar daca
cerinta ad validtaem era instituita prin vointa partilor daca nu se respecta formalitatea,deci
una sau alta dintre parti nu vroia sa incheie contractual in forma prevazuta prin acordul
lor,contratcul nu producea efecte,numa ca aici surpriza in art 1242(2) din NCC ,nustiu la
ce s-a gandit legiuitorul dar spune ca daca partile s-au invoit ca un contract sa fie incheiat
intr-o anumita forma pe care legea nu o cere ,contractual se socoteste valabil chiar daca
forma nu a fost respectata” cu alte cuv. degeaba s-au inteles partile,trebuie sa va spun ca
de pilda CC Italian 1352,1385(1) Quebec,art 16 CElv al oBlg,stipuleaza ca intr-o astfel de
ipoteza contractul nu se poate naste valabil daca nu se respecta forma pe cand legiuitorul
nostru,temerar a rasturnat totul,nu si-a dat seama ce face,aici lucrurile sunt absurde,ar
insemna ca acordul partilor nu are nici un efect.
Promisiunea(numa isi promit ca vor incheia un CV,dar contractual de vanzare translativ
nu e asta)-nu e un contract translativ,cel translativ e cel care il vom incheiat ulterior,cum
sa zici ca promisunea=vanzare??? !!!!
Promisiunea nu este egal cu vanzarea ,nu are efect translativ,e o absurditate sa spui ca cele
doua sunt acelasi lucru,aberatie,prin trimiere la toate sistemele de drept lucruile sunt clare
si erau clare si pe VCC.
Nu stiu de unde vine asta…s-or fi vandit la promisiunea care poater fi suplinjita prin hot.
Judecatoreasca ,nu conteaza vointa partilor ,conteaza sa dam noi cu ciocanul in
masa(judecatorii).Solutie neacceptabila dpdv juridic,sigur ca avem textul si pe de alta
parte avem ;principiile normale,normal ar fi trebuit ca actul sa nu fie incheiat…ce facm
in practia? NU STIU –ar trebui reajustat textul-
Principiul CV act consensual- cu exceptia cand legea prevede sau partile ridica cerinta ad
validitatem
Vanzarea este un contract oneros
Ce inseamna asta?...
Urmareste sa obtina un castig patrimonial ,V sa obtina pretul ,C sa obtina
prop. Bunului,neidoielnic e vb de un contract oneros
In nicio ipoteza nu ar putea exista o vanzare caqre sa fie act cu titlu gratuit ! asta nu
inseamna ca nu pot exista vanzari in care pretul sa nu existe sau sa fie fictive sau sa fie
derizoriu.(o sa vedem care sunt consecintele) acele contracte nu vor produce efectele
specifie vanzarii ci eventual o sa poata fi recalfifcate in donatii daca se demonstreaza ca a
existat intentia de a gratfica ,fara asta nu poate fi vb nici de donatie si daca nu e nici
donatie ,nici vanzare poate fi nula operatiunea.
Vanzarea are un carcter comutativ .Ce inseamna asta?...antonimul e aleatoriu…Ce
insemana comutativ ce inseamna aleatoriu? ( ps: discutii ale “desteptilor din anu 4 “ )
Obligatiile sunt in echiribru cel putin in conceptia partilor (la comutativ) ,la aleatoriu
partile mizeazape risc,isi asuma de la inceput sansa piuerderii sau a castigului.
Prin urmare aici este vorba pedeoparte despre faptul ca partile privesc oblgiatii care dcurg
din contract ca fiind certe sigur e ca una este ceea ce concept ele si alta este
realitatea,sigur ca se poate intampla ca din motive ,n motive si imputabile si neimputabile
sa nu se poata indeplini obligatiile si atunci prb. Care se pune e aceea a rasp. Contractuale
sau a suportarii riscului sau a impreviziunii .Avem in vedere a doua component a
c.comutativ,relativul echilibtu care trebuie sa existe intre prestatii
Nu inseamna ca prrin exceptie CV nu ar putea sa aiba prtin vinta partilor un carcter
aleatoriu.Exemplu din dr.roman cand partile se inteleg ca tot ceea ce o sa prinda un pescar
cand arunca plasa odata ii revine C pe pretul x,daca nu prinde nimic pretul se latest pentru
ca in aceasta ipoteza partile au mizat pe o sansa de castig sau de pierdere,C a mizat ca e
este ,V mizeaza ca nu v-a prinde nimic sa ia banii fara a prinde peste.Ex din zilele
noastreart 1358 –vanzarea de bunuri vitoare,daca bunul nu se realizeaza din motive
independete in acea ipoteza ea nu isi poate indeplini obligatia dar suporta riscul
contractului pt ca e debitorul oblg. Imposibil de executat .In ipoteza in care cumparatorul
isi asuma riscul realizarii sau nerealizari,preia riscurile pe un pret forfetar in ceasta ipoteza
contractual de vine aleatoriu,in prima e contract comutativ pt ca mentine echilibrul deci V
sa remita bunul la comparator daca dobandeste bunul,daca nu il dobandeste actul nu
produce efecte deci nu are dreptul la pret.daca V se face pe riscul cumparatorului
inseamna ca acesta a preluat riscul nerealizarii recoltei sau a pierii fortuite si in aceasta
situatie contractual este aleatoriu numa in aceasta ipoteza ( recolta).Vanzarea si in dreptul
actual prin exceptie poate sa aiba un caracter aleatoriu.
Un alt caracter –caracter translativ de proprietate,deja am vb de aceasta caracteristica a
CV ,voi aminti doar faptul ca exista totusi reglementari din care rezulta ca proprietatea
se transmite la un alt moment decat Acela al acordului de vointa de pilda art 98(1) din
Legea 33 din 1990 care se refra la transferal propriuetatii actiunilor nominative emise
atata in forma materiala cand propr. Se transmite la momentul inscrierii in registrul
societatii nu la momentul acordului acordului de vointe,ci in momentul inscrieri in
registrul special si cand se face mentiunea pe actiune nominative emisa in forma
materiala,iar in ipoteza cand este vorba despre actiuni nenominalizate care nu au
evidenta materiala sunt inscrise numai in registru de actiuonari prop se transmite doar
in momentul inscrierii in registrul respective,dar principiul este cel ca proprietatea se
transmite ca efect al contractului,d aisgur aicea in aceste situatii prevazute la art 98(1)
din L 31/1990 s-ar putea discuta de o oblg a V pt ca el trebuie sa fie de accord cu
inscrierea in registru,se poate pune prb ce se intampla daca a incheiat CV si refuza sa
fie de accord cu inscrierea in registru,aicea instant de judecata ,roblema de executare a
contractului de V ,nu de suplinire a consimntantului acordului la CVdar prop nu se
poate transmite potrivit acestor dispozitii special decat la momentul inscrierii in
registrele societatii.
O alta caracteristica-caracterul instantaneu
In principiu ,prop se transmite de la V la C dintr-o data ,chiar daca plata pretului se face
in rate ,in principiu proprietatea se transmite dintr-o data,fie la momentul incheierii
contractului,fie la momentul inscrierii in registrele de publicitate fie la momentul platii
integrale a pretului.Asta nu inseaman ca partile prin voiunta lor nu ar putea stipula,nu
vad nicio piedica din punct de vedere legal ca prop. Sa se transmit ape portiuni pe
masura ce pretul platit .( 3% din valoarea lucrului ,catre 3 % ,nimic nu ar impiedica
partile sa stipuleze ca prop se transmit,ipoteza de scoala,in pratica nu am vazut,dar
cineva poate stipula,daca parile au convenit e valabil.
Altfel prop se transmite dupa regulile pe care l-eam amintit,dintr-o data,deci toata
proprietatea trece la C indifferent de plata sau neplata integrala a pretului.
Cateva lucruri despre delimitarea CV de alte contracte
CV –Donatia
Am retinut ca si donatia este un c. translativ de propriete si CV deci aici se aseamana
Diferenta exista la faptul ca donatia este un c. intuit personae ,care nu este valabil incheiat
decat daca se dovedeste intentia persoanei de a gratifica ,in principiu CV nu este un c.
intuit personae deci prin asta se diferentieaza de c. de donatie.Exista situatii in practica in
care se incheie un c. prin care se transmite prop. Unui bun stipulandu-se ca cel care
dobandeste bunul o sa fie obligat sa plateasca cu titlu de sarcina o anumita suma de bani
fie dintr-o data fie in rate si atunci se pune prb. Cum delimitam in practica daca c.
respective este donatie sau de vanzare.Ati retinut inca de la primul curs ca decisive nu
este modul in care partile au denumit contractual(ele pot sa ii spuna vanzare is in realitate
sa se dovedeasca ca este donatie sau invers )dci denumirea nu ne ajuta la nimic si at
elemental care diferentieaza CV de donatie este valoarea prestatie in bani.Daca aceasta
trece peste jumatate din valoarea bunului at. Contractual o sa fie CV pentru ca elemenrtul
principal este pretul care este specific contractului de vanzare,in caz contrac daca sarcina
este mai mica de 50 % din valoarea bunului o sa avem o donatie.
CV-Aportul in natura la capitalul social al unei societati
E vb de acte translative de proprietate,aportul poate sa constea in anumite bunuri,anumite
dr. sau anumite prestatii,cand e vb de prestatii nu putem avea o confuzie cu Cv ,caci CV
nu are ca obiect restatiile >dar in ipoteza in care aporturile constau in transferal unor
bunuri sau dr.,aici exista elemental de apropriere,ca sunt ambele categorii de contracte
sunt translative de prop.Ele difera insa prin efecte pt ca nu se poate pune semnul egalitatii
intre efectele CV si cele ale aportului.Sigur ca exista anumite elemntele elemente de
asemanare,chiar legea prevede ca in cazul aportului cu anumite bunuri sau dr. ,cel care
face aportul garanteaza societatea pentru evictiuni si vicii ascunse ca si V.In cazul
aportului ceea ce priveste in schimb cel care face aportul –primesc in schimb dr. de a
participa la beneficii sau la pierderi care este cu totul altceva decat retul in cazul vanzarii
de aceea nici nu exista grantiile pt plata acestor dr. care le-ar avea societatea fata de
aportor asa cum o sa vedem ca are V in privinta pretului,beneficieaza de naumite privilege
sau ipoteci.
CV-Darea in plata
Ce este darea in plata?
E vorba despre o novatie in esenta prin schimbarea obiectului obligatie,de pilda si-a
asumat Deb o anumita oblg. Pe care nu o poate indeplini si in schimbul obl. Ii da un bun
si in aceasta ipoteza ,daca imprumutatul nu poate imprumuta banii si ii da un bun
(apartament_ creditorului,in aceasta ipoteza,daca partile s-au inteles in acest sens avem o
dare in plata si avem un transfer de proprietate din partea prprietarului si am avut de
cealalta parte o prestatie in bani,nici aici nu se poate pune semnul egalitatii intre CV si
dare in plata ,pornind de la faptul ca darea in plata presupune o obligatie preexistenta care
presupune o oblg. Valabil facuta si care se stinge prin acordul partilor si ea nastere o alta
obligatie.in cazul CV nimic din acestea nu se regasesc
CV-Schimb
In principiu lucrile sunt limpezi.In CV aveam de-aface cu transferal proprietatii contra
unui pret stability in bani in cazul C.de schimb aveam de-aface cu transferal proprietatii
unui bun contrac transferal prop. unui alt bun.(apartament –autoturism).Anumite problem
de calificare se pot pune in ipoteza in care bunurile care sunt schimbate nu au valaore
egala si pentru a se realiza echilibrul se plateste si o sulta.( apart 100 000 euro si
autorurismul 80 000 euro-ca sa se egalizeze prestatiile cel care da autoturismul mai da si
20 000 de euro –intrebarea care se pune este daca in aceasta ipoteza contractual este unul
de CV sau avem de-aface cu un schimb? In ex dat pt ca sulta este mai mica decat jumatate
din valoarea bunului –contractul este de schimb.Probeleme s-ar putea pune cand sulta e
mai mare sau egala cu jumate din valoarea bunului-in aceasta ipoteza –elementul principal
este pretul-care prevaleaza si nu este vorba despre un contract de schimb.
CV-Intretinere
Intretinere spre deosebire de situatia anterioara (de sub regimul VCC) este reglementat in
mod expres la art.2254-art.2263 .In esenta c. de intretinere poate sa aiba ca obiect
transferal prop. unui bun din partea intretinutului in schimbul asigurarii intretinerii pe viata
a celui care a transferat prop. cu oblg de a-I acorda ingrijiri etc+ inmormnata.Acestea sunt
datele esentiale ale c.de intretinere.
In principiu c.de intretinere difera de CV prin obiectul prestatiilor intretinatorului.Se poate
intampla in practica sa se faca transferal proprietatii unui bun –un partament in valoare de
100 000 de euro-in schimbul platii unei sume de 30 000 si a intretinerii-in avceasta ipoteza
se pune prb. Delimitarii contractului deoarece reglemnatrile sunt diferite in privinta celor 2
contracte deoarece CV este un contract comutativ in timp ce contractual de intretinere este
unul aleatoriu.In aceasta privinta practica judicara si doctrina sustin ca delimitarea se face
in functie de suma care este platita.Daca suma platita trece peste jumatate din valoarea
bunului at se considera ca acel contrac este de CV iar daca este mai mica se considera ca
este de intretinere.In ceea ce ne priveste nu credem ca este corecta Solutia cacai chiar daca
suma platita de intretinator trece de 50 % de valoarea bunului-in ex.dat cu apartamentul de
100 000 euro si intretinutul plateste 60 000 de euro-de unde stim noi ca intretinutul nu o sa
triasca 50 de ani si intretinerea o sa ajunga sa fie ea mai mare si atunci contractual e iar de
intretinere.Lucruile sunt delicate pt ca nu ai de unde sa stii cand o sa moara persoana.sigur
ca daca sufera de o boala grava sau de o maladie situatia este cunoscuta.Contractul poate fi
si nul daca nu este factorul alea in realitate,dar cand este relative tanar intretinutul s-ar
putea intampla ca intretinerea sa fie mai mare de suma platita chiar daca acveasta a fost
mai mare de 50 % din valoarea bunului.( doar dupa moarte in cazl asta putem sti…e
nevoie totusi de cunostinta pentru a vedea daca c. e aleatoriu sau nu)Nu avem criterii prea
clare.
Curs 3 - 14.10.2014
Data trecuta am vorbit despre diferentele dintre contractul de vanzare si contractele cu
care prezinta anumite asemanari.
Contractul de antepriza vs contractul de vanzare (fiind constransi de timp, o sa vorbim
despre aceste diferente in momentul in care o sa discutam despre contractul de antrepriza,
pana atunci o sa stim si ce este vanzarea)
Astazi trecem si discutam despre elementele esentiale ale vanzarii. Elementele esentiale
ale vanzarii asa cum rezulta din definitia pe care o da NCC, situatia fiind similara si pe
vechea reglementare, pe de o parte, transferul proprietatii din partea vanzatorului si plata
pretului din partea cumparatorului. Ceea ce este important si trebuie subliniat este faptul
ca NCC face diferentele dintre obiectul contractului si obiectul obligatiei sau a prestatiei.
Cand discutam despre obiectul contractului avem in vedere operatiunea juridica vizata de
parti, fiind vorba de vanzare, locatiune, schimb etc., pe cand obiectul obligatiei/ prestatiei
se refera la prestatia la care s-a angajat debitorul. O sa vedem c a aceasta diferenta este
foarte importanta. Acum doar o amintim, ca sa o avem in vedere cand va fi cazul pe
parcursul discutiilor care vor urma.
Din punctul de vedere al vanzatorului, obiectul prestatiei acestuia este transferul
proprietatii sau putem vorbi aici despre bunul vandul, intelegand prin asta fie obiectul
material al bunului la care se refera angajamentele asumate de vanzator, de pilda cand
vanzarea are ca obiect un imobil, imobilul respectiv fiind un apartament, un teren sau
putem sa avem in vedere dreptul care se refera a bunul respectiv. Cand vorbim despre
bunul vandut trebuie sa ne gandim nu numai la obiectul material. Deja am vazut ca
vanzarea poate sa aiba ca obiect si elemente care nu sunt de natura materiala, putand fi
vorba de o creanta, care nu are existenta materiala, un drept de autor. Deci exista valori
patrimoniale care nu au existenta fizica, ci numai imateriala, prin urmare a nu se confunda
bunul vandut sau obiectul prestatiei vaanzatorului cu bunurile materiale. Trebuie sa avem
in vedere faptul ca exista si bunuri imateriale si atunci cand vorbim de bunul/ dreptul
vandut avem in vedere ce anume s-a obligat vanzatorul sa transmita din patriminoul lui in
cel al cumparatorul. Din acest punct de vedere ati retinut deja ca obiect al vanzarii poate
sa-l constituie orice bun, putand fi vorba despre unul mobil, imobil, material, imaterial sau
drepturi reale (dreptul de proprietate), dezmembraminte ale dreptului de proprietate sau
acesorii ale acestora, despre drepturi sociale din actiuni sociale la societile comerciale,
despre un drept de optiune daca s-a incheiat un pact de optiune prin care promitentul s-a
angajat sa puna la dispozitia celeilalte parti un drept de a opta intre a cumpara sau nu un
anumit bun, acel drept de optiune poate fi cesionat de catre beneficiarul pactului de
optiune, bineinteles in afara de situatia in care pactul are caracterul de intuitu personae,
atunci pactul neputandu-se cesiona. Deci iata ca orice drept cu continut patrimonial poate
forma obiect al contractului de vanzare.
Art 1637 NCC constata, ca si codul civil anterior, principiul liberei circulatii a
bunurilor precizand expres ca orice bun poate fi vandut in mod liber, daca vanzarea nu
este interzisa ori limitata prin lege sau prin conventie ori testament. Prin urmare retinem
ca regula este ca orice bun sau orice drept cu continut patrimonial poate forma obiectul
vanzarii, dar prin exceptie exista texte de lege, conventii sau alte acte juridice (testament)
care pot restrictiona aceasta libera circulatie a bunului. Vom reveni asupra acestor
restrictii sau interdicitii de instrainare putin mai incolo.
Acum trebuie sa spunem ca din punct de vedere al bunului vandut, pentru ca sa fie valabil
contractul de vanzare, acesta, adica bunul care formeaza obiectul vanzrii, trebuie sa
fie determinat sau determinabil. Aceasta inseamna ca din contract trebuie sa rezulte fie in
mod explicit, fie in mod tacit sau prin interpretare care este obiectul intelegerii partilor. De
pilda, un contract din care, asa cum a fost cazul intr-o speta ale instantelor franceze, un
particular/ o persoana care detinea o suprafata de teren, sa zicem un hectar, se intelege cu
alta persoana ca ii vinde o parte din terenul sau, dar din contract nu rezulta ce parte anume,
1000 de metri patrati din 10.000, o cota parte ideala, deci nu rezulta nici un element de
determinare la ceea ce au inteles partile sa convina din punctul de vedere al obiectului
vanzarii. In aceasta ipoteza contractual este nul. Va rog sa retineti ca determinarea sau
elementele de determinare ale bunului vandut trebuie sa rezulte din contract, din
intelegerea partilor. In speta despre care va vorbesc, in care partile au stipulat in contract
ca se vinde o parte din terenul de 1 hectar, care apartine vanzatorului, nu se poate admite
solicitarea probelor prin care sa se dovedeasca la ce s-au gandit partile. Pentru o astfel de
ipoteza nu pot veni cu probe extrinseci (proba cu martori, cu prezumtii) si instanta de
judecata sa determine de o asemenea maniera care e obiectul vanzarii. Obietul la care s-au
inteles partile trebuie sa rezulte din contract si nu din elemente exterioare.
Din punctul de vedere al determinarii bunului vandut exista anumite diferente dupa
natura bunurilor. Intr-un fel se face determinarea cand este vorba de bunuri certe/
individual determinate si intr-un alt fel cand este vorba de bunuri incerte. O situatie
aparte este aceea a vanzarii in bloc sau cu gramada cum spunea CC anterior. Sa vedem in
cazul fiecareia din aceste categorii de bunuri, cum anume se face determinarea.
In cazul bunurilor individual determinate. Ce sunt aceste bunuri? Bunurile
individual determinate nu sunt bunuri de gen. De pilda un teren cum este
individualizat? Cum se individualizeaza imobilele? Prin inscrierea in Cartea
Funciara, prin numarul CF, prin localitatea unde sunt situate, prin numarul
topografix/ cadastral.
In cazul bunurilor mobile, cum este cazul unui autoturism, acesta se individualizeaza, se
identifica prin seria motorului, sasiului, numarul de circulatie. Deci iata ca in cazul acestor
bunuri exista anuite elemente care le individualizeaza, prin urmare, atunci cand se incheie
un contract de vanzare cu privire la un asemenea bun, in contract trebuie sa fie prevazute
elementele de identificare. Daca de pilda, o persoana care detine un singur autoturism
incheie o intelegere cu o alta persoana, si o sa vedem ca in cazul autoturismelor vanzarea
este consensuala, deci nu sunt anumite conditii de forma. Cand partile se inteleg ca unul ii
vinde autoturismul lui si celalalt ca il cumpara, chiar daca intelegerea lor nu se refera la
numarul sasiului, la seria de motor, dat fiind faptul ca persoana respectiva detine un singur
autoturism, avem elemente de determinare, in aceasta ipoteaza obiectul vanzarii fiind
determinabil. Nu e determinat exact, nu se dau exact datele de identificare a
automobilului, dar avem elemente din care rezulta ca persoana respectiva nu detine decat
bunul respectiv si cu privire la ala s-au inteles partile, este evident ca obiectul vanzarii il
formeaza acel autoturism. In acest caz vanzarea fiind valabila.
In cazul bunurilor de gen. Ce sunt bunurile de gen? Deci bunuri fungibile, care pot fi
inlocuite unele cu altele, care pot fi schimbate intre ele. Daca o persoana care este
agricultor obtine o recolta de grau, cantitatea de grau pe care o obtine este un bun de gen.
In unele cazuri poate fi si un bun individual determinat. Deci observati ca totul este relativ.
Hai sa vedem. Deci exista bunuri care prin natura lor, in mod obisnuit sunt de gen, cum
sunt cerealele, dar in anumite situatii, bunurile desi prin natura lor sunt de gen pot fi
individual determinate. Un exemplu este “iti vand toata recolta mea de cereale”, in aceasta
ipoteza obiectul vanzarii nu mai constituie un bun de gen, ci exista elemente de
individualizare, cerealele respective din bunul care in mod obisnuit este de gen, devin
bunuri individual determinate. In mod obisnuit bunurile mobile sunt bunuri de gen,
bunurile imobile pot fi bunuri de gen? Un exemplu din care rezulta ca si bunurile imobile
in anumite situatii pot sa aiba statutul un bunuri de gen. In exemplul dat, in cazul unei
persoane care detine 10.000 de metri patrati si se intelege cu o alta parte sa ii vanda 1000
de metri patrati din suprafata respectiva, de ce in aceasta ipoteza avem de a face cu o
vanzare de bunuri de gen? Este nevoie de individualizare, la momentul acordului de vointa
nu se poate sti exact care sunt cei 1000 de metri patrati care au format obiectul vanzarii,
dar avem elemente cu ajutorul carora putem stabili, chiar daca partile nu zic nimic in
contract. Iar daca partile nu zic nimic in contract, cum stabilim care sunt cei 1000 de metri
patrati care formeaza obiectul contractului? Este nedeterminat obiectul. Si daca se
masoara, unul poate zice ca in coltul asta, iar altul ca in contul celalalt, nu se determina
nimic. Si sa spunem ca are un singur numar topografic; daca ar avea mai multe numere
topografice nu am mai fi in cazul unei vanzari de bunuri de gen. Deci, in aceasta situatie,
exista norme supletive in CC care stipuleaza ca cel care alege/ cel care face alegerea este
debitorul. Deci autorii CC s-au gandit la astfel de ipoteze si astfel, atunci cand nu exista
elemente suficiente in contract, cand spune de pilda “vanzatorul este cel care va stabili
coltul/ partea care formeaza obiectul vanzarii”, atunci se aplica dispozitia respectiva, iar
daca partile s-ar intelege sa fie cumparatorul cel care are dreptul de alegere, se aplica
aceasta dispozitie, si in cazul in care nu au prevazut expres ca nici unul, nici celalalt nu are
dreptul de alegere, atunci intervine norma supletiva care spune ca alegerea o are debitorul.
Deci iata ca bunurile de gen pentru a forma obiectul vanzarii sau pentru a putea contractul
sa isi produca toate efectele trebuie sa fie individualizate; individualizarea inseamna
determinarea exacta a bunurilor care formeaza obiectul acelei intelegeri. In situatia in care
un agricultor vinde 1000 de tone din productia lui de 10.000 de tone, productia de 10.000
de tone este alcatuita din bunuri de gen, orice cantitate din cele 10.000 se considera ca au
aceiasi calitate, aceleasi caracteristici, deci in mod normal sunt bunuri de gen. Dar o
intelegere prin care partile stipuleaza ca vanzatorul transmite proprietatea unei cantitati de
1000 de kg sau 1000 de tone din productia sa de 10000 de tone, in aceasta ipoteza
intelegerea la momentul intial contra pretului fix este valabila si problema individualizarii
se va rezolva ulterior.
In cazul bunurilor de gen spre deosebire de cazul bunurilor individual determinate, exista
o diferenta esentiala intre cele doua categorii de bunuri, in cazul bunurilor de gen
proprietatea nu se transmite decat in momentul individualizarii, in timp ce in cazul
bunurilor individual determinate se transmite la data acordului de vointa. O sa vedem ca
partile se pot intelege altfel, pot sa stipuleze ca in alt moment sa aiba loc predarea bunului.
In cazul bunurilor de gen, calitatea acestora constituie sau nu un element de validitate
a contractului? De pilda productia de 10000 de tone a unui agricultor poate fi de
calitati diferite. O parte din grau sa fie de o calitate mai buna, alta parte sa fie de o calitate
mai slaba; sa existe anumite diferente din punct de vedere calitativ, un lucru normal in
cazul bunurilor de gen. Va rog sa retineti ca daca partile au stipulat in contract ce calitate
trebuie sa aiba graul (cea mai buna), atunci vanzatorul trebuie sa ii predea cumparatorului
cel mai bun grau din cantitatea de grau realizata. Daca partile nu au stipulat in contract,
atunci iarasi avem o norma supletiva, art. 1231 CC, care spune: calitatea prestatiei sau a
obiectului acestuia trebuie sa fie rezonabila sau dupa imprejurari cel putin de nivel mediu;
deci, cu alte cuvinte daca partile nu au stipulat ce calitate trebuie sa aiba graul din
exemplul dat, contractul este valabil, are elementele esentiale, deci isi poate produce
efectele, astfel incat atunci cand se pune problema individualizarii, vanzatrul trebuie sa
predea cumparatorului un grau de o calitate rezonabila, asta inseamna ca nu trebuie sa fie
nici din cel mai bun, nici din cel mai rau. Dupa imprejurari o calitate rezonabila poate sa
difere de la contract la contract. In situatia in are cel care cumpara graul este un crescator
de animale, in acea situatie calitatea rezonabila e mai slaba, iar in situatia in care e un
producator de cozonaci, graul trebuie sa fie de o calitate foarte buna, calitatea rezonabila
fiind alta, mult mai sus decat in cazul dintai. Iata ca aceasta calitate rezonabila poate sa
difere de la caz la caz, nu putem sa zicem ca este calitatea medie in situatia in care nu
putem stabili care este nivelul rezonabil, deci e un criteriu subsidiar, criteriul principal este
cel al rezonabilitatii, in functie de situatia partilor.
Cumparatorul care e un vanzator de cozonaci si nu l-a informat pe vanzator de lucrul
acesta, atunci nu poate sa pretinda un grau de calitatea cea mai buna, pentru ca nu si-a
indeplinit obligatia de informare, in mod rezonabil vanzatorul nu a putut sa isi dea seama
care e destinati graului, daca cumparatorul a incheiat contractul ca persoana particulara,
nespunnad ce va face cu el. In aceasta ipoteza nu poate veni sa spune ca el s-a gandit sa fie
pentru cozonaci nu pentru alimentarea animalelor. In aceasta ipoteza o sa vedem ca intra
in functiune obligatia de informare a partilor, si in acest exemplu daca nu isi putea da
vanzatorul seama cu ce se ocupa cumparatorul sau la ce va folosi graul, nivelul mediu este
cel de calitate medie, este cel care va fi luat in considerare.
Cazul vanzarii in bloc. Era reglementata si in CC anterior la art 1299. Este vorba despre
o forma aparte de vanzare. Textul din art 1299 stipula ca “vinderea este perfecta desi
marfele nu au fost inca cantarite, numerate sau masurate”. Citind textul asta nu intelegem
mare lucru, dar doctrina a lamurit problema respectiva. Era vorba despre acele situatii in
care bunurile prin natura lor erau bunuri de gen, exemplul cu o cantitate de grau, dar intr-
o maniera sau alta, ceea ce forma obiectul intelegerii partilor era individualizat. De pilda
intelegerea suna “iti vand tot graul din silozul cutare”, vanzatorul avand mai multe; daca
spune “iti vand tot graul din silozul cutare”, in aceasta ipoteza aveam o vanzarein bloc/ cu
gramada pentru ca fiind indivualizat silozul in care se afla graul, obiectul fiind intreaga
cantitate, prin aceste elemente rezulta ca avem de a face cu un bun individual determinat.
Consecinta era ca se aplicau regulile de la vanzarea bunurilor individual determinte, nu
de la bunurile de gen.
Desigur au existat discutii, unii autori ai codului anterior sustineau ca in cazul unei astfel
de vanzari, care are un astfel de obiect, pentru a avea de a face cu o vanzare in bloc ar fi
necesar ca pretul sa fie stablit de parti forfetar, iar acordul sa sune astfel: “iti vand
intreaga cantitate de grau din silozul X pe 10000 de euro”; alti autori au sustinut ca nu e
necesar ca pretul sa fie determinat forfetar, putand fi doar determinabil , de pilda “iti
vand intreaga cantitate de grau din silozul X pe pretul de 1000 de euro pe tona” urmand
ca ulterior sa se faca cantarirarea si sa se stabileasca pretul utilizand elementele de
determinare.
Trebuie sa stiti ca in doctrina din alte tari (Franta) aceasta din urma opinie este cea care s-
a impus, cea dintai este o opinie care izvoraste din dreptul roman, s-a demostrat ca e
gresita. Dar iata ca avem supriza de a vedea ca in NCC avem un text, art. 1679, care suna
in felul urmator “daca mai multe bunuri sunt vandute in bloc si pentru un pret unic si
global, proprietatea se stramuta cumparatorului indata ce contractul s-a incheiat, chiar
daca bunurile nu au fost individualizate”. Analizand textul e clar ca pentru a avea de-a
face cu o vanzare in bloc, cum rezulta din litera textului, e necesar ca bunurile sa fie
vandute pe un pre unic si global. Teza sustinuta de toti, si anume ca pretul poate fi si
determinabil nu ar fi valabila. Daca ne aplecam cu mai mare atentie asupra textului, vom
vedea ca autorii NCC nu au inteles deloc despre ce este vorba. Ei au vrut sa consacre teza
profesorului Francisc Deak, el sustinand teza specifica dreptului roman, iar pentru ca
autorii NCC nu au inteles despre ce este vorba in teza sustinuta de acest profesor a iesit
ceva foarte…
A doua teza din acest text zice “daca mai multe bunuri sunt vandute in bloc si pentru un
pret unic si global”, astfel fiind vorba de o conjunctie copulativa ar rezulta ca vanzarea in
bloc e una si stabilirea pretului forfetar este alta; au scapat elementul pe care Francisc
Deak il lega fix de bunul vandut. Deci daca trebuie sa fie intrunite cumulative cele 2, nu
avem raspunsul la intrebarea ce este vanzarea in bloc. Deci trebuie sa ne intrebam ce este
vanzare in bloc? Este o vanzare de bunuri care prin natura lor sunt bunuri de gen, dar de o
maniera sau alta sunt individualizate si atunci trebuie sa mergem mai departe si sa vedem
ce e cu chestia asta cu pretul global. Daca ne uitam la denumirea margianala a textului
acestuia (art 1679) vedem ca scrie vanzarea in bloc, deci ar reprezenta ca ceea ce si-a
propus leguitorul prin aceasta reglementare este de a defini vanzarea in bloc, da iata ca nu
a definit-o. Deci ramane sa ne intrebam ce este vanzarea in bloc. Daca citim pe unul dintre
comentatorii textului, care din intamplare au fost cu autori ai NCC, ma refer la lucrarea lui
Razvan Dinca, vedem ca vanzarea in bloc este ceea ce sustineam si noi, adica ca are ca
obiect bunuri care sunt de gen, care sunt individualizate si ca pretul poate fi si
determinabil, dar aceasta opinie vine in contradictie cu litera textului. Dar, mergand si mai
departe, vedeti ca textul e incheie apoteotic spunand ca vanzarea este in bloc chiar daca
bunurile nu au fost individualizate. Pai cum asa? Pai nu prin definitie vanzarea in bloc
inseamna ca avem un element de determinare. Deci tulburarea este completa, nu stim cum
vom interpreta textele astea. Adica stim cum ar trebui sa fie, vedem ca Razvan Dinca stie
despre ce e vorba, numai ca nu consuna ce spune el cu ce spune textul. Deci avem de a
face cu un text, cu un ghiveci perfect legislativ, din care daca nu stim despre ce este vorba,
nu intelegem ce trebuie facut. Va intrebati ce vor face instantele, vor face ce vor crede de
cuviinta. Oricum din text nu rezulta ce inseamna vanzarea in bloc. Si atunci va intrebati la
examen ce faceti?
(I s-a adresat o intrebare din sala) Textul incepe a vorbi despre vanzarea in bloc, iar
aceasta presupune o individualizare, prin esenta ei nu exista vanzare in bloc fara
individualizare, este o contradictie atat de flaganta din punct de vedere terminologic si
logic incat cred ca trebuie sa ramana prima parte. Nu se poate intampla niciodata ca
bunurile care formeaza obiectul unei vanzari in bloc sa nu fie individualizate. A nu se
confunda individualizarea cu vanzarea in bloc. Individualizarea ce inseamna? Sau a nu se
confunda individualizarea cu predarea. Ce inseamna una, ce inseamna alta?
Caracteristicile bunului nu inseamna individualizare; aceasta se face prin numarare,
cantarire sau orice alt element care individualizeaza bunul. Predarea nu e intotdeauna
remiterea materiala, poate fi si fara remitere materiala, de pilda sa se tina bunul la
dispozitia cumparatorului; deci se poate intampla ca individualizarea sa fie facuta la un
moment si predarea sa fie facuta la un alt moment. Stiu ca nu se poate concepe o situatie
in care mai intai sa fie predarea si apoi sa aiba loc individualizarea. Deci a nu se confunda
individualizarea cu predarea. Autorii NCC au confudat individualizarea cu predarea.
Predarea oricum nu are influente din punctul de vedere al incheierii valabile a contractului
de vanzare si nici din punctual de vedere al transferul proprietatii. Cand e vorba de bunuri
de gen, transferul proprietatii se face la momentul individualizarii, chiar daca nu s-a
predat. De pilda, daca obiectul intelegerii il formeaza un numar de autoturism al unui
anumit producator (Opel) si cumparatorul zice ca vrea ca toate masinile sa fie galbene si
cu nu stiu ce stema pe ea. Dar in rest e vorba de autoturisme productie de serie, nu care
necesita anumite amenajari din alt punct de vedere. In aceasta ipoteza din momentul in
care producatorul a vopsit masinile si a pus stemele (elementele cerute), individualizarea
s-a produs, predarea facandu-se la moment cand firma cumparatoare trimite transportorul
care sa le ia bunurile, i deculterior. Din punct de vedere al transferului prorietatii, aceasta
se realizeaza la momentul individualizarii, la momentul predarii se realizeaza altceva, se
transfera riscurile pierii fortuite a bunului de la vanzator la comparator. Avem de a face in
NCC cu o regula diferita de cea din reglementarea anterioara. In legatura cu vanzarea in
bloc, lucrurile sunt asa cum sunt. Mi-ati pus intrebarea d-voastra ce faceti la examen?
Trebuie sa stiti care sunt deficientele textului, si in functie de ce va intreb eu acolo, voi
raspundeti. Stim despre ce e vorba, ca textul e nefericit asa cum e redactat in forma
actuala. Probabil candva va fi modificat. Nu stim cand
O alta conditie pentru ca bunul vandut sa fie valabil este ca el sa existe. Deci pentru ca o
vanzare sa fie valabila trebuie ca bunul care formeaza obiectul vanzarii sa existe la
momentul incheierii contractului. Acesta este principiul. Daca de pilda partile se inteleg sa
vanda/ sa cumpere un imobil, un apartament, nestiind ca la momentul respectiv bunul a
pierit, in zona unde era situat apartamentul un cutremur a facut ca apartamentul sa fie
distrus in intregime. Intr-o astfel de ipoteza bunul fiind pierit la momentul incheierii
contractului si fiind individual determinat, contractul nu produce niciun efect.
Reglementarea din NCC este identica cu cea din CC anterior. Iata ca o conditie, cel putin
ca principiu, este ca la momentul incheierii vanarii bunul vandut sa existe. Asta nu
inseamna ca nu pot exista sau nu pot fi incheiate in mod valabil vanzari cu privire la
bunuri viitoare, deci bunuri care nu exista la momentul incheierii contractului, dar care vor
fi realizate ulterior. Fie nu exista bunul, astfel va fi confectionat de catre vanzator sau de
catre o alta persoana pentru vanzator, insa este o vanzare de bunuri viitoare. Dar tot o
vanzare de bunuri viitoare este si cea care se refera la un bun care fizic nu exista, dar la
momentul incheierii contractului se afla in proprietatea unui tert, vanzatorul asumandu-si
obligatia sa dobandeasca el proprietatea si apoi sa o transmita vanzatorului. Deci regula
sau norma supletiva este ca bunul vandut trebuie sa existe la momentul vanzarii, dar prin
exceptie partile, in cunostinta de cauza, pot sa incheie si o vanzare care are ca obiect un
bun viitor.
Atunci cand vorbim despre vanzari care au ca obiect bunuri viitoare trebuie sa facem
anumite diferentieri, distinctii. Daca partile au convenit ca bunul sigur se va realiza, in
acea ipoteza avem de a face cu o vanzare care este un contract comutativ, deci nu e niciun
element de risc; si se poate intampla ca partile sa aiba in vedere la momentul incheierii
contractului ca bunul se va realiza, dar din motive mai presus de vointa partile sau din alte
cauze, bunul sa nu se realizeze, in aceasta ipoteza problema care se pune este acea a
suportarii riscului contractului si a raspunderii contractule; daca bunul nu mai poate fi
realizat din motive mai presus de vointa partilor, atunci nu exista raspundere , dar se pune
problema suportarii riscurilor contractului, deci vanzatorul nu are dreptul la pret, iar daca
l-a primit trebuie sa il restituie.
Se poate intampla ca partile sa elijeze elementul acela viitor, fie intr-o conditie suspensiva,
de pilda A se angajeaza fata de B sa ii transfere contra platii unui pret un anumit bun, daca
il va mosteni pe tatal sau; in aceasta ipoteza, vanzarea are ca obiect un bun viitor, care este
o vanzare sub conditie; daca conditia nu se realizeza, vanzarea nu produce efecte, daca
conditia se realizeaza vanzarea produce efecte. In exemplul dat nu de la data cand s-a
incheiat conventia, pentru ca prin ipoteza mostenirea se deschide ulterior incheietii
contractului, astfel proprietatea se transmite cumparatorului la momentul in care
vanzatorul devine proprietar sub conditie.
Se poate intampla insa ca elementul realizarii bunului viitor sa fie mai mult decat o
conditie, sa fie un element alea specific unui contract aleatoriu. De exemplu in ipoteza in
care obiectul vanzarii e o recolta viitoare si vanzarea se face pe riscul cumparatorului,
atunci avem de a face cu un contract aleatoriu; se poate intampla ca din cauza unor
imprejurari recolta sa fie egala cu 0, ipoteza in care cntractul fiind aleatoriu, deci un
contract In care partile nu mai convin avand in vedere un echilibrul valoric al prestatiilor,
ci mizand pe risc si pe sansa de castig sau de pierdere, in aceasta ipoteza cumparatorul
trebuie sa plateasca pretul chiar daca el nu poate sa primeasca nimic sau primeste o
cantitate infirma pentru ca recolta e foarte mica. Deci iata, trebuie sa fim foarte atenti cu
privire la ceea ce s-au inteles partile. In unele ipoteze vanzarea putand fi una comutativ
care are ca obiect un bun viitor; in alte ipoteze poate fi vorba despre vanzari care sunt
afectate de o conditie suspensiva, nu de o conditie rezolutorie; realizarea unui bun viitor
nu poate fi o conditie rezolutorie pentru simplul motiv ca efectele contractului se produc
de la data acordului de vointe, indeplinirea sau neindeplinirea conditiei ducand la
desistarea conventiei cu efecte retroactive. Ori cand obiectul intelegerii il formeaza un bun
viitor nu se poate transfera nimic, pentru ca bunul nu exista la momentul cand se incheie
contractual, nu se poate produce efectul acela pur si simplu care ar trebui sa se produce.
O alta cerinta pe care trebuie sa o intruneasca bunul vandut este cea de a fi in circuitul
civil. Exista bunuri care sunt scoase din circuitul civil. Poate fi vorba despre bunuri
inalienabile cum sunt cele la care se refera Constitutia, care spune ca apartin autoritatilor
publice si care nu pot forma obiectul unor intelegeri intre particulari. Este vorba aici de
bunuri la care se refera art 135 din Constitutie (spatial aerian etc). Bunurile care sunt
enumerate in acest text constitutional sunt inalienabile
De asemenea pot fi cazuri in care legea din anumite ratiuni scoate din circuitul civil
anumite bunuri. De pilda, art 4 (2) din OG nr 21/1992 spune ca este interzisa
comercializarea
produselor falsificate sau contrafacute. Este interzisa, dar asta nu inseamna ca nu se
incheie tranzactii cu privire la astfel de bunurui, dar cand se dovedeste ele nu sunt
valabile.
Exista si anumite situatii in care legea instituie anumite inalienabilitati pentru anumite
durate de timp. De pilda prin legile de restituire: Legea 10/2001, Legea 18/1990 sau alte
asemenea acte normative. S-a stiipulat de pilda ca bunurile care au format obiectul acestor
reglementari nu pot fi instrainate de catre cei carora li s-a reconstiut dreptul timp de 10 ani
de la data cand le-a fost restituit bunul.
De asemenea exista bunuri care nu sunt scoase din circuitul civil dar care urmeaza un
regim special, de pilda stupefiantele sau armele, munitiile. Astea pot fi instrainate numai
in anumite conditii care sunt reglementate de lege, neputand forma obiectul unor
conventii intre particulari.
Mai exista si inalienabilitatea stabilita prin vointa omului. Aceasta nu exista in
reglementarea anterioara. NCC reglementeaza inalienabilitatea care poate fi stabilita prin
contracte si prin testament, acte juridice mortis causa. Reglementarea o gasim la art 626-
629. Ati mai discutat la drepturile reale, stiti despre ce este vorba, nu mai insist. O discutie
exista si o gasiti dezvoltata in tratatul din 2008.
Sa vedem cateva lucruri despre conditia sau care este conditia valabilitatii vanzarii sau
bunul care este obiectul contractului sa apartina vanzatorului. Ajungem la propunerea
vanzarii lucrului altuia care, cel putin la prima vedere pare extrem de complicata, sub
regimul codului civil anterior nu exista un text care sa reglementeze aceasta problema. In
codul civil francez care a inspirit codul civil din 1864 exista si exista un text care
reglementa in mod expres aceasta problema, Art 1589 care spune ca vanzarea lucrului
altuia este nula. In codul civil anterior, codul civil roman de la 1864 nu exista un text
similar, dar discutiile au urmat linia pe care l-au urmat francezii, considerandu-se in
esenta, chiar daca nu aveam un text legal expres. Dat fiind faptul ca si in sistemul roman
de drept, vanzarea era un contract translativ de proprietate, se considera ca o conditie a
valabilitatii vanzarii este ca bunul vandut sa apartina vanzatorului la momentul incheierii
contractului. Au existat discutii si in dreptul nostru si in dreptul francez in legatura cu
sanctiunea care poate surveni in cazul vanzarii lucrului altuia. Si aici ati vazut ca au existat
3 opinii.
1. Opinia sustinuta de Dumitru Alexandrescu potrivit careia vanzarea bunului altuia
este nula absolut, pe motiv ca este lipsita de cauza pentru cUmparator. Pentru ca
vanzatorul, nefiind proprietar al bunului vandut, inseamna ca nu poate transmite
proprietatea, astfel incat asumarea din partea cumparatorului de a plati pretul este
lipsita de cauza. Consecintele erau extreme de drastice, fiind vorba de o nulitate
absoluta putea fi invocata de orice parte interesata,inclusiv de vanzator, si acest
lucru putea fi facut oricand. Actiunea in constatarea nulitatii absolute este
imprescriptibila, prin urmare, consecintele practice ar fi fost cu totul dezastruoase.
Admitand teza nulitatii absolute, oricand, si peste 100 de ani si peste 200 de ani se
putea pune in discutie valabilitatea unei anumite vanzari. De aceea au existat
reticente serioase, pe buna dreptate, au existat trimiteri la Deak, care era
fundamental in dreptul civil clasic, si francez si roman, ca obligatiile lipsite de
cauza, sau lipsita de obiect, sunt sanctionate cu nulitatea absoluta. Pe urma lucrurile
au evoluat si s-a demonstrate ca sanctiunea cea mai potrivita era nulitatea relativa,
in joc sunt numai interese particulare, nu interese de ordin public. Stim ca interesele
absolute vizeaza normele de ordine publica, de aia sanctiunea este atata de
puternica, putand fi invocate oricand , de oricine, pe cand, cand e vorba de nulitate
relativa, este vorba de interese particulare, putand fi invocate numai de cei
interesati, in interiorul termenului de prescriptie general. In varianta initiala a
codului civil roman, termenul de prescriptie, ca in dreptul francez era de 30 de ani,
ulterior termenul s-a redus la 3 ani, termenul de prescriptie general era de 3 ani
4 Nulitatea in discutie a vanzarii bunului altuia este cea relativa, fie pe motiv de
eroare asupra substantei, numai ca bunul nu apartine vanzatorului, fi pe eroare
asupra persoanei proprietarului bunului respectiv, nulitatea era relativ, era la
dispozitia cumparatorului nu si a vanzatorului. Aceasta teza nu a putut fi sustinuta
pana la capat, deoarece prin dispozitiile asticolului 1599 din codul civil anterior
rezulta, lucrul acesta era indubitabil, ca actiunea nulitatii survenea si in ipoteza in
care cumparatorul stia ca vanzatorul nu era proprietarul lucrului vandut. Ori in
aceasta ipoteza, eroarea, fie asupra substantei, fie asupra persoanei proprietarului era
exclusa, nu exista eroare, pentru ca stia cumparatorul
3. Teza sustinuta si de noi la un moment dat ca vanzarea lucrului altuia este
sanctionata de rezolutiune. Asta presupune ca vanzarea sa fie considerate valabila,
la momentul incheierii ei si datorita faptului ca cel care era cumparatorul nu putea
obtine proprietatea al lucrului, era vorba despre neexecuarea obligatiei de a transfera
proprietatea. Solutia ar fi fost aceea a rezolutiunii. Aceasta teza era si este criticabila
pentru ca, daca acceptam ideea si nu putem sa nu o acceptam ca vanzarea este
translativa de proprietate, nu numai sub reglementarea codului civil anterior, ci si
sub regimul codului civil actual, deci daca acceptam ca vanzarea este translativa de
proprietatea, deci ca transferul nu este rezultatul indeplinirii unei obligatii, atunci
teza asta, ca vanzare lucrului altuia este supusa rezolutiunii, daca nu exista o
obligatie a vanzatorului de a vinde, nu poate fi vorba despre o neexecutare a
contractului, nu putem vorbi de rezolutiune. Atunci, mi s-a parut ca cea mai
rezonabila solutie este nulitatea relativa a contractului, dar nu pe motiv de eroare ci
pe motiv de lipsa a obiectului. Daca vorbim de vanzare a lucrului altuia, vanzatorul
nu e proprietar al bunului care face obiect al contractului, din acest punct de vedere,
obligatia nu are obiect. Si daca acceptam teza ca este lezat un interes particular,
sanctiunea era aceea a nulitatii relative pentru lipsa obiectului, respectiv lipsa
cauzei. Daca vorbim de lipsa cauzei trebuie sa vorbim si despre lipsa obiectului. Ele
sunt legate unele de altele. Alexandrescu vorbea despre lipsa cauzei, ori nu putem
vorbi despre lipsa cauzei daca nu mentionam si lipsa obiectului cand ne referim la
transferul proprietatii.
Asta a fost situatia. Sub regimul codului anterior, pe urma dupa 1989, cand stiti ca in
Romania, in loc sa se rezolve problemele preluarilor abuzive din timpul comunismului,
cum ar fi fost normal, nu cred ca se pune problema restituirilor catre cei care au fost
deposedati abuziv. La noi, din diverse motive, s-a procedat invers, intai au fost vandute
chiriasilor, apoi punandu-se problema unei onorabilitati pentru integrarea in UE in 2007,
dorind sa demonstram ca suntem onorabili, s-a dat legea ca toate acele preluari au fost
abuzive. S-a nascut un conflict colosal intre chiriasii care au cumparat imobile de la stat in
temeiul legii 119/1995, inainte de alegerile din 96 din motive electorale se fac fel de fel de
comenzi. Una din comenzi fiind asta. Chiriasii fiind mult mai numerosi, pretul fiind de
nimic, contractul era numit vanzare, dar defapt era donatie. Calificarea unui contract nu se
face dupa denumirea lui ci dupa obiect.
Era si ilicita, mobilul era unul illicit, dar trecem peste asta. S-a ivit acest conflict istoric
intre chiriasii care au zis ca sunt de buna credinta care zic ca ei nu au stiut de preluarile
abuzive, zic ca atunci au aflat ca unii au fost deposedati. Proprietarii / fostii proprietarii /
mostenitorii au zis “suntem proprietari. Daca s-au preluat abuziv am ramas proprietari,
avem dreptul sa revendicam”. Atunci s-a resuscitat interesul in vanzarea lucrului altuia.
S-a constatat ca chiriasii sunt de buna credinta, actiunile fostilor proprietari sunt respinse
deoarece chiriasii sunt de buna credinta. Numai in cazul bunurilor mobile buna-credinta
conteaza, daca proprietarul a dat bunul in locatiune, comodat si cel care detinea bunul ca
locatar, comodatar l-a instrainat unui tert. Numai in acel caz posesia de buna-credinta
valora titlu de proprietate.
Era o enormitate colosala sa spui si sa sustii si in prezent ca e necesara buna credinta in
materia imobilelor pentru a se putea instraina. NU E . ASTA E O ABERATIE. Nu avem
ce sa mai discutam despre ea. Pe urma s-a spus dupa ureche ceva de eroarea comuna si
eror comuni facit ius. Acolo buna credinta nu se prezuma ci trebuie sa fie dovedita de cel
care o invoca, nu cum functioneaza in dreptul comun, ca buna credinta se prezuma si nu
trebuie sa fie dovedita. Trebuie sa dovedeasca cel care sustine ca a fost in eroare comuna
si invincibila, lasand la o parte lucrul asta.. de unde eroare comuna si invincibila cand se
stia foarte bine cum se faceau preluarile de immobile in timpul comunismului? Numai un
naiv ar putea crede ca preluarile s-au facut dupa toate regulile referitoare la preluare.
Numai cu titlu exceptional s-au facut cu respectarea legilor. Contravenea constitutiei,
intelegerilor internationale la care Romania era parte. Nu erau indeplinite nici conditiile
erorii comune. In unele dosare, unii proprietari mai aveau castig de cauza la Curtea
Europeana. Unii au obtinut in locul fostilor proprietari si cei care aveau dreptul la
despagubiri vor primi anumite puncte, deci niste povesti, care se vor rezolva peste ani de
zile, cand ei vor fi deja morti. Asta este saga, dar pe noi ne intereseaza vanzarea lucrului
altuia si aceasta evolutia am prezentat-o ca sa vedeti ca discutia nu este doar de ordin
teoretic ci are valente practice foarte importante. Deci asta era situatia sub
reglementearea codului civil anterior si dupa 1989 cand s-au pus multe probleme. Cititi
un studiu pe care l-am recomandat la bibliografie, nu este lipsit de importanta pentru a
intelege despre ce este vorba
In NCC, legiuitorul a adoptat o reglementare expresa in materie Art. 1683 cu multe
aliniate si probleme care spune in esenta la alineatul 1 ca daca la data incheierii
contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se afla in proprietatea unui tert,
contractul este valabil, iar vanzatorul este obligat sa asigure transmiterea dreptului de
proprietate de la titular sau catre cumparator.
La alin. 4 se spune ca daca vanzatorul nu asigura transmiterea dreptului de proprietate
catre cumparator, acesta din urma poate cere rezolutiunea contractului, restituirea
dreptului, precum si daune-interese. Pornind de la aceste spuse ale legiuitorului,
comentatorii NCC au spus ca lucrurile sunt simplificate, nu mai e nicio problema in
legatura cu vanzarea lucrului altuia.
S-a zis ca vanzarea lucrului altuia este intotdeauna valabila, indiferent de ipoteza,
indeferent ca dobanditorul a cunoscut sau nu lipsa calitatii de proprietar al vanzatorului.
Pare ca lucrurile s-au transat si disputele de odinioara s-au inchis. Noua ni se pare ca nu s-
au inchis deloc ci s-au deschis alte dispuse pentru ca a pune semnul = intre toate
categoriile de vanzari in care s-ar putea pune problema vanzarii lucrului altuia este o
eroare pentru ca exista diferente esentiale intre aceste situatii.
Avand in vedere aceste diferente, si solutiile care trebuie adoptate trebuie sa fie diferite,
pentru ca asa cum ati vazut cei care ati citit sau veti citi de acum inainte, exista
contradictii flagrante intre disp 1683 care vrea sa reglementeze vanzarea lucrului altuia si
alte texte din acelasi cod, nu alte reglementari ci cele din NCC. Sigur ca s-ar putea aduce
ca argument in favoarea ideii ca art 1683 din NCC este corect, dispozitiile ART 1230 din
acelasi cod, care spune, eu vorbesc ca aplicabilitate generala. Textul spune asa : daca prin
lege nu se prevede altfel, bunurile unui tert pot face obiectul unei obligatii, debitorul
obligatiei fiind obligat sa le procure si sa le transmita creditorului sau dupa caz sa obtina
acordul dobanditorului fiind obligat sa le procure. In cazul neexecutarii, debitorul
raspunde pentru prejudiciile cauzate. Acest text pare sa intareasca ideea ca bunurile
apartinand altora pot forma obiectul unei conventii.
Erau lucrurile diferite sub regimul codului civil anterior? A spus cineva ca nu se poate
vinde bunul care nu iti apartinea tine la momentul acesta asumandu-ti obligatia sa il
dobandesti si sa il transmit ulterior cumparatorului? Nu a zis nimeni.
Sub regimul codului civil anterior, fara a avea un text special care sa spuna ceea ce spune
ART 1230, se admitea unanim acest lucru, numai ca daca avem in vedere faptul, pe care
nu il putem ignora ca vanzarea este un act translativ de proprietate, nu un act obligational
(prin exceptie poate sa fie), atunci as spune ca o vanzare pe care partile au conceput-o ca
fiind translativa de proprietate ese una valabila si vanzatorul nu obtine proprietatea
bunului sau acordul adevaratului proprietar atunci contractual se rezolutioneaza, inseamna
ca ignoram celelalte norme civile care au incidenta in astfel de situatii
Observam ce legaturi pot sa existe intre diferitele institutii ale dr civil pentru ca nu e
suficient sa vorbim doar despre faptul ca vanzatorul trebuie sa dobandeasca proprietatea,
sa o transmita si gata s-a rezolvat. Daca nu o trasmite e rezolutiune. Oare in astfel de
ipoteze nu se poate pune problema unui viciu de consimtamant, unui dol prin reticenta, sau
poate fi vorba despre o eroare esentiala, cum spune NCC “cumparatorul cumpara in ideea
ca vanzatorul e proprietar si ca vanzarea e translativa de proprietate si ca devine
proprietar.” Nu e vorba aici de o lipsa a obiectului? Despre un motiv de anulare, si in NCC
lipsa oobiectului este sanctionata cu nulitatea relativa. Aici e corect reglementat in NCC,
fiind vorba de interese particulare.
Deci iata ca multe institutii trebuie avute in vedere si corelate intre ele pentru a gasi solutia
valabila in cazul vanzarii lucrului altuia. In ipoteza in care partile incheie contractul fiind
pe deplin constiente ca vanzatorul nu e proprietarul bunului la momentul incheierii
contractului, ca urmeaza sa il dobandeasca ulterior, si lucrul acesta il stie si vanzatorul si
cumparatorul. Ce fel de vanzare este asta? De bunuri viitoare. E translativa de proprietate
sau nu? In aceasta ipoteza vanzarea nu mai este translativa de proprietate, vanzatorul nu
este proprietar, partile stiind ca nu se poate transmite proprietatea , vanzatorul si-a asumat
obligatia de a depune toate diligentele pentru a dobandi proprietatea in viitor. Problema
care se pune in ipoteza in care vanzatorul nu depune diligentele respective, cand o parte
contractanta nu isi indeplineste obligatiile, este aceea a raspunderii contractuale, asta in
ipoteza in care vanzatorul nu si-a indeplinit obligatiile in mod culpabil. Asta in ipoteza in
care nu intervine, de pilda, un caz de forta majora sau un caz fortuit. Cine suporta
riscurile? Vanzatorul. Nu are dreptul la pret dar are obligatia sa plateasca daune-interese?
Nu . de ce nu? Pentru ca nu exista raspundere contractuala. Problema raspunderii
contractuale este distrusa, se pune problema eventual a restituirii pretului platit.
Daca situatia din NCC s-a referit si la aceasta situatie, solutia nu ar fi asa pentru ca ar
datora vanzatorul niste despagubiri care sunt necesare pentru garantia pentru evictiune. O
sa vedem cand discutam despre asta ca sunt mai extinse decat despagubirile care se
datoreaza pentru raspunderea contractuala. Exista vreun temei pentru care ar trebui sa
acceptam asta? Absolut niciun temei. In ipoteza cealalta, cand nu e vorba de un caz fortuit
sau de forta majora care sa duca la imposibilitatea executarii contractului, ci de o conditie
culpabila a cumparatorului, dat fiind faptul ca este un simplu act obligational si nu un
contract translativ de proprietate, se mai poate pune problema unei garantii pentru
evictiune anticipata? Evident ca nu. Problema este cea a raspunderii contractuale si
daunele interese trebuie sa acopere prejudiciul suferit de creditor, e vorba despre daunele
care pot fi previzibile, ori textele care reglementeaza garantia pentru evictiune.
Eventuala diferenta de pret intre ceea ce a platit cumparatorul si actuala valoare a bunului
trebuie sa si-o insuseasca vanzatorul. Lucrul asta este normal, luand in vedere garantia pt
evictiune, dar nu este normal ca se pune problema unei simple despagubiri pentru
neexecutarea obligatiilor contractuale. In aceste ipoteze este cu totul exclus sa rezolvam
conflictul dintre parti pe temeiul 1683 NCC , asa cum sustin unii ca vanzarea lucrului
altuia este intotdeauna valabila si ca se aplica dispozitiile acestui text de lege , indiferent
de natura vanzarii. Vedeti ca discutia de data trecuta in legatura cu natura juridical a
vanzarii, daca este un act translativ de proprietate sau obligational sau ambele, este o
chestiune nu numai de interes teoretic, ci este o problema care are consecinte practice
foarte importante.
Vedeti ca este foarte important daca avem de a face cu o vanzare act translativ de
proprietate sau act obligational. Daca este un act obligational – ART 1683 nu se poate
aplica. In aceasta ipoteza nu poate fi luata in considerare si nu poate fi rezolvata apeland
la 1683, ci la dispozitiile dreptului comun in materie de acte obligationale. Acolo gasim
rezolvare.
Care este situatia cand vanzarea este translativa de proprietate? Pot fi situatii diferite. O
situatie poate fi aceea in care si vanzatorul si cumparatorul sunt de b-c, nici vanzatorul
nu stie ca nu este proprietar, nici cumparatorul nu stie ca vanzatorul nu este proprietar si
se descopera ulterior. De pilda, se descopera ca fratele defunct pe care l-a mostenit, fiind
mostenitor nerezervatar, se crede proprietar si instraineaza bunuri succesorale unor terti,
care vazand ca are acte succesorale, sunt incredintati ca este proprietar. Ulteorior, daca
se descopera un testament facut in favoarea unui tert, fratele, fiind nerezervatar, va
pierde calitatea de mostenitor, deci iata o situatie in care s-au vandut bunurile altuia. O
ipoteza in care de b-c sunt ambele parti contractante.
Ce se intampla in cazul unei erori comune si invincibile? In niciun caz contractul cu un
neproprietar nu te poate face proprietar. In NCC – ART 17 – nimeni nu poate transmite
mai multe drepturi decat are. Nu contractul il face proprietar pe cumparator, ci insusi
principiul erorii comune si invincibile. Contractul nu poate sa ii transmita proprietatea
pentru ca vanzatorul nu este proprietar. Principiul erorii comune si invincibile este mai
puternic decat contractul de vanzare cumparare. Cand si vanzatorul si cumparatorul au
fost de buna credinta.
Contractul de vanzare, daca nu sunt intrunite conditiile erorii comune si invincibile, care
sunt foarte restrictive, rareori fiind intrunite aceste conditii, se poate pune problema
nulitatii relative pentru lipsa obiectului, putand fi invocate de cumparator, acesta fiind
partea interesata. In ipoteza cand adevaratul proprietar revendica bunul, fiind el e
proprietar, castiga in fata cumparatorului, mai are nevoie cumparatorul sa apeleze la 1683,
sa obtina rezolutiunea contractului cu vanzatorul, sa obtina despagubiri care sunt mai mici
decat cele pe baza temeiului evictiunii? Teoretic ar putea apela la 1583, dar nu are
interese, pe el interesandu-l intinderea despagubirilor. Dar se poate ca un avocat neghiob
sa introduca actiunea pe baza art 1683, dar, presupunand ca nu avem asa ceva in aceasta
situatie, nu este vorba de neindeplinirea unei obligatii, partile concepand contractual ca pe
un act translativ de proprietate.
O sa vedeti ca in studiul recomandat exista autori in dreptul nostru care spun ca indiferent
daca partile stiu sau nu, conteaza ce spun textele din NCC. Asta ar insemna ca partile isi
pot asuma drepturi fara sa fie constienti. Ori prin definitie contractual este un act de
previziune, constient. Nu este de acceptata ideea ca partile isi asuma obligatii fara sa stie.
Ajungem la comparatie intre obligatiile asumate implicit cu obligatiile care ar putea fi
asumate printr-un contract fara ca partile sa stie. Este o contradictie in termen intre
caracterul constient al contractului si asumarea inconstienta a unei obligatii. Poate fi
vorba despre eroare esentiala, dol (una din parti nu a comunicat ce trebuia) lipsa
obiectului, lipsa cauzei etc.
Dar nu poate fi vorba despre o parte care isi asuma obligatii fara a fi constient ca isi
asuma obligatiile respective, indiferent daca a stiut, putea sa stie sau nu, se aplica 1683.
O alta situatie este aceea in care vanzatorul este de rea credinta, stie ca nu este proprietar si
cumparatorul este de b-c,crede ca a incheiat un contract translativ de proprietate. Si in
acest caz conteaza pozitia subiectiva a cumparatorului, nu a vanzatorului , care a
contractat in ideea ca vanzatorul este proprietar. Ulterior, cand afla ca acesta nu este
proprietar, se pun aceleasi probleme ca in ipoteza anterioara. Se poate pune si problema
dolului prin reticenta. Ipoteza este ca vanzatorul stia ca nu este proprietar, nu spune nimic,
sunt indeplinite si conditiile dolului, si conditiile nulitatii relative pentru lipsa obiectului,
erorii esentiale, deci multe alte motive pe care le poate invoca cumparatorul, dar in aceasta
ipoteza sunt favorabile dispozitiile 1683 pentru ca poate obtine despagubiri mai intinse,
intemeiate pe o evictiune anticipata.
Evictiunea produce efecte doar in ipoteza in care adevaratul proprietar l-a evins pe
cumparator, si-a invocat dreptul, a castigat in fata acestuia, deci paguba s-a produs pt
cumparator. Nu si in ipoteza in care exista doar pericolul, fara ca cumparatorul sa
piarda posesia bunului.
In codul civil din care s-a inspirat legiuitorul roman, tocmai la aceasta ipoteza se refera.
Deci la ipoteza in care cumparatorul este de b-c, incheie contractul in credinta ca
cumparatorul este proprietar, si ART 1478 – 1479 din codul civil Italian ii da dreptul
cumparatorului sa obtina despagubiri ca si cand ar fi fost efectiv evins, desi nu este evins
inca, pentru ca in ipoteza, adevaratul proprietar nu si-a invocat drepturile.
Aceasta reglementare care parea sa fi rezolvat toate problemele, sa fie un panacea pentru
orice ipoteza, practic este greu de acceptat, inacceptabila, decat in aceasta din urma
ipoteza, cand cumparatorul este de buna credinta, are interesul de a invoca art 1683
pentru ca va obtine despagubiri care sunt mai intinse decat cele pe care le-ar putea obtine
pe temeiul raspunderii contractuale.
Facand apel la argument de drept comparat, in codul civil francez ART 1599
sanctioneaza vanzarea bunului altuia cu nulitatea relativa – perfect rational. In codul
civil QUEBEC la fel
La examen, o sa va dau o ipoteza in care partile nu stiu ca vanzatorul nu e proprietar,
trebuie sa stiti care este solutia corecta. Trebuie sa stiti ce spun unii, ce spune NCC, ce
spun unii autori. Dar in realitate nu e asa, ca o parte are un interes contrar, nu celui care
sustine 1683, atunci trebuie sa aveti argument, munitie pentru ca sa puteti combate teza
oficiala. De aia va spuneam ca trebuie sa invatati de acum, complicatiile continua ca in
reclama(calatoria continua)
Data viitoare vom discuta despre pret. Cititi din tratatul din 2008 si in plus, cititi studiul
care s-a publicat despre leziune in VCC si NCC, publicat in revista STUDIA sau in
volumul omagial in memoriam Mircea Muresan aparut la editura Universul Juridic 2014
Cursul 4 – 21.10.2014
Pretul
Va amintiti ca data trecuta am discutat despre unul dintre cele doua elemente esentiale ale
vanzarii, si anume, despre lucrul sau bunul vandut. Urmeaza astazi sa discutam despre
pret, cel de-al doilea element esential al vanzarii, dar inainte de a trece la expunere vrau sa
va anunt o tema pentru cei care vor sa obtina puncte inainte de a da examenul propriu-zis,
intre 0 si 2 puncte, deci cine doreste. Dar va rog sa nu fie pe atitudini sa fie lucruri …, nu
va pretind de la o saptamana la alta sa faceti nu stiu ce teorii, dar sa fie chestii personale si
aplicate la subiectul pe care vi-l propu. Subiectul este urmatorul : “Faceti o paralela intre
obiectul sau cauza vanzarii si cauza prestatiilor in contractul de vanzare” . O sa vedeti este
o chestiune mai pretentioasa, deci vreau sa vad cine a inteles acea diferenta pe care o face
NCC intre obiectul, respectiv cauza contractului si obiectul, respectiv cauza obligatiei sau
obligatiilor, debitorului sau debitoriilor si cu aplicatie la contractul de vanzare. Ne-am
inteles? Cine doreste! Nu este obligatoriu, deci nu este un extemporal care se adreseaza
tuturor, este pentru cei care au anumite aspiratii, dar sigur aspiratii justificate pe un
fundament.
Sa incepem sa discutam despre pret in contractul de vanzare. Ati retinut ca prin definitie ,
asa cum rezulta din dispozitiile art. 1650 din NCC, situatia era identica si sub regimul
codului anterior, elementele esentiale ale vanzarii sunt bunul sau obiectul vandut, pe de-o
parte, iar pe de alta parte, pretul.
In principiu, in privinta fixarii pretului… pretul ce este in esenta? Este o suma de bani pe
care cumparatorul se oblige sa o plateasca in schimbul transferului prorpietatii din parte
vanzatorului. Sigur ca si aicea ca si in alte materii principiul este acela al libertatii, deci
partile pot sa stabileasca ce pret cred ele de cuvinta , dar o sa vedem ca exista totusi
anumite limite, nu? Pentru ca aceasta libertate dusa la extrem face ca acel contract sa nu
mai fie de vanzare sau sa nu mai fie valabil. Pentru ca vanzarea sa se nasca valabil, stim
ca este suficient acordul de vointa al partilor asupra lucrului vandut si asupra pretului.
Deci pentru ca un contract de vanzare sa se nasca valabil este suficient sa se stabileasca
care este pretul, nu? Ca acum discutam despre pret.
Eventualele elemente referitoare la locul platii, la esalonarea platii si asa mai departe,
astea nu sunt elemente esentiale, partile se pot intelege si cu privire la asemenea elemente,
dar daca nu au facut-o survin normele supletive. De pilda art. 1720 din NCC spune
“Cumparatorul trebuie sa plateasca pretul la locul in care bunul se afla in momentul
incheierii contractului si de indata ce proprietatea este transmisa”. Principiu este ca atunci
cand partile nu s-au inteles in mod expres cu privire la locul si modalitatiile de plata al
pretului intervin normele supletive si una dintrea acestea este art. 1720. Retineti ca daca
partile nu au decis altfel, locul platii este acela al locului in care se afla bunul la momentul
incheierii contractului si momentul platii este acela la care s-a transferat proprietatea, deci
se leaga obligatiile cumparatorului de obligatiile vanzatorului, fiind vorba de un contract
sinalagmatic, spre deosebire de alte contracte, cum este cazul contractualui de mandat sau
contractului de antepriza in care instanta de judecata poate interveni in stabilirea pretului,
de pilda daca intr-un contract de mandat nu s-a stabilit pretul sau intr-un contract de
antepriza, o sa vedem ca instanta de judecata poate stabili ea pretul. Sau se poate intampla
ca partile sa fi convenit un anumit pret si instanta de judecata sa intervina, sigur ca la
cererea partii interesate, si sa ajusteze pretul.
De pilda daca intr-un contract de mandat survenit intre un client si un avocat, sa-l
reprezinte pe acesta si intre ceea ce presteaza efectiv avocatul si pretul stipulat in contract
exista diferente, instanta de judecata poate sa intervena si sa ajusteze pretul respectiv. In
contractul de vanzare astfel de interventii, in principiu, sunt excluse, atat in privinta
stabilirii pretului propriu-zis, care o sa vedem ca este apanajul partilor, deci partile trebuie
sa stabileasca pretul, nu instanta, nu altcineva.
De asemenea, daca partile ar stabili un anumit pret, instanta de judecata nu este in drept sa
intervina, decat in cazuri cu totul exceptionale, cum este situatia leziunii despre care vom
vorbi putin mai tarziu. Va rog sa retineti ca pretul trebuie sa fie stabilit de parti si ca el nu
poate fi ajustat de instanta de judecata decat in mod cu totul si cu totul exceptional, chiar
daca s-ar demonstra ca intre valoarea reala a bunului si pretul stabilit in contract exista o
anumita diferenta, pretul ramane cel stabilit in contract. De pilda intr-o speta solutionata
de instantele nationale o regie autonoma a incheiat un contracte de vanzare cu un tert si
fiind vorba despre o regie autonoma, sigur ca acolo, Curtea de Conturi poate controla si
verifica daca lucrurile s-au derulat in conditiile legii si in speta respectiva, la controlul
Curtii de Conturi, s-a constatat ca pretul stipulat in contractul de vanzarea era mult
subevaluat fata de pretul real de circulatie al bunului si in acea ipoteza pretul stipulat in
contractul incheiat cu tertul a ramas cel stipulat,iar cei din regia autonoma care au negociat
si au incheiat contractul vor fi obligati sa plateasca diferenta intre pretul real si pretul
stipulat in contractul respectiv, dar ceea ce trebuie sa retimen este ca fata de tertul care a
incheiat acel contract, pretul a ramas cel care a rezultat din intelegerea partilor, neputand
fii impus un alt pret.
Sa vedem ce conditii trebuie sa intruneasca pretul pentru a fi valabil. Mai intai, el trebuie
sa fie stabilit in bani. Ati retinut ca stabilirea pretului in bani este un element de calificare
al contractului de vanzare. Daca se transfera proprietatea unui bun, iar in schimbul acestui
transfer nu se stipuleza plata unui pret, in acea ipoteza contractul este orice alt ceva numai
un contract de vanzare nu. Poate fi un contract de intretinere in care transferal se face
contra intretinerii, poate fi o renta viagera, poate fi un contract nenumit si asa mai
departe…
Despre vanzare nu putem vorbi decat atunci cand partile au stipulat ca pretul este in bani.
Asta nu inseamna insa ca partile nu pot, dupa ce au stipulat pretul in pretul in bani, sau
chiar prin contractul de vanzare, deci prin acordul initial, sa stabileasca : “transfer
proprietatea autoturismului cutare, pretul este de 10.000 Euro” si sa prevada in acelasi
contract ca in contul pretului de 10.000 Euro cumparatorul va presta un serviciu de acea
valoare. Intr-o astfel de ipoteza, chiar daca prestatia cumparatorului este efectuarea unui
serviciu, contractul este un de vanzare pentru ca intelegerea a fost facuta, si sunt intrunite
conditiile contractului de vanzare. Transferul proprietatii unui bun contra platii unui pret,
fiind indiferenta modalitatea concreta prin care se face plata pretului respective. O astfel
de intelegere poate inerveni, asa cum v-am aratat, chiar in contractul in care se realizeaza
acordul asupra lucrului vandut si al pretului, dar poate fii realizata si ulterior. Partile de
comun acord sa faca o dare in plata in schimbul pretului stipulat in contract, cumparatorul
sa presteze nu stiu ce serviciu.
Principiul este ca pe teritoriul tarii, platile trebuie sa fie stipulate in moneda nationala.
Exista regulamente ale Bancii Nationale, sigur ca va intrebati, cum ca sunt atatea anunturi
la mica publicitate “Vand apartament, pretul 100.000 Euro”, toate alea sunt nule? Avem
spete in care chiar Istanta Suprema a zis ca intelegerile respective sunt nule. Eu cred ca nu
sunt nule, e o vorba despre o situatie in care s-a facut sau putem accepta ca s-a facut o
indexare implicita a pretului, sigur ca partile pot stipula in contract ca pretul este 30.000
euro, plata, in principiu, trebuie facuta in lei, dar iata ca un regulament la Bancii Nationale
din 2005, prevede ca intre particulari, pretul poate fi stipulate si in alta moneda daca este
vorba despre operatiuni ocazionale, deci nu in fiecare zi faci astfel de intelegeri. Sigur ca
va intrebati de ce exista aceste reglementari cu privire la stipularea pretului in moneda
nationala. Ideea este de a nu sublima credibilitatea monedei nationale, dar incet, incet,
daca ne indreptam spre Euro si sper sa ne intreptam odata, oricum multe contracte au
stipulate pretul in Euro sau in orice alte monede forte. Daca nu este vorba despre monede
forte exista riscul ca daca pretul nu este platit imediat sa te trezesti ca desi te-ai inteles la
valoarea in lei la 50.000 euro sic and se face plata sa fie 10.000.
O alta cerinta pe care trebuie sa o intruneasca pretul este aceea de a fi determinat sau
determinabil. Aici trebuie sa avem in vedere faptul ca in lipsa acordului de vointa asupra
unui anumit pret in contractul de vanzare, contractul nu este valabil. De pilda, intr-o speta,
intelegerea partilor se referee la avansul pe care l-a platit cumparatorul, dar nu se stipula
nimic cu privire la restul pretului, astfel acest contract a fost considerat nevalabil pentru ca
nu avea pretul determinat sau determinabil. Deci ideea este ca pretul trebuie sa fie
determinat sau determinabil si ceea ce este important este faptul ca in dreptul nostru,
pretul trebuie sa fie stabilit de parti, nu de altcineva. Acest principiu era expres enuntat in
VCC art. 303 care spunea ca pretul vanzarii trebuie sa fie determinat de parti. Acest articol
suna ca un articol din Codul Civil francez. In NCC nu mai regasim o expresie de genul
acesta, dar principiul ramane acelasi. Nu putem sa ajungem la concluzia ca sub regimul
NCC pretul ar putea fi stabilit de altcineva. Exista sisteme de drept in care contractele de
vanzare sunt valabile fara ca partile sa fi stipulat pretul, de pilda sistemul englez si al
Statelor Unite ale Americii, dar in sistemele de drept continentale, preturile trebuie sa fie
stabilite de parti. Asta nu inseamna ca partile din indifferent ce motive, de exemplu nu
cunosc valoarea reala a bunului, sa apeleze la serviciile unui tert. Aici trebuie sa fim
atenti, sigur ca se poate apela la serviciile unui tert de o maniera de genu in care se duc cei
doi, vanzatorul si cumparatorul, si consulta un expert : “domnule cam cat costa un imobil
in zona cutare de nu stiu unde”. In aceasta ipoteze partile culeg informatii, dar exista
situatii si astea au fost reglementate si in VCC si in NCC in care partile il imputernicesc pe
un tert ( sau pe mai multi ) ca sa stabileasca pretul,deci cu alte cuvinte, partile delega
puterea de a stabili pretul unui tert. Art. 1762 alin. 1 NCC prevede :“Pretul poate fi
determinat si de catre una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului partilor”.
Deci trebuie sa existe un acord al partilor in sensul ca pretul din contractul respectiv nu
este stabilit direct de catre parti, din diverse motive ci de catre un tert. Intr-o astfel de
situatie pretul este determinabil, adica avem elementele pe baza carora stim care este
pretul. Pretul va fi cel care il va spune tertul respectiv. Sigur ca atunci cand partile
apeleaza la un tert sa stabileasca pretul, de regula este vorba despre un tert care se pricepe,
cunoaste, stie ce face si au incredere in el, delegand aceasta putere, pentru ca intr-o astfel
de situatie mecanismul de formare a contractului este acordul initial al partilor “asta este
lucrul care formeaza obiectul vanzarii”, pretul va fi cel stabilit de tertul X
– intrebarea mea este ce valoare juridical are acest acord sau cu alte cuvinte cand se
formeaza contractul de vanzare, la momentul acordului initial sau la momentul la care
tertul stabileste pretul? Pretul trebuie sa fie determinat sau determinabil, deci este suficient
sa fie determinabil si atunci putem spune ca s-a format contract la momentul acordului
initial.
Exista acordul asupra elementelor esentiale, pretul fiind in aceasta ipoteza determinabil,
sigur ca o sa vedem ca exista situatii in care pretul stabilit de tert se dovedeste a nu fi
corespunzator, dar aici, atentie, nu este vorba ca unuia nu ii convine pretul stabilit acolo,
vanzatorul va spune ca pretul este prea mic, cumparatorul ca este prea mare si altul spune
ca nu mai este de acord. Cand partile se atreneaza intr-un astfel de mecanism, in principiu,
ele vor fi obligate de pretul pe care il stabileste tertul si chiar si instantele de judecata daca
se naste un litigiu vor fi tinute de pretul respectiv. Prin exceptie cand pretul se dovedeste a
fi cu totul nerezonabil, cum spune NCC, in acea ipoteza pretul nu va fi valabil, deci
vanzarea nu va produce efecte. Ideea este ca atunci cand partile delega puterea de a stabili
pretul unui tert vanzarea se formeaza la momentul acordului de vointa cu noantarile pe
care le cunoastea (daca este vorba de imobil trebuie sa fie incheiat un act autentic).
In legatura cu natura juridica a activitatii pe care o depune tertul exista diferite opinii: unii
spun ca tertul respectiv este un expert, stim ca instantele de judecata cand au nevoie de
cunostiinte de specialitate, de natura tehnica pe care nu le detin pot apela la experti, de pila
cand exista un proces de partaj in care partile nu se inteleg cu privire la bunul sau bunurile
care formeaza obiectul partajului se apeleaza la serviciile unui expert care este in materie
si stabileste care este valoarea reala a bunurilor. Intr-o astfel de ipoteza, asa cum stiti s-au
veti afla cand studiati procedura civila, instanta de judecata nu este tinuta de ce spune
expertul, e o parere, dar instanta poate sa spuna ca pretul este altul, sigur, avand
argumente, deci idea este ca expertiza este de specialitate care se efectueaza in cadrul
litegiilor in fata instantelor de judecata nu sunt obligatorii pentru instanta, instanta este
suverana in a-si insusi opinia expertului sau nu. De multe ori, in astfel de procese, cum e
cazul partajului, se fac mai multe experize: expertiza, contra-expertiza, contra-contra-
expertiza lucru care nu se intampla in ipoteza examinata de noi.
Altii au spus ca tertul respectiv ar fi un arbitru care ar arbitra intre vanzator si
comparator. Nici aceasta caracterizare nu cred ca este potrivita pentru ca arbitrajul
presupune un litigiu, o contradictie intre parti, ori aici nu exista o asemea contradictie,
din potriva partile se inteleg “domn‟le nu ne pricepem, hai sa stabileasca un tert si ii
delegam lui puterea sa stabilesca pretul”.
Prin urmare caracterizarea cea mai potrivita este cea potrivit careia ar fi vorba despre un
mandatar al partilor. Un mandatar comun insarcinat cu stabilirea pretului. Exista delegare
de putere din partea ambelor, partile ele sunt cele care ar trebui sa stabileasca pretul, dar
nimic nu le impiedica sa delege aceasta putere unui pret. Deci aceasta calificare juridical
este cea mai potrivita.
Va spuneam ca ceea ce stabileste tertul cu privire la pret este obligatoriu atat pentru parti
cat si pt instanta de judecata. Potrivit dispozitiilor articolului 1232 alin. 1 din NCC tertul
trebuie sa actioneze in mod correct, diligent si echidistant. Daca una sau alta dintre aceste
conditii nu sunt indeplinite, de pilda, se dovedeste ca tertul era in relatii de prietenie cu
una dintre parti, in acea ipoteza pretul stabilit de el nu va fi valabil. Deci daca tertul este in
conflict de interese trebuie sa anunte lucrul asta inainte de a face lucrarea. Daca o face cel
in interest se poate plange. De asemenea va spuneam ca in ipoteza in care pretul este in
mod manifest nerezonabil, adica mult departe de valoarea reala a bunului atunci iarasi
pretul nu va putea fi luat in considerare. La cererea partii interesate, intr-o astfel de
ipoteza, se va naste un litigiu si in fata instantei de judecata se va stabili ca pretul
respective este este in mod manifest nerezonabil.
Prin urmare, retinem principiul potrivit caruia pretul trebuie stabilit de parti, prin exceptie
partile pot delega puterea de a stabili pretul unui tert. Spuneam ca pretul trebuie sa fie
determinat sau determinabil. Pretul determinat rezulta din acordul de vointa in care se
stabileste ca pretul este 10.000 Euro sau 5.000 Euro sau cat pretul bunul respectiv. Intr-o
astfel de ipoteza pretul este determinat. Pretul este determinabil in acele ipoteze in care
partile, iar partile, prin acordul lor stabilesc criteriul sau criteriile pe baza carora ulterior
pretul va deveni determinat, de pilda obiecul vanzarii il constituie o canitate de marfuri
care sunt tranzactionate pe burasa si partile spun ca pretul va fi cel al bursei din ziua X. In
aceasta ipoteza contractul de vanzare este valabil incheiat la momentul initial, deci cand s-
au inteles partile asupra speciei de bunuri asupra careia poarta intelegerea si asupra
catitatii, iar pretul este determinabil, pentru ca e simplu, pretul bursei din ziua X va fi cel
care va fi aplicat in contractul respectiv.
Pretul contine elemente de determinare ulterioare cand, de exemplu partile se inteleg in
felul urmator: o parte se angajeaza fata de cealalta sa ii vanda un anumit bun la pretul cel
mai bun pe care l-ar fi obtinut de la un tert acel client. De pilda A se angajeaza fata de B
sa-i vanda imobilul cutare la pretul cel mai bun pe care l-ar fi putut obtine pe piata. B intr-
o astfel de ipoteza, sigur ca B va cauta, se va interesa care sunt preturile si vine cu dovada
“ uite am obtinut pretul cutare, asta e cel mai bun pret pe care l-am obtinut”. Intr-o astfel
de ipoteza pretul respective este cel care va fi aplicat in contractul respectiv. Este vorba
despre asa-zisa clauza a ofertei concurente. Poate fi vorba despre situatia inversa clauza
clientului celor mai favorizati care se refera la ipoteza in care vanzatoarul spune “iti vand
bunul cutare la pretul cel mai mic pe care il practic fata de cei carora le-am vandut bunuri
similare”. Stiti cat lupta Romania inainte sau daca nu aflati acum, pentru clauza natiunii
celei mai favorizate in raporturile comerciale cu Statele Unite ale Americii, la un moment
dat cand Ceausescu facea pe eroul, pe urma a pierdut clauza si nu a mai fost erou.
Ceea ce trebuie sa retinem este ca elementele acestea de determinare ulterioara a pretului
trebuie sa rezulte din contract, de asemenea trebuie sa mai retinem ca acele elemente nu
trebuie sa fie in puterea uneia sau alteia dintre parti. De pilda, un contract in care s-a
stipulat ca pretul vanzarii va fi cel pe care cumparatorul il va obtine din vanzarea nu stiu
carui bun sau unui imobil a fost considerat ca neintrunind conditiile legii. O astfel de
intelegere ii permitea cumparatorului o anumita marja de manevra unilaterala, putand sa
manipuleze astfel incat sa isi satisfaca interesele in dauda vanzatorului. Deci se cere ca
elementele care sunt stipulate in contract si in functie de care se va face determinarea
pretului sa nu poata fi influentate de catre o parte contractuala sau alta.
In NCC, care s-a inspirit din alte sistele de drept, exista si situatii in care pretul este
determinabil, adica inseamna ca in contract partile n-au determinat pretul, dar exista
situatii in care pretul poate fi determinabil pe baza unor prezumtii legale. Potrivit
dispozitiilor art. 1664 alin. 1 din NCC pretul vanzarii este suficient determinat daca poate
fi stabilit potrivit imprejurarilor. A nu se intelege din acest text ca daca partile n-au
convenit de-o maniera dintre cele pe care le-am expus anterior pretul ar putea fi stabilit, de
pilda, de catre instant de judecata, deci sa nu intelegem asa ceva. Aceasta sintagma “poate
fi stabilit potrivit imprejurarilor” trebuie interpretata in corelatie cu anumite norme special
din NCC. Este vorba, mai inati, despre situatia cand este vorba de vanzarea de bunuri pe
care vanzatorul le vinde in mod obisnuit. In acest sent art. 1664 alin. 2 din NCC inspirit
din dispozitiile art. 1474 alin. 1 din Codul Civil italian, prevede ca atunci cand contrectul
are ca obiect bunuri pe care vanzatorul le vinde in mod obisnuit se prezuma ca partile au
avut in vedere pretul practicat in mod obisnui de vanzator. Fiind vorba despre vanzari care
se constituite in activitati desfasurate in mod obisnuit avem de a face cu profesionisti.
Sigur ca exista si bijnitari care in mod obisnuit vand, dar nu cred ca se refera textul la
acestia pentru ca bijnitarul face comert in afara legii. Intr-o astfel de ipoteza obiectul
contractului este ilicit pentru ca este vorba despre o vanzare care nu se desfasoara in
conditiile legii, deci toata operatiunea este ilicita, prin urmare nu poate fi vorba despre
validarea unei astfel de vanzari. Ajungem la concluzia ca trebuie sa fie vorba despre
profesionisti sau cel putin vanzatorul trebuie sa fie un profesionist care se dovedeste ca
vinde bunuri de natura respective si daca, din nu stiu ce motive, in contract nu s-a stipulat
care este pretul este rezonabil sa acceptam ideea ca pretul in contractul respectiv este cel
pe care profesionistul respectiv il practica sau l-a practicat in raporturile cu alte persone.
Aici trebuie sa avem in vedere si dispozitiile art. 1233 din NCC, vedeti ca art. 1664 este
textul in capitolul referitor la contractual de vanzare, deci este in text special care se aplica
vanzari. Art. 1233 se refera la contracte in general, conform lui daca in contract nu se
stabileste pretul si nici nu se indica o modalitate pentru a-l determina se presupune ca
partile au avut in vedere pretul practicat in mod obisnuit in domeniul respectiv pentru
aceleasi prestatii realizate in conditii comparabile sau in lipsa unui asemena pret un pret
rezonabil. Nu exista o contradictie intre art. 1664 alin. 2 si art. 1233? Uneori cele doua
preturi pot fi identice, atunci nu se pune nicio problema, dar atunci cand acestea sunt
diferite se aplica regula speciala care deroga de la cea generala (specialis derogat
generalis) astfel incat aplicabilitate va primi art. 1664 alin. 2 care se refera la vanzare, art.
1233 referindu-se la contracte in general.
O alta situatie de asemenea natura este aceea cand este vorba despre vanzare pe piete
organizate. Art. 1664 alin. 3 din NCC inspirit si acesta din Codul Civil italian art. 1474
alin. 2 precizeaza ca in lipsa de stipulatie contrara vanzarea unor bunuri al caror pret este
stabilit pe piete organizate este presupus a se fi incheiat pentru pretul mediu aplicat in ziua
incheierii cotractului pe piata cea mai apropiata de locul incheierii contractului. Daca
aceasta zi a fost nelucratoare se tine seama de ultima zi lucratoare.
Alta situatie in care exista elemente cu ajutorul carora se poate stabili care este pretul
aplicabil unui contract care nu prevede nici ca pretul este determinat, nici elementele
de determinare stabilite de parti, dar iata ca pot exista elemente rezonabile care sa duca
la posibilitatea stabilirii pretului respectiv. Vedeti ca si la aceasta situatie nu instant de
judecata este cea care stabileste pretul.
Ne intoarcem putin la ipoteza cand partile au desemnat un tert care sa stabileasca pretul,
in NCC se prevede ca in ipoteza in care tertul nu stabileste pretul atunci instanta de
judecata, la cererea uneia dintre parti, poate desemna ea un expert care sa stabileasca
pretul. Aici cred ca aceasta prevedere din NCC este greu de acceptat pentru ca vine in
contradictie cu principiul potrivit caruia in dreptul nostrum, pretul trebuie stabilitt de
parti. Este acelasi lucru sa apeleze partile la un tert in care au incredere si caruia sa ii
delege puterea de a stabili pretul cu ipoteza aceasta in care instanta de judecata
desemneaza un expert. Si atunci daca instant de judecata desemneaza un expert inseamna
ca se aplica normele referitoare la expertiza judiciara. Deci instanta de judecata poate sa
fie de acord cu pretul respectiv, poate sa nu fie, deci ajungem la o situatie in care pretul
este stabilit de instanta de judecata. Ori acest lucru mie mi se pare inacceptabil si oricum
e o dispozitie care vine in contradictie cu principiile fundamentale care sunt aplicabile in
materie de stabilire a pretului.
Aceste norme nu sunt o creatie a legiuitorului roman, s-a inspirat din alte sisteme de drept,
de plida in principiile unidroit se spune ca se prezuma ca partile au imputernicit instanta,
deci s-a asigurat o corelatie intre principiul potrivit caruia pretul este stabilit de parti si
ceea ce face instanta in ipoteza respctiva. Ori din dispozitiile NCC rezulta ca instana poate
sa treaca peste vointa partilor si sa faca ce vrea.
Mai exista cateva texte care suna ca dracu, cum spunea cineva la inceputul anilor ‟90, deci
nu sunt in concordanta cu principiile, o sa vedeti cand o sa vorbim despre oferta si
acceptare, exista un text care spune ca daca partile s-au inteles cu privire la elementele
esentiale ale contractului, la vanzare asupra lucrului vandut si asupra pretului, asupra
celorlalte elemenet care sunt considerate neesentiale, instanta de judecata poate stabili ea
elementele respective, de pilda ar trebui sa acceptam in lumina textului respectiv ca daca
partile nu au stabilit modalitatea in care se face plata pretului sa vina instanta sa
stabileasca: “aici pretul poate fi platit in rate” . Pai poate fi acceptata o astfel de ipoteza?
Mie mi se pare ca nu. Deci aceste pusee de totalitarism juridic cred ca trebuie sa fie
temperate prin interpretari rezonabile in spiritual codului, nu in alt spirit.
In ceea ce priveste sanctiunea nedeterminarii pretului, deci in ipotezele in care pretul nu
este nici determinat, nici determinabil se pune intrebarea care este sanctiunea care va
surveni. In NCC cu privire la aceasta ipoteza nu exista un text care sa spuna direct asa.
Sub regimul VCC, ca si in Codul Civil francez si in doctrina franceza si in doctrina noastra
clasica se considera ca daca pretul nu este determinat sau determinabil, contractual este nul
absolut pe motiv ca ii lipseste un element esential de validitate. Mai aproape de zilele
noastre s-a spus, acum 10 – 15 ani, sigur mai intai in doctrina franceza si dupa aia in
doctrina noastra, ca intr-o astfel de ipoteza in joc nu sunt interese de ordin general, nu
intereseaza societatea in general daca intr-un contract sau altul pretul este determinat sau
nu. De exemplu daca partile convin ca furnizorul, care sa zicem ca este un fabricant, sa ii
livreze celeilalte parti o anumita cantitate de marfuri si nu s-au inteles cu privire la pret si
sa presupunem ca marfa este livrata si ca furnizorul ii spune “marfa livrata valoreaza
atata”, iar cumparatorul plateste, intr-o astfel de ipoteza daca am accepta teza clasica
sanctiunea ar fi nulitatea absoluta, ar putea fi invocata oricand, deci s-ar ajunge la situatia
ca partile sa fie obligate sa-si restituie prestatiile desi ele nu au dorit asa ceva. Oricine ar
putea sa se distreze cerand constatarea nulitatii contractului, este evident ca asa ceva este
de neacceptat si atunci teza potrivit careia in astfel de situatii sanctiune este nulitatea
relativa,deci poate fi invocata doar de partea interesata, in exemplul dat doar cumparatorul
atunci cand ii s-a prezentat facture putea sa zica “nu sunt de acord cu pretul” si daca nu se
intelegeau trimitea marfa inapoi si rezolva lucrul. Dar din moment ce el a acceptat pretul
respectiv, n-a comentat, inseamna ca a confirmat nevalabilitatea contractului (initial pretul
nu era determinat si nici determinabil) prin acel acord a confirmat si nu se mai poate
razgandi. Deci daca ai confirmat un act juridic anulabil, confirmarea este definitive, nu se
mai poate reveni asupra ei, in afara de situati in care se dovedeste ca ai fost in eroare sau
cat i-a fost viciat consimtamantul, altfel nu. Deci cred ca este mai rezonabila aceasta
interpretare si in plus mai poate fi adus argumentul ca in NCC, cu referire la pretul fictive
si pretul deluzoriu, se prevede la art. 1665 sanctiunea nulitatii relative. Va rog sa retinetica
atunci cand este vorba despre nedeterminarea pretului in contractual de vanzare,
sanctiunea aplicabila este nulitatea relative la cererea partii interesate cu regimul juridi
cunoscut. Deci nu poate fi invocate decat de parte care justifica un interes si care a fost
lezata prin acest mod de a proceda si numai in interiorul termenului de prescriptive de 3
ani. Deci iata ca sanctiunea nedeterminarii pretului este aceea a nulitatii relative.
Pe langa faptul ca pretul trebuie sa fie stabilit de parti, sa fie determinat sau determinabil,
el trebuie sa fie real, serios si nelezionar. Ce este pretul real sau nefictiv, este pretul care
este platit in realitate. Pentru ca in practica exista situatii in care partile incheie un contract
care in aparenta este de vanzare, se stipuleaza ca se transfera proprietatea bunului cutare,
ca pretul este X, dar se dovedeste ca in realitate pretul respective nu s-a platit niciodata, ca
vanzatorul nu l-a cerut niciodata si ca intentia partilor asta a fost de a nu se plati niciodata.
Intr-o astfel de ipoteza poate fi vorba despre o donatie deghizata, o sa vedem la materia
succesiunilor si liberalitatiilor, intrucat donatiile sunt supuse reductiunii si raportului,
operatiuni care asigura anumite echilibre intre mostenitori, iar vanzariile nu, exista
interesul ca donatii reale sa fie ascunse sub forma unor contracte de vanzare pentru a le
sustrage obligatiei de raport si reductiune. In astfel de ipoteze se pune problema dovedirii
simulatiei. Intre parti actul care produce efecte este actul secret, cel de donatie, fata de
terti, in functie de interese acestia pot invoca fie actul aparent, fie actul secret. Dar in astfel
de ipoteze actul este nul ca vanzare, deci nu este valabil ca vanzare, dar poate fi recalificat
in donatie, aplicandu-se regimul juridic respectiv.
Pretul trebuie sa fie real ,adica sa nu fie fictiv ,a nu se confunda pretul care nu este fictiv
cu situatia in care partile simuleaza pretul ,adica in ideea de a nu plati taxe notariale sau de
publicitate imobiliara,etc, exista suportul national care consta in a declara o alta valoare
decat cea reala ,intr-o astfel de ipoteza avem de-a face cu o simulatie,simulatie in privinta
pretului , daca este vorba despre imobile in privinta carora exista obligatii fiscale certe ,dat
prin faptul ca e vorba despre simulatii care au ca scop eludarea normelor imperative de
ordine publica referitoare la plata taxelor fiscale,operatiunea este considerata nula in
ansamblul ei, deci si operatiunea secreta si pactul aparent plus sanctiuni penale pt
evaziune fiscala. In situatia in care este vorba despre o simulare a pretului intr-un contract
care are ca obiect un bun mobil in privinta caruia nu exista obligatii fiscal,operatiunea este
in principiu valabila ,probleme se pun in dovedirea simulatiei pentru care se aplica dreptul
comun,deci actul juridic este valabil .
In ceea ce priveste seriozitatea pretului,potrivit disp art 1660(2) NCC este considerat ca
fiind serios pretul care nu este derizoriu,reglementarea este identica cu cea din codul civil
anterior si in esenta se refera la faptul ca pretul stipulatat in contractul de vanzare trebuie
sa reprezinte o cauza suficienta pentru transferul proprietatii din partea vanzatorului,cand
exista o diferenta enorma se pune problema nevaliditatii contractului respectiv ca vanzare ,
el poate fi recalificat in donatie daca indeplineste conditiile cerute de lege ,dar in principiu
pretul trebuie sa fie serios ,sa fie o cauza suficienta a obligatiei vanzatorului de a transfera
proprietatea,in pricipiu in contr de vanzare partile nu sunt obligate sa stabileasca pretul
exact; valoarea de circulatie si nici nu exista o valoare de circulatie fixa ,deci exista o
marja de manevra in interiorul caruia partile pot stabili pretul la un nivel mai ridicat sau la
un pret mai scazut , daca este vorba despre un contrat incheiat intre rude sau intre amici
pretul in mod normal este mai mic ,in raport cu persoanele pe care nu le cunoaste
vanzatorul pretul poate fi mai mare ,deci exista o anumita marja ,daca se demonstreaza ca
pretul este disproportionat cu totul in raport cu valoarea bunului,in aceea ipoteza problema
care se pune este accea a nevalabilitatii contractului respectiv ,exista situatii in care este
vorba despre asa zisele vanzari pe un pret simbolic ,astfel de vanzari in anumite situatii
sunt nevalabile , daca s-a vandut un imobil pe un euro contractul e nevalabil pt ca pretul
este neserios,in ipoteza in care avem privatizari ale societatilor comerciale cu capital de
stat care erau in situatii economice dezastruoase ,aveau si elemente de activ(terenuri si
immobile) ,dar aveau si un pasiv serios care de regula intrecea valoarea activului,in astfel
de situatii ca sa scapa statul de valorile respective, soc respective au putut sa le vanda pe
un pret simbolic , vorbim de situatiile in care e vorba de societati comerciale care au
dificultati s-au putut incheia si se pot incheia contr de vanz valabile pe un pret simbolic pt
ca pasivul este atat de mare incat absoarbe valoarea activului,se poate intampla ca pretul sa
fie chiar negativ,valoarea pasivului sa fie mult mai mare decat valoarea activului si atunci
vanzatorul mai plateste ceva cumparatorului ca sa preia povara respectiva,in situatia in
care obiectul ar constitui un teren care este poluat cu hidrocarburi potivit reglem in materie
de mediu cel care a desfasurat activitatea care a dus la poluare trebuie sa asigure
depoluarea deci sa readuca terenul la parametri anteriori ,intr-o astfel de ipoteza daca cel
care este titularul dreptului de proprietate si cel obligat sa faca depoluarea nu are resurse
,nu poate si gaseste pe cineva care este dispus sa preia sau are anumite interese se poate
pune problema vanzarii pe o unitate monetara simbolica sau chiar pe un pret negativ,dar
aceste situatii sunt cu totul exceptionale si trebuie sa exista o explicatie ,o justificare a
faptului ca pretului este atat de mic,pasivul,datoriile care apasa bunul respectiv sunt atat de
mare incat absorb valoarea activului.
O alta conditie a validitatii pretului este aceea ca el sa nu fie lezionar ,se pune problema
leziunii.Cand e pretul lezionar? el este lezionar atunci cand fara a fi derizoriu deci sa
facem diferentele necesare intre pretul derizoriu care este un pret care nu reprezinta o
cauza suficienta a transferului proprietatii din partea vanzatorului si situatia in care pretul
fara a fi derizoriu este totusi mai mic decat val reala de circulatie a bunului, o sa vedem ca
in NCC avem norme care precizeaza cat de mica poate fi aceasta valoare sau cat de mare
trebuie sa fie diferenta pentru a intra in functiune mecanismele care sanct pretul lezionar ,
pt a intelege esenta reglementarilor din NCC e necesar sa facem o scurta evocare a
sistemelor posibile de reglem in materie de leziune .Care sunt sitemele posibile care sunt
aplicabile in materie de leziune ??? sa vedem la nivel de principii cum poate fi
reglementata leziunea in mod abstract si pe urma vedem ce a facut leguitorul roman facand
si o incursiune in reglementarea anterioara desi a fost in vigoare atata timp nici acolo nu
sunt clare lucrurile nici la momentul actual , poate sa existe o conceptie obiectiva potrivit
careia pt a surveni leziunea este suficient sa existe o diferenta valorica intre pretul real si
pretul vanzarii respective , mai exista si un alt sistem decat cel subiectiv evocat aici ?da,cel
obiectiv . Exista trei sisteme posibile de reglemntare in materie de leziune ,cand e vorba
despre o diferenta intre pretul real si pretul vanzarii care nu este pret derizoriu este ceva
mai mult ,dar totusi este sanctionabila ,deci exista sistemele de drept in care in astfel de
situatii se instituie o prezumtie de viciere a consimtamantului pornind de la faptul ca exista
diferenta aceea de valoare ,se prezuma ca cel care a incheiat contr in aceste conditii a fost :
fie in eroare, fie supus unui dol ,fie intr-o sit in care s-a exercitat asupra lui o violenta. Un
astfel de sistem nu poate fi adoptat decat foarte restrictiv , in codul civil Quebec din care s-
a inspirat legiuitorul roman, dar nu prea a inteles despre ce este vorba, leziunea este
reglem cu referire la minori si persoanele puse sub interdictie la Art 1405 si 1406 din
codul civil Quebec ,in acest sistem de drept legea prezuma ca daca un minor sau o
persoana pusa sub interdictie deci care nu are discernamant a incheiat un contr de vanzare
sau orice alt contract in care exista prestatii reciproce si exista o diferenta de valoare intre
pretul real si pretul stipulat in contract se prezuma ca s-a viciat consimtamantul acelui
minor sau acelei persoane interzise , aici este o prezumtie legala de viciere a consimt . Un
alt sistem este acela al leziunii calificate adoptat de cc german ,cc elvetian, de principiile
dreptului european al contractelor in care e vorba despre o situatie in care exista o
disproportie valorica intre prestatiile partilor intr-o situatie in care una dintre parti profita
de stare de nestiinta a celeilalte parti sau de starea de nevoie in care aceasta se afla , in
acest sistem trebuie ca una dintre parti sa profite in mod neloial ,cu rea credinta de situatia
celeilalte parti fara a se pune in discutie vicierea consimtamantului , al treilea sistem care
este al codului civil francez unde s-a adoptat conceptia obiectiva a leziunii in care
important este ca sa existe o anumita diferenta intre valoarea prestatiilor , in privinta
persoanelor majore care au capacitate deplina de exercitiu ,acele situatii sunt expres si
limitativ prevazute de lege ,in materia de vanzari de imobile leziunea functioneaza in
ipoteza in care pretul este mai mic de saptedouasprezecimi decat pretul real ,deci tb sa
existe o diferenta mai mare decat aceasta ,pretul sa fie mai mic decat aceasta valoare si
numai in aceasta ip functioneaza si alte cateva care nu mai are rost sa le anunt acum ,dar sa
retineti ca in acest sistem de drept sau in sistemul leziunii obiective e suficient sa existe
diferenta pe care o prevede legea ,dar numai in cazul la care legea se refera in mod expres
,in dreptul nostru sub regimul VCC principiul era ca leziunea intre majori nu produce
efecte chiar daca pretul era mai mic decat pretul real ,principiul era ca pe motive de
leziune contractul nu putea fi desfiintat ,dar practica judiciara si doctrina au admis ca astfel
de contracte sa fie desfiintate pe motive de cauza imorala sau cauza ilicita,doctrina si
jurisprudenta s-a inspirat din sistemul din Qeubec,german,elvetian si s-a admis pe cale
pretoriana ca invocandu-se cauza ilicita sau imorala existand aceea diferenta de pret si
dovedindu-se ca una dintre parti a profitat neloial de cealalta parte care nu era informata ,
in astfel de ipoteze pe motive de cauza ilicita sau cauza imorala se admitea desfiintarea
contractului ,dar nu pe motive de leziune ,nu puteai merge in fata instantei sa invoci
leziunea,trebuia sa invoci cauza imorala si ilicita si sa dovedesti elementele constitutive
ale unei astfel de situatii ,doar in privinta minorilor exista un text: art 25 din decretul nr 32
din 1954 pt punerea in aplicare a codului familiei si a decretului privitor la PF si PJ care
spunea ca de la data intrarii in vigoare a acestui act normativ, aplicarea dispozitiilor legale
referitoare la actiunea in anulare pt leziune se restrange la minorii care avand varsta de 14
ani impliniti incheie singuri fara incuviintarea parintilor sau a tutorelui acte juridice pt a
caror validitate nu se cere incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare daca aceste acte le
aduc vreo vatamare ,era vorba despre minorii cu capacitate de exercitiu restransa care
incheiau acte de administrare pt ca actele de disozitie trebuiau sa fie incuviintate de
ocrotitorii legali si autoritatea tutelara si daca nu erau, erau anulabile pt acest simplu
motiv,era vorba despre acte de administrare (incheierea unui contract de locatiune pe o
durata mai mica de 3 ani ) textul mai spunea ca actele juridice ce se inchie de minorii care
nu au implinit varsta de 14 ani sunt anulabile pt incapacitate chiar daca nu este leziune
,incapacitatea putea fi invocata doar de minor si de reprezentantii lui legali ,in privinta
minorului intre 14-18 ani din disp legale citate 1165 rezulta ca atunci cand un minor intre
14-18 ani incheia un act de adminstrare pe care le putea incheia,nu erau anulabile , nu se
cerea incuviintarea,dar se prevedea ca actul este lezionar ,deci ca a fost pagubit minorul
fiind prejudiciat prin diferenta de pret ,aici se considera ca sa dovedit ca nu a fost suficient
de matur deci a fost intr-o situatie de incapacitate , dar sanctiunea survenea aici nu pt
leziune si pt incapacitate dovedita prin leziune ! Si a 3a opinie care este corecta..este vorba
despre o conditie a anularii contractului pt incapacitate ,dar spre deosebire de minorul sub
14 ani care in toate situatiile indiferent ca actul era lezionar sau nu ,era situatie de
incapacitate deci se putea obtine anularea contractului, pt minorul intre 14-18 ani cand a
incheiat un act de administrare fara ocrotitorii legali si se dovedea ca e lezionar actul abia
atunci se considera ca e vorba de incapacitate si anularea se obtinea pt incapacitate .A fost
necesara aceasta scurta incursiune pt ca altfel nu intelegem ce spune NCC, pt ca daca cititi
comentariile care s-au facut deja in legatura cu aceste texte refitoare la leziune din ncc
lucrurile sunt tratate de o maniere foarte simplista si trebuie sa ne aplecam putin asupra
textelor care reglemnteaza leziunea in ncc .
Observam de la bun inceput ca in NCC leziunea este reglemtata ca fiind un viciu de
consimtamant,leguitorul nostru o fi vazut in cc Quebec ca leziunea e reglementata la
materia viicilor de consimtamant ,dar nu s-a dus mai departe sa observe ca in acel sistem
de drept leziunea este reglem ca un viciu de consim pe baza prezumtiei legale ca minorul
si majorul aflat in stare de incapacitate este presupus ca I s-a viciat consim intrucat a
incheiat actul lezionar deci numai cu privire la minorii si majorii pusi sub interdictie, in
dreptul nostru reglemtarile sunt foarte generale deci se refera si la majori , s-a inclus
leziunea la materia viicilor de consim ,dar cand citim continutul reglementarii vedem ca s-
a adoptat reglem specifice leziunii calificate, deci ceva asemanator cu ce este in qeubec si
in cc elvetin , un prim conflict major intre locul unde este reglementata leziunea sau cum e
considerata leziunea si ceea ce rezulta din reglementare .
Sa incepem sa analizam textele : art 1221 (1) spune ca exista leziune atunci cand una
dintre parti profitand de starea de nevoie ,de lipsa de experienta sau de lipsa de
cunostinta stipuleaza in favoarea sa ori a unei alte persoane o prestatie de o valoare
considerabil mai mare, la data incheierii contractului decat valoarea propriei prestatii
.Textul suna exact cum suna textele din cc quebec,cc elventian si din principiile
Unidroit ,deci e clar ca reglemtarea e inspirata din conceptia leziunii calificate ori
leziunea calificata sanctioneaza reaua credinta a celui care profita de situatia in care se
afla celalalt si obtine o prestatie disproportionata ,in aceste sisteme de drept nu
conteaza pozitia subiectiva a celui lezat cel care este in pierdere ci conteaza pozitia
subiectiva a celuilat,nu este viciu de consimt ,cel putin aceasta leziune reglementata la
art 1221 nu este viciu de consimtamant pt ca nu conteaza vicierea constim celui care
este in pierdere ci conteaza ca cealalta parte a obtinut o prestatie de valoarea
considerabil mai mare profitand de situatia in care se afla celalalt,conteaza reau
credinta a profitorului ,nu pozitia subiectiva a celuilalt . In privinta conceptiei generale
sau cel putin a conceptiei enuntate ca ar fi vorba despre un viciu de consimtamant ,art
1221 are mai multe surse de inspiratie si a iesit un ghiveci legislativ din care e greu sa
intelegem prea bine despre ce este vorba ,dar totusi sa ne straduim , care este sfera
actelor juridice care pot fi lezionare pt ca NCC precizeaza in art 1224 ca leziunea nu
functioneaza in contractele aleatorii , in contractele de tranzactie si in alte contracte
expres prevazute de lege ,deocamdata nu exista alte contr,deci retinem ca nu
functioneaza in contr aleatorii si in tranzactie.In contr aleatorii este evident de ce nu
functioneaza pt ca partile nu mizeaza pe echivalenta prestatiilor ci pe sansa de castig
sau de pierdere si daca pierde unul nu poate zice ca contr este lezionar , in contr de
tranzactie prin esenta lui se realizeaza o intelegere prin care se stinge un litigiu sau se
previne nasterea unui litigiu prin concesii reciproce , lasa fiecare parte de la el deci nu
poate veni dupa ce a lasat de la el sa zica ca este lezionar contractul pt este o
contradictie in termen .
O discutie poate exista in legatura cu faptul ca in doctrina noastra se sustine ca leziunea ar
fi posibila numai in contractele oneroase si comutative bilaterale ,teza e sustinuta si in alte
sisteme de drept,dar cred ca e posibil ca leziunea sa functioneze si in contractele
unilaterale daca e vorba despre un contr oneros,daca este vorba despre un contract de
imprumut inchietat intre particulari aici dobanda este limitata de lege si nu poate fi
stipulata o dobanda mai mare de 50 % decat dobanda legala (ordonanta Guv nr: 13/2001)
in raporturile dintre profesionisti nu exista un astfel de plafon,se poate intampla ca intr-un
contract anume dobanda sa fie lezionara adica sa fie mult mai mare decat ce a obtinut
imprumutatul de la imprumutator , punerea sumei la dispozitia lui care are un anumit cost
si costul ala daca este disprop cred ca poate fi unul lezionar deci s-ar putea pune problema
leziunii si in astfel de contr unilaterale oneroase (in situatia imprumutului intre
profesionisti).In ceea ce priveste asa zisa leziune de drept comun reglementata la art 1221
in ceea ce priveste persoanele care pot intra sub incidenta textului ,adica sa fie lezate ,sa
incheie contr de aceasta natura . O prima observatie care se impune :data fiind
generalitatea formularii textului , textul e de drept comun deci se aplica oricarei situatii
care se include in ipoteza la care el s-ar aplica , ar fi aplicabil si majorilor,interzisilor si
minorilor cu toate acestea in doctrina nostra se sutine ca acest text ar fi aplicabil numai
pers majore pt ca min li s-ar aplica disp al 3 din art 1221 in ceea ce ne priveste nu
acceptam acest punct de vedere din mai multe considerente: mai intai pt ca textul are o
formulare generela , in al doilea rand datorita faptului ca asa cum rezulta din dispozitiile
exprese ale NCC exista situatii in care min pot sa dobandeasca capacitate deplina de
exercitiu prin casatorie sau prin acordarea unui cap depline de ex anticipate in temeiul art
39,40 NCC ,daca aceste persoane dobandesc cap deplina de ex nu sunt ele exact in situatia
pers majore ,este evident acest lucru,in al treilea rand exista anumite acte pe care minorul
cu cap de ex restransa poate sa le incheie singur fara incuviintarea ocrotitorilor legali ,ne
referim aici la disp art 42 al 1 din ncc care spune ca minorul poate sa incheie acte juridice
privind munca ,indeletnicirile artistice sau sportive sau referitoare la profesia sa cu
incuviintarea parintilor sau a tutorelui precum si cu respectarea dipsozitiilor legilor
speciale daca este cazul ,dar se arata la al 2 ca minorul poate dispune singur de veniturile
dobandite deci veniturile obtinute pot fi investite de minor singur ,asta inseamna ca are cap
deplina de ex pt asemenea acte , in aceste conditii disp art 1221 al 1 ii sunt aplicabile si
acestuia,in al patrulea rand in principiu se spune ca minorul poate incheia singur acte de
dispozitie de mica valoare cu caracter curent si care se executa la data incheierii lor ,aici
nu poate fi vorba despre leziune pt ca prin definitie e vorba despre acte de o valoare mica
,dar pot incheia singuri si acte de conservare asa cum rezulta din art 41(3) si 43(3) in
doctrina noastra se spune ca actele de conservare sunt actele prin care se asigura pastrarea
unor drepturi care ar fi supuse pierderii si sunt acte care nu ar putea sa pagubeasca
persoana care le incheie ,daca studiem mai cu atentie actele de conservare vom observa ca
totusi exista situatii in care avem de-a face cu asemena acte care pot sa fie lezionare :daca
un minor poate mosteni o alta persoana si pt a afla care este continutul mostenirii apeleaza
la serviciile unui notar cerand sa-I faca inventarierea succesiunii si fiind vorba despre un
serviciu trebuie sa plateasca , e un act clar de conservare ,dar nu se poate intampla ca
investitia lui sa fie paguboasa pt ca prin ipoteza succesiunea este falimentara deci e pe
minus , nu e o situatie in care putem avea dea face cu o leziune ,noi credem ca da, deci
lucrurile tb privite mai nuantat ,teza potrivit caruia textul analizat s-ar aplica numai
majorilor poate fi combatut cu argumente foarte puternice de text si de logica .conform
disp art 1221 pt ca un act sa fie lezionar se cere ca la data incheierii contractului sa existe o
disproportie valorica considerabila intre prestatiile partilor , trebuie sa fie vorba despre mai
mult de jumatate din valoarea bunului,deci de o diferenta mare de valoare,iar pe de alta
parte tb ca partea avantajata sa fi obtinut acel avantaj profitand de starea de nevoie , de
lipsa de experienta ,de lipsa de cunostinte a celeilalte parti ,tb sa fie intrunite aceste doua
elem : o disproportie valorica considerabil mai mare , art 1222 (2) ncc spune ca cel putin
in cazul in care s-ar putea cere anularea contractului ..in afara de cazul de leziune specific
minorilor prevazut la al 3 art 1221 disprop dintre prestatii tb sa fi egala cu cel putin
jumatate din valoarea pe care o avea la mom incheierii contr prestatia promisa sau
executata de partea lezata deci cu alte cuvinte vedeti rezerva leguitorului fata de leziune
,leziunea nu e o institutie pe care o aplicam in fiecare zi nu e suficient ca exista o pretinsa
disproportie intre valoarea prestatiilor ca sa fie intrunite cond leziunii pt ca daca s-ar
permite lucrul acesta mereu dupa ce ai cumparat un lucru ti se pare ca a fost prea mult sau
invers,tribunalele ar fi complesite si nu ar putea face fata,deci aceasta rezerva a
leguitorului se explica .Aici se pot pune probleme de delimitare a pretului lezionar de
pretul derizoriu, nu avem criterii foarte clare dar instantele vor stabili ,pretul derizoriu este
o prestatie fara cauza pt ca vanzatorul transmite proprietate pe nimica, in timp ce la leziune
nu e vorba de asa ceva,dar totusi trebuie sa fie ceva foarte serios.
A doua cerinta , e important sa retinem ,se cere ca cealalta parte sa fi profitat in mod
neloial de situatie, de nestiinta, a lipsei de exeperienta sau de cunostinte a partii care a fost
lezate ..cu alte cuvinte avem de-a face cu un text specific leziunii calificate,mai sunt detalii
asupra carora nu insist si pe care le gasiti in carte,dar trebuie sa avem in vedere si disp al 2
art 1221 din ncc ,aici toti comentatorii de pana acum al ncc au spus ca textul acesta care
spune ca existenta leziunii se apreciaza si in functie de natura si scopul contractului este
legat de al 1 ,deci comentatorii spun ca acest text vine sa completeze disp de la al1 ,daca
citim textele inspiratoare ,de unde au copiat autorii ncc si anume princ dr european al
contractelor art4 ,art 109 al 1 lit b , princ Unidroit art 30 al1 lit b vom vedea ca aici avem
de-a face cu un caz aparte de leziune , nu e vorba despre conditii care sunt legate de al 1 ,
aici suntem intr-o situatie destul de incurcata ,textul ar putea fi legat ,dar nu vedem ce
importanta practica ar avea raportat la al1, dar avand in vedere de unde vine textul si cum
functioneaza el in sistemele de drept din care s-a inspirit sistemul roman vedem ca acolo
este vorba desre un caz aparte de leziune ,este vorba despe acele situatii in care nu sunt
intrunite conditiile de la art 1221 al 1 ncc ci este vorba despre o situatie in care o parte fara
a profita de situatia celeilalte,deci nu ne aflam in situatia de la art 1221 ,rezulta ca o parte
obtine un profit excesiv fata de prejudiciul ce putea fi prevazut de parti la incheierea
contractului,sunt date ca exemple urmatoarele situatii : o situatie in care se incheie un
contract de vanzare si termenulul in care pot fi invocate deficientele de calitate este unul
foarte scurt,in aceasta ipoteza in raport cu pretul stipulat in contract situatia
cumparatorului este una foarte defavorabila,a platit un pret normal ,real si termenul in care
poate invoca deficientele care daca apar dupa termenul acela foarte scurt pot sa duca la
cheltuieli serioase pe care tb sa le suporte rezulta un dezechilibru intre prestatiile
partilor,un alt ex in legatura cu textele din principiile Unidroit si din dr european al
contractelor: se incheie un contract de mandat in care onorariul mandatarului este stabilit
la o cota procentuala de 5 % din valoarea litigiului la care trebuie sa contribuie mandatarul
,sa spunem ca un avocat angajat intr-un astfel de proces ,valoarea litigiului este de cateva
sute de milioane, procentul e de 5 % si la un termen de judecata se rezolva litigiul ,in
aceasta ipoteza este evident catre ceea ce obtine mandatarul in conditii foarte usoare,nu tb
sa se omoare deloc ,se prezinta la un termen, partea adversa sa zicem ca se preda din
anumite motive si mandantul tb sa plateasca onorariul rezulta evident ca exista o o
diferenta intre ceea ce da unul si ceea ce primeste celalalt ,in astfel de situatii se aplica
texte ca acelea care suna cum suna al2 din art 1221 si daca avem in vedere faptul ca si in
dreptul nostru in alte contracte decat cele de vanzare cum e cazul contractelor de
antrepriza si de mandat asa cum am precizat deja in care se adminte ca instantele de
judecata pot ajusta valoarea pretului pe care il datoreaza cel care a beneficiat de serviciu
aducandu-l la nivelul valorii reale a prestatiei respective atunci cred ca tb sa vedem in
acest al2 al art 1221 un caz special de leziune ,deci nu legam al 2 de disp art 1221 al 1 pt
ca daca le-am lega nu am obtine nimic,ar insemna ca e un text fara nicio echivalenta
practica.Cea de-a treia situatie reglem la al 3 se refera la minori ,reglementarea este
inspirata din codul civil din Quebec la art 1406 al 2 si textul spune ca leziunea poate exista
si atunci cand minorul isi asuma o obligatie excesiva prin raportare la starea sa
patrimoniala la avantajele pe care le obtine din contract ori la ansamblul circumstantelor
,aici mergand la jurisprudenta si la doctrina din Quebec ne-am dat seama ca este vorba
despre acele situatii in care chiar fara a exista disproportii intre prestatii,prestatiile sunt
echilibrate, dar pt ca contractul este incheiat de un minor si acesta nu obtine un avataj
serios din incheierea contractului respectiv ,se admite ca contractul poate fi desfiintat pe
motive de leziune aici nu se mai pune problema reechilibrari ,aici se pune problema
desfiintarii lui si va dau exemple care sunt date in practica judiciara din Quebec poate fi
vorba despre o sit in care contr nu prezinta niciun interes real pt minor :de pilda a mostenit
100.000 euro si isi cumpara un Mercedes ultimul model si el e la studii ,e o situatie de
leziune ,poate fi vorba despre un contract care ar prezenta pt el pericol ,de pilda se
lanseaza intr-o activitatea comerciala riscanta sau e vorba despre un contract care impune
sa faca niste cheltuieli nerezonabile in raport cu statea lui materiala si poate fi vorba chiar
despre o situatie in care incheierea contractului ii da batai de cap minorului dand nastere la
dificultati,griji si neplaceri deci o masura de protectie a minorilor care incheie acte juridice
oneroase astfel incat pt a fi protejati li se permite sa invoce nevalabilitatea ,sigur ca
minorul nu va invoca el in practica ci vor invoca reprez legali pt ca ei sunt mai lucizi
,minorul probabil ar merge inainte , aici nu mai conteaza pozitia subiectiva a
cocontractantilor , spre deosebire de cerinta de la 1221 al 1 cand ati retinut ca cealalata
parte tb sa profite intr-o maniere neloiala de situatia celeilalte parti aici nu mai e vb despre
asa ceva deci chiar daca nu profita cealalta parte contractanta va fi obligata sa suporte
consecintele prevazute de lege pentru situatia incheierii contractului care este lezionar.In
ceea ce priveste sanctiunile care pot surveni ,acestea sunt fie anularea contractului fie
reechilibrarea lui ,adica partea care a iesit in avantaj sa plateasca ceva in plus ca sa
echilibreze situatie.Acestea sunt pe scurt reglementarile referitoare la leziune ,trebuia sa
vorbim despre leziune numai raportat la contractul de vanzare ,dar data fiind situatia
doctrine am fost nevoiti sa facem o incursiune mai ampla ca sa putem intelege despre ce
este vorba
Pe data viitoare sa cititi din tratat ,o sa incepem sa vorbim despre formarea
contractului,vom discuta despre partile contractante,despre vanzator , cumparator , despre
restrictiile care se aplica dpdv al vanzatorului,dr de preemptiune ,despre retractul litigios,
despre incapacitatile care pot sa-l afecteze pe cumparator,despre asta vom discuta data
viitoare!
Cursul 5 - 28.10.2014
Astăzi ne-am propus să începem să discutăm despre formarea vânzării. Mai întâi,
vom discuta despre părțile contractante: vânzător, cumpărător și despre restricțiile care
există în privința acestora, când este vorba despre contracte de vânzare. Urmează apoi să
vorbim despre consimțământ, mai apoi, data viitoare, vom discuta despre viciile
consimțământului, eroarea esențială sau asupra substanței, cum era denumită în VCC,
dolul și violența. Despre leziune, pe care NCC o include la viciile de consimțământ, deja
v-am vorbit și am văzut că în realitate nu este vorba despre un viciu de consimțământ.
Deci astăzi vom discuta despre părțile contractante. Principiul general în materie
de contracte și în materie de vânzare, este acela că, așa cum spune art. 1180 NCC ”Poate
contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie
anumite contracte”. Deci, iată principiul general potrivit căruia regula este aceea a
posibilității sau puterii de a încheia contracte, restricțiile trebuie să fie expres prevăzute
de lege și în situațiile în care legea nu prevede nicio restricție, principiul este acela al
libertății de a contracta. Art. 1652 NCC spune și el că în materie de vânzare, este în titlul
referitor la vânzare, regula este că pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis
prin lege. Restricțiile în privința posibilității de a vinde sau de a cumpăra, pot să rezulte
fie din lege, fie din voința părților, în anumite situații despre care vom vorbi mai târziu.
Să vedem din punctul de vedere al vânzătorului care sunt restricțiile legale și cele
convenționale. Din acest punct de vedere, adică al vânzătorului, restricțiile se referă pe de
o parte la incapacitățile de exercițiu, apoi la incapacitățile de folosință și, în al treilea rând,
la îngrădiri de a vinde în anumite situații pe care le vom concretiza puțin mai târziu. În
ceea ce privește incapacitățile de a vinde, aici se aplică regulile generale în materia de
incapacități1(persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu: minorii sub 14 ani și
persoanele puse sub interdicție2, există și o categorie intermediară, a persoanelor cu
capacitate de exercițiu restrânsă: minorii între 14 și 18 ani3). În ceea ce
privește incapacitățile de folosință4, din punctul de vedere al vânzătorului, art. 1655 alin.
(1) NCC inspirat din dipozițiile art. 1709 alin. (2) din Codul civil Quebec, stipulează că
persoanele prvăzute la art. 1654 alin. (1) NCC, ”nu pot să vândă bunurile proprii pentru un
preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau
patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după
caz”. Să mergem la art. 1654 să au capacitate deplină de exercițiu persoanele majore și
minorii în anumite situații, e.g. prin căsătorie, capacitate de exercițiu anticipată dobândită
prin excepție. Consecințele practice ale capacității depline de exercițiu : persoanele cu
capacitate deplină de exercțiu pot încheia orice act juridic, inclusiv actele de dispoziție,
cum sunt cele de vânzare, pentru că vânzarea, din punctul de vedere al vânzătorului este
un act de dispoziție. Prin urmare, majorii pot încheia astfel de contracte personal, în nume
propriu.
2Aceste persoane nu pot încheia în nume personal, desigur că există anumite excepții: acte
de mica însemnătate( e.g. un bilet de troleibuz), ci trebuie să aibă actele încuviințate de
reprezentantul legal sau chiar de instanța de tutelă. Sancțiunea este nulitatea relativă, este o
nulitate de protecție, instituită în favoarea incapabilului, asta înseamnă că el poate să ceară
anularea actului
5 Pot încheia acte de conservare și administrare, la actele de dispoziție fiind nevoie de
încuviințarea reprezentantului, deci aici se aplică dispozițiile dreptului comun și știind
că vânzarea este un act de dispoziție, ea trebuie încheiată de către o persoană cu
capacitate deplină de exercițiu, iar dacă nu este încheiată de o astfel de persoană,
trebuie să existe încuviințările legale.
6 Incap. de a încheia anumite aj, în anumite situații, din anumite considerente instituite
de lege.
vedem mai exact la cine se referă: mandatari, în privința bunurilor pe care sunt însărcinați
să le vândă; la părinți, tutore, curator, administrator provizoriu, pentru bunurile
persoanelor pe care le reprezintă, funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în
insolvență, executorii, precum și alte persoane, care ar putea influența condițiile vânzării
făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a
căror administrare o supraveghează. Deci acestea sunt persoanele care intră sub incideța,
atât a incapacităților de a cumpăra(acesta este sensul direct al art. 1654), dar prin textul de
trimitere al art. 1655 alin. (1) NCC, rezultă că aceste persoane nu pot să vândă bunurile
care aparțin lor, plătind bunurile respective în contul și din patrimonial celor ale căror
bunuri le administrează. Putem observa că mandatarul, care este împuternicit să gereze
patrimonial unei alte persoane, nu poate să vândă un autoturism al lui, luând bani din
patrimoniul pe care el în gestionează. Rațiunea este simplă, pentru că există un conflict de
interese: interesul personal de a vinde bunul la un preț cât mai bun și obligația de a-și
îndeplini obligațiile față de cel ale căror bunuri le gestionează cu bună credință.
Din perspectiva de vânzător, aceleași persoane, deci aici vedeți că nu putea vinde el
un bun personal și să plătească cu bani din patrimoniul gestionatului, nu pot înstrăina în
nume propriu, nici prin mandatar, bunuri care le aparțin, pentru un preț care provine din
vânzarea sau exploatarea bunului din patrimoniul pe care îl
administrează. Sancțiunile pentru încălcarea acestor incapacități sunt fie
nulitatea relativă, atunci când sunt în joc interese particulare, de pildă când este vorba
despre mandatari sau tutori, curator, iar în cazul în care în joc sunt interese de
ordin general, cum se întâmplă în cazul funcționarilor publici, al judecătorilor sindici,
practicienilor în insolvență când în discuție este prestigiul justiției sau funcțiilor
respective, încălcarea acestor incapacități este sancționată cu nulitate absolută.
A treia îngrădire a libertății de a vinde, se referă la situațiile în care, din anumite
considerente, fie legea, fie convenția părților, limitează libertatea de a vinde. Așa cum
rezultă din dispozițiile art. 43(3) Constituția României, ”nimeni nu poate fi expropriat,
decât pentru cauze de utilitate publică stabilite potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă
despăgubire”. Asta înseamnă că, în pricipiu constituțional, nimeni nu poate fi obligat să
vândă, decât dacă există utilitate publică și atunci se aplică dispozițiile legii speciale( L.
33/1994), dar vedeți că întotdeauna trebuie să existe o dreaptă și prealabilă despăgubire și
trebuie să existe declarația de utilitate publică, altfel nu există o obligație de a vinde. De
aceea, de pildă, într-o speță, s-a constatat că un asociat care a cerut dizolvarea unei
sociețăți, nu poate fi obligat la cererea celorlalți asociați față de care a cerut dizolvarea
sociețății, să fie ținut să le vândă lor părțile sociale pe care le deține. Deci, cu alte cuvinte,
să fie expropriat de acțiunile lui, dacă nu este stipulate un astfel de caz în actul
constitutiv, dispoziție legală în acest sens nu există, o astfel de acțiune nu poate fi primită.
Deci, iată că într-o speță concretă, s-a respins cererea celor care solicitau să fie obligat să
vândă bunul pe care legea nu îl obliga și nici convenția. Sigur că există și reglementări
legale care duc la executarea silită, există norme în NCPC , art. 716 și următoarele pentru
bunuri mobile și art. 802 și următoarele în privința imobilelor, care reglementează situația
ca bunurile debitorului să fie scoase la vânzare pentru a-și achita datoriile. Astfel de
norme sunt normale, pentru că oricine nu își îndeplinește obligațiile poate fi ținut potrivit
acelui principiu: că trebuie să garanteze cu toate bunurile pe care le deține în patrimoniul
lui, iată că este concretizat în dispozițiile legale, care permit creditorului/creditorilor, să
vândă silit bunurile debitorului(procedură specială, publică, condiții restrictive). Se reține
principiul că orice proprietar este liber să vândă sau să nu vândă, există însă și
anumite restricții.
În privința comercianților exsită o obligație legală de a vinde. Scopul societăților
comerciale este să exercite acte de comerț, prin urmare îi este interzis unui comerciant să
refuse vânzarea unui bun, unei anumite persoane. Desigur, dacă persoana care vrea să
cumpere bunul nu este solvabilă, nu va putea obliga pe comerciant să îi vândă bunul și
apoi vede el cum își obține prețul, nu despre aceasta este vorba. Este vorba despre acele
situații, când de pildă, vă duceți la un supermarket și vreți să cumpărați ceva și spune
vânzătoarea: nu vreau să îți dau. Un astfel de refuz constituie contravenție. De asemenea,
la nivel macroeconomic, refuzul agenților de a vinde unor altor anume agenți economici,
în detrimentul altora, contravine liberei concurențe(există sancțiuni prevăzute în legea
concurenței). De asemenea, nu înseamnă că dacă un comerciant nu are un produs este
obligat să îl procure.
O altă categorie importantă de restricții, din acest punct de vedere al libertății de a
vinde, este aceea care se referă la drepturi de preempțiune(anumite drepturi de preferință).
În esență, este vorba de un drept de sorginte legală, există anumite norme care
reglementează dreptul de preempțiune sau de preferință, deci este un drept de sorginte
legală sau contractuală(pactul de preferință). Libertatea de a vinde este îngrădită prin
anumite dispoziții legale sau contractuale prin care se instituie dreptul de preferință, care
la preț egal, conferă unor anumite persoane să dobândească bunul în dauna tuturor
celorlalte persoane. Este o îngrădire a libertății de a își alege liber cocontractantul, căci
libertatea se referă și la cea de a vinde sau a nu vinde, de a alege prețul de comun acord și
de a alege cocontractantul. Această libertate de a vinde cuiva anume, este îngrădită în
anumite cazuri prin lege sau dacă părțile convin, prin instituirea de astfel de drepturi pe
cale convențională. Dreptul de preferință despre care discutăm , operează numai atunci
când și dacă proprietarul bunului se hotărăște să vândă, nu există nicio obligație, chiar
dacă există un drept de preempțiune legală, de pildă privind terenurile din extravilan prin
Legea 17/ 2014, în care s-au instituit anumite drepturi de preempțiune. Aceste drepturi de
preempțiune nu devin funcționale decât atunci când este vorba despre voința
proprietarului de a încheia un contract de vânzare( nici chiar toate contractile de vâzare nu
vor fi supuse dreptului de preempțiune) pe care vrea să îl încheie. Dacă proprietarul vrea
să stea liniștit, să nu vândă, nu îl împiedică nimeni, iar dreptul de preferință nu
funcționează. Numai când se manifestă , exterioarizează dorința lui de a înstrăina bunul, la
un anumit preț, atunci titularul dreptului de preferință are dreptul să acționeze în condițiile
pe care le prevede legea. În esență, ceea ce îngrădește dreptul de preempțiune este
libertatea proprietarului de a își alege cocontractantul, rămâne liber să hotărască dacă
vinde sau nu, prețul la care vinde, dar după ce a hotărât să vândă și a stabilit prețul, este
ținut /obligat să respecte dreptul preemptorului, deci a titularului dreptului de preferință.
Sigur că nu sunt noi aceste drepturi, nouă este reglementarea de principiu, care o regăsim
la art. 1730 și următoarele NCC, spre deosebire de reglementarea anterioară care
reglementa doar anumite cazuri punctuale de preempțiune, dar nu reglementa un regim
general al acesteia. În ceea ce privește natura juridică a acestui drept, s-au emis 3 opinii.
Unii au susținut că dreptul de preempțiune este un drept real, teză care a fost susținută și
în dreptul nostru, alții au susținut că este un drept de creanță, iar alții au susținut că nu
este vorba nici despre un drept real, nici despre un drept de creanță, ci este vorba despre
un drept potestativ. Acea categorie specială de drepturi, care dă posibilitatea titularului
său de a fi stăpânul unei anumite situații juridice, printr-o manifestare unilaterală de
voință(să influențeze un raport juridic). Trebuie știut că acestă categorie de drepturi nu se
regăsește în dispozițiile NCC, acesta merge pe teoria clasică: drepturi reale pe de o parte și
drepturi de creanță pe de altă parte. Problema este și mai complicată, părea să se impună
teoria conform căreia dreptul de preempțiune este un drept potestativ, dar treburile s-au
tulburat. Căci printr-o decizie recentă a CJUE, din 3 aprilie 2014. Într-o speță prin care
această Curte a fost solicitată să stabilească natura juridică a unui drept de preempțiune,
dar în speța respectivă se punea problema stabilirii competenței instanței de judecată,
adică se punea problema dacă dreptul de preemțiune era un drept de creanță, situație în
care, portivit regulei de drept comun competența judecării acelui litigiu revenea instanței
statului de la domiciliul pârâtului, pe când dacă se considera că dreptul de preempțiune
este un drept real , atunci competența era una exclusivă, de excepție și revenea jurisdicției
statului pe teritoriul căruia se afla imobilul respectiv( era un conflict între jurisdicția
germană unde era situate bunul și jurisdicția italiană unde domicilia pârâtul). CJUE, prin
această decizie, pornind de la rațiunea că acest drept de preempțiune, sunt opozabile
tuturor( una din caracteristicile esențiale ale drepturilor reale), a concluzionat că dreptul de
preempțiune este un drept real. Aici era problema stabilirii competenței instanței de
judecată, nu intră în competența CJUE să lămurească disputele doctrinare. Singurul
argument adus de CJUE , anume că dreptul de preempțiune (prin convenție)este un drept
opozabil erga omnes, este un argument foarte șubred, pentru că, (desigur că nu vorbim
despre drepturile de preempțiune legale, care vom vedea că și atunci când sunt stabilite în
favoarea unor persoane particulare, cum este cazul locatar, coindivizar, vecin ș.a., sunt
norme juridice de oridine public, pentru că statul urmărește anumite politici și în această
idée dă preferință unui particular sau altul) pentru a fi opozabil, dreptul trebuie notat în
cartea funciară. Astfel, nu în toate situațiile dreptul de preferință este opozabil erga omnes,
și CJUE mai spune lucruri car nu sunt chiar în regulă. Problema nu este dacă este sau nu
opozabil sau nu tuturor, ci dacă s-au îndeplinit condițiile formelor de publicitate, care este
cu totul altă problemă. Acest singur argument al CJUE nu poate fi împărtășit. De
asemenea, trebuie să avem în vedere că actul normativ, în privința căruia s-a pronunțat
CJUE, se referea la așa-zisul regulamet Brussels 1, deci la stabilirea regulilor de
competență. În acest regulament, la art. 22 se prevede o competență exclusivă în favoarea
statului pe al cărui teritoriu este situat bunul, atât în privința drepturilor real, cât și în
privința drepturilor de locațiune privitoare la imobile, iar drepturile de locațiune nu sunt
drepturi reale. Așadar, această decizie a CJUE, când discutăm noi în dreptul intern dacă
dreptul de preempțiune este un drept real sau nu, nu prea este valabilă, nu putem să o
ignorăm, trebuie să ținem cont de ea, va fi invocată de către susținătorii tezei conform
căreia este un drept real, dar când vom trece la analizarea concretă, a mecanismului prin
care se impune dreptul de preempțiune, vom vedea că nu este vorba despre un drept
real. Rămânem la părerea că nu este nici un drept de creanță, pentru că dreptul de
creanță presupune un creditor care poate să ceară unui debitor să dea, să facă, sau să nu
facă ceva și așa cum vom vedea, dacă legea instituie un drept de preempțiune și este
opozabil tuturor, toată lumea trebuie să știe despre el. În situația în care proprietarul
încheie un contract de vânzare cu un terț, ignorând dreptul preemptorului, vom vedea că
există dispoziții exprese, art. 1733 NCC care spune, în esență, că preemptorul poate să se
substituie, el poate să îl ejecteze pe cumpărător din contract, devenind el proprietarul
bunului. Aceasta este o caracteristică a unui drept potestativ. Este stăpânul situației
respective, contractul încheiat de vânzător cu terțul cumpărător cu nerespectarea dreptului
preemptorului și în temeiul art. 1733 NCC, titularul dreptului de preempțiune poate lua
locul cumpărătorului. Prin simpla sa manifestare de voință, preemptorul va lua locul
terțului cumpărător, desigur cu plata către vânzător a prețului integral, căci așa prevede
legea.
În continuare vedem că dreptul de preempțiune este un drept potestativ. Desigur că
trebuie făcute unele nuanțări, este drept potestativ în situația precum cea la care m-am
referit în exemplul ce vi l-am dat : un drept de preempțiune legală, încheierea unui contract
de vânzare cu un terț fără respectarea dreptului de preferință și cu manifestarea de voință a
preemptorului , în sensul de a deveni proprietar. Dar în ipoteza în care, așa cum prevede
NCC, prin contractul încheiat cu terțul, proprietarul bunului sau vânzătorul, stipulează o
condiție suspensivă, că înstrăinează terțului sub condiția suspensivă de a nu se exercita
dreptul de preempțiune. Într-o astfel de ipoteză, în care vânzătorul își îndeplinește
oblgațiile impuse de lege și încheie contractual cu terțul stipulând condiția suspensivă, iar
apoi notifică titularul dreptului de preempțiune că a încheiat contractul respectiv și deci se
deschide posibilitatea exercitării preempțiunii, în această ipoteză, și-a îndeplinit o obligație
de a face(sunt obligații personale ale vânzătorului și s-ar putea spune că este vorba despre
drepturi de creanță, poate fi vorba, dar când se pune problema exercitării sau neexercitării
dreptului de preferință, atunci este vorba despre un drept potestativ). Este la fel de
potestativ dreptul și în situația în care preemptorul vrea să devină proprietar, cumpărător,
dar și în situația în care spune ”nu mă interesează”. Așadar, găsim caracteristicile dreptului
potestativ în cadrul dreptului de preempțiune. Faptul că o persoană este stăpâna unei
situații și poate să lase situația așa cum este, când nu își exercită dreptul de preferință, sau
poate să o modifice, atunci când își exercită acest drept, luând locul celui care a devenit
cumpărător prin contractul încheiat cu proprietarul bunului.
În ceea ce privește domeniul de aplicare în ce privește dreptul de preempțiune,
având în vedere că acesta este reglementat în titlul referitor la contractual de vânzare din
Titlul 9, Cartea a cincea NCC și că textele care reglementează acestă instituție, art. 1730-
1740, rezultă cu claritate că acest drept este aplicabil numai în cazul contractelor de
înstrăinare prin vânzare, adică contracte prin care transferul proprietății unui bun se face
contra plății unui preț. Prin urmare, dreptul de preempțiune nu se aplică în cazul unor
contracte cum este cazul donației, întreținerii, aportului la o societate comercială, când se
aportează un bun la capitatul social al unei societăți comerciale, este un transfer de
proprietate, dar se face în cotul posibilității de a participa la beneficii și la pierderi, nu în
contul unui preț. De asemenea, în cadrul contractului de schimb, nu este vorba despre un
preț, deci nu se poate discuta despre un drept de preempțiune. Unele discuții există cu
darea în plată, unuii susțin că este o situație în care dreptul de preempțiune ar funcționa,
alții susțin că nu, rămâne problema deschisă. Ceea ce este interesant și trebuie să
subliniem, și lucrul acesta rezultă implicit din dispoziții legate de dată recent, mai exact,
art. 20(2) din Legea 17/2014, care se referă la vânzarea-cumpărarea terenurilor agricole
situate în extravilan, prevede în mod expres că din dipozițiile alin. (2) referitoare la
dreptul de preempțiune, nu se aplică rudelor până la gradul 3 inclusiv. Fiind vorba de rude
de gradul 3 este vorba de un caracter mai special, contractul în acestă ipoteză are un
caracter intuitu personae. Așadar, rezultă că atunci când un contract de vânzare prezintă
elemente de caracter intuitu personae, nu se aplică dreptul de preempțiune. De exemplu, în
cazul în care o persoană vinde unei persoane apropiate, unui prieten, nu unei rude
apropiate, ci unui prieten și din acest motiv prețul este mult mai mic decât prețul real, aici
contractul are un caracter intuitu personae, deci s-ar putea discuta dacă dreptul de
preferință există. Dreptul de preferință, așa cred eu, și când este vorba despre vânzare,
funcționează când contractul este unul obișnuit, deci care nu are elemente intuitu
personae. Căci dacă se introduce astfel de elemente și se transferă dreptul de proprietate al
bunului contra unei sume de bani și al unei întrețineri, déjà contractul este intuitu
personae, pentru că așa cum vom vedea, la contractul de întreținere nu îți este indiferent
cinte te îngrijește, ai încredere într-o anumită persoană, nu îți vine primăria și te îngrijește
și mănânci la cantina săracilor și iată s-a îndeplinit obligația stipulată în contract. Deci,
atunci când contractul este cu elemente intuitu personae sau cu atât mai mult în ipoteza în
care conține elemente ale unei donații indirecte, vom vedea semestrul următor la
liberalități, că există situații în practică când se transferă proprietatea unui bun, părțile
încheie un contract care este intitulat de vânzare, are clauze specifice contractului de
vânzare, dar se demonstrează că prețul stipulat în contract este mai mic decât prețul real și
diferența de preț este acordată cumpărătorului cu titlu de liberalitate, de donație indirectă.
Într-o astfel de ipoteză, ce legitimitate ar avea dreptul de preferință în favoarea unor terți?
Cred că nicio legitimitate. Reținem că, în principiu, dreptul de preempțiune operează doar
în privința contractelor de vânzare, dar că, prin excepție, atunci când contractul conține
elemente intuitu personae, dreptul de preempțiune nu funcționează.
Pe scurt vom discuta despre reglementarea preempțiunii în dreptul român, art. 1730-
1740. Mai întâi să vedem natura juridică a normelor incluse în art. 1730-1740. Art.
1730(2) NCC unde se precizează că dispozițiile NCC privitoare la dreptul de preempțiune,
sunt aplicabile numai dacă prin lege sau prin contract nu se stabilește altfel. Asta înseamnă
că reglementările privitoare la dreptul de preempțiune sunt supletive. A nu se cădea în
eroarea de a se crede că preempțiunea funcționează doar când vor părțile, iar când nu vor
părțile, nu funcționează. De pildă, drepturile de preempțiune stabilite prin Legea 17/2014,
funcționează bine mersi când este vorba de vânzări propriu-zise. Este vorba despre
caracterul supletiv al normelor incluse în art. 1730-1740, dar dreptul de preferință este
acolo obligatoriu. Dacă proprietarul scoate bunul la vânzare, el este obligat să respecte
dreptul de preferință al celor indicați de lege. Caracterul supletiv nu este că dreptul de
preempțiune este în sine unul facultativ, ci în sensul că atunci când legea îl instituie și el
este funcțional, chiar dacă părțile nu au stipulat în contract, un lucru sau altul, intervin
normele supletive care fac contractul funcțional. Așa cum este când se încheie un contract
de vânzare și părțile nu stipulează nimic cu privire la garanțiile pentru evicțiune și vicii
ascunse. Principiul este că, dacă nu a exclus garanțiile respective, ele intră în funcțiune cu
caracter supletiv, așa este și cu aceste norme supletive referitoare la drepturile de
preempțiune.
Ceea ce mai trebuie să reținem este că drepturile de preempțiune funționează atât
atunci când este vorba de vânzări făcute prin înțelegere, când vrea proprietarul, cât și cele
făcute silit, când se lichidează patrimoniul unei societăți comerciale, care este în
insolvență sau faliment sau când se vând bunurile debitorului care nu își îndeplinește
obligațiile. Trebuie să reținem caracterul de ordine publică al dispozițiilor legale al
drepturilor de preempțiune instituite prin lege. Aici trebuie să vă spun că există autori,
cum este cazul prof. Dincă de la București, care susțin că în cazul dreptului de
preempțiune care este instituit în favoarea locatarilor, al arendașilor, coproprietarilor,
vecinilor ș.a., este vorba despre norme juridice de interes privat. Eu cred că este vorba
despre o eroare gravă, este vorba și în acest caz de norme juridice de interes public, pentru
că statul prin acordarea drepturilor de preferință respective, aduce la îndeplinire anumite
politici economice, funciare, urbane, culturale etc.
Deci, chiar dacă titularii drepturilor de preferință instituite prin lege sunt anumite
persoane particulare și nu statul, cum se întâmplă în cazul drepturilor de preempțiune
referitoare la fondul forestier, tot norme juridice de ordine publică sunt în discuție, nu
norme de interes privat. Din această perspectivă, că normele juridice sunt de ordine
publică, există posibilitatea, fie că este vorba de preemțiunea care poate fi exercitată ante
rem venditam, așa cum se întâmplă în cazul reglementărilor din cadrul Legii 17/2014,
acolo este reglementată o procedură prealabilă vânzării, deci înainte de a vinde este
reglementat cum proprietarul trebuie să înștiințele preemptorul, să comunice oferta ș.a.,
deci totul se întâmplă înaintea încheierii unui contract de vânzare, dar există și norme care
prevăd posibilitatea exercitării dreptului post rem venditam, cum prevăd normele din
NCC. Aici trebuie să vă spun că la o conferință la care am participat și am discutat despre
acest drept de preempțiune, ni s-a spus că proprietarul nu încheie niciodată contractul,
părțile nu fac cheltuielile ca să vadă dacă preemptorul își exercită sau nu dreptul, este o
ipoteză cu totul fantezistă a legiuitorului. Vă dați seama că sunt terenurile foarte valoroase,
taxele sunt mari și cele notariale, de scriere în cartea funciară etc. Cine aruncă banii pe
fereastră să vadă dacă preemptorul își exercită dreptul sau nu? Totdeauna se rezolvă
această treabă înainte. Sunt și situații în care părțile sunt foarte convinse și încheie
contractual indiferent de condiții.
Se poate ajunge ca la un moment dat, reglementările dintr-un anumit stat să vină în
contradicție cu dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omunul. De pildă, în
dreptul francez unde Fiscul este foarte hotărât, la fel și legiuitorul, au introdus o dispoziție
legală, la un moment dat, prin care s-a stipulat că în situația în care se vinde un bun la un
preț subevaluat, din rațiuni de a face economii, nu de a evita să plătească taxe, de a costa
mai puțin consultanța etc., deci, în astfel de ipoteze, o lege din Franța permitea Fiscului ca
oferind în plus 10% peste prețul din contract să dobândească proprietatea bunului. Un om
care a căzut sub incidența aceste dispoziții legale, s-a adresat Curții Europene a
Drepturilor Omului și a avut câștig de cauză. S-a spus că în această ipoteză s-a
reglementat excesiv în favoarea statului un drept de preempțiune, pentru că putea găsi
statul alte mijloace de a plăti taxele cuvenite Fiscului, iar Franța a fost condamnată pentru
acea dispoziție legală, printr-o hotărâre din 22 septembrie 1994. Asta demonstrează că
este vorba despre norme juridice de ordine publică și că sunt susceptibile de a fi în
contradicție cu normele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să cadă sub
jurisdicția Curții Europene.
Trecem mai departe. Va rog sa fiti atenti. Continuam sa expunem dispozitiile din
NCC referitoare la preemtiune.
Mai intai la art 1730 se prevede ca atunci cand proprietarul bunului supus unui drept de
preferintra (deci de preemtiune), se hotaraste sa vanda, trebuie sa aduca la cunostinta
preemtorului intentia lui de a vinde. Sigur este vorba despre acele situatii in care dreptul se
exercita anterior vanzarii asa cum ar fi firesc. Desigur ca aici s-ar putea purta unele discutii
SI nu avem timp sa ne ocupam dar trebuie sa va spun si pe scurt ca intentia de a vinde
poate fi manifestata in diferita maniere. Una este aceea de a se face o oferta de vanzare cu
pret, cu conditii foarte precise, caz in care acceptarea din partea preemtorului duce la
formarea contractului de vanzare, dar poate fi vorba si despre o simpla intentie de a vinde.
De exemplu situatia in care proprietarul ar vrea sa vada cat i-ar oferi preemtorul daca ar
vinde. In acest caz nu avem o oferta, acceptarea preemtorului nu este de fapt acceptare pt
ca aceasta nu poate surveni decat atunci cand avem o oferta propriu-zisa. Deci initiativa de
a vinde din partea proprietarului poate sa imbrace diferite forme cu diferite consecinte
juridice deoarece numai in cazul unei oferte simpla acceptare duce la formarea
contractului pe cand in celelelte cazuri, nu.
Sa ne indreptam pozitia asupra dispozitiilor art 1731 NCC, care proaspat adoptat a dat
nastere la discutii. Deja sunt 4 opinii exprimate si noi exprimam a 5 a , este un text care
se preteaza la discutii.
Ce spune acest text de lege (1731)? Spune ca vanzarea bunului cu privire la care exista un
drept de preemtiune legal sau conventional se poate face catre un tert numai sub condita
suspensiva a neexercitarii dreptului de catre preemtor. Deci ideea este ca in orice contract
de vanzare partile sunt obligate sa insereze conditia suspensiva. Imediat vine intrebarea
legitima : ce se intampla daca nu o insereaza? ( in prcatica nu se intampla cum prevede
legiuitorul ci cum prevad partile)
Din formularea textului rezulta mai multe semne de intreabare, motiv pentru care
va spuneam ca deja s-au emis 4 opinii.
Opinia 1: se sustine ca vanzarea avand ca obiect un bun supus unor dr de preemtiune si
citez " in mod obligatoriu nu poate fi facuta decat sub conditie suspensiva. O vanzare pura
si simpla neafectata de aceasta modalitate nefiind valabila" se subantelege ca integul
contract nu este valabil, va fi lovit de nulitate absoluta. Simplu, daca partile nu au instituit
contractul este nul. Altii au venit si au nuantat ca indiferent daca a fost sau nu inserata in
cotract conditia, ea face parte de drept din acesta, vanzarea fiind considereata incheiata sub
conditie supansiva. Deci in prima opinie, foarte transant , daca nu este inclusa conditia,
contractul este nul absolut.
Opinia 2: contractul este valabil chiar daca nu include conditia, aceasta va fi inclusa
in temeiul legii.
Opinia 3:o autoare care spune ca reglementarea din NCC este un mecanism tehnico-juridic
perfect, o incantare extrema. Se sustine mai intai ca modalitatea este prezumata prin lege
in orice contract de vanzare incheiat cu tertii astfel incat ea este subinteleasa (dar o sa
vedem prin ce se deosebeste aceasta opinie de a 2 a care spune la fel), chiar si in cazul in
care partile inclusiv din nestiinta nu au prevazut-o expres. Autoarea sustine apoi ca
conditia ( va rog sa fiti atenti !!), nu ar fi o modalitatea a actului juridic, asa cum stiam noi
ca este ( ca fraierii :)) ), ci nici mai mult , nici mai putin decat , citez " un element esential,
de estenta vanzarii incheiate cu tertul iar nu o modalitate a obligatiilor a carei introducere
in contract sa depinda de vointa partilor. Pe cale de consecinta, in toate situatiile indiferent
daca conditia suspensiva a fost sau nu stipulata in contractul de vanzare incheiat cu tertul,
titularul dr de preemtiune, prin exercitarea acestui drept poate obtine direct, fara
intermediul instantei de judecata desfiintarea contractului. Inca nu va dati seama de
grozavia acestei opinii, o sa revenim asupra ei .
Opinia 4 : in legatura cu preemtiunea legala, se spune in esenta ca neinserarea conditiei in
contract ar avea efecte diferite dupa cum dr de preemtiune ar fi instituit pt protectia directa
a unui interes public caz in care sanctiunea ar fi aceea a nulitatii absolute,sau pt protectia
directa a unui interes privat, caz in care sanctiunea ar fi aceea a nulitatii relative a
contractului cu precizarea ca nulitatatile mentionate ar fi doar partiale deoarece , citez " nu
ar inlatura toate efectele contractului ci numai pe acelea care s-ar produce in cazul
nerespectarii dr de preemtiune, adica, in cazul in care preemtorul nu este notificat,iar daca
este notificat in cazul in care preemtorul isi exercita dreptul in termenele legale ce decurg
de la notificare"pt ca apoi sa se afirme ca si citez iar " prin modul cum opereaza aceasta
nulitate partiala se ajunge la o situatie identica celei in care in contract ar figura ex lege (
cate intortocheli pt ca la final sa ne spuna ca desi nu figureaza se considera ca face parte
din contract), conditia suspensiva a neexercitarii dr de preemtiune". Aceasta practic il
conduce pe autor la concluzia citez " preemtorul poate pretinde notificarea contractului
care face obiectul unei obligatii legale de a face din partea vanzatorului, iar in termenul
legal de notificare poate sa-si exercite dr de preemtiune substituindu-l pe tertul ales de
vanzator si desfintand contaractul cu acesta. Deci iata 4 opinii , una mai interesanta decat
cealalta :)).
Sa vedem de unde s-a inspirat legiuitorul si ce se poate face. Facand investigatii am ajuns
la concluzia ca textul este inspirat din art 1520 din CC Carol al 2 lea din 1940 care nu a
intrat niciodata in vigoare. Art 1520 prevede:" vanzatorul este dator sa incheie contractul
cu cel de-al treilea sub conditia suspensiva a neexercitarii dr de preemtiune. Daca conditia
nu a fost stipulata preemtorul va avea dr la daune-interese afara numai daca cel de-al
treilea a fost de rea-credinta cand dr de preemtiune ii va fi opozabil." ( Logic si normal).
Sa revenim la opinii pt a vedea ce se poate obiecta.
Opinia 1, nu poate fi primita deoarece inserarea sau neinserarea unei conditii suspensive
intr-un contract nu a fost si nu va fi o conditie de validitate a acestuia. Art 1179 din NCC
prevede care sunt conditiile de validitate: consimtamant, capacitatea, obiect si
cauza.Conditia nu figureaza acolo, fiind doar o simpla modalitate a actului juridica, asadar
si daca o contine si daca nu, vanzarea incheiata cu tertul intruneste conditiile de validitate
prevazute de lege, nefiind susceptubil de anulare pt acest motiv. Deci nici vorba de
nulitate absoluta.
Opinia 2, desi a fost sustinuta si in doctrina franceza, are neajunsul de a nu putea
explica cum o modalitatea a unui act juridic in speta : conditia suspensiva a
neexercitarii dr de preemtiune, ar putea sa faca parte din contract chiar si in situatia in
care partile au ignorat cu desavarsire existenta dr de preemtiune. Pai ce este
contractul? Este un act de previziune, partile cad de acord asupa unor situatii, prevad
ce se intampla si ce nu. Nu putem accepta ideea existente unui contract prin care patile
devin obligate inconstient. Daca este un act de previziune inseamna ca partile stiu
despre ce este vorba. A nu se confunda previziunea cu clauzele tacite. Clauzele tacite
presupun o intelegere implicita a partior, dar o intelegere, de ex: incheierea unui
contract de vanzare fara a stipula numic cu privire la garantiile de evictiune si de vicii
ascunse. In aceasta situatie este normal sa prezumam ca partile si-au dorit sa
functioneze, deoarece, daca nu ar fi vrut ar fi trebuit sa prevada clauze de excludere
sau de limitarea. Asa se rezolva. Mi se pare o contradictie in termeni a spune ca in
cazul examinat cotractul este afectat de conditia suspensiva, conditie de care partile nu
au fost constiente. Chiar daca legea prevede si textul pare imperativ, daca partile nu au
prevazut, conditia nu poate fi considerata ca facand parte din contract.
Opinia 3. Pe langa obiectiunea expusa mai sus, aceea ca o clauza nu poate face parte din
contract fara ca partile sa fie constiente de aceasta, este cu totul inacceptabila ideea punerii
abrupte si cu totul inedite a semnului egalitatii intre o conditie suspensiva , modalitate a
obligatiilor si elementele de validitate a contractului fie si pentru evidentul motiv : conditia
se refera la executarea obligatiilor, amanand indeplinirea acestora la momentul cand
aceasta se realizeaza, presupunanad asadar un contract valabil format, pe cand indeplinirea
elementelor de validitatea priveste formarea valabila a contractului ceea ce este cu totul si
cu totul altceva. Sigur ca autoarea respectiva incearca sa-si fundamenteze sustinerile
acestea revolutionare, sustinanad insa ca a surprins o evolutie recenta a notiunii de conditie
suspensiva care nu ar mai putea fi inteleasa ca un simplu element accesoriu al contractului
care daca este prezent afecteaza intinderea si eficacitatea consimtamantului la actul juridic,
conditia fiind deci atasata unui element esential al contractului precum consimtamantul. In
ceea ce ne priveste cu toate eforturile nu am sesizat o astfel de evolutie, citez ce spune un
autor " Conditia nu poate fi un element impus de lege pt formarea unei obligatii de ex:
consimtamantul nu este o conditie a obligatiei. Obligatia trebuie sa poata exista fara ea. Nu
poate fi o modalitate a contractului un element necesar nasterii sale sau care constituie
efectul sau esential. Conditia are in general o origine voluntara si modifica efectele pe care
contractul le-ar fi avut daca nu ar fi fost stipulata. Este ceea ce o diferentiaza de elementele
esentiale ale contractului si de exigentele pe care legea le impune uneori pt ca acesta sa-si
produca efctele." Asadar ramane cum stiam, conditia priveste executarea obligatiilor
nicidecum incheierea valabila a contractului.
Desigur putem avea o oferta cu rezerve, care nu se referea la conditie de ex: proprietarul
bunului poate sa zica : vand bunul lui x la pretul de cutare, dar in cazul in care preemtorul
isi va exercita dr de preferinta nu mai vand. In aceasta situatie cu ce aveam de-a face?
Avem o oferta cu rezerve ( care nu este conditie), nu contravine legii, pt ca asa cum am
vazut restrictiile care sunt incluse in dr de preferinta se refera la libertatea de a-si alege
cocontractantul. Ai libertatatea de a vinde sau a nu vinde , ori daca ai libertatea mai larga,
nu poti zice mai putin? "vand numai daca nu cumpara y". Se poate, nu vad unde este
contradictia cu dispozitiile referitoare la preemtiune pt ca altfel as ajunge la concluzia ca
atunci cand exista un drept de preferinta esti obligat sa vinzi si daca vrei si daca nu. Se
poate deci sa se introduca o rezerva, "vand numai daca nu isi exercita dreptul x, pt ca
vreau sa cumpere y. Daca x isi exercita dr nu mai vand". La ce norma contravinE in
aceasta ipoteza? La nimic, niciun principiu.
Opinia 4. Obiectiunile sunt multiple, senzatia de artefact, de constructie artificiala este
foarte marcanta. Autorul asta a complicat lucrurile de o maniera cu totul si cu totul
remarcabila. Mai intai normele referitoare la instituirea unor dr de preemtiune legala sunt
toate de ordine publica. Deci nu exista preemtiuni legale care sa fie altfel decat de ordine
publica. In al doilea rand, asa cum am vazut includerea sau neincludrea conditiei
suspensive prevazute la art 1731 NCC in contract nu are nimic de-a face cu conditiile de
validitatea ale acestuia. Asadar nici cu nulitatea absoluta sau relativa pe care o sustine
acest autor, care vizeaza tot timpul neindeplinirea conditiilor de validitate asa cu rezulta
din dispozitiile art 1246 (1) NCC, nicidecum clauzele accsorii referitoare la modalitati. In
al treilea rand a pretinde titularului dr de preemtiune sa se adreseza justitiei pentru a
obtine pe de o parte anularea partiala a contractului iar pe de alta parte citez" obligarea
vanzatorului la notificarea contractului in conditiile art 1732 (2) este cu totul inutil in
conditiile in care cel putin preemtorul cunoaste continutul contractului incheiat cu tertul.
De ce sa-l mai oblig pe proprietar sa mai comunice ceea ce stie deja preemtorul?Nu este
normal sa curga termenul de 10 sau 30 de zile dupa cum bunul este mobil sau imobil de la
momentul cand se dovedeste ca am cunoscut conditiile in care a fost inchiat contractul, de
ce sa se adreseze preemtorul instantei sa afle ceea ce stia de la bun inceput? Mi se pare
inutil. In al patrulea rand, chiar si in cazul unui dr de preemtiune conventiolnal, daca
acesta a fost facut opozabil tertilor nu se pune problema raspunderii contractuale, asa cum
sustine acest autor: ca in cazul preemtiunilor convetionale consecinta este aceea a
raspunderii si a aplicari dispozitiilor art 1733 care spun ca atunci cand s-a incheiat un
contract de vanzare cu nerespectarea dr de preemtiune, preemtorul se substituie in locul
tertului cumparator.De ce sa discut de raspunderea contractuala cand beneficiez de dr
potestativ de a deveni eu proprietar in locul celui acutal. In al cincilea rand, daca in cazul
examinat ar fi vorba de o obligatie de a nu face, asa cum sustine autorul citat,de a nu
incheia contractul fara includerea in acesta a conditiei supensive, potrivit dispozitiilor art
1529 care se refera la asemenaea obligatii de a nu face, ar implica interventia instantei de
judecata pt ca titularul dr de preemtiune sa obtina incuviintarea citez: '' sa inlature sau sa
ridice ceea ce debitorul a facut cu incalcarea obligatiei", ceea ce evident nu este cazul in
situatia examinata.
Deci nicio opinie nu poate fi acceptata. Acum sa vedem cum trebuie rezolvata problema.
In opinia noastra, textul cu pricina, art 1731 NCC este in realitatate unul fara nicio
importanta practica caci cheia rezolvarii problemelor o gasim in caracterul potestativ al dr
de preemtiune legal si conventinal in masura in carea cel din urma a fost facut opozabil de
ex: prin notarea in CF ( altfel nu ar putea fi opus). Dupa indeplinirea formalitatilor de
opozabilitatea , efectul este acelasi atat pt dr de preemtiune lagal cat si pt cel conventional.
Deci iata ca rezolvarea o gasim in caracterul potestativ al dr de preemtiune, in caracterul
de ordine publica de directie a normelor referitoare la dr de preemtiune legala si in
dispozitiile exprse ale art 1733 (1) NCC, care spune citez : '' prin exercitarea preemtiunii
contractul de vanzare se considera incheiat intre preemtor si vanzator in conditiile
contractului incheiat cu tertul iar acest din urma contract se desfiinteaza retroactiv. Cu
toate acestea, vanzatorul raspunde fata de tertul de buna-credinta pentru evictiunea ce
rezulta din exercitarea preemtiunii". Din acest text de lege rezulta ca indiferent daca s-a
stipulat sau nu aceasta nefericita conditie, in virtutea normelor legale care intereseaza
ordinea publica, titularul dr de preemtiune are castig de cauza in fata tertului cumparator.
Iata cat de important este sa stabilim natura juridica a acestui drept. Nu avem nevoie de
constructii alambicate pentru a spune ca face parte de drept din contract ceea ce nu face
sau ca nu este o modalitatea a actului juridic ci un aspect de validitate sau alte asemenea
prostii. Nu este mai simplu ca in temeiul art 1733 sa spunem ca si daca au inclus si daca nu
au inclus am voie sa-l scot pe tert din contract? Mi se pare ca lucrurile sunt foarte simple,
deci in concluzie art 1731 trebuie ignorat. Va rog sa ma criticati daca sunteti de alta
parerea, dar sa imi spuneti si argumentele.
Toate afirmatiile de mai sus sunt valabile cand contractul nu este intuitu personae. Daca
partile care au inchiat contractul spun ca este contract de vanzare, la prima vedere ar
functiona dr de preferinta care este inclus in lege dar iata ca noi avem un contract ce
prezinta elemente de intuitu personae( prin exemplu).Daca pot dovedi acest caracter
atunci pot paraliza exercitarea dr de preemtiune.
Asa cum rezulta din dispozitiile art 1730 (3) teza 1, si cum deja am spus, problema
valorificarii dr de premtiune se poate pune asa cum este si firesc, inaintea incheierii
contractului de vanzare, cand proprietarul bunului care este supus unui asemenea drept
trebuie sa comunice titularului dr de preemtiune intentia lui de a instraina. Am vazut ca
propunerea poate fi de diferite felui: oferta, doar o intentie, sau doar o discutie exploratorie
fara nicio valoare juridica: " sa vedem iti exerciti sau nu dr de preemtiune ?". O simpla
discutie exploratorie nu poate fi o oferta, pt ca asa cum o sa vedem oferta trebuie sa
contina toate elementele consimtamantului vanzatorului ( pretul, conditiile de plata, s.a. ).
astfel incat la simpla acceptare a celui caruia i se aderesaza oferta sa se poata naste
contractul de vanzare. Sigur ca se poate pune problema exercitarii dr de preemtiune si
posterior vanzarii asa cum rezulta din 1731 si 1733 NCC, dar va spuneam ca in practica nu
se procedeaza in felul asta pt ca implica cheltuieli, nesiguranta si nimeni nu procedeaza in
aceste fel.
Asa cum rezult din dispozitiile 1739 NCC, dr de preemtiune este indivizibil si nu se poate
ceda. Ce inseamna indivizibi? Inseamna ca cel care este titularul dr de preemtiune, daca
obiectul vanzarii este un teren in suprafata de un ha, nu poate cumpara numai jumatate din
acesta. Ori isi exercita dr asupra intregului bun ori nu il exercita deloc. Sigur ca se poate
intampla sa avem si o situatie inversa, cum au fost niste spete solutionate de casatia
franceza. Acolo exista un dr de preemtiune legala al locatarului cu privire la un anumit
imobil, acesta aflandu-se intr-un imobil mai mare care continea 30 de apartamente. Ce se
intampla in ipoteza cand proprietarul scoate la vanzare toate cele 30 de apartamente,
dorind sa le vanda ca intreg? S-a pus problema daca intr-o astfel de ipoteza dr de prefentia
functioneaza sau nu. Raspunsul a fost ca nu, pt ca ceea ce s-a scos la vanzare nu
corespunde cu ceea ce formeaza obiectul dr de preemtiune. In aceasta ipoteza nu poate fi
invocat dr de preferinta, nu poate sa vina preemtorul sa spuna :"vinde 29 de apartamente la
cine vrei, dar eu il cumpar pe acesta". Poate cel ce cumpara este un investitor si doreste sa
aiba intreg ansamblul. Trebuie sa corespunda exact obiectul vanzarii cu obiectul asupra
caruia exista dr de prefeinta. Cand nu exista perfecta suprapunere, altfel nu exista dr de
preemtiune. Nu poate veni in exemplul dat locatarul sa spuna: "bine le cumpar pe toate".
Sigur ca vanzatorul i le poate vinde dar nu prin exercitarea dr de preferinta. Daca un tert x
vine si ofera un pret, locatarul nu poate sa vina sa spuna ca ofera acelasi pret si sa cumpere
el. Nu se poate pt ca el nu are dr de preferinta pt restul apartamentelor care fac parte din
imobilul respectiv.
NCC reglemeteaza la art 1734 concursul intre 2 sau mai multi preemtori. Aici sunt lucruri
simple, nu are rost sa insist asupra lor. Poate este mai interesant sa invocam pe scurt
cazurile in care legea pevede anumite dr de preferinta ( sigur ca ele sunt mai multe ):
-terenurile agricole din extravilan, in privinta carora legea 14/2014 instituie anumite dr la
instrainarea prin vanzare a terenurilor. Aceasta trebuie sa se faca cu respectarea dr de
preemtiune al coproprietarilor, arendasilor, proprietarilor vecini, precum si a statului
roman. Este o ordine de preferinta. Ordinea este cea evocata mai sus, prevazuta la art 4
din acest act normativ.
-terenurile forestiere, art 1746 NCC, precizeaza ca terenurile frestiere din domeniul privat
se pot vinde cu respectarea dr de preemtiune al coproprietarilor sau vecinilor. De
asemenea tot in domeniul terenurilor forestiere exista dr de preemtiune la art 45
(5)(..proful nu precizeaza ce lege prevede art 45 ..) in privinta copropritarilor, vecinilor
sau al statului.
-bunurile expropriate in temeiul legii 33/1994, care sunt scoase de stat la vanzare. Dintr-
un motiv sau altul nu se realizeaza utilitatea pubica iar statul scoate bunul la vanzare. In
acest caz avem un dr de preferinta in favoarea fostului proprietar, dr prevazut la art 37
(1)/ din legea 33/1994.
-bunurile mobile clasate ca facand parte din patrimoniul cultural national, art 36 (1)
legea 182/2000, este un dr de preferinta in favoarea statului.
-monumentelor istorice. art 4 (4) 422/2001, privin protejarea monumentelor istorice.
-pentru spatiile cu alta destinatie decat aceea de locuinta, detinute cu titlu de locatiune.
Exista un dr de preferinta in favoarea locatarilor.
-art 1900 (2) NCC rezulta ca orice asociat ( este vorba despre societatile comerciale
simple), poate rascumpara substituindu-se in dr dobanditorului, partile de interes
dobandite cu titlu oneros de la un tert fara consimtatmantul tuturor asociatilor in termen
de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca cesiunea.
Recunoastem existenta unui dr de preferinte.
- art 1849 NCC arendasul are un dr de preemtiune pt cand se scoate la vanzare bunul ce
face obiectul acestui contract, un drept care functioneaza in conditiile 1730-1740. Acestea
sunt cateva din situatiile reglementate de lege. Ati retinut ca dr de preemtiune poate fi
instituit si prin contract, prin pactele de preferinta. Nu stiu de ce NCC desi vb de dr de
preemtine sau de preferinta care poate fi conferit pe cale contractuala, nu reglementeaza
pactul de preferinta. Reglementeaza doar promisiunea unilatereala de vanzarea, pactul de
optiune si promisiunea sinalagmatica de vanzare-cumparare. Cred ca ar fi fost normal sa
reglementeze si pactul de preferinta. In conditiile in care existenta si regulile aplicabile
unui asemenea contract au fost recunoscute si fara reglementare sub regimul VCC, cred ca
nu se poate sustine sub regimul NCC ca pactul de preferinta nu se poate incheia in mod
valabil.
Retractul litigios
O alta limitarea a libertatii vanzatorului de a alege cocontractantul. In VCC era
reglementata intitutia retractului litigios. Este vorba despre o institutie milenara ce venea
din dr roman, care a fost suprimata de NCC fara nicio explicatie. Desigur ca avem art 124
legea 71/2011 pt punerea in aplicare a NCC, care spune ca pt cesiunile de dr litigioase
incheiate inainte de intrarea in vigoare a NCC isi pastraza aplicabilitatea( dispozitiile art
1402-1404 din VCC). Deci va veti putea intalni in practica cu astfel de figuri juridice.
Ce sunt drepturile litigioase? Sunt drepturile asupra carora exista un proces. O sa vedem ca
asa cum rezulta din dispozitiile VCC nu este suficient sa existe numai un proces ci este
necesar sa fie o contestatie asupra fondului iar paratul sa se opuna pretentiilor
reclamantului. Numai in aceste conditii dreptul este litigios si intra sub incidenta figurii
juridice discutate.
In principiu, dr litigioase pot forma obiect al contractului de vanzare. Din varii motive pot
exista interesa ca partile sa incheie astfel de contracte. De pilda o persoana a dat un
imprumut unei alte persoane si nu este restituit imprumutul. Imprumutatorul nu are nervi
sa se adreseze justitiei si vinde dr litigios unei persoane versate in domeniu ce este dispusa
la efort. Intr-o astfel de ipoteza, cesiunea se va face pe un pret mai mic decat valoarea
imprumutului pt ca cesionarul ( cumparatorul dr litigios) trebuie sa depuna anumite
eforturi. In astfel de situatii, cand se cesioneaza astfel de dr, cel putin intre particulari, va
spuneam ca mai bine de un mileniu, pozitia legiuitorului era ostila pt ca era vorba despre o
speculatie despre o sitatie a celuilalt. De aceea dr roman a creat aceasta institutie a
retractului litigios. Nu a prevazut ca sunt interzise cesiunile litigioase ci a procedat intr-un
mod mai subtil: pot sa fie incheiate dar i s-a dat posibilitatea celui care este parat in
procesul respectiv, sa plateasca cesionarului cat a platit el cedentului ( ex: in cazul
imprumutului, valoarea acestuia era de 100000 E, cesionarul a dat 25000 E. In aceasta
ipoteza ce putea face paratul imprumutat importiva caruia s-a exercitat actiunea pt
restituirea imprumutului? Ca sa scape de litigiu paratul avea dr sa-i plateasca cesionarului
suma de 25000 E, suma cat a platit el dr respectiv si cu asta litigiul se stingea. Retractantul
(paratul) avea dreptul acesta, astfel el devenea si debitor si creditor al sumei. Tot litigiul se
stingea prin confuziune, logic si normal.
Sigur ca exista situatii in care legiuitorul din anumite ratiuni inerzice cesiunea de dr
litigiase. De pilda, in cazul judecatorilor, avocatilor, executorilor, acestia nu pot fi
cesionari de dr litigioase. Aici din ratiunile pe care le-am vazut, legea interzice cesiunile
de dr litigioase. Art 20 (4) legea 10/2001 care spunea in esenta ca nu pot fi cesionate
bunurile care formeaza obietul litigiilor de restituire. A avut grija legiuitorul sa abroge.
Era normal sa fie asa. Va dati sema , unul facea cerere de reconstituire a dreptului si altii
faceau cesiuni de dr litigioase si cei care aveau dr nu mai primeau nimic, primea cu totul
altcineva. Dar s-a rezolvat, s-a abrogat textul asta. Nu mai exista aceasta interdictie.
In afara de cazurile in care legea interzice din anumite ratiuni cesiunea de dr litigioase, ea
este permisa. Dar pt ca dupa intrarea in vigoare a NCC retractul litigios nu mai este
permis pt cesiunil de dr facute inainte de intrarea lui in vigoare, chestiune de aplicare e
legii civile in timp. Raporturile nascute sub incidenta unui cod produce esfectele
respective si dupa abrogarea normei care a reglementat-o la momentul respectiv. Deci
daca avem o situatie in care s-a facut o cesiune de dr litigioase anterior intrarii in vigoare
a NCC se poate exercita retractul litigios in conditiile prevazute in reglementarea abrogata
1402-1404 din Codul din 1864.
Deci ati retinut ca prin exercitarea retractului, paratul care a facut parte din proces ia locul
cesionarului, se subtituie lui, iar ca urmare a acestui fapt, litigiul se stinge, nu mai poate fi
continuat nici de cesionar nici de cedent pentru ca a transmis dr cesionarului, aceasta pe
de o parte , iar din punct de vedere al dr material retractantul devinde creditor si debitor al
aceleiasi creante prin confuziune.
Mai cititi in tratatul din 2008 si vedeti cum stau lucrurile acolo. Data viitoare vom incepe
sa discutam despre consimtamant si vom incepe a discuta despre viciile esentiale.
Cursul 6 – 04.11.2014
Astăzi ne-am propus să discutăm despre viciile de consinţământ aplicate la
contractele de vânzare. În cartea din 2008 problemele sunt tratate în mod detaliat. Puteţi
vedea practică judiciară, analize. În mare parte, ceea ce era valabil sub vechea
reglementare e valabil şi în noua reglementare. Azi voi insista mai mult pe reglementările
din noul cod civil şi să vedem care sunt diferenţele între reglementări. Ceea ce vă spun
azi, legat de noile reglementări se completează cu ceea ce este în tratatul din 2008.
Noul Cod Civil prevede, la art. 1201 alin (1), consinţământul este viciat când este
dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă. Se mai adaugă, la alin
(2), consinţământul este viciat în caz de leziune. Noi am analizat deja leziunea, am văzut
că în realitate nu prea e viciu de consinţământ. Astfel ne vom ocupa de viciile de
consinţământ clasice, eroarea, dolul şi violenţa.
Eroarea
Reglementată la art. 1207, eroarea era cunoscută şi sub regimul codului civil
anterior la art. 954. Se prevedea că eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului contractului. La alin (2) se menţiona că eroarea nu produce nulitate
când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai dacă consideraţia
persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia. Art. 1207 din NCC, care
se referă la eroare, o să vedem că este puţin diferit sub aspect terminologic cât şi din punct
de vedere al conţinutului. Codul civil anternior vorbea despre o eroare asupra substanţei
obiectului contractului. Art 1207 alin (1) spune că partea care la momentul încheierii
contractului se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă această
parte ştia, sau după caz trebuia să ştie, că faptul asupra căruia a purtat eroarea era
esenţial pentru încheierea contractului.
Remarcăm o diferenţă de ordin terminologic. VCC vorbea despre o eroare asupra
substanţei contractului, NCC vorbeşte despre eroarea esenţială. O să vedem dacă este unul
şi acelaşi lucru sau există diferenţe. În ceea ce priveşte sintagma "eroare asupra substanţei
obiectului contractului", ea vine din dreptul roman, iar la începuturi substanţa obiectului
contractului se confunda cu obiectul material al contractului. Deci dacă vânzarea avea ca
obiect un imobil, obiectul contractului era considerat a fi imobilul respectiv. Prin urmare,
prin concepţia dreptului roman, eroarea asupra substanţei obiectului contractului se referea
la ceva ce are legătură cu materialitatea bunului ce forma obiectul acelei înţelegeri. Dacă
se vindea un inel din bronz ca fiind unul din aur era o eroare asupra substanţei obiectului
contractului. Mai aproape de zilele noastre s-a considerat că prin sintagma substanţa
obiectului contractului se înţelege nu numai strict obiectul material al contractului,
acceptându-se că obiectul contractului poate fi şi unul imaterial, este orice element pe
care părţile l-au privit ca fiind esenţial pentru oferirea consinţământului. De pildă a
devenit un astfel de element, dacă un anumit tablou a fost creat de un anumit maestru sau
nu. Nu mai contează substanţa materială. Tabloul e o pânză, o ramă şi uleiul cu care s-a
pictat, din punct de vedere material. În concepţia modernă substanţa obiectului
contractului putea fi şi imaterială, dacă pictura sau opera de artă era realizată de un anumit
maestru sau nu. Dacă nu era realizată, iar părţile au convenit să contracteze în credinţa că
este un Piccasso, însă în realitate era o copie realizată de un necunoscut atunci exista
eroare asupra substanţei obiectului contractului.
Pe urmă s-a făcut diferenţa pe care NCC o face în mod expres, între obiectul
contractului care este operaţiunea juridică vizată de părţi prin realizarea acordului de
voinţă şi obiectul obligaţiei sau al prestaţiei care este ceea ce trebuie să facă debitorului.
Din punct de vedere terminologic eroarea asupra substanţei obiectului contractului nu
mai corespundea cu ceea ce se întâmpla în realitate. NCC făcând diferenţele acestea face
ca să fie necesară diferenţierea între aceste elemente pe care le face nu numai când
vorbeşte despre obiectul contractului şi obiectul prestaţiei ci şi când vorbeşte de eroare.
Sub regimul VCC mai exista şi ceea ce se numea eroare obstacol care era
considerată ca nefiind un viciu de consimţământ. Eroarea obstacol era acea eroare sau
credinţă greşită a părţilor care contsta în faptul că una dintre părţi credea că încheie un
contract de vânzare cumpărare, iar cealaltă parte că este vorba de un contra ct de rentă
viageră. Fiecare parte credea altceva. În concepţia clasică a dreptului civil, a dreptului
francez şi a dreptului nostru, eroarea obstacol era sancţionată cu nulitatea absolută pe
motiv că lipsea un element esenţial: consinţământul. Într-o astfel de ipoteză părţile nu
ajungeau la un acord de voinţă, nu se înţelegeau în privinţa aceluiaşi lucru, deci
consinţământul fiecăruia nu se întâlnea, era paralel. Astfel nu se încheia niciun contract,
sancţiunea era considerată cea a nulităţii absolute. Ulterior s-au nuanţat concepţiile şi s-a
acceptat ideea că eroarea obstacol, dat fiind faptul că vizează interese private, este
sancţionată cu nulitatea relativă. NCC ţine seama de aceasta şi vine şi precizează la alin.
(2) al art. 1207 în ce constă eroarea esenţială. VCC era destul de vag, referindu-se la
substanţa obiectului contractului, lăsând doctrinei şi jurisprudenţei de a stabili cu precizie
ce se înţelege prin substanţa obiectului contractului pe când NCC este mai precis şi la
acest alineat vine şi precizează, la punctul 1: eroarea este esenţială când poartă asupra
naturii sau obiectului contractului. Este prima ipoteză de eroare esenţială. A doua este
când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căruia contractul
nu s-ar fi încheiat. La punctul 3 se menţionează că eroarea este esenţială când poartă
asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acestuia în absenţa căreia contractul
nu s-ar fi încheiat. La alineatul (3) art. 1207 se spune că eroarea de drept este esenţială
atunci când priveşte natura juridică determinată, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea
contractului. Reglementează în mod expres şi eroarea de drept ca fiind esenţială,
subsceptibilă să atragă sancţiunile specifice erorii. În VCC, deşi codul nu se referea în mod
expres la eroarea de drept, practica judiciară şi doctrina au adus şi atunci eroarea de drept,
în anumite condiţii, poate fi o eroare care să fie sancţionată ca şi erorile obişnuite. La alin
(4) se menţionează că eroarea care priveşte simple motive ale contractului nu este esenţială
cu excepţia cazului în care, prin voinţa părţilor, asemenea motive au fost considerate
hotărâtoare. Sigur că modelele pe care le-a urmat legiuitorul român sunt mai multe,
princepele UNIDROIT, reglementarea anterioară, contribuţii ale practicii judiciare şi ale
doctrinei, principiile drepturilor european an contractelor, codul civil Quebec, codul
elveţian al obligaţiilor, codul civil italian. Multe surse de inspiraţie a legiuitorului român.
Vom analiza fiecare alineat al art. 1207 pentru a vedea despre ce e vorba.
Remarcăm că acest articol, alineatul (1), reia într-o formă perfecţionată dispoziţiile art.
954 VCC referitoare la eroarea viciu de consinţământ. În mod direct, acest text este
inspirat de articolul 1429 din codul civil italian. Din perspectiva dispoziţiilor articolului
1207, alineatul 1, eroarea adică falsa reprezentare a realităţii, credinţa greşită a cuiva
despre ceva, nu produce efecte juridice decât dacă aceasta a fost esenţială. Prima idee pe
care o reţinem este că nu orice eroare, orice reprezentare greşită a unei părţi sau a ambelor
părţi cu privire la obiectul prestaţiilor sau a contractului este una care are consecinţe
juridice ci numai unele. Acele credinţe greşite care întrunesc condiţiile unei erori
esenţiale. Ea nu produce efecte decât dacă elementul asupra căruia a existat eroarea era
cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de cealaltă parte contractantă ca fiind un element
esenţial pentru încheierea contractului. Spere deosebire de art. 954 VCC care s-a rezumat
să spună că eroarea atrage anularea contractului atunci când cade asupra substanţei
obiectului contractului, lăsând doctrinei şi jurisprudenţei să desluşească ce se înţelege prin
această sintagmă, art 1207 este mai precis indicând la alineatele 2, 3 şi 4 ce înţelegem prin
eroare esenţială. Să le luăm pe rând.
Prima situaţie. Conform art 1207, alin. (2), punctul 1, eroarea este esenţială când
poartă asupra laturii sau obiectului contractului.
Această eroare se referă la ceea ce jurisprudenţa şi doctrina anterioară NCC
cunoşteau sub denumirea de eroare obstacol. Ce era VCC eroare obstacol, iată că sub
regimul NCC este inclusă aşa zisa eroare obstacol, ce acum este denumită eroare asupra
naturii sau obiectului contractului, printre cazurile de eroare esenţială. În esenţă este vorba
despre acele situaţii în care în aparenţa unor declaraţii de voinţe concordante, dar ulterior
unui acord de voinţă se demonstrează că fiecare a înţeles altceva. Una ca a încheiat
contract de vânzare alta că a încheiat un contract de rentă viageră. Este vorba de eroare,
de o credinţă greşită, de eroare esenţială, importantă. Astfel încât survin sancţiunile
specifice erorii esenţiale. Ne putem pune întrebarea dacă este corectă această includere a
ceea ce era înainte eroare obstacol în categoria viciilor de consinţământ, în categoria
cazurilor care constituie erori esenţiale. Răspunsul este că această includere e corectă.
Evoluţiile anterioare prefigurau această rezolvare.
Având în vedere acest text care se referă la natura sau obiectul contractului. Se pune
întrebarea dacă noţiunile de natură a contractului şi noţiunea de obiect al contractului sunt
lucruri diferite sau nu. Dacă ne referim la obiectul contractului aţi reţinut că potrivit
dispoziţiilor esprese ale NCC trebuie să avem în vedere operaţiunea juridică. În esenţă
obiectul contractului se referă la operaţiunea juridică pe care părţile au avut-o în vedere.
Dacă discutăm despre eroarea asupra naturii sau obiectului contractului ne dăm seama că
natura şi obectiul contractului sunt unul şi acelaşi lucru. Dacă neînţelegerea se referă la
natura contractului, unul crede că e vânzare, celalalt că e rentă viageră în discuţie este nu
numai natura contractului ci şi obiectul pentru că prin definiţie obiectul contractului se
referă şi la operaţiunea pe care părţile au avut-o în vedere atunci când au realizat acordul
de voinţă. Ceea ce era eroare obstacol constituie primul caz de eroare esenţială.
Regimul ei juridic va fi identic cu celelalte regimuri de eroare esenţială.
Al doilea caz de eroare esenţială. Art. 1207 alin (2) pct. 2. Eroarea este esenţială
şi atunci când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a
acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
Aici ceea ce putem observa este faptul că acest punct se referă la ceea ce se referea
VCC sub denumirea de substanţă a obiectului contractului. Trebuie să atragem atenţia
asupra diferenţelor ce trebuie făcute între obiectul contractului şi obiectul prestaţiei.
Punctul 1 al alineatului 2 se referă la obiectul contractului, aici am trecut la obiectul
prestaţiei. În virtutea inepţiei unii mai vorbesc de obiect al contractului cu privire la
prestaţii. Trebuie să fim atenţi de fiecare dată dacă avem de-a face cu obiectul contractului
situaţie în care nu poate fi vorba de eroare esenţială decât dacă este vorba de o
neînţelegere cu privire la natura sau obiectul contractului pe când discutăm de obiectul
prestaţiei avem în vedere elementele esenţiale care se referă la ceea ce trebuie să facă, să
nu facă, să dea, cel ce este debitor.
Eroarea asupra identităţii obiectului prestaţiei sau obligaţiei poate fi unilaterală. De
exemplu A cumpără un imobil de la B crezând că e vorba de imobilul X, însă în realitate e
vorba de imobilul Z. E un caz în care în eroare este doar unul dintre contractanţi,
cumpărătorul. Ea poate fi şi bilaterală cum a fost cazul într-o speţă soluţionată de casaţia
franceză în care obiectul accesoriu al unei vânzări imobiliare care se referea la un adăpost,
a dat naştere unei dispute între vânzător şi cumpărător deoarece vânzătorul a contractat
crezând că ceea ce înstrăinează este buna reputaţie, autoritatea adăpostului câştigată în
timp, pe când cumpărătorul credea că odată cu imobilul i se va pune la dispoziţie şi fişierul
sau lista clientelei acelui adăpost. Neprimind lista clientelei s-a născut un litigiu între cei
doi. În această situaţie soluţia a fost aceea a anulării parţiale a contractului cu reducerea
corespunzătoare a preţului. De ce? Deoarece s-a demonstrat că ceea ce solicita
cumpărătorul, lista clientelei, nu făcea parte din obiectul contractului (*cred că aici era
corect obiectul prestaţiei nu a contractului, după cum spune proful pe înregistrare. Să mă
corectaţi dacă greşesc*). Nu s-a realizat o înţelegere cu această chestiune prin urmare
contractul a fost anulat, drept consecinţă preţul a fost redus în mod corespunzător. Ceea ce
trebuie să reţinem este că eroarea esenţială poate constitui viciu de consimţământ atât în
momentul în care este unilaterală cât şi bilaterală. Atenţie este vorba de obiectul prestaţiei
nu de obiectul contractului.
Eroarea asupra unei calităţi a obiectului obligaţiei sau prestaţiei ori asupra unei
împrejurări considerate esenţiale de către părţi, la care se referă textul de lege aici analizat
priveşte acele calităţi sau elemente fără de care contractul nu s-ar fi încheiat sau s-ar fi
încheiat în condiţii diferite. Prin urmare iată că este vorba de credinţe greşite importante
nu de orice lucru care nu are însemnătate în economia contractului respectiv. Poate fi
vorba de o astfel de eroare când se vinde un tablou clasic ca aparţinând unui maestru, iar
în realitate nu aparţine. Se poate şi în ipoteza inversă. Se vinde un tablou în credinţa că el
este realizat de un pictor oarecare şi ulterior se demonstrează că este opera unui mare
maestru. Ambele ipoteze sunt valabile. În eroare pot fi atât vânzătorul cât şi cumpărătorul
sau ambele părţi. De asemenea este vorba de o astfel de eroare când se cumpără un teren
în credinţa că este construibil şi ulterior se dovedeşte că nu poate fi construibil din
oarecare motive.
Dat fiind faptul că acest caz de eroare se referă la elemente esenţiale ale
contractului, nu pot fi puse în discuţie elemente care nu sunt de esenţa înţelegerii părţilor.
Sigur că poate fi vorba de elemente care sunt esenţiale prin natura lor. De pildă dacă
obiectul contractului îl constituie un spaţiu de locuit, fiind vorba de un spaţiu de locuit el
trebuie să poată fi locuibil. Dacă cumpărătorul crede că imobilul e racordat la utilităţi şi
cumpără acest imobil datorită faptului că e racordat la utilităţi, iar în realitate nu e, poate fi
caz de eroare esenţială. Sunt alte elemente care nu sunt esenţiale decât dacă părţile le-au
făcut astfel. Sunt câteva speţe. S-a încheiat un contract de vânzare cu privire la un
apartament, iar cumpărătorul, în dorinţa de a obţine desfiinţarea contractului a invocat că
nu e suficient insonorizat, că e prea mare gălăgia. În această situaţie sigur că este vorba de
un element ce nu este de esenţa contractului, dar dacă părţile s-ar fi înţeles cu privire la
acest element, cumpărătorul ar fi zis că el vrea neaparat să fie linişte în apartament, iar
vânzătorul l-ar fi liniştit în această privinţă, faptul că nu e suficient insonorizat
apartamentul poate constitui motiv de eroare esenţială. Dacă părţile nu s-au înţeles cu
privire la acest element, cumpărătorul şi-a zis doar în sinea lui că vrea un apartament
insonorizat bine, atunci el nu poate invoca o eroare esenţială pentru a obţine desfiinţarea
contractului. Se poate întâmpla ca cel care cumpără să-i spună vânzătorului, da domnule,
sper să fie insonorizat, iar vânzătorul nu mai spune nimic, cumpărătorul nu mai insistă. În
astfel de ipoteză doar că s-a vorbit, însă părţile nu au redactat o înţelegere, nu au stabilit că
acest lucru este esenţial, nu au transpuns acest element, această dorinţă, într-o dorinţă
esenţială, în acea ipoteză speranţa cumpărătorului nu constituie motiv eroare esenţială.
La punctul 3 al art. 1207 alin. (2) NCC se precizează că eroarea este esenţială şi
atunci când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţii a acesteia în
absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Acest caz de eroare, sub denumirea de eroare
asupra substanţei obiectului contractului, funcţiona şi sub regimul VCC, iată că
funcţionează şi în regimul NCC. În esenţă este vorba de contractele intuitu
personae pentru că numai în aceste contracte contează elemente de natura celor ce se
referă punctul 3. Aţi reţinut că vânzarea, în principiu, nu este un contract intuitu personae,
astfel că în mod obişnuit eroarea asupra persoanei sau a calităţilor acestuia nu are
importanţă. Importanţă are doar în cazul liberalităţilor. Acelea sunt prin natura lor
contracte intuitu personae. În contractele de vânzare numai prin excepţie putem vorbi de
acest caracter, dacă părţile au conceput contractul ca fiind unul intuitu personae şi se
demonstrează că aceste elemente nu există în realitate sigur că se poate pune problema
invocării erorii esenţiale. De obicei această eroare se referă la o calitate a
cocontractantului, dar poate fi vorba şi de o calitate care trebuie să o întrunească un terţ.
De pildă în contractele de garanţie unor credite încheiate între o bancă şi cel care
garantează contează situaţia personală a debitorului. Au fost speţe în care la momentul
când s-a încheiat contractul de garanţie se afla în stare de insolvabilitate, iar garantul nu
ştia acest lucru, s-a acceptat ideea că eşti în caz de eroare esenţială şi se poate obţine
anularea contractului de garanţie. Dacă părţile nu au prevăzut altfel, cel care garantează o
face în ideea că la încheierea contractului de garanţie e solvabil debitorul. Dacă nu e
solvabil înseamnă că face o plată în locul lui ceea ce înseamnă altceva, nu?
Al 4-lea caz de eroare este reglementat la art 1207 alin. (3). Se referă la o normă
juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului. În practică s-
a demonstrat că pot exista erori cu privire la o anumită normă juridică. Aici vă puteţi
aminti de principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu are voie să nu
cunoască legea). La prima vedere am fi tentaţi să spunem că nu se poate vorbi de o eroare
de drept căci dreptul trebuie să fie cunoscut. Acest principiu când funcţionează? Când unei
persoane trebuie să i se aplice un text de lege şi persoana spune că nu a cunoscut legea. De
pildă a furat un bun şi spune că nu a ştiut că nu are voie. Nu se poate scuza un hoţ, deşi se
mai scuză ei cu aşa ceva, cu ideea că nu a ştiut că nu are voie să fure. În ceea ce ne
priveşte, aici e vorba de consimţământul părţilor, încheierea valabilă a contractului, nu
ideea de scăpa de o normă juridică imperativă. De aceea de multă vreme este admisă ideea
că pot exista situaţii în care eroarea se referă la o normă de drept. De exemplu dintr-o speţă
soluţionată de instanţele franceze s-a pus problema valabilităţii unei oferte făcută de
proprietarul unui imobil în credinţa greşită că destinatarul ofertei este titularul unui drept
de preemţiune. S-a demonstrat că deşi a survenit acceptarea din partea destinatarului
ofertei, deci s-a încheiat contractul, el a fost anulat pe motiv de eroare esenţială a
substanţei obiectului contractului. Iată că eroarea de drept poate constitui un viciu de
consimţământ. Deci trebuie să fie vorba de o adevărată eroare asupra unei norme juridice,
nu despre altceva. Într-o altă speţă în care cel care a cumpărat un imobil a invocat faptul că
el a cumpărat în credinţa greşită că imobilul beneficiează de anumite avantaje fiscale şi în
realitate s-a dovedit că nu este aşa, nu s-a reţinut eroarea esenţială pentru că în această
ipoteză era vorba doar de un simplu motiv nu de un element esenţial a contractului, ca şi în
cealaltă speţă. Sigur că dacă acest element a fost esenţializat, vânzătorul i-a spus că sigur
va obţine aceste scutiri şi ulterior s-a demonstrat că nu există acele avantaje fiscale, în
acele ipoteze s-a putut anula contractul.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art 1207 NCC trebuie ca elementul asupra căruia
poartă eroarea să fie un element al contractului, să fie cunoscut de părţi. Dacă nu e
cunoscut, nu se poate pune problema unei erori esenţiale.
Articolul 1208 din NCC care se referă la eroarea nescuzabile spune la alin. (1)
că contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după
împrejurimi, cunoscut cu diigenţe rezonabile. Şi la alin (2) se menţionează că eroarea de
drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile. Ceea ce
trebuie să ştim este faptul că sub regimul VCC a existat o dispută în doctrină şi soluţii
contradictorii în practica judiciară asupra faptului dacă eroarea trebiuie să fie una
scuzabilă, adică neimputabilă celui care o invocă. Unii au susţinut că indiferent dacă e
imputabilă sau nu ea viciează cosimţământul dacă produce efecte, alţii au susţinut că nu
dacă este vorba de o eroare care este imputabilă cel care o invocă nu poate invoca eroarea
esenţială, tocmai pe motivul că îi este imputabilă.
NCC se situează pe poziţia că eroarea trebuie să fie una neimputabilă. Punem
următoarea întrebare. Ce se întâmplă în ipoteza în care este vorba de o eroare care se
referă la obiectul contractului. Una dintre părţi crede că e vânzare alta că e rentă viageră.
Şi ambele părţi sunt într-o situaţie în care le este imputabilă această credinţă greşită.
Dacă am aplica art 1208 aşa cum e el formulat înseamnă că contractul e valabil. Ce
contract însă? Vânzare sau rentă viageră? Păi nu e nimic. Este eroare esenţială şi în
această situaţie chiar dacă este imputabilă. Exemplul acesta demonstrează că caracterul
imputabil sau neimputabil nu trebuie să aibe consecinţe asupra erorii. Sigur că aici
trebuie să facem unele nuanţări.
Dacă unul vine şi spune într-un contract de vânzare eu am fost în eroare, nu am ştiut
că trebuie să plătesc preţul la termen. Păi poate fi crezut susţinând aşa ceva ? Este vorba de
o susţinere ce nu poate fi crezută. Nici nu poate fi vorba de o eroare esenţială, sunt
afirmaţii fanteziste. Dacă acest text se va aplica ad literam, în ipoteza pe care v-am dat-o,
eroare asupra obiectului contractului, nu se poate sancţiona problema respectivă pentru că
nu va putea stabili nicicum ce valoare juridică are operaţiunea respectivă. E limpede că
singura soluţie acceptabilă e a anulării contractului pentru că nu avem operaţiune juridică.
Nu putem accepta că pentru unul e rentă viageră pentru celălalt e vânzare cumpărare. De
neconciliat. Iată că această ideea legiuitorului român nu este foarte fericită. Codul
civil elveţian al obligaţiilor are o soluţie mult mai raţională. Articolul 26 spune aşa: partea
care invocă eroarea sa pentru a se sustrage efectelor contractului este ţinută să repare
dauna rezultând din nevaliditatea convenţiei dacă eroarea provine din propria culpă, cu
excepţia dacă cealaltă parte a cunoscut sau trebuia să cunoască eroarea. Codul elveţian nu
interzice celui care se află într-o eroare imputabilă să ceară eroarea, nu are decât să o
ceară, dar fiindu-i imputabilă trebuie să-l despăgubească pe celălalt. Nu ştiu dacă mai are
interesul să o mai ceară anularea în acest caz. Iată o reglementare subtilă care îl determină
să lase contractul aşa cum este. Nu vine legiuitorul elveţian, cum face cel român, să spună
că este aşa pentru că în realitate este altfel. Se pare că le-a scăpat acest articol perfect. Mai
bine nu era tranşată legislativ, sau să fie urmat un model legislativ rezonabil.
Art. 1209 - Eroarea asumată. Nu atrage anularea contractului eroarea care
poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care
o invocă sau, după împrejurări trebuia să fie asumat de aceasta. Este vorba de acele
situaţii când contractul devine aleatoriu. Părţile încheie un contract cu privire la un obiect
de artă şi ştiu că există dubii cu privire la atribuirea acelui obiect de artă. În această
ipoteză dacă părţile cu bună ştinţă încheie contractul asumându-şi posibilitatea aceasta,
este un contract aleatoriu, nu mai este comutativ, iar dacă mai apoi se demonstrează că
opera aparţine sau nu aparţine lui cutare, niciunul dintre contractanţi nu poate invoca
eroarea esenţială. La asta se referă textul.
Discutam despre dispozitiile art.1209 din NCC-eroarea asumata,deci ituatia in care
este vorba despre un contract care devine aleatoriu.Ceea ce trebuie sa retinem este faptul
ca in situatia in care partile isi asuma ca fiind aleatoriu un anumit element al
cobtractului,aceasta asumare nu produce efecte decat in limitele in care partile sau inteles
si o sa va dau un exemplu concret dinr-o speta care fost rezolvata bineinteles de intantele
franceze.
Vanzatoarea unui tablou care reprezenta un portret a lui Claude Monet,tablou al
carui paternitatea era atribuita de catre vanzatoare unui pictor american pe care il chema
Sargent.Dupa ce s-a realizat vanzarea au aparut niste dubii in privinta atribuirii tabloului
considerandu-se ca acesta poate apartine fie lui Sargent(cel despre care credea vanzatoarea
ca este autorul tabloului),fie unui alt pictor,Giroux.Dat fiind acest dubiu(sigur ca existau
diferente de valoare intre cei doi:Sargent avea o cota mult mai buna),vanzatoarea a fot de
accord cu o tranzactie prin care a acceptat reducerea pretului tabloului la
jumatate.Ulterior,au aparut elemente din care rezulta ca tabloul a fost pictat de insusi
Claude Monet(cota de piata era mult peste Sargent si Giroux).In aceasta ipoteza,s-a pus
problema daca acest risc asumat de parti cum ca ar apartine lui Sargent sau lui Giroux se
extinde si la Monet.Raspunsul a fost ca NU.Demonstrandu-se ca nu este nici unul,nici
altul cu certitudine,inseamna ca intelegerea partilor care s-a referit la riscul ca tabloul sa
poate sa apatina lui Sargent sau lui Giroux(acesta era riscul in care s-a circumscris
intelegerea partilor),dar demonstrandu-se ca acesta apartine lui Claude Monet,era dincolo
de intelegerea partilor asfel incat s-a acceptat cererea vanzatoarei prin care a obtinut un
supliment substantial de pret.
Art.1210 din NCC care se refera la eroarea de calcul spune ca “simpla eroare de calcul nu
atrage anularea contractului,ci numai rectificarea,afara de cazul in care,concretizandu-se
intr-o eroare asupra cantitatii,a fost esentiala pentru incheierea contractului.Eroarea de
calcul trebuie corectata la cererea oricareia dintre parti”.Cu prima parte putem fi de
acord.Textul este inspirit din art.1430 din codul civil Italian,dar in privinta partii a doua-
cea care spune”afara de cazul in care concretizandu-se intr-o eroare asupra cantitatii a fost
esentiala pentru incheierea contractului”,deci cazul in care nu mai e o problema de
rectificare,ci este chiar o problema de anulare a contractului pentru eroare esentiala,aici
obiectiunile ce s-ar putea aduce ar fi legate de faptul ca in codul civil Italian nu exista texte
care sa prevada ca in NCC ca eroarea care este imputabila eransului nu poate duce la
anularea contractului.
Se poate intampla in dreptul nostru ca sa se incheie un contract in care cumparatorul
crede ca in volumul X m3 care transporta mafra,intra cantitatea X de mafra,dar in realitate
intra cantitatea Y.Aici ar fi vorba despre o chestiune de aritmetica.Nu este vorba despre o
eroare imputabila eransului?Mie mi se pare ca acolo ne aflam.Deci iarasi,povestea cu
caracterul imputabil sau neimputabil ar erorii care ar influenta solutia este foarte
discutabila.Vedeti ca daca te duci intr-un sistem de drept cum este cel Italian unde nu
zice legea nimic in sensul asta,textul este perfect logic,dar daca il transpui in sistemul
nostrum unde copiind din alte siteme de drept ai introdus un text prin care spui ca eroarea
trebuie a fie neimputabila eransului,atunci intri in dificultati.
Art.1211-eroarea in comunicare sau in transmitere.Textul spune ca”dispozitiile privitoare
la eroare se aplica in mod corespunzator si atunci cand eroarea poarta asupra declaratiei de
vointa ori cand declaratia a fost transmisa inexact prin intermediul unei alte persoane sau
prin mijloace de comunicare la distanta”.De pilda,asa cum a fost cazul intr-o speta in care
doua parti au negosciat un contract si au ajuns sa intocmeasca doua proiecte de contract
care erau diferite intre ele.Intelegerea lor finala era pentru unul dintre ele,dar din greseala
l-au semnat pe celalat care nu era acordul final.Dovedindu-se acest lucru,in temeiul
principiului care rezulta din acest text 1211,deci diferenta intre vointa reala si ceea ce au
semnat eu prin eroare poate fi corectata prin invocarea acestei erori de comunicatie.De
asemenea,cand il imputernicesti pe X sa consimta in numele tau la incheierea unui contract
in anumite conditii,iar X incheie contractual in alte conditii se poate invoca din nou acest
text pentru a putea obtine anularea contractului.
Art.1212 se refera la invocarea erorii cu buna credinta.Textul spune”partea care este
victim unei erori nu se poare prevala de aceasta contrar exigentelor bunei credinte”,adica
nu poate sa faca un abuz de drept invocand eroarea,exercitandu-se dreptul intr-un mod
nerezonabil,cum spune art.15(2) din NCC.
Art.1213 din NCC care se refera la adaptarea contractului spune in alin 1”daca o parte este
indreptatita sa invoce anulabilitarea contractului pentru eroare,dar cealalta parte declara ca
doreste sa execute ori executa contractul asa cum fusese inteles de partea indreptatita sa
invoce anulabilitatea,contractual se considera ca a fost incheiat aa cum l-a inteles aceasta
din urma parte”.De pilda,daca partile s-au inteles,au realizat in aparenta un accord de
vointa prin care unul a crezut ca este vanzare,celalalt a crezut ca este renta viagera.Cel
care invoca vanzarea este pus in situatia ca celalalt sa spuna:”bine,e vanzare”.In aceasta
situatie el nu mai are temeiul sa invoce anularea contractului pentru ca celalata parte este
dispusa sa execute contractual ca s cum ar fi vorba despre o vanzare.Deci motivul de
anulare dispare,prin urmare este logica ca sa nu i se mai dea posibilitatea sa uzeze de
dreptul sau.Daca I s-ar fid at aceasta posibilitate am fi in prezenta unui abuz de drept,iar
abuzul de drept nu este permis in niciun sistem de drept.
DOLUL-art.1214 spune”consimtamantul ete viciat prin dol atunci cand partea s-a aflat
intr-o eroare provocata de manoperele frauduloase ale celeilalte parti ori cand aceasta
din urma a omis,in mod fraudulos,sa il informeze pe contractant asupra unor
imprejurari pe care se cuveanea sa i le dezvaluie”.
Alin.2 spune ca”partea al carui consimtamant a fost viciat prin dol poate cere anularea
contractului,chiar daca eroarea in care s-a aflat nu a fot esentiala”.Alin.3”contractual este
anulabil si atunci cand dolul provine de la reprezentantul,prepusul ori gerantul afacerilor
celeilalte parti”.Alin.4”dolul nu se preupune”.Dolul era reglementat si in VCC art.960 din
Codul civil de la 1864 care spunea”dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand
mijloacele viclele intrebuintate uneia dintre parti,sunt astfel incat este evident ca,fara
aceste masinatiuni,celalta parte nu ar fi contractat.Alin.2-dolul nu se presupune”
Ceea ce se poate observa este ca spre deoebire de codul civil anterior care nu reglementa
in mod expres dolul reticent(=situatia in care o parte ditine anumite informatii,si stie ca
acele informatii sunt importante pentru cealalta parte,nu i le comunica acelei parti astfel
incat aceata incheie contractual fara sa strie care este realitatea).Sigur ca practica judiciara
si doctrina de ceva vreme au admis ca dolul prin retincenta este sactionabil la fel ca dolul
comis prin manopere dolosive directe (=minciuni,inscenari sau prin orice alte mijloace
dolosive active).
Observam ca in NCC art.1214(1) se vorbeste atat despre manoperele frauduloase,dar si de
omisiunea in mod fraudulos-si retineti ca omisiunea trebuie facuta in mod fraudulos,adica
cu intentia de a-l induce in eroare pe celalat.Sunt cazuri in care desi o parte cunoaste ceva
care ar putea fi important pentru cealalta parte,asa cum a fost cazul intr-o speta in care o
persoana a cumparat un apartament intr-un imobil si la la scurt timp in fata ferestrelor
imobilului s-a ridicat un imobil care ii lua lumina.In acea speta s-a demontrat ca
vanzatorul stia despre proiectul care se referea la ridicarea imobilului prin care s-a luat
lumina apartamantului,dar nu s-a putut demonstra ca a tacut in mod fraudulos,adica cu
intentia de a-l insela pe celalat a incheie contractual.In aceata ipoteza,s-a pus problema dca
poate anulat contractul sau nu.Concluzia la care s-a ajuns a fost ca in aceata situatie
contractul nu ar putea fi anulat pe motive de dol,dar s-a spus ca pe temeiul asa-zisului dol
incident ar putea fi obligat la daune interese vanzatorul,adica sa suporte o reducere a
pretului.In practica judiciara si in doctrina,unii autori au spus ca exista anumite situatii in
care se demonstreaza ca exista elemente ale dolului,deci o inducer in eroare fie prin
manopere,fie prin tacere,dar care nu este atat de grava sa poate duce la anularea
contractului ci doar la acordarea de daune interese.Alti autori au criticat aceasta opinie si
noi am fost de accord cu acestia care au criticat,ca daca exista dol,atunci sanctiunea trebuie
sa fie accea care este specifica dolului in oricare din formele sale.Ideea aceasta ca ar exista
doua forme de dol:una “dol-dol” si una “mai putin dol” este destul de bizarad.
Sigur ca revenind la speta respectiva,acordarea de daune interese deci o reducere
corespunzatoare a pretului,cu aia putem fi e accord,dar pe alte temeiuri.Care ar putea fi
temeiurile pentru care s-ar putea accepta o reducere a pretului cu titlu de daune
interese?Ati retinut ca nu s-a demonstrat ca tacerea a fost facuta cu intentia
frauduloasa,pentru ca sintagma aceasta”in mod fraudulos” pe care o utilizeaza art,
1214,corelata cu alin.4 care spune ca dorul nu se presupune-deci simplul fapt ca a tacut o
persoana care stia ceva,nu inseamna ca a facut-o cu intentia frauduloasa.Intentia
frauduloasa trebuie dovedita.In speta de care v-am spus nu s-a dovedit,deci ipoteza este ca
a existat o omisiune,dar nu o putem califica ca una dolosiva,adica facuta cu intentia de a
fraud ape comparator.Intrebarea este cum putem motiva solutia de reducere a pretului in
mod corespunzator situatiei create prin luarea luminii apartamentului.Sigur,un apartament
cu lumina si cu priveliste are un pret,altul fara privelite are alt pret.
1.Eroarea-se pune problema erorii esentiale,iar daca ai sau nu priveliste nu face
apartamentul nelocuibil.Pentru a fi eroare esentiala,trebuia demonstrat ca au
esentializat faptul ca are sau nu are priveliste.
2.Cauza falsa-ajungem in aceeasi situatie ca si in cazul erorii.Daca tu in sinea ta te-ai
gandit nu devine cauza a contractului deoarece trebuie sa fie vorba despre un motiv care
sa fie cunoscut si de catre cealalta parte.
3.Daca avem in vedere textul care reglementeaza raspunderea civila
delictuala,raspunderea aceasta survine atat in cazul in care raspunderea survine atunci
cand fapta este comisa cu intentie,cat si in cazul in care este comisa cu neglijenta,nu
putem accepta ca in ipoteza aceasta vanzatorul din neglijhenta a uitat sa ii comunice
cumparatorului despre constructia viiotoare,Atunci,pe temeiul raspunderii civile
delictuale,cred ca s-ar putea retine o reparatie.Trebuie sa retinem ca si doul,e sanctionat
nu numai din punctul de vedere al vicierii consimtamantului,adica cu anularea,ci este
sanctionat sip e temei delictual,adica cu acordarea de despagubiri.Dolul are aceata
compunetnta,si cel putin pentru neglijenta poate fi tras la raspundere vanzatorul,pentru ca
celelalte solutii sugerate,erau rezonabil a fi invocate,dar nu avem indeplinite conditiile
restrictive.
Ceea ce trebuie sa retinem si este foarte important este ca potrivit alin.2 al art.1214 partea
al caruri consimtamant a fot viciat prin dol,poate cere anularea conbtractului chiar daca
eroarea iun care s-a aflat nu a fost esentiala.Deci cu alte cuvinte,daca exista inducere in
eroare,fie prin manopere dolosive,fie prin dol reticent,poate fi vorba si despre lemente care
nu sunt esentiale.De pilda,daca vanzatorul prin manevrele lui ii induce cumparatorului
ideea gresta ca apartamentul este unul foarte scump,iar acesta plateste.In aceasta
ipoteza,cand discutam despre eroarea esentiala,eroarea aspura valorii bunului nu constituie
motiv de anulare,nu este eroare esentiala sanctionabila,in afara de cazul in care partile prin
vointa lor au esentializat elemental respectiv.Aici,la dol,vedeti ca se poate intampla ca
inducerea in eroare sa se refere la un element care nu este esential si sanctiunea survine
pentru manoperele fruduloase sau reticenta frauduloasa.Deci aici este sanctionata intentia
dolosiva,astfel incat aria dolului este mai extinsa decat aria erorii esentiale.Prin urmare nu
trebuie sa fie intrunite conditiile erorii esentiale.Se poate intampla,sa fie indeplinite si
conditiile erorii esentiale si conditiile dolului in aceeasi speta,fiind si dol si eroare
esentiala.
Daca sunt intrunite cerintele cerute de lege,in aceeasi situatie poti sa invoci 5 motive.De
pilda,am pe rol o speta in care s-a cerut declararea ca inopozabila a unui contract de
cesiune de parti sociale pe motiv de frauda pauliana,in subsidiar sa se anuleze fiind o
vanzare fictiva,in al treilea rand sa se anuleze pentru pret derizoriu,daca e pret derizoriu sa
se constate ca e donatie si daca e donatie sa se constate ca e in incapacitate de folosinta de
a face liberalitatea pentru ca era insolvabil.
Deci retineti ca important in cazul dolului este ca exista actiuni sau reticente
frauduloae,adica facute cu intentia de a-l induce in eroare pe celalalt,apoi trebuie sa
retinem ca actiunile sau inactiunile pot sa se refere la elemente care nu sunt de esenta
contractului,dar cand se dovedeste ca au existat aceste elemente,atunci contractual este
anulabil pentru aceste motive.
O problema care se poate pune in legatura cu Art.1214 care reglementeaza dolul,daca
avem in vedere art. 960 care reglementa dolul in codul civil anterior,astfel,dolul potrivit
art.960”este o cauza de nulitate cand mijloacele viclene intrebuintate de una din parti sunt
astfel incat este evident ca fara aceste masinatii celalta parte nu ar fi contractat”.Spunand
textul ca este evident,a vrut sa spuna a trebuie a fie vorba despre elemente determinante la
darea consimtamantului.Daca exista manopere sau reticente frauduloase care se refera la
elemente care nu sunt esentiale pentru incheierea contractului atunci nu e putea invoca
dolul in lumina art.960 din VCC.Citind art.1214 vedem ca din nicio formulare a acestui
text nu rezulta ca inducerea in eroare trebuie sa fie una determinanta,adica sa fi
determinat consimtamantul celeilalte pari la incheierea contactului.Intrebarea care se pune
este daca s-a schimbat paradigm,cu alte cuvinte daca poti sa invoci dolul si atunci cand nu
e vorba despre un element care sa fi fost determinat pentru darea consimtamantului la
incheierea contractului respectiv.
De pilda,vanzatorul ii spune ca apartamentul dispune si de o boxa de 2 m2 sa zicem in pod
si in realitate nu dispune.Nu se deomstreaza ca boxa respectiva a fost esentiala pentru
darea consimtamantului cumparatorului.Dolul trebuie sa fie tot determinat,nu putem
ajunge la o alta concluzie(niciun sistem de drept nu este asa-codul francez,codul
Quebec,codul elvetian al obligatiilor,principiile unidroit).Art.1207 spune referindu-se la
consimtamant ca “acesta este viciat atunci cand este surprins prin dol” surpins inseamna
ca trebuie sa il fi determinat pe celalalt sa incheie contractul.Daca in niciun sistem de
drept nu orice dol este relevant si poate atrage anularea,asa cum ati vazut ca se intampla si
in cazul erorii esentiale-deci trebuie sa fie vorba despre ceva determinant pentru
consimtamant,pentru ca numai ceva determinat poate invalida contractual pe motiv ca un
este in regula consimtamantul.Ceva marginal,cum este o boxa nu poate duce la anularea
contractului pe motiv de dol.
Dolul trebuie sa fie unul determinat-eroarea nu trebuie sa fie esentiala in sensul de”eroare
esentiala”,dar trebuie sa fie esentiala pentru darea consimtamantului.Si sub reglementarea
anterioara practica judiciara erau in sensul acesta:ca nu terebuia ca inducerea in eroare
care indeplineste conditiile dolului ,sa indeplineasca si conditiile erorii asupra
substantei(adica a erorii esentiale).Tocmai de aceea v-am precizat ca putea fi vorba despre
o inducere in eroare cu privire la un element neesential al contractului,adica o chestiune
care tine de subiectivitatea uneia dintre parti.Partea care a Indus in eroare trebuia sa stie
ca elemental are o oarecare importanta pentru celalalt,tocmai sa-l fi determinat sa incheie
contractual inducadu-I ideea greita ca sunt indeplinite conditiile pe care acela le
doreste.Deci,dolil trebuie sa fie unul determinant,un dol nesemnificativ nu este
sanctionat,pentru ca sanctiunea este una drastic-anularea contractului(se poate afecta
circuitul civil).
In esenta ceea ce trebuie sa retinem in legatura cu obligatia de informare este ca este vorba
despre o situatie in care exista un dezechilibru intre posibilitatile de informare ale
partilor,si aceasta idee de a recunoaste valente juridice neindeplinirii unei obligatii de
informare a indeplinit in legatura cu raporturile dintre profesionsisti si consumatori
considerandu-se ca profesionsitii fiind in domeniu sunt mult mai bine informati cu privire
la costurile si serviciile care formeaza obiectul operatiunilor respective,si atuncis-a spus ca
in astfel de situatii de dezechilibru evident intre posibilitatiile de informare cel care detine
informatiile,pentru a echilibra situatia,trabuie sa I le comunice celeilalte parti.Asa cum s-a
precizat de pilda in dreptul quebec”dreptul protejeaza co-contractantul impotriva unei
inegalitati situationale,nu contra propriei sale prostii sau neglijente”.Vrei sa cumperi de
exemplu un apartament si nu te informezi cu privire la pret,si vine un vanzator si fara sa
influenteze darea consimtamantului cere un pret mult mai mare,pe care cumparatorul in
accepta.Trebuie ca si partea care este protejata sa faca eforturi,in limita rezonabila,si
numai in situatia in care in limita rezonabila nu ar fi putut ajunge la informatiile de care
avea nevoie si pe care le detine cealalta parte si stie ca sunt importante pentru cealalta
parte,atunci numai se recunoaste (mai intai in practica judiciara si in doctrina)ideea unei
obligatii de informare.
Exista si constructia aceea juridical interesanta a neindeplinirii unei obligatii de
securitate,nu e vorba despre o raspundere pentru lucruri,ci acolo teza de la care a pornit
toata povestea a fost una din Statele Unite ale Americii in anii `60.O doamna care a vrut
sa ii faca placere sotului i-a cumparat un aparat de bricolat,iar persoana respective s-a
ranit.Fiind proprietarul lucrului,raspunderea pentru lucruri nu mergea.Raspunderea
pentru vicii ascunse impotriva sotiei care a facut cadoul nu era incidenta,nefiind
indeplinite conditiile.Si atunci s-a ajuns la concluzia ca cei care pun in circulatie bunuri
care sunt periculoase prin ele insele in primul rand trebuie sa il informeze pe
conumator(de pilda tot in SUA,o persoana care a fumat aproximativ 50 de ani a obtinut
castig de cauza ca a facut cancer,ca nu a fost informat producatorul ca tutunul este
daunator).
Potrivit dispozitiilor art.1215 din NCC dolul poate fi comis si de catre un tert.Textul
spune”partea care a fot victim a dolului comis de catre un tert nu poate cere anularea decat
daca celalta parte a cunoscut,sau dupa caz ar fi trebuit sa cunoasca dolul la incheierea
contractului”.Alin.2 spune ca”independent de anularea contractului,autorul dolului
raspunde pentru prejudiciilece ar rezulta”.Este vorba despre acele situatii-sigur ca exista
situatii in care mandatarul uneia dintre parti induce in eroare,de pilda mandatarul
vanzatorului induce in eroare pe comparator-in aceasta ipoteza,fiind vorba despre un
reprezentant al vanzatorului,sigur ca faptele mandatarului trebuie sa fie suportate de
mandate,dar exista situatii in care si un tert oarecare face acte care sunt dolosive si ajunge
s ail prejudicieze pe altul.Potrivit acestui text,partea care este victima unui astfel de dol,nu
poate cere anularea decat daca cealalta parte a cunoscut-deci se cere ca cel cu care s-a
incheiat contractul,dar care a profitat de dol sa suporte consecintele vicierii
consimtamantului.Daca celalat contractant nu a cunoscut lucrul acesta,atunci nu se poate
cere anularea(asa spune textul).
Eu spun ca ceea ce spune alin.1 din art.1215 este valabil doar in contractele
oneroase,pentru ca in contractele de donatie sau in cazul testamentelor se admite
intodeauna ca dolul poate proven de la un tert si nu este necesar ca cel care face donatia
au liberalitatea a fi cunoscut faptul ca tertul a exercitat manopere dolosive.Deci in actele
cu titlu gratuit lucrurile stau putin diferit.
Vedeti ca rezulta din dispozitiile alin.2 ale art.1215 ca daca nu sunt indeplinite contitiile
pentru a cere anularea contractului,prin ipoteza,celalta parte contractanata nu a cunocut
existent dolului,in aceasta ipoteza,cel care a incheiat contractual fiind indus in eroare de
catre tert are actiune delictuala impotriva acestuia,deci are dreptul la daune inetrese pe
care le poate obtine de la acesta.
Cursul 7 – 11.11.2014
Inainte de a incepe, vreau sa va notific ca suntem la jumatatea semestrului, si
debitorul trebuie sa fie pus in intarziere, va las pe dvs sa ghiciti cine e debitorul..[ despre
cei care au luat punct ]
Trebuiau facute corelatii cu alte institutii, in special vanzarea lucrului altuia,
leziunea, pretul derizoriu..asta vroiam, nu sa spuneti buchiseli din cod sau alte lucrari.
Trecem la dezbaterea temei de azi: despre incheierea contractului, adica oferta si
acceptare, si despre promisiunile de vanzare si cumparare. Inainte de a face o analiza a
reglementarilor din NCC, se impune o trecere in revista a situatiei anterioare.
VCC nu reglementa nici oferta sau acceptarea, nici promisiunile de contract. Nu
inseamna ca acestea nu erau cunoscute in practica si doctrina, dimpotriva, dar nefiind
reglementate, au fost discutii, evolutii care ulterior s-au concretizat in noua reglementare.
In esenta, oferta este o propunere concreta de contract, ferma, de ex daca oferta provine de
la proprietarul unui bun pe care vrea sa-l vanda, poate proveni si de la cel care vrea sa
cumpere. Este o propunere care se refera la un bun anume si un pret anume (elemente
esentiale ale vanzarii) si din acea propunere trebuie sa rezulte dorinta neindoielnica de a
incheia contractul la simpla acceptare survenita din partea destinatarului sau destinatarilor
ofertei. Nefiind reglementata, caci in conceptia autorilor VCC, contractul era o chestiune
care se rezolva instantaneu: ofertantul ii zicea celuilalt, celalalt zicea da sau nu, contractul
se incheia sau nu.
Ulterior, s-a demonstrat ca pot exista si discutii prealabile unei oferte ferme,
negocieri, sau oferta poate fi facuta la un anumit moment si loc, si acceptarea sa survina la
alt moment si alt loc. In practica s-au pus multe probleme, in esenta au fost in legatura cu
intrebarea daca oferta e obligatorie sau nu pentru ofertant. In conceptia dreptului francez si
al nostru, se considera ca actul unilateral nu creeaza obligatii, caci codul nu reglementa
decat acordul bilateral ca fiind izvor de obligatii. Oferta nu era reglementata expres. Ideea
de baza era ca oferta nu e obligatorie pentru ofertant, el se putea razgandi chiar daca
celalalt mai avea timp sa se gandeasca, de ex daca era oferta cu termen, putea zice
ofertantul ca nu mai vrea sa contracteze, deci nu se putea naste valabil contractul. Mai
tarziu s-a pus problema daca nu cumva ofertantul care isi retrage fara motiv serios oferta,
fara sa-l lase pe celalalt sa-si dea seama ce face, este sanctionabila sau nu. Este, si s-a
considerat ca sanctiunea, pentru ca e vorba de obligatia de a face, de a mentine oferta,
putea fi sanctionata cu acordarea de daune interese daca cealalta parte dovedea ca a suferit
un prejudiciu. Mai aproape de zilele noastre, s-a considerat ca fiind vorba de o raspundere,
faza prealabila a incheierii contractului, pornind de la ideea ca reparatia in cazul
raspunderii delictuale poate consta in orice, unii au zis ca incheierea contractului poate fi
acceptata ca sanctiune a neindeplinirii obligatiei de a face, in loc de daune interese, cand e
posibila acceptarea incheierii contractului. Conceptiile astea erau valabile in sistemele de
drept de inspiratie franceza. Existau si exista si acum sisteme de drept in care oferta era
considerata obligatorie de la momentul la care ajungea la destinatar. De ex, in codul
german si elvetian, considerau ca daca ai spus ceva, esti tinut sa respecti oferta. Sub
influenta reglementarilor din dreptul german, care au fost preluate in reglementarile
internationale, in principiile dreptului european al contractelor si Conventia de la Viena,
legiuitorul nostru a ajuns si el la ideea ca oferta e obligatorie, cel putin cea cu termen,. La
cea fara termen vom vedea.
In NCC avem texte speciale care se refera la mecanismul de formare al contractului.
Acestea se refera la contract in general, nu la vanzare-cumparare anume, dar acesta este
cel mai important contract. In privinta promisiunilor, ca la oferta, nu existau reglementari
exprese pe VCC, dar practica si doctrina au recunoscut 3 categorii de asemenea intelegeri
ca fiind producatoare de efecte juridice.
Mai intai s-au recunoscut efecte promisiunii unilaterale de contract, sau celei de
vanzare sau de cumparare. In cazul promisiunii unilaterale de vanzare,( ceea ce e valabil
pt cea de vanzare e valabil si pt cea de cumparare) era vorba de un angajament ferm din
partea promitentului vanzator de a vinde, zicea “vand bunul cutare pentru pretul cutare,
daca tu te vei hotari sa cumperi bunul acesta”. Prin urmare e vorba de un acord de vointa
in care de o parte exista o manifestare de vointa ferma in sensul vanzarii unui anumit bun
pe un anumit pret, de partea cealalta, a beneficiarului, era un accord de vointa in sensul ca
“accept sa ma gandesc la oferta pe care mi-ai facut-o si pe durata de timp a promisiunii am
dreptul sa decid daca voi cumpara sau nu”. In ipoteza in care declara beneficiarul ca
accepta, ca este de acord, in momentul acela, ca principiu (caci existau si derogari) se
considera ca contractul de vanzare era format.
Discutii au existat in legatura cu natura juridica a obligatiei promitentului vanzator,
ca el se angaja. Puteau exista obligatii si dpdv al promitentului cumparator, caci
promisiunea unilaterala de vanzare presupunea indisponibilizarea bunului, adica tinerea lui
in patrimoniul promitentului vanzator, o anumita perioada de timp, pt ca celalalt sa se
gandeasca. Acesta indisponibilizare putea fi cuantificata si de multe ori se intampla in
practica, beneficiarul promisiunii unilaterale platea ceea ce se numeste indemnizatia de
imobilizare, deci un pret al indisponibilizarii bunului. Trebuie retinut ca dpdv al
promitentului vanzator, prin promisiunea unilaterala nu se nastea o obligatia, nu era vorba
de un transfer de proprietate, cum e in cazul vanzarii propriu-zise, se considera ca e vorba
de o obligatie de a face, si aici existau unele discutii : unii ziceau ca obligatia de a face, e
cea de a reitera consimtamantul la vanzarea propriu- zisa daca celalalt era de acord sa
cumpere, altii ziceau ca obligatia de a face era de a tine oferta la dispozitia beneficiarului
pe durata de timp a promisiunii.
In conceptia clasica a dreptului francez si al nostru, care a ramas valabila pana in
zilele noastre, cel putin la majoritatea autorilor, se considera ca in cazul in care
promitentul vanzator nu mai este de acord cu vanzarea, acesta poate fi obligat la daune
interese, pt ca principiul era, sub regimul codului civil anterior, ca orice obligatie de a
face neexecutata se schimba in dezdaunari, nu e posibil sa constrangi fizic pe cel care a
promis, sa incheie contractul daca nu vrea. In dreptul francez lucrurile au evoluat in
sensul ca in ultimele decenii a ajuns sa se considere ca din promisiunea unilateral rezulta
in sarcina promitentului obligatia de a transfera proprietatea, deci dpdv al promitentului
vanzator se considera ca exista deja consimt la vanzare, pus la dispozitia beneficiarului,
si daca beneficiarul accepta, automat se considera ca s-a format deja contractul de
vanzare, deci nu mai era nevoie de o reiterare a consimtamantului, cum se considera in
conceptia clasica, se considera ca la acceptare e vanzarea formata.
In dreptul nostru, majoritatea autorilor au ramas pe conceptia clasica din dreptul
francez, n-au evoluat odata cu dreptul francez care a ajuns la solutia pe care v-am spus-o.
Trebuie sa va spun ca solutia asta, care mie mi se pare practica, cat se poate de logica,
este sustinuta de majoritatea autorilor francezi, dar nu si Curtea de Casatie, care e in
opozitie cu autorii si se tot lupta de cateva decenii, si Curtea nu vrea sa se lase, merge pe
conceptia clasica, ca e obligatie de a face si chiar daca beneficiarul accepta sa incheie
contractul, nu poate fi constrans promitentul vanzator sa incheie contractul, ci
beneficiarul are dreptul doar la daune interese.
O alta promisiune recunoscuta in doctrina si practica, inspirata si din alte sisteme,
era aceea a pactului de preferinta. Pactul de preferinta este si el un contract, un acord de
vointa, dar spre deosebire de promisiunea unilateral, in aceasta situatie era vorba in esenta
despre oferirea unui drept de preemptiune, numai ca nu era preemptiune instituita de lege,
ci pe cale contractual. Deci era vorba despre un angajament prin care promitentul se
angaja ca in ipoteza in care se va hotari sa vanda, sa il prefere pe beneficiar in conditii
egale de pret. Nu mai era vorba despre un angajament de a vinde din partea promitentului
(nu i se poate spune promitent vanzator), ci doar despre o limitare a libertatii de a-si alege
co-contractantul in conditii egale de pret, dar pretul putea fi stabilit la nivelul la care vrea
promitentul, deci nu avea nicio constrangere. Sigur ca partile se puteau intelege ca
preferinta functioneaza la un anumit pret, dar o astfel de intelegere practic ar fi
dezastruoasa pentru promitent, caci pactul fiind valabil pe o perioada lunga de timp, pot
surveni fluctuatii in privinta pretului bunurilor, si atunci daca ei stabilesc un anumit pret,
pot exista consecinte nefavorabile. Deci in cazul pactului de preferinta era vorba de
acordarea unui drept de preemptiune, deci ceea ce era valabil in legatura cu preemptiunile
legale, era valabil si in legatura cu preemptiunile contractuale.
A 3-a categorie, e cea a promisiunilor sinalagmatice de vanzare-cumparare. Era
vorba de un acord de vointa prin care o parte (promitentul vanzator) se angaja sa vanda un
anumit bun pe un anumit pret, pe cand cealalta parte(promitentul comparator) se angaja sa
cumpere bunul respectiv pe un anumit pret. Atunci ne intrebam daca prin acord de vointa
asupra bunului si pretului nu s-a format chiar vanzarea? Ce rost ar mai fi avut promisiunea
sinalagmatica?
Pana la razboi (1945) s-a recunoscut teoretic ca exista promiunea sinalagmatica, dar
practica nu a apelat la ea caci nu era nevoie. Dar dupa 1945 cand s-au instituit reguli
constrangatoare in privinta circulatiei unor anumite bunuri, bunuri importante (imobilele),
s-au instituit forme autentice ad validitatem si necesitatea obtinerii unei autorizatii
administrative, nu vindeai cand vroiai tu, trebuia sa iti dea o autorizatie primaria sau CJ ca
e de acord cu vanzarea. Asta era pe vremea statului totalitar, ei vroiau sa stie cine vinde si
cine cumpara. Intre momentul cand partile se intelegeau cu privire la bun si pret si pana
obtineau autorizatia, partile se razgandeau si incepeau disputele. Practica la inceput a zis
ca daca legea instituie forma autentica si autorizarea administrativa ad validitatem, daca
nu exista forma autentica si autorizatie nu exista vanzare, nu are nicio consecinta
nerespectarea angajamentului anterior.
Ulterior, practica a nuantat pozitia si a zis ca nu e vanzare, caci nu sunt indeplinite
formalitatile impuse de lege, dar e vorba de un contract nenumit si din care se nasc
obligatiile de a face in sarcina ambelor parti, sa faca tot ce e necesar pt a autentifica actul
si a obtine autorizatiile administrative necesare, si daca una sau alta nu-si indeplineste
obligatia in mod nejustificat, cealalta parte poate obtine daune interese.
Pentru ca aceasta practica s-a extins foarte mult, si inspirandu-se gresit din dreptul
francez, legiuitorul roman a adoptat un act normativ, decretul 144 din 1958, prin care, in
situatia in care s-a incheiat o promisiune de vanzare, printr-un act sub semnatura privata,
art 12 din acest act normativ permitea partii care si-a indeplinit obligatia sau se declara
gata sa-si indeplineasca, sa obtina o hotarare judecatoreasca care sa tina loc de act
autentic, sa suplineasca consimtamantul partii recalcitrante.
Legiuitorul roman aici a inovat, s-a inspirat din dreptul francez unde exista si in
prezent un text dintr-un act normativ din 1955 care spune in esenta ( trebuie sa stiti ca in
dreptul francez vanzarea e un act consensual, se naste valabil chiar daca partile nu fac un
act scris, se pun probleme de probatiune, dar dpdv al validitatii, actul e valabil intre parti,)
se referea la indeplinirea formelor de publicitate imobiliara, pt ca in materie de vanzare nu
e suficient sa devii proprietar incheind actul translativ, ci ai nevoie si de forme de
publicitate, caci altfel dreptul tau nu e opozabil tertilor. Contractul produce efecte
translative intre parti, nu si fata de terti. Insecuritatea era maxima, iar pentru a rezolva
problema, legiuitorul francez a spus asa: vanzarea e consensuala, s-a tranferat proprietatea,
dar pt opozabilitate fata de terti, actul normativ impunea incheierea actului in forma
autentica si in ipoteza in care una sau alta din parti nu era dispusa sa incheie actul autentic,
nu se prezenta la notar, instanta de judecata putea da o hotarare judecatoreasca care sa tina
loc de act autentic, dar atentie aici era vorba de o vanzare propriu-zisa intre parti, urmata
de o formalitate pt indeplinirea formelor de publicitate, ori in dreptul nostru lucrurile nu
stateau deloc asa, era vorba doar de o promisiune, nu un act translativ de proprietate, si pe
de alta parte de o hotarare judecatoreasca care nu recunostea ca s-a incheiat o vanzare
valabila inainte, ci instanta construia ea contractul de vanzare.
Deci dpdv juridic era o aberatie, dar nimeni nu si-a dat seama pana acum vreo 10-
15 ani. Cand s-au deschis posibilitatile de a vedea ce este prin alte sisteme de drept, ne-
am putut da seama ca acea conceptie era cu totul gresita. Si mai trebuie subliniat un lucru:
decretul 144/1958 nu se referea la toate imobilele, ci numai la terenurile cu si fara
constructii, din perimetrul localitatilor cu planuri de sistematizare, adica era vorba despre
marile orase, orase, si comunele care aveau planuri de sistematizare. Marea majoritate nu
aveau, si in privinta terenurilor agricole nu se aplica acest act normativ, deci pana in 1989
in materie de imobile agricole (terenuri agricole) nu s-a admis nici in practica judiciara
nici in doctrina ca instanta poate pronunta hotarari care sa tina loc de act autentic, pt ca
era vorba de dispozitiile din decret, act derogator de la normele din dreptul comun, si
regula de interpretare cand e vorba despre o lege speciala este ca e de strica interpretare,
deci nu putea fi extinsa pe cale de interpretare.
Dupa 1989 un timp lucrurile au mers ca inainte, dar la un moment dat decretul 144 a
fost abrogat odata cu celebrul art 12, a fost un moment de cumpana, bulversare pt practica
si doctrina: unii au zis ca daca nu mai este art 12, nu se mai pot pronunta hotarari care sa
tina loc de act autentic, altii au zis ca se poate, gasim noi texte prin cod, au apelat la art
1073, 1077 care se refereau la obligatia de a face, nu aveau nicio legatura cu
consimtamantul, si s-a zis chiar fara reglementare, se pot pronunta hotarari in continuare.
Si nota bene, s-a admis ca se pot pronunta hotarari care sa tina loc de act autentic pt toate
imobilele, deci si pt cele care inainte de 1989 nu s-a permis.
Intr-un tarziu in 2005 printr-o lege din aia care modifica tot felul de legi, s-a
reintrodus o dispozitie similara aceleia din decretul 144/1958, dar discutiile au persistat si
din pacate persista si in prezent sub actuala reglementare: daca e valabila promisiunea
susceptibila de a duce la pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act autentic, daca nu
e incheiat actul in forma autentica. Daca de pilda cum e cazul imobilelor, legea impune
forma ad validitatem, intr-o logica riguroasa din alte sisteme, cum e cel german, si
promisiunea trebuie sa imbrace forma autentica, pt ca formalitatile astea ad validitatem se
considera ca sunt instituite din ce ratiune? De a proteja consimtamantul partilor, adica sa
nu dea un consimtamant pripit, negandit, la incheierea contractului, ci sa fie obligate sa se
duca la notar (notarul are oblig da a consilia, a atrage atentia asupra consecintelor, astfel
incat cel care da consimtamantul stie ce face). La fel si la donatie, in principiu e valabila
doar daca are forma autentica.
Daca astea sunt ratiunile pentru care este institut formalismul ad validitatem, atunci
daca admitem ca e valabila o promisiune incheiata consensual sau sub forma unui act sub
semnatura privata, si ca dupa aceea la cererea uneia din parti se pronunta hotarare care
tine loc de act autentic nu se ocolesc oare dispozitiile legale imperative referitoare la
forma?
Mie mi se pare ca e evident, si va pot da exemple din practica: am avut o speta in
care aici pe langa Aghires, unde in subsol este un metal pretios, la un moment dat, geologii
care stiau ce e dedesubt au vandut informatiile unor smecheri care vroiau sa investeasca
acolo, si ei au strans satenii la bufetul din comuna, si le-au zis sa le vanda parcelele, le-au
vandut pe nimic, habar nu aveau ce era acolo, au semnat toti. Dupa aceea au aflat ce
prostie au facut, pretul era de nimic in comparatie cu valoarea terenului dar degeaba, in
mod imparabil, instantele, indiferent ce au invocat (era dol, prin retinceta, ce vreti, nimic)
pronuntau hotarari care tineau loc de act autentic. Va dati seama la ce situatie se poate
ajunge daca admitem aceasta constructie juridica, care mie mi se pare inacceptabila. Asta a
fost evolutia pe scurt a ideilor in legatura cu oferta, acceptarea, promisiunea, pe VCC.
In regimul noului cod, avem reglementari speciale. Mergem la consimtamant,
formarea contractului, art 1182 NCC pana la alin.1 : contractul se incheie prin negocierea
intre parti sau acceptarea fara rezerve a unei oferte de a contracta. Deci rezulta ceea ce se
stia demult, ca contractul poate fi incheiat instantaneu, se intalnea oferta cu acceptarea,
sau poate fi precedat de o perioada mai lunga sau scurta de negociere a contractului. Fac o
paranteza: vine cineva care vrea sa-si faca o lucrare pe materia contractelor ( oferta si
acceptarea). Zic intai citeste, apoi fa un plan. Mi-am dat seama dupa aceea ca citise textul
asta, desi tema era oferta-acceptare, lucrarea incepea cu acceptarea. E clar ca nu a citit
nimic. Fiti atenti: cand vi se recomanda sa cititi ceva, cititi, nu luati primul text care e de
principiu si apoi cadeti in capcana.
Alin. 2, art 1982: e suficient ca partile sa se puna de acord asupra elementelor
esentiale ale contractului, in cazul vanzarii asupra lucrului si pretului, chiar daca lasa
elemente secundare de a fi convenite ulterior sau incredinteaza determinarea lor unei alte
persoane. Partial putem fi de acord cu textul, se poate intampla si asa, dar la alin. 3: in
conditiile prevazute la alin. 2, daca partile nu ajung la un acord asupra elementelor
secundare, ori persoana careia i-a fost incredintata determinarea lor nu ia o decizie,
instanta va dispune, la cererea oricareia din parti, completarea contractului tinand seama
de natura acestuia si de intentia partilor.
Caz concret: partile cad de acord ca vanzarea are ca obiect cantitatea cutare de
marfa, pretul e x, dar discutiile au loc in legatura cu locul predarii si modalitatea de plata a
pretului. Cumparatorul zice ca vrea sa plateasca in rate, vanzatorul zice ca nu. In “lumina”
acestui text, daca partile s-au inteles asupra marfii, la cererea partii interesate, instanta
poate sa completeze contractul, adica sa spuna ca plateste sau nu in rate, dupa ce criterii
vrea instanta, sau se preda in locul cutare sau altul.
E admisa o astfel de conceptie? Mie mi se pare o aberatie totala, deci chestia asta cu
completarea contractului este o chestiune care e inacceptabila dpdv juridic. Sigur ca exista
unele reglementari care zic ceva asemanator, dar care in esenta inseamna altceva, de ex in
codul elvetian al obligatiilor, art 2 alin. 2, se spune ca in situatii de genul acesta,
judecatorul regleaza diferendul tinand cont de natura afacerii iar practica judiciara si
doctrina spun ca judecatorul va face acel lucru prin apel la principiile de interpretare ale
contractului, deci judecatorul trebuie sa aiba elemente din care sa poata deduce vointa
partilor, pt ca daca nu are elemente de interpretare, nu poate sa construiasca nimic.
Aceeasi idee rezulta si din principiile art 2114 alin. 2, unde se spune ca o astfel de
posibilitate a instantei, nu de a completa contractul, aici e vorba de o interpretare a
contractului, textul spune ca va putea judecatorul sa faca aceasta interpretare cu conditia sa
existe un mijloc alternativ de a defini clauza respectiva, care sa fie rezonabila in
circumstantele date in ceea ce priveste intentia partilor. Deci daca nu exista probe din care
sa rezulte ca partile implicit, chiar daca sunt in divergenta, au realizat totusi un oarecare
acord pe elementele respective, in acele ipoteze instanta nu se poate substitui vointei
partilor si sa spuna uite asta este clauza care vi se impune. Deci aceasta formulare atat de
abrupta in sensul ca instanta completeaza contractul, cred ca va trebui serios nuantata pt a
o corela cu normele si principiile care sunt aplicabile in materie, prin urmare va rog sa
retineti ca aceasta asa-zisa completare a contractului, instanta nu o poate face decat daca
are elemente prin care sa poata interpreta vointa partilor.
Sigur ca in dreptul nostru intram pe un teren minat, pt ca instanta interpreteaza cum
vrea ea, de ex am avut o speta in care partea adversa invocase o imbogatire fara justa
cauza, pretinzand ca a facut imbunatatiri la un imobil situat pe terenul altuia. Eu am
criticat, aratand ca nu sunt indeplinite conditiile imbogatirii fara justa cauza, deci
insaracirea/ imbogatirea- corelatia dintre ele, si instanta confruntata cu aceasta problema a
rezolvat-o astfel: argumentele aduse de catre apelant nu sunt intemeiate, sunt indeplinite
conditiile imbogatirii fara justa cauza, punct. Norocul meu ca mai am recursul, dar asta se
poate intampla in recurs cand nu mai ai ce spune. Instanta e obligata sa motiveze
hotararea, caci altfel mergem la CEDO care ce spune? Fiecare are dreptul la un proces just
si echitabil si una din conditiile procesului just si echitabil e motivarea hotararii, deci cand
instanta nu motiveaza, nu indeplineste aceasta cerinta, deci te poti plange la CEDO.
Art. 1183, care se refera la buna credinta in negocieri. Alin. 1 spune ca partile au
libertatea initierii, desfasurarii si ruperii negocierilor si nu pot fi tinute raspunzatoare pt
esecul acestora. Chiar asa e, daca partile au intrat in negocieri, nu inseamna ca si-au
asumat si obligatia de a ajunge la un rezultat, au insa obligatia de a negocia cu buna
credinta, si lucrul asta li se impune si in situatia in care exista un acord de negociere, deci
un contract prin care partile se obliga reciproc sa negocieze cu buna credinta, si in situatia
in care nu exista un astfel de acord. Daca una sau alta din parti rupe negocierile cu rea
credinta sau le continua cu rea credinta, poate fi sanctionata, prin acordarea de daune
interese. Daca dupa ce ai negociat 2 luni cu privire la un contract, s-au realizat niste
intelegeri si s-a ajuns intr-o faza finala, si in aceasta faza tu ca parte zici ca nu mai inchei
contractul si nu ai nicio justificare, in aceasta ipoteza poti fi sanctionat pe temei delictual
pt ca exista aceasta obligatie care acum e expresa: de a negocia cu buna credinta. Spune
alin. 2 in mod expres, si adauga in teza 2 ca partile nu pot conveni limitarea sau
excluderea acestei obligatii- asta inseamna ca este o chestiune de ordine publica, deci
partile nu pot sa deroge, sa negocieze cu rea credinta, pt ca aici se contravine principiilor
care privesc ordinea publica. E o chestie imperativa.
Alin. 3 spune ca este contrara exigentelor bunei credinte de ex conduita partii care
initiaza sau continua negocieri fara intentia de a incheia un contract, de pilda o parte intra
in negocieri, initiaza negocierile, cheama pe celalalt, dar scopul sau se demonstreaza a nu
fi cel de a incheia contractul, ci de a-l impiedica pe celalalt sa incheie contractul cu un tert.
Se contravine principiului de a negocia cu buna credinta. Poate fi vorba si despre
continuarea negocierilor cand e sigur ca nu se va ajunge la rezultatul final .
Alin. 4 spune ca partea care initiaza, continua sau rupe negocierile contrar bunei
credinte raspunde pt prejudiciul cauzat celeilalte parti. Pentru stabilirea prejudiciului se va
tine seama de cheltuielile angajate pt negocieri, renuntarea de catre o parte la alta oferta si
de orice imprejurari asemanatoare. In esenta retinem ca e vorba de prejudiciul efectiv
suferit, nu de castigul nerealizat, deci daca nu se incheie contractul nu poate veni una din
parti sa zica ca daca s-ar fi finalizat negocierile si s-ar fi incheiat contractul, as fi castigat
atata. In aceasta ipoteza nu exista prejudiciu cert si nici legatura de cauzalitate intre
inreruperea negocierilor si pretinsul rezultat prejudiciabil. De regula, aceste lucruri sunt
imputabile uneia din parti, dar exista situatii in care pot fi imputate astfel de conduite
ambelor parti, deci cand ambele parti au contravenit principiilor de negociere cu buna
credinta, ce se intampla? Se partajeaza raspunderea, deci prejudiciul reparabil nu mai este
100%, ci eventual 50%-50% sau in functie de culpa fiecareia din parti.
Art. 1184 - obligatia de confidentialitate in negocierile precontractuale, astea sunt
reglementarile care sunt aplicabile raporturilor dintre profesionisti, mai putin intre cele
dintre particulari (deci teoretic pot surveni). Art 1184 spune: cand o informatie
confidentiala e comunicata de catre o parte in cursul negocierilor, cealalta parte e tinuta sa
nu o divulge si sa nu o foloseasca in interes propriu, indiferent daca se incheie sau nu
contractul. Incalcarea acestei obligatii atrage raspunderea partii in culpa. De ex, daca dvs
care sunteti avocat si vine o firma la dvs, are o problema juridica, si ca sa convingeti firma
sa va angajeze, ii spuneti ce veti face. Solutia dvs e una originala, si cealalta parte dupa ce
afla solutia, nu mai incheie contractul. In aceasta ipoteza, poate surveni o raspundere
intemeiata pe acest text, pt ca cealalta parte foloseste in mod neonest informatiile pe care
le-a obt de la dvs. Sau daca in cursul negocierilor una din parti comunica celeilalte ( sa
zicem ca obiectul e cesiunea clientelei unui fond de comert) care este componenta
clientele respective si cealalta parte, afland informatia, nu mai incheie contractul cu privire
la care a intrat in negocieri, si foloseste informatiile pe care le-a obtinut, de ex contacteaza
clientii si deturneaza clientela celui care vroia sa instraineze. E o situatie in care, in
temeiul acestui text, poate fi angajata raspunderea celui care e vinovat de o astfel de
conduita.
Art. 1185 NCC se refera la elementele de care depinde incheierea contractului si
textul spune ca atunci cand in cursul negocierilor o parte evita sa se ajunga la un accord cu
privire la un anumit element sau a unei forme, contractual nu se incheie pana cand nu se
ajunge la un accord cu privire la acestea.E o reglementare fireasca numai ca vine in
contradictie cu Art 1242 alin 2 NCC care spune exact contrariul,ca daca partile se inteleg
intr-o anumita forma pe care legea nu o impune ad validitatem contractual e valabil
incheiat de la momentul acordului de vointa;asta e consecvneta NCC dar regula firesca de
la Art 1185.
Art 1186 alin 1.Momentul si locul incheierii contractului;contractul se incheie
in momentul si in locul in care acceptarea ajunge la ofertant, chiar daca acesta nu ia
cunostinta de ea din motive care nu ii sunt imputabile. Sub VCC nu exista o reglementare
de principiu cu privire la momentul incheierii la monentul incheierii, mai bine nu ar fi fost
nici in NCC.
Cu privire la momentul incheierii contractului sunt doua mari teorii;Prima care
spune ca momentul incheierii contractului este acela al acceptarii,adica teoria Emisiunii si
a Doua teorie spune ca momentul incheierii contractului este acela in care acceptarea
ajunge la ofertant.Aici sunt doua variante,intr-o varianta se considera ca se incheie
contractual in momentul cand ajunge,indifferent daca ofertantul ia cunostinta de continul
ei,si o alta varianta este aceea ca contractual ia nastere in momentul atunci cand ofertantul
ia efectiv cunostinta de continul accptarii.Principiul care rezulta din Art 1186 alin 1,este
contractual ia fiintala momentul cand acceptarea ia fiinta cand ajunge la
ofertant,indifferent daca acesta a cunoscut-o sau nu.Acesta este principiul dar o sa vedem
ca in materie de donatie art 1031 alin 1 teza I, care spune in mod foarte discutabil ca
contracul de donatie ia nastere in momentl in care ofertantul donatiei a luat cunostinta
efectiv de continutul acceptarii ceea ce da nastere la o serie de problem.Acum retinem
acesta idee ca contractul ia nastere la momentul si locul la care ofertantul primeste
acceptarea.In alte sisteme legislative reglementarea priveste momentul formarii
contractului dar nu si locul formarii acestuia pentru ca daca de pilda ofertantul este din
Bucuresti si acceptantul din Paris si la momentul in care ofertantul primeste acceptarea el
se afla in insulele Hawaii pe unde nu sunt reglementari, potrivit acestui text de lege daca
partile nu au avut prudenta sa spuna care este locul formarii contractului este supletiv nu e
imperative si chiar este ogligatoriu avand in vedere consecintele care rezulta din cuprinsul
lui.Deci retinei ca e posibil ca ofertantul sa se afle intr-un loc in care nu are nicio
legetura,niciuna dintre parti nici el, nimeni si potrivit textului dat fiind ca contractul e
incheiat in acel loc, si va fi guvernat de legea aia pe care nu o cunoaste nici el nici
acceptantul nici judecatorul care trebuia sa o judece deci consecintele sunt absolut
dezastruoase.Nu intamplator Conventia de la Viena cu privire la vanzarea international de
marfuri principiile UNIDROIT etc. nu spun nimic despre locul formarii
contractului,pentru ca consetintele sunt foarte importante,dac vii cu norma supletiva si
spui ca s-a format contractul la locul unde ofertantul primeste acceptarea s-ar putea ca
legea aplicabila contractului sa fie imprevizibila pentru parti si consecintele sa fie
inacceptabile.
La alin 2 se spune,de asemenea contractul se considera incheiat in momentul in
care destinatarul ofertei savarseste un act sau un fapt concludent fara a-l instiinta pe
ofertant daca(deci numai prin exceptie, numai in cazurile acestea) in temeiul ofertei al
practicii stabilite intre parti al uzantelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se
poate face in acest mod.E vorba despre o acceptare tacita, daca de pilda partile au
desfasurat raporturi contractuale de lunga durata pe parcursul carora in temeiul unui
contract cadru fabricantul livra celeilalte parti cantitatile de marfuri solicitate de fiecare
data si raporturile contractulale s-au intins pe ani de zile si survine un nou raport in care
ca urmare a cererii partii interesate frunizorul livreaza marfa,fara sa-I mai comunice,
vezi ca am acceptat oferta pentru marfa respectiva contractul se considera incheiat
valabil.Deci trebuie sa fie vorba despre o situatie in care partile pot sa prevadaca acel
contract poate fi format si de o asemena maniera.Este vorba despre o acceptare tacita,dar
numai prin exceptie,in anumite cazuri.A nu se confunda acceptarea tacita cu tacerea pur
si simplu care nu este o acceptare.De pilda primiti de internet tot felul de oferte in care se
spune ca daca nu faci nustiu ce si nu stiu ce si nu raspunzi se considera ca ai incheiat
contractul.O astfel de pretentie cand s-a incheiat contractul daca tu ai tacut nu produce
efecte juridice caci tacerea nu e acceptare,este o acceptare numai prin exceptie in
cazurile anume prevazute de lege. Vom vedea in materie de mandat daca mandatarul este
unul profesionist si I se adreseaza o oferta si el nu o respinge imediat exista un text in
NCC se considera contractul incheiat.Deci iata un exemplu in care tacerea valoreaza,prin
exceptie, acceptare.
Executarea insa prevazuta la Art 1186 alin 2 are efecte adica contractul se considera
incheiat daca se trece la executare.Sigur pentru ca discutam despre oferta si acceptare, o
sa vedem mai departe cand vom discuta despre acceptare,intre propunerea ofertantului si
acceptare trebuie sa existe o concordanta perfecta.Daca de pilda, in contractul cadru,
solicitantul cere sa I se livreze o cantitate 1000 de Tone si furnizorul ii livreaza mai mult
nu s-a format contractul caci oferta nu concorda cu acceptarea, e altceva e o
contraoferta.deci o executare trebuie sa se plieze exact pe oferta caci daca e partiala nu
valoreaza acceptare deci va rog sa fiti atenti la concordanta ofertei cu acceptarea si la
pricipiul acesta ca executarea in anumite conditii are valoare de acceptare si de contract
valabil incheiat, are doar daca executarea corespunde exact ofertei.
Art 1187 spune ca oferta si acceptarea trebuie emise in forma ceruta de lege
pentru incheierea valabila a contractului,este o norma fireasca, logica pentru ca daca prin
definitie oferta presupune o initiativa de incheiere a unui contract in conditii foarte
concrete, initiativa care la simpla acceptare duce la formarea contractului, daca legea
impune anumite conditii ad validitatem ,oferta ca sa produca aceste efecte trebuie sa
indeplineasca conditiile de forma impuse de lege ca si acceptarea; de pilda o oferta de
donatie trebuie facuta in forma autentica si acceptarea si ea la fel.numai in aceste conditii
pot produce efecte.
Art 1188 se refera la oferta de a contracta la conditii pe care trebuie sa le
indeplineasca oferta, sunt cam aceleasi conditii ca in VCC in doctrina si practica
judiciara.Alin 1, o propunere constituie oferta de a contracta daca aceasta contine
suficiente elemente pentru formarea contractului si exprima intentia ofertantului de a se
oblige in cazul acceptarii ei de carte destinatar.Deci cu alte cuvine oferta trebuie sa fie
precisa si neindoielnica adica din cuprinsul ei trebuie sa rezulte dorinta ofertantului de a
incheiat la simpla acceptare a acestuia.Daca de pila intraduce reserve de genul,vand imobil
nu stiu unde la pretul X,si se adreseaza anumitor persoane, cu conditia de a mi se
comunica intr-un termen de Y, daca a acceptat sau nu conditiile respective,deci isi rezeva
dreptul de a mai zice odata DA sau NU.Aici e vorba de o oferta cu rezerva,deci care nu
produce efecte decat in conditiile pe care le-a prevazut ofertantul.Si va aminti exemplul de
la preentiune,e posibil un drept de preemtiune legala, proprietarul care doreste bunul sa
spuna vand bunul la pretul X sub conditia suspensiva de a nu exercita preemtorul dreptul
pe care il are conferit din lege,deci e vorba de o oferta cu rezerva deci o oferta valabila
doar pentru altcineva decat preemtorul.Alin 2, oferta poate proveni de la persoana care are
initiativa incheierii contractului care ii determina continutul sau,dupa imprejurari care
propune ultimul element esential contractului. Deci e vorba despre acele situatii in care
exista o ofeta,deci o propunere, A zice ca ii vine lui B un apartament la pretul de 100.000
E si B nu accepta la pretul acela dar zice c ail cumpara la 90.000 E,aici avem o aferta si cu
o contraoferta,deci ceea ce zice B nu e o acceptare caci nu se pliaza perfect pe ceea
propnerea lui A,dar A poate sa zica la randul lui ca doreste 95.000 E deci este o contra-
contraofetra deci se poate intampla de mai multe ori.La alin 3 spune ca contractul e valabil
chiar daca in final nu mai putem determina cine a fost ofertantul si cine a fost acceptantul,
deci trebuie numai sa se poata determina cu precizie care este ultima intelegere care va
produce efecte si va fi guvernata de intelegerea partilor.
Art 1189 propunerea adresata unor persoane nedeterminate,chiar daca este
precisa nu valoreaza ofeta ci, dupa imprejurari solicitare de oferta sau intentie de
negociere.De pilda daca la mica publicitate, o persoana zice vand vila la 100.000 E in
cartierul X;dat fiind faptul ca oferta se adreseaza unor persoane nedeterminate potrivit
acestui text ea nu valoreaza oferta deci contractul nu se considera incheiat cu primul
acceptant.Dar in acest exemplu la mica publicitate la imoblie nu respecta canditia formei
autentice;alt exemplu cand e facuta o oferta in forma autentica si se adreseaza unui grup
de persoane nedeterminat,de exemplu fac o oferta in forma autentica si o pun la un panou
de afisaj si zic ca inchei contractul in conditiile x cu privire la imobilul Y.este o oferta
care respecta cond.foma,in aceasta situatie din motive firesti caci nu ii este indiferent
ofertantului cu cine incheie contractul, poate fi vorba de conditii de solvabilitate de
onorabilitate care sunt importante, vine legiuitorul si spune ca acesta propunere nu
valoreaza oferta, dar ofertantul poate sa zica ca se adreseaza unor pers.nedeterm. sic a va
incheia contractul cu prima care accepta,deci norma este supletiva.Alin 2 se precizeaza
acest lucru ca propunerea valoreaza oferta daca rezulta din lege, uzante si neindoielnic
imprejurari cum v-am aratat.
Art 1190 Solicitarea de a formula ofert, adresata uneia sau mai multor
persoane determinate nu constituie prin ea insasi oferta de a contracta. E firesc,ca
atunci cand te adresezi unora si zici faceti-mi oferte nu ai facut o oferta ci e o cerere
de oferta sau o invitatie la negociere.
Art 1191,text de mare importanta; Alin 1, spune ca Oferta e irevocabila de indata ce
autorul ei se oblige sa o mentina un anumit termen.oferta este deasemenea irevocabila
cand poate fi considerate astfel in temeiul acordului partilor al practicilor stabilite intre
acestea, al negocierilor, al continutului ofertei ori uzantelor.Deci retinem la ca oferta cu
termen pe o luna de zile, aceasta oferta il tine pe ofertant asa cum rezulta din dispozitiile
exprese ale Alin 2, declaratia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce nicun
efect.Deci daca oferta a fost facuta cu termen chiar daca zice ofertantul ca nu mai vrea sa
incheie contractul,acceptarea duce totusi la formarea contractului.Singura obiectiune care
poate fi facuta e cea care priveste afirmatia ca oferta este irevocabila cand a fost
considerata astfel in temeiul acordului partilor.Poi daca exista un accord de vointa intre A
si B,A zice ca iti fac o oferta irevocabila pe termen de un an si B zice: bine ma gandesc si
vad eu daca accept.Aici e vorba de un pact de optiune deci nu mai e vorba de o oferta caci
e un act bilateral, daca exista o intelegere a partilor deja trecem din domeniul specific
actelor unilaterale unde se include oferta si trecem in categoria contractelor sau a
promisiunilor de contract.Deci aici chestiune aceasta cu acordul partilor este total
nepotrivita, dar ceea ce e important e ca oferta cu termen este irevocabila,cel care a
facut-o este obligat sa o respecte.Sigur ca oferta poare deveni caduca daca destinatarul
zice ca nu il intereseaza devine caduca astfel nu mai prduce efecte.
Art 1192 termenul de acceptare precizeaza ca termenul curge din momentul in care
oferta ajunge la destinatar, si e firesc sa fie asa ca si in VCC se considera ca oferta nu
produce efecte decat din mom. In care ajunge la destinatar si asta insemna ca pana la acel
moment putea fi retractata,deci se putea razgandi ofertantul sa zica nu mai mentin oferta
dar conditia era ca retractarea sa ajunga la destinatar inainte sau cel mai tarziu odata cu
oferta si in aceste conditii nu producea efect.
Art 1193 oferta fara termen adresata unei persoane absente- oferta fara termen de
acceptare,adresate unei persoane care nu este prezenta si o sa vedem ca in cazul
persoanelor prezente oferta chiar daca este fara termen si nu este urmata de acceptare pe
loc, nu mai produce efecte,art urmator prevede lucrul acesta.Deci - oferta fara termen de
acceptare,adresate unei persoane care nu este prezenta trebuia mentinuta un
termen rezonabil,dupa imprejurari, pentru ca destinatarul sa o primeasca sa o analizeze si
sa expedieze acceptarea.E rezonabil, in afara de prevederea ca acest termen include si
perioada de timp ca destinatarul sa prineasca oferta caci asta ne-ar duce cu gandul la
concluzia ca o astfel de oferta fara termen nu ar mai putea fi retractata inainte de a ajunge
la destinatar, ori aceasta idee este cu totul inacceptabila, sintagma pentru ca destinatarul
sa o primeasca ar trebui sa lipseasca.Se pot gasi unii care sa interpreteze ad litteram textul
si sa spuna ca o ofeta fara termen este obligatorie pentru ofertant din momentul in care a
fost trimisa, nu ne mai intereseaza alte considerente,deci trebuie sa fie continuta si sa nu I
se confere ofertantului, in aceasta ipoteza,posibilitatea sa se razgandeasca inainte ca oferta
sa ajunga la destinatar.Or o astfel de idee… nu cred ca la asta s-a gandit legiuitorul, cred
ca este o scapare,nu se poate accepta o astfel de idee ca nu ar avea nicio justificare logica/
juridica.Deci alin 1 e un text rezonabil,deci oferta care nu are niciun termen expres are
totusi un termen,termenul implicit,care este un termen rezonabil apreciabil de la caz la
caz.
Alin 2- revocarea ofertei nu impiedica incheierea decat daca ajunge la destinatar
inainte ca ofertantul sa primeasca acceptarea sau inaintea savarsirii actului sau faptului
care potrivit 1186 alin 2 determina incheierea contractului.Revocarea ofertei nu impiedica
formarea contractului adica incheirea lui decat daca ajuge la destinatar inainte ca
ofertantul sa primeasca acceptarea.Deja textul vine in contradictie cu disp. Alin 1; si
laAlin 3 ne spune ca ofertantul raspunde pentru prejudicial cauzat prin revocarea ofertei
inainte de epirarea termenului de la alin 1.Or raspunderea cand survine? Cand se
savarseste o fapta indezirabila pentru legiuitor, or in ipoteza asta avem teza de la Alin 1 ca
oferta fara termen are un termen rezonabil, Alin 2 ne spune ca poate fi retrasa in interiorul
termenului rezonabil si la Alin 3 ne spune ca chiar daca la Alin 2 poate fi retrasa in cand
prevazute acolo ea este culpabila si este tinut la daune interese.Deci e un text de neinteles,
cred ca textul de la Alin 1 era suficient; o astfel de reglementare rationala este in codul
elvetian al oblig si in esenta idea este ca oferta fara termen e considerata facuta pe un
termen rezonabil si daca are un termen chiar si fiind unul rezonabil stabilita prin
interpretare o astfel de oferta pe durata termenului rezonabil este obligatorie ca si oferta u
termen expres. Mi se pare perfect logic, perfect coerent, pe cand legiuitorul nostru a urmat
diferite “meandre” din care nu prea se intelege nimic.Deci a venit cu idea frumoasa de la
Alin 1,a contrazis-o la Alin 2 spund ca chiar daca are un termen rezonabil poate fi
revocata si daca poate fi revocata a mai si sanctionat-o cu daune interese considerand-o
fiind culpabila.Perfect illogic.In tara lui Eugen Ionescu si Urmuz legislatia poate fi de
aceasta natura.
Art 1194-oferta fara termen adresata unei persoane prezente, chiar daca oferta e
fara termen ea nu mai e valabila daca nu e acceptata pe loc.Alin 2 spune ca disp.se aplica
sic and oferta e comunicata prin telefon sau prin alte mijloace similare adica o comunicare
directa intre ofetant si destinatar.
Art 1195- caducitatea ofertei.Oferta devina caduca(lipsita de efecte) cand: A.
acceptarea nu ajunge la ofertant in termenul stabilit sau, in lipsa, in termenul de la art 1193
alin 1(termenul rezonabil).Ideea este ca daca a survenit acceptarea si nu ajunge la ofertant
la termenul stabilita, de pilda daca s-a obligat sa mentina oferta 3 luni in care trebuie sa
primeasca acceptarea si in acest interval de timp nu ajunge acceptarea atunci intervine
caducitatea.Vom vedea totusi ca atunci cand intarzierea nu este imputabila acceptantului,
din motive care nu ii sunt imputabile lui survine intarzierea, ofertantul poate sa considere
contractul format dar trebuie sa spuna imediat acest lucru caci altfel intervine caducitatea.
B.cand destinarul o refuza si v-am dat acest exemplu. ALin 2 prevede ca decesul sau
incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci cand natura
afacerii sau imprejurarile o impugn.Deci regula este ca decesul sau incapacitatea
ofertantului survenite intre momentul ajungerii ofertei la acceptant si momentul cand
primeste acceptarea nu produce consecinte asupra formarii contractului.Deci oferta ramane
valabila, sigur ca prin exceptie daca survine decesul sau incapacitatea de la caz la caz
oferta si acceptare nu mai pot duce la formarea contractului cand este vorba de contractele
intuitu personae,de pilda daca un regizor cunoscut s-a angajat sa faca un film si decedeaza
nu se mai poate forma in mod valabil contractul chiar daca acceptarea ajunge la ofertant
nu se mai poate forma contractul ca ala fiind decedat, nu se mai pune problema executarii
contractului.
Art 1196-acceptarea ofertei.Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare
daca indica in mod neindoielnic acordul sau cu privire la oferta, astfel cum aceasta a fost
formulata, si ajunge in termen la autorul ofertei.Dispozitiile 1186 raman aplicabile.Deci
idea este ca acceptarea trebuie sa se plieze exact pe oferta, ca numai in aceste conditii ea
este susceptibila de a duce la formarea contractului.Alin 2 prevede ceea ce deja v-am pus
ca tacerea sau inactiunea destinatarului decat atunci cand rezulta din lege(mandat),din
acordul partilor(deci ACORD nu o manifestare unilaterala de vointa),din practicile
statornicite intre acestea(contractul de lunga durata),din uzante sau din alte
imprejurari.Deci numai prin exceptie, altfel tacerea nu e acceptare.Asteapta o intrebare din
sala.Executarea e un fapt comisiv pe cand tacerea e un fapt omisiv.Executarea e o
comunicare implicita,tocmai aici este problema ca nu trebuie confundata acceptarea
implicitaprin executare cu tacerea,sunt lucruri diferite.Acceptarea tacita nu inseamna
tacere,tacerea e un simplu fapt de nonactiune, nu ma manifest nicicum pe cand ceea zice
articolul e ca trec la executare, deci ma manifest intr-un anumit fel si acea manifestare este
neindoielnic in sensul ca am acceptat oferta.Deci sa nu confundam acceptarea tacita cu
tacerea.
Art 1197-Raspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci cand: A.cuprinde
modificari sau completari care nu corespund ofertei(Contraoferta) B.nu respecta forma
ceruta anume de ofertant.Daca ofertantul a zis ca acceptare nu poate fi facuta decat in
scris, atunci nu mai poate intervene o acceptare tacita nu se poate trece la executare ca nu
respecta exact conditiile din oferta.Vorbeste Diana…Aici este vorba despre o forma pe
care o solicita ofertantul, si idea fiind ca acceptarea trebuie sa se plieze exact pe ce a zis
ofertantul,daca tu esti de accord cu esenta dar i-ai dat un telefon, ala poate sa vina sa zica
trebuia in scris, deci contractul nu e valabil format caci trebuie respectate exact conditiile
din oferta. C.Raspunsul ajunge la ofertant dupa ce oferta devine caduca.A ajuns dupa
expirarea termenului si nu mai produce efecte.Alin 2 Raspunsul destinatarului, exprimat
potrivit alin 1 poate fi considerat,dupa imprejurari,o contraoferta, ceea ce deja am precizat.
Art 1198-Acceptarea tardiva,chiar daca ajunge acceptarea peste termenul stipulat in
oferta,ofertantul poate sa accepte ca s-a format contractul dar trebuie sa-l anunte de indata.
Art 1199-Oferta sau acceptarea poate fi retrasa daca retragerea ajunge la
destinatar anterior ori concomitant cu oferta sau cu acceptarea.Am vorbit deja, regula
este unanim acceptata ca oferta nu produce efecte decat din momentul cand ajunge la
destinatar si acceptarii I se aplica acelasi regim.
Art 1200-Oferta, acceptarea si revocarea acestora produc efecte numai din
momentul in care ajung la destinatar chiar daca acesta nu ia cunostinta de ele din motive
care nu ii sunt imputabile. O idee ce a fost valabila si in VCC.Restul cu clauzele externe si
standard sunt specific contractelor comerciale nu insist asupra lor.
In NCC avem reglementari cu privire la promisiuni, pactul de preferinta(aici avem
numai o aluzie dispozitiile NCC care spune ca dreptul de preemtiune poate rezulta din
lege sau contract iar cel care rezulta din contract este chiar rezultatul unui pact de
preferinta.Este vorba de un accord de vointa prin care promitentul se angajeaza ca in cazul
in care vinde sa il prefere pe X in conditii egale de pret, deci e vorba de un drept de
preemtiune conventional.Dar la promisiunea unilaterala a pactului de optiune si a
promisiunii sinalagmatice avem norme exprese NCC, pactul de optine este definit 1278
NCC alin 1 ca fiind o conventie prin care una dintre parti se oblige sa ramana de legata de
propria declarative de vointa iar cealalta sa o poata accepta sau refuzaiar aceasta declaratie
se considera o oferta irevocabila si produce efecte prevazute la art 1191.Problema care e
discutabila in legatura cu aceste reglemantari este ca asa cum se observa inspirandu-se din
CC Italian, NCC reglementeaza ca fiind institutii distincte pactul de optiune care am vazut
cum e definit la art 1278 alin 1 NCC si promisiunea unilaterala.Noi am spus in VCC ca,
cel putin in opinia noastra ca pactul de optiune si promisiunea unilaterala sunt unul si
acelasi lucru, numai in ceea ce priveste evolutia istorica era o diferenta cu privire la
efectele unei astfel de promisiuni.Deci in conceptia traditionala, va reamintesc ca se naste
o obligatie de a face care daca nu este respectata de promitent e sanctionata cu daune
interese iar in conceptia contemporana se considera ca din promisiune rezulta chiar
consimtamatul la vanzare al promitentului asfel incat acceptarea duce la incheierea
contractului.NCC va spuneam ca urmand exemplul CC Italian,reglementeaza pe de-o
parte pactul de optiune(deci situatia in care exista angajamentul ferm al promitentului de a
vinde deci pune la dispozitie beneficiarului dreptul de opta intre a accepta oferta
irevocabila pe care a facut-o,situatie in care contractul se considera format si situatia in
care promitentul nu pune la dispozia beneficiarului consimtamantul la vanzare ci isi asuma
doar obligatia de a consimti ulterior la vanzare din disp. NCC rezultand ca in caz de refuz
se poate fi pronuntata o hotarare care sa tina loc de contract.Poi daca tot la incheierea
contractului tot la asta se ajunge,am tot citit in doctrina italiana incercand sa inteleg care e
subtilitatea reglementarii din CC Italian,cel putin pana acum nu am reusit sa inteleg,deci
nu o patrund nici pe cea din NCC,pentru c ace se va intampla in practica,poi, promisiunile
de contract daca o luam logic ce trebuie sa fie ele? Nu ar trebui sa fie ceva mai mult decat
oferta?!Promisiunea ar trebui sa fie mai mult decat oferta pentru ca exista cel putin din
partea uneia dintre cei care se inteleg un consimtamant la vanzare deci e cel putin
oferta,ori in cazul promisiunii unilateral ear trebui sa zicem ca ceea ce considera NCC ca
fiind promisiune unilaterala diferentiind-o de pactul de optiune, ar trebui sa zicem ca e mai
putin decat oferta pentru ca acceptarea nu duce la formarea contractului pentru ca dupa
aceia trebuie sa vina instant sa pronunte hotararea care sa tina loc de act autentic.Deci nu e
vorba decat de amanarea contractului.Intr-o situatie a pactului de optiune a pactului de
optiune ajung la incheierea contractului prin simpla acceptare, in cealalta situatie ajung la
formarea contractului prin pronuntarea hotararii.Deci dureaza ceva timp, ce rost are?eu nu
vad niciun rost,daca tot imparabil se ajunge la pronuntarea hotararii sa tina loc de contract
nu vad de ce s-a reglementat in felul asta.Pentru ca in practica ce se va intampla;partea
care doreste sa amane va zice domnule,eu nu am incheiat un pact de optiune(si aici se vor
administra probe), ci am incheiat o promisiune unilaterala.Deci cu alte cuvinte mai trag de
timp…Mi se pare un dezastru.Sigur ca la nivel teeoretic, cum tot explica doctrina italiana
ca intr-o parte avem consimtamantul promitentului dincolo nu avem trebuie sa survina etc.
sunt povesti teoretice .Trebuie sa ne gandim practice.Deci crad ca mai normal era sa se
reglementeze ca norma supletiva ceea ce este pactul optiune deci posibilitatea ca
promitentul sa-si assume angajamentul ferm de a vinde in anumite conditii, celelalt avand
dreptul de a se mai gandi daca mai accepta sau nu iar in situatia in care partile nu ar dori
sa se angajeze ferm, ar putea sa incheie orice alta conventie decat una care sa poata duce
direct la formarea contractului.Pentru ca in actuala configuratie a textelor, atat in cazul
pactului de optiune cat si in cazul promisiunii unilaterale rezultatul este acelasi,incheierea
contractului de vanzare.Numai ca o cale este directe alta cale este mai ocolita,rezultatul e
acelasi.Sigur ca si sub noua reglementare se mentine problema valabilitatii promisiunii
care nu indeplineste conditiile de forma pe care legea le impune pentru validitatea
contractului la care se refera.Aici trebe sa va spun ca exista o lupta la nivel legislative,de
pilda acum 1 an s-a modificat Legea 7/1996 privitoare la publicitatea imobiliara si s-a
prevazut prin text expres ca promisiunea nu e valabila decat daca indeplineste
conditiile…a durat o luna,deci regl.era fireasca cineva avand interesul…Sa vedeti ce se
intampla cu restituirile fostilor proprietary,au aparut tot felul de mostenitori, de acte sub
semnatura privata,incheiate nu se stie cand si intre cine,deci exista interese de genul
acesta.Ni s-a explicat ca in sudul tarii sunt situatii foarte numeroase in care s-au incheiat
astfel de acte.Poi bine legea se aplica numai pentru viitor,reglementarea normal se aplica
de acum inainte deci nu se aplica la cea din trecut.Cred ca se doreste mentinerea unei
penumbre in aceasta problema, va dati seama.
Data viitoare sa mai zicem cate ceva de promisiuni si despre anumite forme mai speciale
de vanzare,vanzarea pe incercate si pe gustate, vanzarea cu drept de razgandire, cu clauza
de arvuna sau de de dezicere,forma contractului de vanz, interpretare si probe,efecte
contract.
Cursul 8 – 18.11.2014
Astazi mi-am propus sa discutam pentru inceput unele forme speciale de vanzare
mai exact despre vanzarea pe gustate si vanzarea pe incercate, dupa care vom discuta
despre vanzarile cu drept de razgandire urmand ca apoi sa discuta despre efectele
contractului de vanzare si incepem cu efectul principal care este transferul proprietatii.
Sa vedem mai intai VANZAREA PE GUSTATE
Aceasta forma de vanzare este cunoscuta si sub regimul CC anterior care o
reglementa la art 1301. Acest text de lege se referea la anumite produse …si aici era
exemplificat cu vinul si uleiul si alte asemenea lucruri spunea textul care dupa obicei se
gusta inainte de a se cumpara caz in care spunea art 1301, vanzarea nu exista pana ce
cumparatorul n-a gustat si n-a declarat ca ii convin produsele respective. O reglementare
similara regasim si in NCC la art 1682 care in esenta spune acelasi lucru, nu mai
exemplfica cu vinul si uleiul dar rezulta din acest text de lege, ca exista situatii in care
vanzarea se face pe gustate situatie in care spune textul alin 1. “vanzarea sub rezerva ca
bunul sa corespunda gusturilor cumparatorului se incheie numai daca aceasta a facut
cunoscut acordul sau in termenul convenit ori statornicit prin uzante si in cazul in care un
asemena termen exista se aplica disp art 1681 (2)” (care reglementeaza vanzarea pe
incercate- e vb despre un teremen de 30 de zile in care se poate da rezultatul gustarii
respectiv al incercarii. Alin 2 al art 1682 spune ca “ daca bunul vandut se afla la
cumparator, iar acesta nu se pronunta in termenul prevazut la alin 1, vanzarea se
considera incheiata la expirarea termenului”. Ce rezulta din aceste dispozitii legale si cele
din CC anterior si cele din NCC, in esenta rezulta ca exista unele vanzari in care trebuie sa
existe, sa survina agrementul cumparatorului pana la momentul la care cumparatorul dupa
ce gusta sau dupa ce expira teremnul care are aceeasi valoare ca si acceptarea bunului
respecitv, vanzarea nu exista. Deci va rog sa retineti, in cazul vanzarii pe gustate
cumparatorul sau prezumtivul cumparator are dreptul de a fi de acord cu bunul adica sa
zica ca ii convine, l-a gustat si ii convine, sau sa spuna ca nu ii convine. Cand refuza,
vanzatorul nu are la dispozitie niciun mijloc pentru a-l obliga sa cumpere. Asta este
reglementarea de principiu. Aici sigur ca s-a pus problema ce natura juridica are aceasta
insitutie –vanzarea pe gustate. In doctrina clasica franceza s-a considera ca e vorba despre
o promisiune unilaterala de vanzare. E vorba despre o promisiunea unilaterala de vanzare
aici la vanzarea pe gustate? (In sala: Nu). De ce nu e o promisiunea unilaterala? Ce
presupune promisiunea unilaterala si ce lispeste daca spuneti ca nu? Pai nu e pormisiune
pentru ca nu exista un acord intre parti. Avem de-a face cu ce din partea vanzatorului? Cu
o oferta, nu? Si dat fiind faptul ca sub regimul NCC oferta este obligatorie, deci daca
exista oferta …adica din partea vanzatorului, manifestarea de vointa in sensul ca doreste sa
vanda…el trebuie sa astepte timpul necesar ca celalalt sa zica daca e de acord sau nu cu
achizitionarea bunului. In situatia in care survine acordul din partea celui careia I se
adreseaza oferta, atunci se formeaza contractul de vanzare cu efecte pentru viitor, nu?
Sigur ca s-ar putea pune problema ce se intampla in ipoteza in care cele doua parti nu se
afla in acelasi loc, deci nu comunica direct sau nu comunica direct prin mijloacele
specifice de comunicare la distanta, nu? De pilda i s-a dat bunul spre gustare
prezumtivului cumparator, are la dispozitie acel termen de 30 de zile ca sa zica daca
accepta sau nu vanzarea si sa zicem ca in interiorul termenului de hotaraste sa
achizitioneze bunul…ii convine, a gustat si ii place..vrea sa il cumpere. In aceasta ipoteza
se poate pune problema cand se naste contractul? Cand survine acceptarea? sau la un alt
moment? Deci trebuie sa ajunga la ofertant, nu? Deci se aplica regulile de drept comun.
Vedeti ca potrivit dispozitiilor textului de lege care reglementeaza NCC vanzarea pe
gustate, art 1682, in poteza in care se scurge termenul de 30 de zile prevazut de lege si nu
survine un raspuns din partea celui careia i se adreseaza oferta, textul de lege spune ca
vanzarea se considera incheiata. In ce situatie ne aflam aici? Dat fiind faptul ca vanzarea
se considera incheiata desi…(intervine cineva din sala). Este mai mult decat acceptare
tacita…este o situatie in care tacerea produce efecte juridice, nu? Pt ca am vazut ca in
principiu tacerea nu are efecte juridice, dar prin exceptie in anumite cazuri anume
prevazute de lege- si aici avem un astfel de caz, iata ca vanzarea se considera inchieta…si
aici la ce moment se considera incheiata vanzarea? La momentul expirarea termenului!
Deci aici nu mai e necesar sa comunice, nici nu exista o acceptare expresa, deci nu se pune
problema ca acceptarea sa ajunga la ofertant, astfel incat la expirarea termenului pur si
simplu contractul se considera a fi incheiat. Vedeti ca in CC anterior se exemplifica uleiul,
vinul…existau unele discutii in practica judiciara si in doctrina, care sunt bunurile care
sunt supuse gustarii si care nu sunt. Acum dvs stiti ca..de pilda mergeti la magazin si acolo
produsele astea sunt preamablate, nu? Sigur ca se mai vand si in vrac dar mai rar…si cand
nu se vand vrac, deci nu puteti sa gustati direct, se pune intrebarea daca aveti dreptul sa
deschideti sticla sa gustati sau nu? Nu, nu aveti. De ce nu se apliaca dipozitiile astea
referitoare la vanzarea pe gustate? (..in sala) Da, dar uneori ati vazut ca se ofera spre
vanzare diferite produse, cand se face promovarea anumitor produse… in cadrul acestor
magazine, poti sa gusti daca vrei, nu? Dar problema pe care va rog sa o retineti este ca in
cazul vanzarii pe gustate contractul nu se formeaza decat atunci si daca cumparatorul vrea.
Daca nu vrea nu poate fi obligat sa incheie acest contract. Va spuneam ca aceasta regula
este de principiu pt ca unele nuantari se fac in legatura cu vanzarile comerciale. Aici sigur
ca se poate pune problema exercitarii abuzive a dreptului de a refuza incheierea
contractului, nu?...daca produsele corespund si se demonstreaza ca sunt intrunite conditiile
abuzului de drept care acum sunt reglementate expres in NCC…exista 2 forme de abuz de
drept…daca sunt intrunite conditiile cerute de lege pt abuzul de drept, in vazarile
comerciale refuzul ar putea fi sanctionat uneori pe acest temei. Aici subiectivitatea nu mai
este nelimitata, cum se intampla in cazul particularilor, ci se aplica regulile din comert
astfel incat daca se dovedeste ca refuzul este unul discretionar, care il prejudiciaza pe
ofertant, atunci pot surveni formele de sanctionare a abuzului de drept.(intrebare in sala)
Da, la aceasta ipoteze se refera textul, deci cand cumparatorul a luat bunul la el si il tot
degusta…desi aici problema e ..sigur ca asa intre particulari e greu de imaginat sa iei sa
zicem o sticla de vin acasa si sa tot degustiti…dar se poate intampla pt ca aceste forme de
vanzare pe gustate sunt foarte raspandite…mai ales in Franta la comertul de vinuri, acolo
survin astfel de discutii, astfel de intelegeri si sigur ca in esenta in momentul in care
cumparatorul declara ca este de acord, adica ii place bunul si de declara de acord cu ideea
de a cumpara, sigur ca aici trebuie sa facem unele distinctii…pt ca daca gusta asa fara sa
existe un angajament din partea vanzatorului…”uite iti dau cantitatea asta de bun la pretul
cutare”…deci cand exista o oferta propriu-zisa, atunci acceptarea care survine in ipoteza in
care exista doar asa o propunere generica…”uite am vinul asta, nu vrei sa cumperi?” si
fara sa existe un acord cu privire la cantitate si pret cel caruia i se adreseaza aceasta
propunere gusta si zice…”da imi convine”. Daca zice da, ii convine, in aceasta ipoteza ce
se intampla? Ce raport juridic se naste intre parti? Sau nu se naste niciun raport? (rasp in
sala)…se perfecteaza vanzarea? Care e obiectul si care e pretul? (in sala) Eventual…deci
nu se poate considera vanzarea incheiata aici pt ca nu sunt intrunite conditiile ofertei, deci
va rog sa fiti atentnti! LA oferta trebuie sa existe o propunere care sa se refere la un anumit
bun, la o anumita cantitate cand e vb de bunuri de gen trebuie sa spuna cantitatea si sa
spuna pretul, daca nu avem aceste elemente eventualul acord al celui caruia I se adreseaza
propunerea nu are intrunitee= conditiile ca sa se nasca in mod valabil contractul de
vanzare. Deci despre nasterea constractului putem vb atunci cand propunerea din pareta
vanzatorului este una care intreuneste conditiile oferte, altfel ne aflam in faza prealabila
incheierii contractului de vanzare, deci nu se poate sustine ca se naste contractul cu
efectele corespunzatoare.
Trebuie facute corelatii intre vanzarea pe gustate si vanzarea dupa mostra sau
esantion. Avem text in NCC care se refera la aceasta problema, art 1680, care spune ca la
vanzarea dupa mostra sau model, proprietatea se stramuta la momentul predarii bunului!
Dar sigur ca textul nu ne spune ce inseamna vanzarea dupa mostra sau model…in esenta
este vorba despre acele situatii in care obiectul vanzarii il constituie bunul de gen de
regula…sa zicem o cantitate de vin sau se ulei sau de ce vreti dvs…si pentru a se verifica
daca ceea ce a inteles sa achizitioneze cumparatorul, corespunde cu ceea ce ii furnizeaza
vanzatorul, se preleva un esantion (deci o mica parte din produsul respectiv), se introduce
intr-un recipient si de obicei se da in pastrare unei entitati neutre…deci care nu apartine
nici de vanzator nici de cumparator, astfel incat in situatia in care se face predarea (deci s-
a incheat sa presupunem contractul, s-au inteles partile cu privire la bun, la pret, se
realizeaza productia…sa zicem productia de vin a anului nu stiu care si urmeaza predarea
conform regulilor aplicabile in materie de vanzare). In aceasta ipoteza, esantionul sau
mostra respectiva, la ce ajuta? La verificarea faptului daca ceea ce preda vanzatorul
corespunde exact cu ceea ce a format obiectul acordului de vointa al partilor. Si aici
trebuie sa fim foarte atenti! Pentru ca asa cum s-a intamplat intr-o speta, solutionata de
instantele franceze, in acea ipoteza, un magazin de desfaceri din asta…auchan sau
carrefour sau care vreti dvs, si-a trimis reprezentantii la un producator ( la un podgorean),
s-a gustat acolo un anumit esantion de vin, s-a prelevat mostra iar ulterior s-a si facut
predarea cantitatii de vin contractate. Si s-au ivit unele discutii intre partile contractante
pentru ca ceea ce a livrat vanzatorul corespundea cu ceea ce s-a prelevat cu ocazia gustarii
si prelevarii mostrei respective, numai ca pus in sticla vinul respectiv…avea anumite
depunderi dar gustul corespundea…si in aceasta ipoteza s-a pus problema daca
cumparatorul poate sa ceara desfiintarea contractului pe motiv ca nu s-a predat ceea ce au
convenit partile? Solutia a fost ca in aceasta ipoteza vanzarea este valabila pentru ca fiind
vorba despre o vanzare pe gustate, contractul s-a format in mod valabil la momentul cand
a survenit acordul initital (deci asupra cantintatii de vin, a pretului si s-a gustat si
reprezentantii cumparatorului au zis “da, imi convine”…atunci s-a format contractul) iar
ceea ce s-a intamplat ulterior este o problema care tine de predarea conforma sau
neconforma…ori aici in discutie punandu-se reprezentantii legali (avocatii firmei
cumparatoare) si-au intemeiat actiunea pe ideea ca vanzarea nu s-a format in mod valabil.
Ori intemeiarea actiunii pe aceasta ideea a fost respinsa pt ca asa cum a retinut casatia
franceza, in speta respectiva contractul se formase deja valabil la momentul initial si ceea
ce putea fi eventual pus in discutie dar nu a fost pus de avocatii cumparatorului, era
predarea conforma sau neconforma, ceea ce nu s-a solicitat in speta respectiva. Stiti ca in
procesul civil, conform principiului disponibilitatii instanta trebuie sa se pronunte pe ceea
ce cer partile. Deci daca s-a zis “domnule nu e valabil contractul ca nu s-a format
vanzarea, ca nu a existat acordul de vointa” ori demonstrandu-se ca a existat acordul de
vointa, pe acest temei actiunea a fost respinsa. Deci ceea ce trebuie sa retinenti este faptul
ca in ipoteza in care avem de-a face cu o vanzare pe gustate si se preleva si o mostra (sau
un esantion) pt verificarea predarii conforme, vanzarea se considera formata la momentul
acordului de vointa (deci cand se gusta produsul respectiv si cumparatorul se declara de
acord cu gustul…ii place, e de acord cu pretul e de acord cu cantitartea….deci atunci s-a
format vanzarea in mod valabil) Ceea ce urmeaza ulterior este o problema care nu mai tine
de formarea contractului pt ca in aceata ipoteza deja contractul este format cand s-a
realizat acordul de vointa…ceea ce se poate discuta este daca s-a facut sau nu predarea
conforma care este o chestiune care priveste executarea contractului. Deci s-a trecut din
faza incheierii valabile a contractului in faza executarii. Si atunci sigur ca se face
comparatia intre esantion si ceea ce s-a livrat. Daca nu corespunde ceea ce s-a livrat cu
esantionul asupra caruia s-a realizat intelegerea, survin consecintele predarii nevonforme
despre care vom discuta data viitoar…dar in discutie nu este incheierea contractului ci
executarea valabila a acestuia.
O alta forma aparte de vanzare este aceea a VANZARII PE INCERCATE. Si
aceasta forma de vanzare era cunoscuta sub regimul CC anterior, art 1302 spunea ca
“vanzarea facuta pe incercate depinde de rezultatul incercarii” Deci ne aflam in situatia in
care exista un acord de vointa asupra bunului care formeaza obiectul contractului de
vanzarea, de obicei astfel de vanzari se incheie cu privire la animale, la hainele facute la
comanda sau in cazul produselor informatice. Aici trebuie sa fim foarte atentit pt ca de
pilda v-ati putea intreba “pai bine domnule, ma duc la magazinul de confectii si incerc un
costum si costumul imi vine perfect, e chiar pe masura mea, totul este in regula” Potrivit
reglementarii din art 1302 CC anterior si respectiv art 1681 din NCC, in cazul in care
bunul care formeaza obiectul intelegerii corespunde standardelor, deci nu i se poate
reprosa nimic, atunci se considera ca vanzarea s-a format. Si va intrebati de ce cand
probati un costum la confectii, va vine perfect…poate vanzatorul sa va zica plateste bunul
pt ca iata, corespunde…incercarea e pefecta, deci s-a incheiat vanzarea, plateste costumul.
In aceasta ipoteza nu avem de-a face cu o vanzare pe incercate, aici avem de-a face cu o
oferta. Incercarea pe care o faceti este doar sa vedeti daca va vine bine… si daca aveti bani
cumparati si daca nu, nu cumparati. Deci aici nu exista nicio obligatie din partea celui care
incearca ca sa incheie contractul. Despre vanzarea pe incercate este vorba despre acea
situatie in care partile realizeaza o intelegere ferma cu privire sa zicem la un anumit
produs informatic…”asta ii produsul, asta este pretul” incercarea se face numai pentru a
vedea daca corespunde paramentrilor pe care trebuie sa ii aiba produsul respectiv. In
aceasta ipoteza a vanzarii pe incercate, spre deosebire de vanzarea pe gustate…aici
cumparatorul nu mai este in situatia in care poate dupa cum vrea el sa accepte sau sa nu
accepte…pentru ca in cazul vanzarii pe incercate, daca obiectiv produsul corespunde
standardelor, fie convenite, fie standardelor legale, vanzarea se considera incheiata cu
efecte de la data acordului initial. Aici este vorba despre o vanzare sub conditie
suspensiva. Deci incercarea aceasta despre care vorbim aici este o conditie, deci un
eveniment viitoar si nesigur care consta in faptul daca bunul corespunde standardelor …si
daca corespunde inseamna ca s-a indeplinit conditia si cu efecte de la data acordului de
vointe initital, contractul de vanzare se considera incheiat. A nu se confunda aceasta forma
de vanzare cu alte situatii care sunt oarecum asemanatoare. De pilda daca o sociateate
comerciale, sau o institutie de stat sa zicem care doreste sa achizitioneze un numar de
autoturisme de teren …sa spunem politia sau inspectoratul silvic ca sa-i urmareasca pe
hotii de lemne…si doreste sa achzitioneze un numar de masini cu care sa isi poata
indeplini atributiile de servicii …si pt a vedea daca corespunde o anumita marca la care sa
zicem ii convine pretul, achizitioneaza un astfel de autoturism si incepe sa-l foloseasca. In
aceasta ipoteza avem de-a face cu o vanzare propriu-zisa care are ca obiect autoturismul
respectiv. Incercarea despre care discutam nu este una care corespunde cu incercarea in
cazul vanzarii pe incercate! In exemplul pe care vi l-am dat avem de-a face cu o vanzare
pura si simpla…deci nu cu o vanzare conditionala cum este cea la care se refera textele
care reglementeaza vanzarea pe incercate, astfel incat nu trebuie sa cadem in greseala de a
crede ca aici avem de-a face cu ceea ce codul numeste vanzare pe incercate la art 1681
NCC.
De asemenea daca sa zicem exista un acord intre o persoana fizica si un dealer auto care
desface o anumita marca de autoturisme, in sensul ca cel care doreste sa cumpere, cumpara
marca cutare, modelul cutare pe pretul cutare si in stocul dealerului exista 10 autoturisme
din modelul respectiv si intelegerea este ca cel care doreste sa cumpere sa incerce cele 10
masini sa isi aleaga una dintre ele. In aceasta ipoteza avem de-a face cu ce? E o vanzare pe
incercate? Sau nu? (in sala) Deci nu orice incercare este o vanzare pe incercate, deci
trebuie sa retinem lucrul asta. Ca sa fie vanzare pe incercate trebuie sa avem de-a face cu
un acord ferm la incheierea unui anumit contract de vanzare (deci precis, care are un
anumit obiect si un anumit pret), incercarea fiind doar o conditie suspensiva a vanzarii
respective, nu? Daca indeplineste standardele cerute, vanzarea se considera incheiata de la
momentul initital, ori in exemplul pe care vi l-am dat , in care dealerul are 10 autoturisme,
cumpartorul zice “incerc si care imi place pe acela il cumpar”, spuneati ca nu e vanzare pe
incercate…de ce? Asa, deci e vanzare cu drept de alegere sau cu obiect alternativ. Aici
poate sa aleaga vanzatorul (aici profu a gresit…cumparatorul cred ca a vrut sa zica) oricare
dintre cele 10 masini, dar acordul este ferm, avem de-a face cu o vanzare pura si simpla,
deci nu una sub conditie asa cum exista in cazul in care este vorba despre o vanzare pe
incercate propriu-zisa. Deci iata ca aceste forme mai aparte de vanzare care erau
reglemenate in CC anterior, le regasim si in NCC.
Trecem mai departe sa vorbim despre VANZARILE CU DREPT DE
RAZGANDIRE. Sigur ca in principiu, asa cum stiti foarte bine, vanzarea este un contract
translativ de proprietate. Si principiul este (regula generala) ca transferul de proprietate de
la vanzator la cumparator este unul definitit, nu? Deci daca ai achizitionat sa zicem un
autoturism…l-ai cumparat…in acea ipoteza in principiu nu poti sa te razgandesti ulterioir
si sa zici “ia-ti bunul inapoi, da-mi bani pt ca nu imi convine” Deci in principiu vanzarea
realizeaza un tranfer de prop definitiv. Exista insa si exceptii de aceasta regula si anume
exista vanzarile cu optiune de rascumparare sau cu pact de raspumparare (cum era
denumita institutia sub reglementarea CC anterior) este vorba apoi despre vanzarile
incheiate cu consumatorii, in afara spatilor comerciale sau la distanta si despre vanzarea cu
clauza de dezicere sau clauza de arvuna. Sa vedem fiecare dintre aceste forme de vanzare
care dau dreptul la razgandire.
Mai intai VANZAREA CU OPTIUNE DE RASCUMPARARE (sau vanzarea cu
pact de rascumparare). Institutia era cunoscuta si sub CC anterior, fiind regelemenatat la
art 1371-1386. Era vb in esenta despre ceea ce se numea un retract conventional. In cazul
acestei vanzari, textele pe care le-am evocat permiteau vanzatorului ca intr-un anumit
interval de timp sa se razgandeasca. Deci transmitea proprietatea, primea pretul si
intelegerea era ca in interiorul termenului stipulat in contract, care nu putea fi mai mare de
5 ani, vanzatorul sa poata sa isi reia bunul. Era vorba despre o conditie rezolutorie, care
opera in ipoteza in care vanzatorul se razgandea. Sigur ca practica demonstreaza ca exista
interese pentru incheierea unor asemenea forme de vanzare, au existat si anterior si exista
si in prezent. Trebuie sa stiti ca sub regimul CC anterior, la un moment dat prin 1931 (deci
cand incepuse mare criza economica din 1930-1933, imprejurari in care cei care luau
imprumuturi, garantau restituirea imprumuturilor cu tranferul propietatii, tranferul
provizoriu al proprietatii catre cei care acordau imprumuturile,…si s-a ajuns la concluzia
ca cei care acordau imprumuturile profitau de o maniera inacceptabila, pt ca dadeau ca
imprumut sa zicem suma X si pretul…adica imprumutul pe care trebuia sa il resitutie cel
care a fost cumparator era foarte oneros…ascundau dobanzi care depaseau dobanda
legala…astfel incat de ajunge ca cel care a vandut sa fie defavorizat in fata celuilalt care
acorda imprumutul si pe urma optinea avantaje foarte mare). Si in aceste conditii
economice legiuitorul a ajuns la concluzia ca e mai bine sa abroge textele care
reglementau vanzarea cu pact de rascumparare. Deci art 1371-1386 CC anterior au fost
abrogate. Sigur ca ulterior, s-a pus problema daca in conditiile in care actul normativ care
abrogase dispozitiile din codul civil anterior referitoare la vanzarea cu pact de
rascumparare, a fost la randul sau abrogat, daca se mai pot incheia vanzari cu pact de
rascumparare…Si nu foarte de mult, dupa 1989 s-a ajuns la concluzia ca in aceste conditii
in care actul normativ care abrogase textele din CC care se refereau la vanzarea cu pact de
rascumparare au fost la randul lor abrogate. Sigur ca asta nu putea duce la repunerea in
vigoare a textelor abrogate, ca stim foarte bine ca o norma juridica abrogata ramane
abrogata pt totdeauna, dar pt ca regelementarile ulterioare nu au mai reluat prevederea
potrivit carea orice vanzare cu pact de rascumparare este nula absolut… s-a ajuns la
concluzia ca ea e posibila. Si iata ca in NCC aceasta institutie este reglementata. Deci la
ora actuala vanzarea cu optiune de rascumpare, ii spune in NCC, aceasta este reglementata
la art 1758-1762. Sa vedem ce spun aceste texte de lege. Art 1758 care se refera la notiune
si la conditiile in care se incheie aceasta vanzare, spune la alin 1 ca “vanzarea cu optiune
de rascumparare este o vanzare afectata de conditie rezolutorie prin care vanzatorul isi
rezerva dreptul de a rascumpara bunul sau dreptul transmis cumparatorului”. Alin 2
spune ca “optiunea de rascumparare nu poate fi stipulata intr-un termen mai mare de 5
ani, daca s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani” . Deci ceea
ce trebuie sa retinem este faptul ca astfel de vanzari pot fi incheiate in mod valabil la ora
actuala si ca aceste vanzari sunt afectate de o conditie rezolutorie care consta in
posibilitatea ca cel care a vandut sa isi rascumpere bunul…sigur ca in conditiile in care
restiutie pretul pe care l-a primit, dobanzile legale si cheltuielile facute de cumparator cu
ocazia vanzarii. Dar pentru ca sa se termine cu tendintele speculative, art 1762 din
NCC…trebuie sa stiti ca si in zilele noastre s-au incheiat astfel de vanzari cu optiune de
vanzare… si inainte de intrarea in vigoare a NCC…si cele mai multe dintre aceastea
ascundeau imprumutul cu dobanzi mult peste dobanda legala…si pt a contracara aceste
tendinte speculative inacceptabile, art 1762 din NCC spune asa “in cazul in care diferenta
dintre pretul rascumpararii si pretul platit pt vanzare depaseste nivelul stabilit de lege pt
dobanzi, pretul rascumpararii va fi redus la pretul platit pt vanzare” Deci in
aceste conditii, orice speculatii, orice imprumuturi speculative garantate cu transferul
proprietatii nu mai sunt functionale pt ca daca se demonstreaza (si lucrul asta este usor de
demonstrat) diferenta intre cele doua preturi depasteste nivelul dobanzii legale maxime
care ar fi putut fi perceputa de cel care a acordat imprumutul, in acea ipoteza, pretul la care
se poate face rascumpararea este cel al dobanzii maxime (sigur ca adaugand si cheltuielile
lucrarii care eventaul au fost facute de vanzator). Deci ceea ce trebuie sa retinem este
faptul ca legea permite astfel de vanzari si legiuitorul si-a luat si masuri de prevedere
pentru a combate tendintele speculative. La art 1759 din NCC se prevad conditile in care
se poate exercita aceasta optiune. Alin 1 spune ca “exercitarea optiunii de rascumparare
de catre vanzator se poate face numai daca acesta restiutie cumparatorului pretul primit
si cheltuielile pt incheierea contractului de vanzare si realizarea formalitatilor de
publicitate” E firesc, nu? Ca sa nu se realizeze o imbagatire fara justa cauza. La alin
2 “exercitarea optiunii il obliga pe vanzator la restiutirea catre cumparator a cheltuielilor
pt ridicarea si transportul bunului, a cheltuielilor neceasre precum si a celor utile,insa in
acest din urma caz numai in limita sporului de valoare” Deci exista posibilitatea
indemnizarii reciproce intre cele doua parti pt a se evita ca una sa profite in mod
inechitabil de exercitarea dr de optiune. La alin 3 se spune ca “in cazul in care vanzatorul
nu exercita optiunea in termenul stabilit, conditia rezolutorie care afecteaza vanzarea este
considerata a nu se fi indeplinit, iar dr cumparatorului se consolideaza” Deci daca a
expirat termenul prevazut in contract sau termenul maxim de 5 ani prevazut de lege,
vanzarea este de neclintit…deci nu mai poate veni vanzatorul sa exercite optiunea de
rascumparare. Sigur ca se pune problema ce natura juridica are acest drept al vanzatorului
de a opta pentru desfiintarea vanzarii. Aici s-au afirmat diferite opinii dar cea mai potrivita
cred ca este cea care spune ca in esenta este vorba despre un drept potestativ, nu? Este vb
despre o situatie in care una dintre parti e stapana contractului respectiv, deci daca vrea il
mentine in vigoare, (deci nu exercita optiunea de rascumparare vanzatorul) daca doreste
exercita astfel incat contractul se desfiinteaza. Sigur ca anumite nuantari se pot face pt ca
desi este vb despre un dr potestativ, in anumite cazuri si in anumite conditii s-ar putea
pune problema exercitarii abuzive a acestui drept, nu? Daca de pilda se dovedeste ca a
exercitat pactul de rascumparare pentru a-i cauza un prejudiciu celeilalte parti contractante
(deci cumparatorului) in acea ipoteza…sigur ca pe temeiul sanctionarii abuzului de drept
rascumpararea nu va primi efecte…dar sigur ca astfel de situatii sunt exceptionale.
Principiul este ca atunci cand s-a incheiat o astfel de vanzare, vanzatorul este liber sa
opteze pentru desfiintarea contractului, asta fiind exceptie de la regula potrivit carea
transferul proprietatii in contractul de vanzare este definitiva.
O a doua categorie de vanzari care sunt supuse desfiintarii in conditiile manifestarii
de vointa din partea uneia dintre partile contractante, sunt cele care se refera la
VANZARILE INCHEIATE INTRE ROFESIONISTI, (in calitate intre vanzatori) si
PARTICULARI (sau consumatori- in calitate de cumparatori). Aici au existat
reglementari. De pilda OG 106/1999 care se referea la contractele incheiate in afara
spatiilor comerciale si OG 130/2000 privind protectia consumatorilor la incheierea si
executarea contractelor la distanta. Aceste acte normatie trebuie sa stiti ca in prezent sunt
abrogate. S-a adoptat o noua reglementare: OUG 34/2014 care a trebuit adoptata de
legiuitorul roman pentru ca eram in situatia sa fim sanctionati de UE pt netranspunerea in
dr intern a unor directive care se refereau la aceste probleme. Deci ceea era reglementat in
cele 2 acte normative este acum reglementat in OUG 34/2014. Ceea ce trebuie sa retinem
este ca termenul in care cumparatorul se poate dezice de contract, (deci poate renuntat la
contract) este de 14 zile. In esenta vedeti ca este vorba despre acele situatii in care se
incheie contracte de vanzare in afara spatiilor comerciale, sau la distanta (deci cand
cumparatorul nu vine direct in contact cu bunul) sau cand e vb in afara spatiilor comerciale
( e vb despre acele situatii in care pe strada sau acasa vine un comis-voiajor si te bate la
cap pana cand cumperi si pe urma cumperi si pe urma regreti). Si dat fiind faptul ca astia
sunt foarte persuasivi si profita de cunostintele si informatiile pe care le au si tehnicile de
vanzare, te surprind intr-un moment de slabiciune, astfel incat cumperi si pe urma iti dai
seama ca nu vrei. De aceea in ideea de a-i proteja pe cei care se hotarasc sa cumpere in
aceste conditii, legea le permite sa se razgandeasca, sigur cu conditia de a resituti bunul
(deci bunul nu ramane la cumparator). Aceasta OUG 34/2014 prevede in amanunt
conditiile in care se face restiutire, deci nu insistam asupra acestor chestiuni. Retineti ca
exista aceasta posibilitate care este reglementata cum va spuneam in detaliu in acest act
normativ. Pauzaaaa!!!!!!!!
Trecem sa discutam despre vanzarea cu clauza de dezicere sau clauza de arvuna.Si sub
regimul VCC si sub regimul NCC este permisa incheierea unei vanzari in care partile sa
stipuleze in favoarea uneia sau a ambelor parti drepul de a se dezice de contract intr-un
anumit termen de la data inchierii acestuia.Deci in esenta, dezicerea sau dr. de dezicere
consta in posbilitatea conferita prin contract, deci retinem ca este vorba despre o clauza
contractuala speciala, prin care se da dreptul ca intr-un termen determinat sau
nedeterminat , una sau alta (sau ambele parti) sa se dezica de contract, sigur asta ducand la
desfintarea contractului si la restituirea prestatiilor.Deci aici vedeti spre deosebire de pilda
de dr. de retractare al cumparatorului consummator in raportul cu vanzatorii profesionisti
care are dr. de a se dezice de contract datorita prevederilor legii speciale in acest sens , aici
avem de-aface cu clause contractuale, deci trebuie sa rezulte din cuprinsul contractului ca
exista acest dr. de dezicere. Aicea , ceea ce prevaleaza este principiul libertatii
contractuale, caci in masura in care partile pot incheia contractul, in aceeasi masura prin
acordul lor de vointa pot sa isi acorde dreptul de a se dezice de contract, pot avea aceste
interes si o sa vedem care sunt cazurile practice in care exista astfel de interese.O
problema care s-a pus a fost daca dr. acesta de dezicere poate fi acordat numai contra platii
unei sume de bani sau contra unor consecinte patrimoniale sau daca poate fi acordat si fara
plata unei sume de bani.Un timp s-a sustinut ca acest drept nu poate fi acordat decat contra
platii unei sume de bani , dar ulterior si mai recent se admite ca poate fi acordat si cu titlu
gratuit.Deci retinem principiul ca partile pot stipula in contractul de vanzare dr. uneia sau a
alteia ( sau a ambelor parti) de a se razgandi, de a se dezice de contract.A nu se confunda
vanzarea cu clauza de dezicere cu vanzarea cu optiune de rascumparare.Acolo este vorba
despre o situatie in care exista o clauza rezolutorie, dr, vanzatorului de a se rasgandi si de
a-si relua bunul, aicea este vorba despre o clauza contractuala de dezicere.Sa vedem care
sunt raporturile dintre dezicere , vedeti ca denumirea de dezicere compoarta si dreptul de a
se desprinde unilateral de contract si tot dezicere se numeste si suma de bani care de regula
se plateste pentru a optine libertatea de a se elibera de contract.Deci trebuie sa avem in
vedere contextual in care vorbim despre dezicere.
Trebuie sa vedem care sunt aporturile dintre dezicerea acordata prin contract si clauza de
arvuna.Clauza de arvuna era reglem. si in VCC la Art.1297-1298 si este reglem. si in NCC
la Art.1544-1546. In esenta , ceea ce trebuie sa retinem este ca in contractile de vanzare ,
partile pot stipula ,deci printr-o clauza contractuala, ca una dintre ele sau ambele ca semn
al incheierii contractului sa plateasca celeilate o suma de bani sau sa ii predea o cantitate
de bunuri fungibile cu stipulatia ca in cazul in care cel care a platit suma se dezice de
contract sa fie obligat sa o piarda (deci suma sa ramana castigata de cealalta parte) , sau
daca dreptul dezicere este stipulate pt . cel care primit suma sau cantitatea de bunuri
fungibile sa restituie celelilate parti 2x sumei care a primit-o, suma care se numeste
arvuna.
Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca dpdv legislativ , exista 2 posibilitati ca aceasta
clauza de arvuna sa aiba un rol confirmatoriu asa cum se intampla in dr. Roman, se
intampla si sub reglem. anterioara , se intampla si sub reglem. actuala , asta ce
inseaamna??? Inseamna atunci cand partile au stipulat o clauza de arvuna in contract se
considera ca aceasta joaca rolul doar de a confirma angajamentul la incheierea
contractului respective.Dar exista si alte sisteme dr. , cum este cazul codului civil Francez
, in care arvuna joaca un rol de dezicere.Deci in dr. francez cand partile stipuleaza o
clauza de arvuna si nu prevad altceva se prezuma ca este vorba despre o clauza de
dezicere, deci o clauza care da dreptul celui in favoarea careia a fost stipulata sa denunte
unilateral contractul, deci s ail desfinteze prin vointa lui unilaterala in timp ce in dreptul
nostrum se considera ca daca s-a stipulate o clauza de arvuna fara o alta prevedere, ea nu
joaca rolul de dezicere , adica nu ii da dreptul celui in favoarea careia a fost stipulate sa
denunte unilateral contractul ci ii da dreptul doar de …joaca rolul doar de clauza penala,
fiind vorba despre o despagubire precalculata de parti pentru cazul in care nu mai vrea sa
indeplineasca obligatia, si-a platit arvuna , suporta consecintele desfintarii contractului la
cererea celeilalte parti.Deci cand arvuna joaca rol de dezicere atunci cel in favoarea careia
e stipulata clauza poate sa se delimiteze de contract, sigur ca suportand consecintele
respective daca a platit arvuna o pierde, cealalta parte o pastreaza, cand e vb despre rolul
de dezicere al arvunei, dezicerea este imparabila, deci cealalta parte nu se poate opune
manisfestarii de vointa a celui care nu mai doreste sa mentina contractul.Cand este vorba
despre o arvuna cu rol confirmatoriu cel in favoarea careia e stipulate caluza nu mai poate
sa denunte unilateral contractul, cealalta parte avand dreptul de a cere fie executarea silita,
fie dat fiind faptul ca cealalta parte nu isi indeplineste obligatiile sa afiseze raspunderea
contractuala a acestuia si cu titlu de clauza penala , suma care a platit-o sa o piarda sau
daca a primit-o sa o restituie dublu.
Ceea ce mai trebuie sa retinem este faptul ca si in dr. nostru si in dr. francez deci in
dr.comun la noi este ca arvuna joaca rolul de confirmare iar in dr. francez rol de
dezicere, partile prin conventia lor pot inversa regulile, deci in dreptul nostru pot
conveni arvunei un dr. de dezicere si invers.(in dr. francez pot conveni clauzei de
arvuna un rol confirmatoriu.
Ceea ce mai trebuie sa retinem este faptul ca nu orice suma care se avanseaza la data
incheierii contractului este o arvuna.Stiti cred foarte bine ca in pratica de pilda cand se
incheie contracte de vanzare ,de obicei care au ca obiect imobile, se plateste o parte din
pret.Cel care este cumparatorul achita sa zicem 20% ,din suma care reprezinta pretul.Daca
nu se stipuleaza nimic in contract in legatura cu aceasta, rolul acestei sume , aceasta suma
nu este ddecat un avans in contul pretului, nu este vorba despre o arvuna, deci o plata in
avans nu este arvuna decat daca rezulta din cuprinsul contractului ca partile au inteles sa ii
confere acest rol.Sigur ca se intampla de multe ori ca partile sa ii spuna arvuna la un
simplu avans sau invers, sa ii spuna avans la ceea ce reprezinta o aruna.Aicea se aplica
regulile de interpretare pe care le cunoasteti, deci ceea ce conteaza este vointa reala al
partilor iar nu denumirea pe care o utilizeaza in cuprinsul contractului.
Deci institutia arvunei si a dezicerii –sunt valabile si in NCC si ceea ce era valabil
anterior ,deci sub VCC este valabil si sub reglem. actuala.Deci nu mai insist asuprea
acestor chestiuni, le gasiti in tratatul din 2008 !
Trecem sa spunem cateva cuvinte despre forma ,proba si interpretarea vanzari.
In legatura cu FORMA:
Principiul care se aplica si in materie de vanzare ca si altor contracte este acela al
consensualismului.Deci principiul este acela ca vanzarea este valabila prin simplul accord
de vointa.In unele cazuri, din anumite ratiuni exista texte care deroga de la dr. comun ,
instituind forma autentica ad validitatem , de pilda in materie de IMOBILE , NCC
stipuleaza la Art.885 ca “ dr. reale care formeaza obiectul contractelor de vanzare nu
poate forma obiect al unor asemenea contracte decat daca acele contracte sunt incheiate
sub forma autentica.Deci dr. reale care se inscriu in CF nu pot forma obiect al actelor
translative sau constituitive de dr. decat daca au fost inscrise in CF.Sanctiunea
nerespectarii acestor cerinte este N.A.
Mai exista si alte texte, de pila Art.1747 (2) din NCC , instituie cerinta formei autentice in
cazul vanzarii de dr. succesorale.Aici va rog sa retineti faptul ca prin cesiunea sau
vanzarea de dr. succesorale se intelege vanzarea unei succesiuni sau unei cote parti din
succesiuni ca universlaitati, deci nu este vorba despre acele contracte care au ca obiect
bunuri pe care le-au mostenit sa zicem copii defunctului, cand se vand bunuri individual
determinate care au facut parte din succesiunea celui decedat nu avem de-aface cu
vanzarea de dr. succesorale, deci aoclo se palica reg. dr. comun, de pilda daca fiul
defunctului care a mostenit o bicicleta o vinde nu trebuie sa incheie contractul in forma
autentica.Daca insa obiectul contractului il formeaza intreaga mostenire, nu are cunostinte,
nu are timp , nu are chef , o poate instraina ca ansmblu, deci ca patrimoniu si in aceste
cazuri e vorba despre o vanzare de dr. succesorale ,sau vanzarea unei mosteniri , caz in
care legea impune forma autentica ad validitatem. Mai exista texte si in alte acte
normative, de pila Art.10 indice 1 din L .114/1996 , legea locuintei ,instituie cerinta formei
autentice in cazul vanzarilor care au ca obiect asemenea bunuri.Altfel, deci in cazurile in
care legea nu prevede altceva, vanzarea urmeaza regula consensualismului.
In ceea ce priveste PROBA:
Aici se aplica regulile de dr. comun , mai exact potrivit Art.309 (2) din NCPC
,regelemtarile referitoare la probe le regasim in CPC , nu in CC cum era anterior.Deci
textul asta spune in esenta ca:”actele juridice ce au ca obiect bunuri care depasesc
valoarea de 250 de lei trebuie incheiate ad probationem in scris , deci aicea va rog sa
faceti diferentele necesare intre cerintele actului scris ad validitatem si cerintele actului
scris ad pribationem , cand legea impune cerinta ad validitatem partile nu pot deroga in
niciun fel de la aceasta cerinta legala astfel incat nerespectarea formei atrage N.A.
In cazul cerintelor de probatiune , partile pot deroga , avand in vedere dispozitiile art.309
(2) din NCPC ,cel caruia I se opune un act juridic, sa zicem o vanzarea mai mare de 250
de lei , si nu poate fi probata de cealalta parte cu un inscris, se poate impune ,invoca acest
text si care e reclamant sau cel care invoca contractul in favoarea sa este pus in
imposibilitatea de a face proba.Daca insa cel caruia I se opune contractul care nu este
incheiat in scris, recunoaste incheierea contractului, in aceasta ipoteza recunoasterea lui e
valabila, contractul e considerat valabil si produce efecte.Sigur ca din mod obisnuit din
ratiuni de probatiune , actele care au valoarea mai mare de 250 de lei trebuie sa fie
incheiate in forma scrisa pentru ca altfel exista probleme de probatiune.
In legatura cu INTERPRETAREA :
Trebuie saretinem ca exista o regula sau reguli foarte precise, mai exact potrivit Art.1312
din VCC (2) spune ca “orice clauza obscura sau indoielnica se interpreteaza in contra
vanzatorului”.Deci in ipoteza in care se naste un litigiu si o claza sau alta este
succeptibila de interpretare , ea se interpreteaza in contrac vanzatorului.De pilda cum am
avut cazul intr-o speta in care era incheiat un CV in care se stipula la un momentdat in
cuprisnul ca V garanteaza pentru evictiune pe Csi apoi exista o clauza prin care se spunea
ca vanzatorul nu garanteaza pentru evictiune pe C.Deci exista o contradictie intre cele 2
clauze, ele se excludeau reciproc.In aceasta ipoteza , avand in vedere aceste reguli se face
interpretarea contractului in contra vanzatorului.Deci in cazul din speta respective, idea
care trebuia retinuta era ca vanzatorul datoreaza garantia pt. evictiune.Aceasta regula,
regulta si din disp. NCC –Art.1671 , care spune ca interpretarea contractului de vanzare
se face in contra debitorului, ori cand e vorba despre transferal prop. debitorul este
vanzatorul, deci tot contra lui se face interpretarea.Sigur cand e vb de plata pretului atunci
debitorul este cumparatorul,deci cu privire la pret, interpretarea se face in contra
cumparatorului, aici regulile sunt schimbate intrucat sub vechea reglementare , orice
clauza, indiferent la ce se refera se interpreta in contra vanzatorului, acuma se
interpreteaza in contra debitorului.Care de la caz la caz poate fi si vanzatorul si
cumparatorul.
Trecem sa discutam despre EFECTELE VANZARII
Trecem de faza incheierii contractului si trecem sa analizam ce se intampla dupa
incheierea valabila a contractului.
In esenta, dupa incheierea valabila a contractului se nasc urmatoarele categorii de
obligatii ( sigur ca in legatura cu transferal proprietatii aici stiti ca exista discutiile
legate de faptul daca este un efect direct al contractului sau este o obligatie a
vanzatorului; textile din NCC sunt contradictorii, unele vorbesc despre obligatia
vanzatorului de a transfera prop. , altele spun ca prop. se transmite ca efect al
inchieierii contractului;o sa revenim asupra acestor texte).
Deci,principalul efect al contractului, este transferal proprietatii de la vanzator la
comparator.Asemenea oblg. vanzatorului se nasc obligatiile de garantie pt. evictiune si pt
vicii ascunse.Dpdv al cumparatorului avem d-aface cu un contract sinalagmatic , sigur ca
exista obligatii caracteriostici:accea de a plati pretul.
Incepem sa discutam despre efectul principal al vanzarii: Transferul proprietatii
Sigur ca am mai evocat aceste chestiuni cand am definit ,cand am analizat definitia
contractului de vanzare, mai ales dispozitiile Art.1650 din NCC.Care rezulta de la
aliniatul 1 ca transf. prop.ar fi o obligatie a vanzatorului.In realitate insa , asa cum va
spuneam at. Cand am analizat textul de lege, regula sau de cele mai multe ori contractul
de vanzare transfera prop. de la V la C direct ca efect al incheierii lui, sigur ca regula se
aplica pe deplin , deci cu toata forta atunci cand este vorba despre bunuri individual
determinate.Cand este vb despre bunuri de gen ati retinut ca pt transferal prop. este
necesar ca acestea sa fie individualizate, dar si in aceasta ipoteza, simpla individualizare a
nunurilor care nu se confunda cu redarea,deci bunurile pot fi individualizate dar sa
ramana la vanzator, de pilda un producator realizeaza o comanda de cafea , o ambaleaza
in ceea ce a cerut firma cumparatoare si pune sigla cumparatorului pe pachetele care
formeaza obiectele contractului –sa zicem 1 tona de cafea- ambalata in pungi de cate 1
kg.In momentul in care pune sigla cumparatorului pe cafeaua respective s-a realizat
individualizarea bunurilor care formeaza obiectul vanzarii astfel incat chiar daca bunurile
raman la vanzator, deci nu s-a facut inca predarea,automat prop. se transmite la
comparator pentru ca se urmeaza regula de la bunurile indivividual determinate , chiar
daca bunurile initial au fost de gen prin individualizare au devenit individual determinate
deci urmeaza regula de predare de drept comun.
Va amintiti ca am discutat at cand am vb despre definitia contractului de vanzare, evolutia
care a avut loc de la reglemtarea din dr.roman cand vanzarea era considerate ca fiind un
act obligational in dr. roman , prop. nu se transmitea ca efect al contractului ci ca efect al
indeplinirii unei obligatii ulterioare care in esenta consta in predarea bunului, asta era
fapta sau faptul care ducea la stranfesrul prop., trebuia sa existe acordul de vointa
prealabil pt ca astfel se considera ca se face eliberarea de posesie din partea V si preluarea
posesie de catre C.Ulterior ca urmare a evolutiei istorica , mai intai in dr, francez si apoi
idea s0a preluat in dr, nostru si in alte sisteme de drept , s-a ajung la concluzia ca vanzarea
duce la transferal prop. ca principiu la momentul acordului de vointa.
VCC prvedea in mod expres ca prop. se transmite de la V la C ca efect al acordului de
vointa chiar daca pretul nu se va fi platit si lucrul nu se va fi predate.Dispozitii similar
regasim si in NCC.Art . 1`674 din NCC prevede ceva similar.Sigur ca discutii exista fie
vorba despre un contract translativ de prop. in mod current se spune ca transf. prop. este
rezultatul unei oblg. de a da.
Stiti foarte bine ca este contestata aceasta categorie de obligatii, unii spun ca nu exista
decat obligatii fie de a face fie de a nu face.Obligatia de a da exista, pt ca daca acceptam si
cred ca trebuie sa acceptam idea ca vanzarea duce la trans. prop. si fara ca vanzatorul sa nu
trebuiasca sa faca ceva inafara de a da acordul la inchierea contractului, a asta nu inseamna
ca trebuie sa faca ceva daca prop. se trasmite.Sigur ca partile pot amana trans. prop chiar
daca este vorba despre un bun individual determinat sa stipuleze un termen suspensiv si sa
zica ca prop. se transmite peste 1 luna,nu? In aceasta ipoteza contractul de vanzare tot
translativ de prop. este pt ca la momentul cand se implineste termenul suspensiv, deci cand
se scurge 1 luna, vanzatorul nu trebuie sa faca nimica, nu mai trebuia sa zica sau ceva pt ca
prop sa se transmita din patrimonial sau in patrimoniul cumparatorului, deci tot un efect al
contractului chiar si in cazul bunurilor de gen am spus ca individualizarea duce automat la
transf prop.
Deci in esenta , cred ca vanzarea este in continuare un act translativ de prop si ca in mod
impropriu NCC vorbeste in unele texte despre o obligatie de a trans prop . Haideti sa
vedem cum suna textile din NCC care se refera la aceasta prb.Mai intai Art.1273 (1) ,care
este un text de aplicatie generala deci nu se refera numai la vanzare, se refera la
contractele translative de dr. reale ,textu spune ca :”dr. reale se constituie si se transmit
prin acordul de vointa al partilor chiar daca bunurile nu au fost predate daca acest accord
poarta asupra unor bunuri determinate ori prin individualizarea bunurilor acordul poarta
asupra unor bunuri de gen.Dispozitii similar regasim si in reglementarea ref. la vanzare ,
desi sectiunea referitoare la strasmiterea prop. in materie de vanzare incepe prin a spune la
Art.1673 (1) ca vanzatorul este obligat sa transmita propretatea lucrului vandut ceea ce ne-
ar duce cu gandul la idea ca ar trebui sa faca ulterior ceva ca sa se transmita proprietatea,
aflam din textul urmator din Art.1674 ca cu exceptia cazurilor prevazute de lege ori daca
din vointa partilor nu rezulta contrariul , prop, se stramuta de drept C din mom. incheierii
contractului chiar daca bunul nu a fost predate ori pretul nu a fost platit inca.
Prin urmare , concluzia care cred ca trebuie sa o retinem este ca V este la fel de
translativa de prop ca si sub reglementarea anterioara cu toate aceste texte care ne-ar
putea induce in eroare dat fiind faptul ca vorbesc despre obligtia vanzatorului de a
trasmite proprietatea.
Ceea ce trebuie sa analizam in continuare este cum se tramsite prop. si aicea trebuie sa
facem distinctive pe depoaprte intre regulile care se aplica intre partile contractante si
opozabilitatea vanzarii, adica regulile care se refera la efectele contractului fata de
terti.Intre partile contractante , principiul pe care l-am spus si l-am dezvoltat este acela ca
prop. se transfera ca efect al acordului de vointa , daca e vb de bunuri individual
determinate.In cazul bunurilor de gen este necesara individualizarea acestora.Avem o
dispozitie la art.1680 din NCC care se refera la vanzarea dupa mostra sau model.Am
amintit deja acest text .E vorba d acel esantion care poate fi prevalat pentru a se verifica
predarea conforma.Ce ne spune acest text? Zice ca “vanzarea dupa mostra sau model ,
prop. se stramuta la momentul predarii bunului”. Aici sigur cad at fiind faptul ca in esenta
este vorba de bunuri de gen, ca pt bunurile astea se face esantionizarea, pt acestea se releva
esantionul sa se poata verifica predarea conforma vedem ca regula dupa care se tramsite
prop. este diferita de cea care se aplica in cazul bunurilor de gen.
In cazul bunurilor de gen , regula generala este ca se tramsit la momentul
individualizarii, ori din acest text de lege , Art.1680 zice ca atunci cand e vorba despre o
vanzare dupa mostra sau model , prop. se tramsite la momentul predarii bunului , e
acelasi lucru predarea cu individualizarea?
-discutie cu publicul :)) –
Si atunci ce facem cu textul asta? Sau altfel spus, are ratiune textul sau nu are? –publicul-
Da care ar fi ratiunea? Daca ne limitam sa fim pozitivisti asa orevede codul , asa e bine ,
dar nu cumva aici legiuitorul a confundat individualizarea cu predarea, sigur ca e textul
special si trebuie s ail aplicam, dar cred ca asta nu ne rapeste dr. de a-l critica deoarece nu
are raiunea.Ei s-or fi gandit probabil la faptul ca in aceasta ipoteza trebuie facuta
verificarea daca corespunde ceea ce se preda cu ceea ce au convenit partile sic a acest
lucru se fac deobicei cu ocazia predarii.Dar … predarea se poate face si la vanzator ,nu,
ori in aceasta ipoteza cred ca trebuia pastrata distinctia care trebuie facuta , cred ca
intotdeauna si in aceasta situatie intre individualizare si predare.
Eventual daca nu corespunde bunul predate cu esantionul se poate pune problema
predarii neconforme, deci sa se invoce regulile aplicabile in materie sis a se resolve pe
acel teren problema , dar nu sa spunem ca in cazul bunurilor pt care vanzarea s-a facut
dupa mostra sau model, transferul s-a ffacut la momentul predarii pt ca nu prea avem
ratiuni pentru aceasta.
In cazul in care obiectul vanzarii il constituie IMOBILE, care potrivit regulilor din NCC ,
pt a fi valabile actele referitoare la trans. prop unor asemenea bunuri , ele trebuie incheiata
in forma autentica si inscrise in CF , stiti catranzitoriu, disp. din NCC care spun ca in
materie de prop. imobiliara inscrierea in CF are efecte constitutive se aplica insa pana la
definitivarea lucrarilor de cadastru , regulile din Legea nr 7 din 1996 potrivit carora, prop.
se trasmite intre parti conform regulilor de drept comun, numai pt opozabilitate fata de
terti este necesara inscrierea in CF.Deci exista aceasta diferenta cand inscrierea in CF are
efecte constitutive cum este reglementarea din NCC care insa ,ati retinut ca nu se aplica
inca…(ceva discutii).=> la nivelul intregii tari (definitivarea) si nu pe u.t.
Cand inscrierea in CF are efecte constitutive sau cand va avea ca inca nu are, a avut sub
regimul decretului lege nr.115 era efect constitutive pe urma efect de opozabiliate pe
urma iar efect constitutive.(se tot schimba)
Cand regimul este de transfer al prop. si intre parti numai ca efect al inscrierii in CF atunci
si intre parti nu se transmite prop. la momentul acordului de vointa pentru ca trebuie
realizata inscrierea in CF.Cand insa inscrierea joaca doar rol de opozabilitate atunci intre
parti prop. se tramsite dar nu poate fi opus dreptul tertilor.De pilda daca A vinde lui B un
imobil si transferul nu este inscris in CF si inainte ca B sa il inscrie in CF vinde acelasi
imobil lui C ( sau chiar si lui D etc) si ultimul dintre dobanditori(c) se inscribe el in CF
inaintea lui B ,in aceasta ipoteza o sa prevaleze contractul lui C , deci dr lui C este mai
puternic decat a lui B, teoretic s-a transmis prop de la A la B dar pt ca nu s0au indeplinit
formele de publicitate fata de Cnu s-au facut opozabil dr. de prop. astefl incat contractul
este lipsit de efecte.
Trebuie sa va spun insa ca in unele spete ,ICCJ are a ignora complet aceste reguli de dr.
Intr-o speta in care era vorba despre V unui apartament care a fost preluat de catre stat in
perioada comunista prin mijloacele specific si in mod abuziv si ulterior in temeiul legii
112/1995 apartamentul a fost vandut chiriasului ,dar chiriasul nu s-a inscris in CF si
inainte ca chiriasul sa se inscribe in CF , cel deposedat, prop. adevarat (ca a fost prelaut
abuziv) a introdus o actiune in revendicare si si-a notat actiunea in CF.In aceasta ipoteza in
mod normal castig de cauza trebuia sa aiba prop. adevart ,care a introdus actiunea in reve. ,
a notat-o in Cf, a facut opozabila actiunea tuturor , deci inclusive chiriasului,in mod
normal actiunea lui trebuia sa fie admisa fra nici-o problema si in contra chiriasului
comparator.Dar fara nici-o logica juridical ICCJ intr-o speta pe care a si publicat-o a zis ca
important este momentul cand se incheie contractul de vanzare.Este FUNDAMENTAL
GRESIT ,DECI VA ROG SA RETINETI !!!Atunci cand sistemul de publicitate este cu rol
de opozabilitate nu momentul incheierii contractului de vanzare conteaza, ci momentul in
care ti-ai facut opozabil dreptul.Degeaba ai incheiat contractul cu vanzatorul, deci cu
propr. Daca nu l-ai inscris in CF (dreptul) , daca un tert inaintea ta (aici sigur va intrebati
da …adev. Proprietar nu si-a intabulat dr. de prop . el doar si-a notat actiunea-aici ce se
intampla? Prin notarea actiunii dat fiind faptul ca fata de adevaratul prop. deci cel care a
introdus actiunea in revendicare , dr. nu s-a transmis de la V la C astfel incat daca rin
ipotezxa ulterior notarii actiunii in CF , vine chiriasul comparator si vrea sa-si intabuleze
dr. in CF , o poate face ca are titlu de prop., dar el este un dobanditor de rea credinta
deoarece raporturile cu adev. Prop . care si-a notat dr. in CF el este un dobanditor d rea
credinta pt ca fata de adev. Prop momentul dobandirii este cel al inscierii in CF si nu
momentul incheierii contractului, astfel incat potrivit legii 7/1996 –numai dobanditorul de
b.c . se poate prevala de cuprinsul CF atunci cand dobandeste un anumit drept.Ori cel care
este de rea credinta si in exmplul dat , chiriasul comparator era in pozitia unui dobanditor
de b.c. in raporturile cu tertii, in mod normal el nu putea sa obtina castig de cauza.Trebuia
sa obtina castig adevaratul prop. care a revedicat.D
Dar s-a intamplat altfel !?(Si explicatia a fost una …. ICCJ zice ca nu conteaza momentul
inscrierii ci conteaza momentul incheierii contratcului,deci nu e asa …exact invers stau
lucrurile)
Deci va rog sa retineti ca pt anumite bunuri pt care legea instituie forme de publicitate
daca nu ai indeplinit formele de publicitate, tu comparator care ai dobandit cel putin in
raporturile cu V , dr. de prop. nu ti le poti face opozabile.De aceea in materie de bunuri
mobile, unde rolul de publicitate il joaca posesia de b.c., castig de cauza va avea cel care
dobandeste posesia bunului fiind de buna credinta,adica in credinta ca cel cu care a
incheiat contractul este adevaratul prop.Deci nu conteaza momentul ca s-a incheiat
contracul cu altul ci conteaza momentul cand ai dobandit posesia. Si aici exista aceasta
publicitate care decurge din posesie , dar in materie de imobile , publicitatea se efectueaza
prin inscrierea in CF.
Sigur ca aici nu mai e cazul sa insist ca am vb despre vanzarea de bunuri vitoare cand
am analizat cand se transmite prop. cand am discutat despre definitia contractului de V
, nu mai e cazul sa vorbesc acuma.
Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca in materie de actiuni la purtator sau
nominative, deci titluri de prop. la societatile comerciale.Avem dispozitii special in
Art.1587 din NCC.Aici spune textul la alin.(1) “creantele incorporate in titluri
nominative la ordin .Nu se pot transmite prin simplul accord de vointa al partilor.
Vine Art.1588 si aduce unele precizari
In cazul titlurilor nominative transmisiunea se mentioneaza atat pe inscrisuril respective
cat si registrul tinut pentru evidenta acelor cesiuni.
Ce rezulta din acestea:Dr care auca obiect act. Nominative –se poate intampla ca partile sa
realizeze astazi acordul de vointa asupra obiectului –ce tramsmite vanzatorul – si asuprea
pretului,dar date fiind aceste reglementari special trebuie sa retinem ca prin exceptie de la
regula dr. comun de efect translativ al vanzarii, prop. nu se transmite decat in monetul in
care se face mentiune pe actiune si in registrul actionariloe ca s-a incheiat actul
translativ.Deci daca intre momentul acordului si momentul cand prin ipoteza se realizeaza
aceste operatiuni, de inscrieri, transferul prop. opereaza la momentul indeplinirii acestor
operatiuni.Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar GIRUL ,potrivit dispozitiilor
aplicabile in materia.Girul este o semnatura care se pune pe titlul de comert, pribabil ca la
dr, commercial o sa analizam aceste titluti de comert.
Ceea ce trebuie sa retinem este ca si in acest caz se aplica dispoztiile derogatorii de la dr.
comun care reglemgteaza aceasa mtaerie, nu intru un detaliu. Retineti ca este o problema
cu transferul prop., nu este acela al acordului de vointa ci al momentului in care prevede
legea speciala.
La (3) se spune: “creanta incorporate intr-un titlu la purtator se transmite prin remiterea
materiala”.Aici poate sa existe acordul de vointa al partilor, sa zicem actul, dar dintr-un
motiv sau altul titlurile sa fie predate cumparatorului peste 10 zile.Intr-o astfel de ipoteza
prin derogfare de la dr. comun , prop. se trasmite de la V la C nu la momentul acordului de
vointa ci la momentul predarii.
Deci aici este vorba despre vanzari privite ca acte obligationale,nu? Pt ca trebuie sa
facceva |V ulterior.Se intampla ca in dr. roman cel putin aici la actiunile la purtator este
clar ca asta se intampla,deci odata este actul obligational, contractul de V ,prop. nu se
transmite , se apliuca reg. derogatorii, de ce?
Pentru ca fiind vb de titluri la purtator deoarece numai daca ai titlul in mana poti sa il
folosesti.Nu poti sa zici domnule sunt titilarul unui titlu la purtator dare eu nu am titlu ca
nu il pot valorifica nicaieri.E vb de vanzari care nu usnt translative de prop. , este necesar
ca V sa faca ulterior ceva pt ca sa se realizeze acest transfer.
Data vitoare discutam: predarea bunului si eventual despre garantia pt evictiune in masura
in care mai avem timp.
Cursul 9 – 25.11.2014
Va amintit ca data trecuta am discutat de transferul proprietatii, una dintre
consecintele incheierii contractului sau una dintre obligatiile care decurg din contractul de
vanzare e aceea de a transfera proprietatea, ati vazut cum se pune problema din acest punct
de vedere in relatiile dintre partile contractante si cum se pune ea in raporturile cu tertii,
unul dintre chestiunile legate de opozabilitatea vanzarii. Tot aici in legatura cu transferul
proprietatii trebuie sa analizam si problema riscurilor pieirii fortuite al lucrului vandut
intre momentul incheierii contractului si momentul predarii bunului. Astfel, se pune
problema cine suporta consecintele imposibilitatii executarii contractului datorita silirii
bunului in acest interval de timp, stiu ca problema se pune atunci cand obiectul vanzarii il
constituie un bun individual determinat sau un bun care prin natura lui este de gen dar intr-
o forma sau alta este individualizat, in cazul vanzarii in bloc. Prin urmare atunci cand e
vorba despre un bun individual determinat potrivit dispozitiilor c c. anterior riscul pieirii
fortuite a bunului era suportat de comparator, caci principiul era ca proprietatea se
transmite de la vanzator la cumparator la momentul incheierii contractului, principiu care e
valabil si in prezent dar sub regimul c. c. anterior, spre deosebire de regl. din noul c. c.
principiul era acela ca riscul e suportat de prop. Bunului din momentul pieririi fortuite.
Intre a si b se incheia un contract de vanzare care avea obiectul un autoturism si partile au
stipulate de pilda ca predarea bunului se va face la o luna de la data incheierii contractului,
in aceasta ipoteza sub regimul codului civil anterior daca auto pierea fortuit, venea un
cutremur sau inundatie, faceau ca bunul sa fie distrus in intregime, in aceasta ipoteza ce se
intampla? Ca urmare a incheierii valabile a contract. Si nestipularii unei derogari de la
regula de drept comun proprietatea se considera ca s-a transmis de la vanzator la cump.
Conform dispozitiilor din c. c. anterior, riscul era suportat de cump, in aceasta ipoteza
prop. Era cump. Astefl incat el chiar daca nu mai putea primi bunul si nu mai putea sa-l
primeasca in ipoteza in care bunul a fost distrus in intregime era obligat sa-l plateasca
pretul, daca l-a platit nu putea sa ceara restituirea, daca nu l-a platit trebuia sa plateasca
desi el nu mai putea sa beneficieze de bun, din acest punct de vedere dispozitiile c. c. nou
sunt cu totul diferite de cele ale codului c. anterior, si in acest sens trebuie sa avem in
vedere dispozitiile art. 1274 din NCC, care spune la alin. 1 ca in lipsa de stipulatie contrara
cat timp bunul nu este predate, riscul contractului ramane in sarcina debitorului obligatiei
de predare chiar daca prop. A fost transferata dobanditorului in continuare textul spune ca
in cazul pieririi fortuite a bunului debitorul obligat de predare, pierde dreptul la
contraprestatiei, iar daca a primit-o e obligat sa o restituie, deci asta e regula fundamental
diferita fata de cea de regl. Anterioara, deci la acelasi ex. Un contrct de vanzare intre a si
b, obiectul un auto, termenul de predare stipulat o luna de la data incheierii C si in aceasta
ipoteza, proprietatea s-a transmis de la vanz. La cump. Dar spre deosebire de ce era valabil
sub regimul c. c. anterior, potrivit dispozitiilor, art. 1274 alin. 1 din noul c c riscul
contractului este suportat de catre debitorul obligatiei de predare, adica de catre vanzator
desi nu mai este proprietar, proprietatea este transmisa la cump, riscul este suportat de el si
textul vine si adduce precizarile necesare si anume spune ca daca pretul a fost platit de
catre comparator atunci vanz. Trebuie sa restituie acel pret, iar daca nu a fost platit, cump.
Nu mai trebuie s ail plateasca. La alin. 2, art. 1274, se spune ca cu toate acestea daca
debitorul a fost pus in intarziere, deci vanzatorul a fost pus in intarziere in conditiile legii
in acea ipoteza el suporta riscul pentru ca riscurile trec la el dar numai in aceasta situatie
cand a fost pus in interziere, atentie nu se confunda situatia de punere in intarziere cu
simpla ajungere a obligatiei la termen, stiti sau trebuie sa stiti ca simpla ajungere a unei
obligatii la termen nu inseamna ca debitorul este si pus in intarziere nu? De obicei trebuie
sa survina o notificare dar se poate intampla ca partile sa fi stipulat ca este vorba despre un
termen essential, sa stipuleze de pilda ca simpla ajungere la termen il pune pe debitor in
intarziere, deci va rog sa fiti atenti la situatiile in care debit. Este pus in intarziere caci
numai atunci devin incedente dispozitiile alin. 2, deci daca e pus in intarziere, riscul in ex.
Dat e suportat de catre vanz.
Trecem sa discutam in continuare despre obligatia de predare, ati retinut ca asa
cum rezulta din dispoz art. 1672 din n c c vanz. Are 3 categorii principale de obligatii, mai
intai cea de a transfera prop., nu aici ati remarcat sau ati retinut ca de cele mai multe ori
nu exista obligatia de a transmite prop., e un effect direct al contractului apoi sa predea
bunul, a doua obligatie principal a vanz. Este sa predea bunul, si a 3-a sa garanteze pentru
evictiune si vicii ascunse. Deci trecem sa analizam cea dea 2-a obligatie principal a vanz.
Si anume aceea de a preda bunul vandut.
Aici mai intai trebuie facuta precizarea si subliniat faptul ca nu trebuie confundata
aceasta obligatie adica obligatia de predare cu transferul proprietatii, nu sunt unul si
acelasi lucru, revin la ex. Cu vanzarea care are ca obiect un auto, a lui b, si stipuleaza
termen de predare o luna la data incheierii contractului ca effect al incheierii valabile a C
si efectul translativ de proprietate al vanz.. in acest exemplu proprietatea de la a la b si
ramane valabila obligatia de predare care e distincta de transferul prop., deci in ex. Dat
transferul prop. A operat la data realizarii acordurilor de vointa urmand ca ulterior la o
luna de la data incheierii C sa se faca si predarea bunului. N c c spune la art. 1685 ca
predarea se face prin punerea bunului vandut la dispozitia cump. Impreuna cu tot ceea ce
este necesar dupa imprejurari pentru exercitarea libera si neingradita a posesiei, aici a nu
se confunda obligatia de predare cu transferul posesiei ce diferenta exista intre predare si
posesie. Ganditi-va! Ce effect are posesia, ce conditie trebuie intrunita sau ce efecte?? Ce
este posesia?
Deci in esenta posesia este o stapanire de fapt a bunului care presupune din partea
celui care stapaneste bunul un animus sibi habendi se comporta ca si un proprietar, ori
spre deosebire de posesie care presupune stapanirea materiala a bunului personal sau prin
altul dat cu aceasta intentie de a fi prop. Deci cu animus sibi habendi exista si situatii in
care bunul este in detentia cuiva nu cum este in ex. In care s-a incheiat C de vanz. Bunul
ramane la vanz., prop. Fiind la cump., in aceasta ipoteza exista o simpla detentie materiala
a bunului, pentru ca vanz. Ce a pierdut? Nu mai are animus sibi habendi :O.. deci el nu
mai detine pentru el, nu se comporta ca un proprietar ci detine bunul pentru altul, va rog
sa retineti acest lucru care este foarte important, si a nu se confunda detentie cu posesia,
caci vedeti ca art. 1685 spune in final ca se face aceasta transmitere a bunului la dispozitia
cump. Pentru exercitarea libera si neingradita a posesiei, asta nu inseamna ca ceea ce
transmite prin predare vanz. Este posesia nu? El are detentia ii transmite detentia, dar
pentru ca cump. Ca effect al C incheierii valabile a C si efectului partilor vanzarii de a
devein prop. Are si animus sibi habendi, deci e un posesor care stapaneste ca proprietar,
prin urmare ceea ce trebuie sa retinem in legatura cu obligatia de predare este ca in esenta
ea se refera la punerea bunului care formeaza obiectul vanz. La dispozitia cump. Si nu se
confunda aceasta punere la disp. Bunului cu transferul prop. Care este un effect abstract al
C. . E vorba despre punerea bunului la disp. Cump. In materialitatea sa, in esenta asa cum
o sa vedem si unii sustin ca obligatia de predare este una de a face adica impune
debitorului adica vanz. Sa faca ceva, la noi de pilda obiectul este un auto, unii sustin ca
obligatia de predare consta in remiterea materiala a bunului, ori in realitate vom vedea ca
in esenta obligatia de predare este una de a nu face ceea ce inseamna ca ceea ce trebuie sa
faca vanz. Este de a abandona bunul la dispozitia cump. De al lasa pe acesta, adica de ai
creea posibilitatea de a prelua stapanirea materiala a bunului, de ex. Daca este vorba de un
imobil, ce va face vanz cand se pune problema indeplinirii obligatiei de predare? Ii preda
cheile, nu ar putea zice cineva ca domnule, predarea cheilor este o obligatie de a face, dar
aici cu predarea cheilor nu in sine reprez. Indeplinirea obligatiei de a face ci libertatea
dobandita de cump. De a intra in stapanirea faptica a bunului, este important sa stim exact
ce natura juridical are aceasta obligatie pentru ca asa cum se stie exista diferente din punct
de vedere al executarii acestor obligatii, obligatii de a face pe de o parte sau obligatii de a
nu face pe de alta parte atunci cand se pune problema incalcarii obligatiei, intr-un fel se
rezolva problema cand e vorba despre obligatia pozitiva de a face sic and e vorba de
obligatie negative de a nu face. A nu se confunda obligatia de predare cu obligatia de
livrare de ex. Cand se incheie un abonament la o publicatie si va adduce postasul sau
agentia publicatia acasa, in aceasta situatie e vorba de mai mult decat o obligatie de
predare, e vorba de obligatie de livrare pentru ca asa cum vom vedea regula supletiva este
ca vanz. Trebuie sa predea adica sa puna bunul la dispozitia cumparatorului la locul unde
bunul se afla la momentul incheierii C de regula la sediul vanz. Pe cand in cazul obligatiei
de livrare vanz isi asuma si obligatia de a transporta bunul de la locul unde se afla prin
ipoteza la momentul incheierii C la locul unde se afla cump deci este o obligatie poz e mai
mult decat o obligatie de predare, si n c c ca si c c anterior face diferentele necesare pentru
ca de pilda spune ca cheltuielile de predare sunt in sarcina vanz adica pana in mom cand
sunt create cond ca bunul sa fie preluat de cump dar cheltuielile eventuale pentru
transportul bunului de la locul unde se afla la mom I C si pana la sediul cump, acelea cad
in sarcina cump, astea sunt regulile supletive care devin eficiente ca daca partile nu s-au
inteles altfel, dare le ne dau indicii despre ceea ce inseamna aceasta obligatie si pentru a
intelege aceste lucruri trebuie sa vedem disp. Art. 1666 si 1667 din n c c care se refera la
aceste chestiuni, ceea ce mai trebuie remarcat este ca obligatia de predare nu implicit
numai o componenta materiala adica de a pune bunul fizic la disp. Cump ci presupune si o
component juridica pentru ca daca de pilda obiectul vanzarii il constituie sa zicem un
apartament si la mom cand se I C apartamentul respective este ocupat de o persoana, sigur
ca nu este vorba de ipoteza cand persoana care ocupa apart. Detine un C de inchiriere care
este opozabil cum psi care trebuie sa respecte C respective, e vorba despre o situatie cu
care sa zicem persoana respective este doar tolerata, in aceasta ipoteza predarea apart.
Adica punerea bunului la disp. Cump presupune si evacuarea tertului daca Acela nu vrea
sa paraseasca apart. In acea ipoteza vanz e cel care trebuie sa faca demersuri pentru al
evacua si a pune bunul liber de acea persoana la dispozitia cumparatorului.
Art. 1687 din n c c care se refera la predarea bunurilor immobile, fie ca predarea
acestora se face prin punerea acestora la disp cump liber de orice bunuri ale vanz de aici
am putea trage concluzia ca vanz nu ar avea obligatia de care am vorbit adica aceea de a
evacua pe tertii care eventual sunt, detin bunul fara drept, ori acest text 1687 nu trebuie
interpretat in litera lui pentru ca este in afara oricarei discutii faptul vanz are si obligatii de
ordin juridic nu numai material, aici nu trebuie numai sa-si ia mobilierul care eventual se
mai afla in apart. Ci trebuie sa si asigure evacuarea pers. Care ocupa acel apart. Fara drept.
La art. 1688 care se refera la predarea bunurilor mobile se precizeaza ca predarea bunului
mobil se poate face fie prin remiterea materiala, fie prin remiterea titlului reprezentativ ori
a unui alt document sau lucru care ii permite cump preluarea bunului in orice moment,
deci e vorba de aceele situatii in care obiectul este sa zicem un auto in aceasta ipoteza
predarea inseamna asigurarea posibilitatii cump de a lua cheile si a le pune in contact si a
pleca cu auto, ca face acest lucru sau nu e problema cump., vanz. Are obligatia doar de a
pune bunul la disp cump , o sa vedem data viitoare ce se intampla cand cump nu isi
indeplineste, ca el are o obligatie de a prelua bunul, de ce? Pentru ca obiectul care
formeaza, care este bunul in privinta caruia s-au inteles partile sa vanda respective sa
cumpere in mod evident daca e un bun material il incurca pe vanz, daca e un auto si
trebuie sa, adica a transferat prop a ajuns obligatia de predare la termen daca nu vine cump
sa-l ia o sa vedem ca vanz are obligatia de a conserva bunul, de a avea grija de el, daca
vine cineva si sparge auto se pot pune probleme, trebuie sa dovedeasca ca a facut tot ceea
ce se putea face ca sa nu fie spart auto, deci pot surveni probleme pentru vanz astfel incat
exista obligatia cump de a prelua bunul si in unele situatii cump nu vine desi vanz pune la
dispozitie bunul, cump din cine stie ce motive nu se prezinta sa-l ridice si atunci o sa
vedem ca exista posibilitatea unei executari silite, de obicei bunul se depoziteaza intr-un
loc anume pe cheltuiala cump care suporta toate riscurile acestei situatii. Asa cum rezulta
din dispozitiile art. 1686 din n c c la alin. 1 obligatia de a preda spune textul se intinde si la
accesoriile sale precum si la tot ceea ce este destinat folosintei sale perpetue, asta ce vrea
sa spuna? Vrea sa spuna ca depilda daca obiectul vanzarii il formeaza sa spunem un teren
agricol si in C s-a stipulat doar ca obiectul vanz il constituie terenul agricol cutare, dar in
privinta acelui teren proprietarul adica vanz in ex. Dat inainte de incheierea contractului a
folosit pentru exploatarea acestuia anumite utilaje agricole si animale cu care sa realizeze
productiile agricole pe care le obtinea inainte, in astfel de ipoteze, bunurile acestea mobile
care sunt afectate folosintei sau punerii in valoare din punct de vedere economic a
imobilului devin immobile prin destinatie desi prin natura lor sunt bunuri mobile, devin
immobile prin destinatie si daca partile nu s-au inteles astfel norma supletiva este acestea
fiind accesorii se cuvin cump, deci mare atentie!! Daca se dovedeste ca obiectul vanz l-a
format un teren agricol si terenul respective era lucrat cu nu stiu ce tractor, nu e vorba
despre situatia in care vanz are mai multe terenuri si are un singur tractor cu care le ara pe
toate, dar daca se dovedeste ca un anumite bun mobil, un animal de lucru sau un utilaj este
destinat numai exploatarii unui anumit imobil agricol, in acea ipoteza acel bun mobil, are
regimul unui imobil prin destinatie, deci se transmite proprietatea in privinta acelui bun la
cump daca partile nu au prevazut altfel. Tot altfel daca obiectul vanzarii il constituie un
teren care este fond dominant si in favoarea caruia exista o servitude de trecere chiar daca
in C de vanz, incheiat intre prop sic ump nu se stipulea nimic in legatura cu servitutea,
servitutea care e un accesoriu al bunului vandut, se transmite la cump odata cu I C, deci
art. 1686 este ca tot ceea ce se demonstreaza accesoriu la bunul vandut, trebuie sa fie pus
de catre vanz la dispozitia cump, de ex. In materie de bunuri mobile daca obiectul vanz il
constituie sa zicem un auto in aceasta ipoteza vanz trebuie sa-I predea cumparatorului si
cartea tehnica a auto si roata de rezerva si sculele care au afectate repararii acelui auto prin
fabricatie, tot ceea ce este accesoriu al bunului care formeaza obiectul vanzarii trebuie sa
fie predate de vanz, insa stiti ca in practica judiciara au fost cazuri in care obiectul vanzarii
l-a constituit un apartament si vanz crezand ca este smecher a demontat ferestrele si usile
si s-a pus problema daca trebuia sa predea apartamentul numai cu peretii sau si cu usile si
ferestrele, evident ca Solutia rezonabila si juridica este ca usile si ferestrele trebuiau sa
ramana la locul lor. Legea il oblige pe vanz sa predea bunul cu toate accesoriile, subliniez
inca o data, daca partile nu s-au inteles altfel, de ex. Daca cump zice i-ati usile si ferestrele
si putrezite atunci sigur ca are dreptul vanz sa si le ia, nu e obligat sa le puna la dispozitia
cump, daca nu s-au inteles atunci avand in vedere raportul intre bunul accesoriu sic el
principal, tot ce este accesoriu trebuie sa fie pus de catre vanz la dispozitia cump. .
La alin 2 art. 1686 se spune ca vanz este de asemenea obligat sa predea titlurile si
documentele privitoare la prop sau folosinta bunului, deci daca este vorba de pilda despre
un drept de proprietate intelectuala trebuie sa-I dea si titlul ca sa poata demonstra cump ca
el este titularul acelui drept, de asemenea trebuie sa-I predea vanz cumparatorului orice
document care are o legatura intre principal si accesoriu cu bunul care formeaza obiectul
vanzarii, de ex. Cartea tehnica a unui agregat mai complicat sau a unei masinii de spalat,
fiind astfel de ipoteze vanz trebuie sa-I predea cump si cartea tehnica respective.
La alin 3 art. 1686 se spune ca in cazul bunurilor de gen vanzatorul este liberat de
obligatia de predare chiar daca lotul din care faceau parte bunurilor respective a pierit in
totalitate afara numai daca lotul era anume prevazute in conventie, ce vrea sa spuna acest
text de lege, deci principiul este ca bunurile de gen nu-si pierd pentru ca prin natura lor
sunt bunuri intersanjabile, de ex. Daca un producator agricol incheie un C de vanz cump la
o cantitate de 1000 de tone de cereale este indifferent daca inainte de indeplinirea
obligatiei de predare tot graul lui a fost facut scrum nu datorita unui caz de forta majora a
survenit un incendiu si tot ce a produs el a fost facut scrum, in aceasta ipoteza daca nu
exista o prevedere contractuala care sa spuna altceva, vanz este obligat sa procure
cantitatea respective de unde crede el si sa o predea cump, el nu este exonerate de obligatia
de predare pe motiv ca a intervenit un caz de forta majora sau un caz fortuit, alta este insa
situatia in care e vorba de bunuri care prin natural or sunt bunuri de gen, dar intr-un fel sau
altul au fost individualizate daca in ex. Pe care vi l-am dat un contract se stipuleaza ca
vand 1000 de tone din productia mea a anului cutare, si se dovedeste ca intreaga productie
a pierit, in acea ipoteza devine incidente teza a 2-a a art. 1686 alin. 3, unde se spune ca
daca este vorba despre bunuri de gen limitat, la asta se refera textul, si genul limitat piere
in intregime, in acea ipoteza vanz este exonerate de obligatia de predare, deci nu suporta
consecintele. Tot astfel poate fi vorba despre situatia in care obiectul vanzarii il constituie
sa zicem 1000 de tone din cantitatea de cereale depozitate in silozul X si se arata in
contract care este silozul, si daca dintr-un motiv sau altul intreaga productie din silozul
respective e compromisa, intervine un incendiu si distruge intreaga cantitate depozitata
acolo, tot ca in ex. Anterior vanz este exonerate de obligatia de predare pentru ca bunul de
gen limitat a pierit din motive care sunt mai presus de vointa lui.
In ceea ce priveste locul predarii, art. 1689 spune ca predarea trebuie sa se faca la
locul unde bunul se afla in momentul I C daca nu rezulta altfel din conventia partile, ori in
lipsa acestuia din uzante, deci cand se pune problema unde trebuie sa puna bunul la
dispozitia cump vanzatorul, regula supletiva este aceasta, ca el trebuie sa fie pus la
dispozitia cump la locul la care se afla la momentul I C. Sigur ca si aici pot sa existe
derogari, cu conventia partilor poate sa contine clause ca predarea se va face in alt loc
decat in Acela in care bunul se afla la momentul acordului de vointe. In ceea ce priveste
starea bunului vandut, adica in ce stare trebuie sa predea vanz bunul, art. 1680 alin. 1,
spune ca bunul trebuie sa fie predate in starea in care se afla in mom I C, asta inseamna ca
daca intre data la care s-a I C si momentul predarii bunul este deteriorate, in principiu vanz
este tinut raspunzator, el poate sa se apare demonstrand ca deteriorarea sau pierirea
bunului a survenit din motive independente de voita lui, dar principiul este ca bunul
trebuie sa fie predate in starea in care se afla el la momentul I C. in ceea ce priveste
continutul obligatiei de predare, aici trebuie avute in vedere mai multe elemente, mai intai
vanzatorul trebuie sa predea cumparatorului exact bunul in privinta caruia s-a realizat
acordul de vointa, deci nu poate vanz prin vointa lui daca sa zicem obiectul contractului l-a
reprezentat un auto de culoare rosie, nu poate vanzatorul sa-I dea un auto de culoare
galbena, deci principiul este ca vanz trebuie sa predea exact bunul care face obiectul C si
nu altul. Un alt element care trebuie avut in vedere e Acela ca vanz trebuie sa predea
cumparatorului, adica sa puna la dispozitia cump exact cantitatea care formeaza obiectul
C, sigur ca de regula e vorba despre bunuri de gen, de ex daca obiectul vanz a format 1000
de tone din productia de cereale a unui agricultor, in aceasta ipoteza predarea nu este
indeplinita decat daca vanz pune la dispozitia cump cantitatea stipulate in contract, nu
poate veni sa spuna uite iti dau 500 de tone ca nu mai am, acuma iti predau 500 si reduce
pretul, e la latitudinea cump sa accepte o cantitate mai mica si in aceasta situatie sigur ca
va solicita reducerea corespunzatoare a pretului, se poate intampla ca vanz sa puna la
dispozitia cump cantitate de bunuri mai mare decat cea stipulate in contract, si in aceasta
ipoteza cump nu este obligat sa preia mai mult decat formeaza obiectul C, daca isi doreste
sigur ca poate sa preia dar va plati un supliment de pret, de asemenea vanz este obligat sa
predea cumparatorului bunul de calitatea care este stipulata in C, nu de o alta calitate, cand
este vorba despre bunuri de gen si nu s-a stipulate in C calitatea asa cum stipuleaza noul c
c, vanz trebuie sa predea un bun de calitate medie, deci nici de cea mai buna, nici de cea
mai slaba, ci de o calitate medie. Ceea ce este important de subliniat este faptul ca la
momentul predarii cump are obligatia de a verifica bunul atat din punctual de vedere al
cantitatii cat si al identitatii, cat si al calitatii. Art. 1690 alin. 2 spune cumparatorul are
obligatia ca imediat dupa preluare sa verifice starea bunului potrivit uzantelor. De ce
trebuie sa verifice imediat? Pentru ca asa cum rezulta din alineatul 3 al art. 1690 daca in
urma verificarii se constata existenta unor vicii aparente, adica a unor diferente intre ceea
ce e stipulate in C si ceea ce se preda, in aceasta ipoteza cump trebuie sa informeze vanz
despre aceasta fara intarziere, in lipsa informarii se considera ca vanz si-a executat
obligatia prevazuta la alin. 1, cu alte cuvinte daca cumparatorul nu verifica bunul desi are
obligatia de a verifica nu face acest lucru sau daca il face il face superficial sau desi vede
deficientele nu spune nimic, de ex. Cantitatea care I se pune la dispozitie e mai mica decat
cea stipulate in C si nu spune nimic, in aceasta ipoteza el este decazut din dreptul de a
invoca nerespectarea obligatiei de predare conforma din partea vanz. Deci consecinta este
foarte datica pentru ca el decade din drept, deci princiupiul este ca imediat trebuie sa
verifice, deci cand trebuie executata obligatia de predare intr-un fel sau altfel cumparatorul
personal sau prin alte persoane care il reprezinta trebuie sa faca verificarile necesare sis a
protesteze daca exista diferente intre stipulatiile contractuale si ceea ce I se preda.
In conceptia codului civil anterior se facea o dif neta dupa modelul c civil francez
intre indeplnirea obligatie de predare care se referea strict la corespondenta intre ceea ce
este stipulat in c si ceea ce pune vanzatorul la disp cump pe de o parte si viciile ascunse ale
lucrului vandut,viicile ascunse se refera la acea sit ceea ce se pune la disp cump e chiar
bunul care formeaza obiectul vanzarii,de pilda daca vanz are ca a o obiect de
ocazie,aceasta ip se poate intampla ca vanz sa puna la disp cump chiar auto identificat ,dar
din motive care tin de structura bunului,bunul se dovedeste a fi inapt utilizarii confrm
destinatie sale,se descopera ca motorul era fisurat,aceasta fisura nu putea fi obs la mom
predarii,cump are obligatia elementara de a se uita putin la bun,in situatia in care se
constata ca bunul nu are motor si ob vanzarii la format un auto obisnuit nu unul de
colectie,daca era un auto obisnuit si cump nu a verificat,cump ramane cu buunul asa cum
este,el trebuia sa verifice. Alta e sit in care bunul are motor,se demonstreeaza ca la data
incheierii contractului bunul are o fisura care face ca motorul sa nu mai functioneze dupa
un timp de la preluarea bunulu de care cump,in aceasa ip oblgatia de predare a fost
indeplinita conform de catre vanz,dar a aparut un viciu ascuns care face viciu inapt
utilizarii conform destinatie sale,situatie in care se pune problema remediilor spefice
garantie pt viciile ascunse. Asta era conceptia codului cvil care a fost preluata si de codul
roman.in timp sa dem ca intre cele doua elemente deci predarea conform pe de o parte
corespondenta fizica bunului cu cel ce formeaza ob contr si utilitatea bunului adica
posibilitatea dea fi utilizat conform destinatie sale exista anumite intrepatrunderi,exista sit
in care partile stipuleaza in contr ce functii trebuie sa indeplineasca bunul respectiv de
pilda cum a fost cazul solutionaat de iccj ,era vb despre o moara care trebuia sa produca
faina alba si sa aiba un anumit consum de energie electrica si ulterior sa demonsrat a
moara respectiva nu producea alba ci numai neagra si avea un consum mai mare decat cel
stipulat in contract. In aceasta situatie,in speta respective ceea ce sa invocat a fost ca este
vb despre vicii ascunse ale lucrului vandut,adica are un consum mai mare si nu produce
faina alba ci neagra,intradevar functia care trebuia sa o indeplineasca conform contr nu
putea fi realizata,deci era vb de vicii ascunse. In alta speta insa cand obiectul contr tot intr
o speta sol de iccj era vb de o linie de procesare a carnii si se stipula in contract ce
capacitate trebuie sa aiba instalatia care macina carnea ,era stipulat ca trebuie sa fie de 100
de litri,s-a demonstrat ca era de 70 de litri,iar in speta respectiva cump cand a facut
predarea bunului nu a verificat capacitatea,si ulterior a venit sa reclame existenta unor vicii
ascunse ,In aceasta ipoteza nu mai sunt indeplinite existenta viciilor ascune pt ca ceea ce a
predate nu era confrm contr si dat fiind faptul ca societatea cump nu facut verificariile
necesare si nu a semnalat societatii vanzatoare ca nu exista corespondenta din pc de vedere
al capacitatii intre ceea ce spune contractul si ceea ce sa predat,ceea ce se putea invoca era
predarea neconforma,pe care o putea invoca doar imediat dupa preluare. Nu putea veni
ulterior si sa spuna ca e afectat de vicii ascunse. In cazul acesta nu exista aceasta
corespondeta ,neindeplinita era obligatia de predare,dar va spuneam ca sa dem in practica
si lucrul asta a fost scos in evidenta,in dreptul francez sa dem ca exista pot exista
intrepatrunderi intre predarea neconforma si viciile ascunse. Discutia era faptul ca in timp
ce garantia pt vicii ascunse trebuie invocate in termen de 6 luni de la data cand au aparut
viciile,termen scutrt,in timp ce consecintele predarii,remediile specifice predarii
necondorme puteau sipot fi invocate in termenul de prescriptie,exista aceasta diferenta in
practica,dif se considera ca e in defavoare viiciilor ascunse ,termenul era prea scurt,numai
daca ne uitam mai atent vom putea obs ca in cazul neindeplinirii obl de predare,dat fiind si
faptul ca neindeplinirea acesteia trebuie sa fie invocata imediat ce bunul e pus la disp
cump si ca daca acesta nu verifivca bunul sau nu il reclama,deci dif intre ceea ce scrie in
contract si ceea ce sa predat,diferenta care era?cump este decazut din dreptul de a mai
invoca,deci termenu de prescriptie de 3 ani pt remediile obigatiei de predare conforma pot
fi invocate daca cu ocazia verificarii cump a invocate existent viciilor si atunci dupa ce le-
a invocate imediat are la disp 3 ani ca sa ceara aplicarea remediilor ,adica
rezolutiunea,despagubirii etc dar daca nu a invocat acel lucru in termen consecinta e
decaderea deci nu se maipune problema ca termenul de prescriptie sa inceapa sa curga.
In dreptul francez s-a avansat ideea ca probleme de predare conforma, se pot pune si
in legatura cu functiile pe care poate sau trebuie sa le indeplineasca lucrul vandut ,practica
judiciara franceza a oscilat, unele instante au admis, altele nu, doctrina a tot discutat dar
ceea ce trebuie sa stim este faptul ca exista sisteme legislative cum este cazul dreptului
german si al dreptului elvetian in care nu se face diferenta intre predarea neconforma si
viciile ascunse.
Au un regim juridic comun acelasi lucru se intampla si in reglementarea unor conventii
internationale cum este cazul vanzarii internatiomale de marfuri si in directiva europeana
nr. 205 din 1999 Referitoare la anumite aspecte ale vanzarii si garantiile bunurilor de
consumatie transpusa in drp nostru prin legea nr 449 din 2003.
Deci avnad in vedere aceste evolutii se intrevedea si am afirmat acest lucru in tratatul
din 2008 ca probabil la un moment dat regimul celor doua institutii se va unifica. Lucru
care s-a si intamplat cel putin in parte art. 1714 in NCC spune asa : Dispozitiile privitoare
la garatia contra vicilor ascunse se aplica si atunci cand bunul vandut nu corespunde
calitativ celor convenite de catre parti. Este tocmai ceea ce in doctrina franceza se numea
conformitate FUNCTIONALA deci in ipoteza in care partile au stipulat in contract ca
bunul care formeaza obiectul vanzarii trebuie sa indeplineasca anumite functii care sunt
enuntate expres acolo,la acea ipoteza regimul viciilor ascunse se aplica si acelor
caracteristici care din punct de vedere teoretic avand in vedere conceptia traditionala ar fi
trebuit sa fie tratate ca probleme care tin de predarea neconforma , dar iata ca cel putin in
aceasta situatie regimul este comun si evolutia legislativa este una normala care arata
figurate de elementele pe care vi le-am evocat.
In ceea ce priveste predarea cantitativa exista dispozitii : verificarea vanzarii cantitative
exista dispozitii speciale ca si in VCC care se refera la iopteza in care obiectul vanzarii il
constituie terenul e vorba de dispozitia art 1741 art 1745 din NCC sunt dispozitii similare
cu cele din codul civil anterior deci exista situatii in care exista neconcordante intre ceea
ce e stipulat in contract dpdv al intreprindrii imobilelor cu ceea ce este in realitate. Aceste
texte nu ridica probleme deosebite in esenta in cazurile in care exista diferentele care sunt
prevazute de textele de lege evocate inntr-un an de zile de la data incheierii contractului
pot fi invocate chestiuni care tin de predarea NECONFORMA.
(sunt similare si cu ceea ce era valabil si in vechea reglemantare acuma le gasim si in
noua reglem. )
In cazul in care se demonstreaza ca exista o predare NECONFORMA in acea ipoteza
cumparatorul are la dispozitie instrumentele de drept comun in principiu: poate cere
executarea silita daca s-a predat o cantitate mai mica de marfuri decat cea stipulata in
contract poate cere ca vanzatorul sa fie obligat sa-i predea diferenta. De asemenea poate
cere acordarea de daune interese, rezolutiunea si daune interese sau numai daune-interese
daca exista o dieferenta in minus poate cere reducerea pretului in mod corespunzator
acelei lipsuri cantitative.
ANALIZA GARANTIEI PT EVICTIUNE
Garantiile pe care le datoreaza vanzatorul cumparatorului, in esenta este vorba despre
doua garanatii : garantia pt evictiune si garantia pt vicii ascunse. Aceste garantii nu sunt
noi, reglementarea nu e noua, se regaseau reglemantari similare si in VCC sigur ca in in
VCC se vorbea despre raspunderea pt vicii ascunse sau raspunderea pt evictiune in
realitate insa si doctrina a retiunt acest lucru si sub regimul codului civil anterior unde era
vorba de raspunderea de drept comun care stim ca presupune o neindeplinire culpabila din
partea debitorului a obligatiilor contractuale si este vorba si in prezent de garantii
obiective ceea ce inseamna ca atunci cand se pune problema punerii in practica a
remediilor specifice si unor garantii nu conteaza pozitia subiectiva a vaznatorului, deci
este indiferent in principiu daca vanzatorul cunostea motivele de evictiune sau nu, sau
motivele de vicii ascunse sau nu. Unele diferente exista in privinta intinderii reparatiilor
pe care le datoreaza dar ca principiu garantiile functioneaza chiar daca nu I se poate
imputa nimic vanzatorului din ipoteza nu a cunoscut cauza de evictiune la data incheierii
contractului.
GARANTIA PT EVICTIUNE
- in esenta este vorba despre o institutie foarte veche care se refera la acele situatii in
care titlul de proprietate al cumparatorului- deci proprietatea dobandita de la vanzator este
afectat de anumite lipsuri. ( de exemplu : situatia clasica este aceea in care se dovedeste ca
la data incheierii contractului vanzatorul nu era proprietarul bunului care a format obiectul
vanzarii si il vinde unui tert care dovedeste in conditiile legii ca el este adevaratul
proprietar, situatie in care cumparatorul se vede pus in pozitia de a pierde si proprietatea si
posesia bunului-cazul tipic sau cazul extrem) poate fi vb si despre situatii in care un tert
valorifica anumite drepturi deci e vb despre valorificarea unor drepturi care restrang
drepturile pe care credea cumparatorul ca le-a dobandit de la vanzator : de pilda inchei un
contract de vanzare si se dovedeste ca bunul –un apartament a fost inchiriat anterior de
catre vaznator unui tert si tertul respectiv are un drept opozabil cu cumparatorul, in aceasta
ipoteza cumparatorul nu pierde proprietatea bunului deci ramane proprietarul bunului dar
fiind opozabil fata de el contracul de locatiune respectiv trebuie sa suporte o anumita
restrangere. Nu mai poate folosi el bunul si treb sa-l lase la dispozitia locatarului respectiv-
este si acesta un caz de evictiune . in esenta asadar evictiunea se refera la acele situatii in
care de cele mai multe ori un tert valorifica un drept prin care drepturile dobandite de catre
cumparator sunt pierdute in cazul in care un tert demonstreaza ca el e adev prop al bunului
si ca vanzatorul nu putea sa I transmita prop sau poate fi vb de acele situatii in care cump
suporta doar anumite evictiuni exemplul : LOCATIUNII.
Dpdv al persoanei care datoreaza garantia pt evictinea aceasta este in principiu
vanzatorul, iar daca vanzatorul decedeaza mostenitorii lui cu titlu universal sunt cei care
sunt tinuti sa garanteze pe cumparator pt evictiune.
O noutate care o regasim in noua reglem este aceea ca spres deosebire de ceea ce era
valabil sub regimul codului civil anterior si a codului de procedura civila anterior cand se
considera ca garantie pt evictiune existra si in vanzarile silite se considera ca garantia e
datorata de debitorul in contul caruia s-a facut vanzarea in noua reglem cel putin in
privinta imobilelor exista un text special care spune ca nu exista garantie pt evictiune in
cazul vanzailor silkite art 774 din NCPC .
IN PRIVINTA SITUATIEI IMOBILELOR SITUATIA E MAI TULBURE… daca
exista evictiune si in privinta mobilelor si in privinta imobilelor textile sunt ,,,in priv
viciilor ascunse. Nu exista garantii pt vicii ascunse in cazul vanzarilor silite dar in
pirivinta mobilelor cel putin in priv garantiei pt evictiunea in priv mobilelor exista
anumite dubii. In priv imobilelor se prevede expres ca nu exista garantie decat prin
exceptie in cazul in care este vorba despre vanzarea silita a unor imobile care nu au fost
inscrie inca in cartea funciara si atunci in privinta al 2 al art 774 din NCPC exista
,subzista garantia pt evictiune in celealte situatii nu. Ceea ce trebuie sa retinem este ca
atunci CAND E VB DESPRE EVICTIUNE exista doua categorii MARI DE FAPTE
CARE INTRA SUB INCIDENTA reglementarii referitoare la evcictiune pe de o parte
este vorba despre tulburarile care provin din fapta vanzatorului !!
Si din acest punct de vedere in principiu orice tulburari care provin chiar defapt sunt
susceptibile de a atrage remediile specifice garantiei pt evictiune si pe de alta parte
garantia pt evicitiune sau pt tulburarile de drept provenite de la tertul- persoana, la aceasta
din urma ipoteza pe cele ca motivul evictiunii sa subziste la data incheierii contractului
deci sa nu fie vb despre ceva care s-a nascut ulterior in favoarea tertului si de un drept care
s-a nascut anterior si trebie sa fie vb nu despre tulburari de fapt ci despre tulburari de
drept. De plida daca obiectul vanzarii l-a format un apartament si un tert vine si sparge
geamul apartamentului care a format obiectul vanzarii la aceasta ipoteza cumparatorul are
o optiune directa impotriva tertului. O raspundere intemeiata pe rasp delictuala nu este
tinut vanzatorul sa garanteze pe vanzator pt o astfel de fapta comisa de catre tert. Dar cand
este vorba despre faptele lui de cele ale vanzatorului in principiu acesta nu poate sa aiba o
conduita care sa faca ca intr-un fel sau altul ceea ce a transmis prin contractul de vanzare
sa fie pierdut de catre vanzator sau sa subvina anumite restrictii.
Sa vedem cum reglementeaza NCC aceasta garantie contra evictiunii art.1695 alin.
1 spune ca vanzatorul este de drept obligat sa il garanteze pe cumparator impotriva
evictiunii care la rand evita total sau partial o stapanire netulburata a bunului vandut.
La alin. 2 se spune ca garantia este datorata impotriva evictiunii ce rezulta din
pretentiile unui tert numai daca acestea sunt intemeiate pe un drept nascut anterior datei
vanzarii si care nu a fost adus la cunostinta cumparatorului pana la acea data.
Si ALIN. 3 SPUNE CA GARANTIA ESTE DATORATA IMPOTRIVA
EVICTIUNII CE PROVINE DIN FAPTE IMPUTABILE VANZATORULUI CHIAR
DACA ACESTEA s-au ivit ulterior vanzarii. de pilda daca obiectul contractului de
vanzare l-ar forma un fond de comert care este atasata si cilentela care in mod obisnuit
apela la serviciile comerciantului respective si comerciantul care a constituit fondul de
comert vinde fondul unei alte personae si dupa ce s-a incheiat contractul de vanzare ,
vanzatorul face actiuni prin care atrage clientela care in mod obisnuit apela la fondul de
comert care a format obiectul acelui contract de vanzare, in aceasta ipoetza ne aflam intr-o
situatie de evictiune pentru ca vanzatorul prin conduita lui face ca cel care ar fi cumparat
sa nu mai poata beneficia de intreaga clientele ci numai de o parte sau chiar o sustrage
toata clientela. Fiind vorba despre fapte care in mod obisnuit nu in economiile de piata
libera concurenta este libera dar pt ca in cazul vanzarii cel care transmite prorpietatea unui
fond de comert in exemplul dat nu poate da inapoi intr-un fel sau altul ceea ce a transmis
in exempul dat el adica vanzatorul va fi obligat sa suporte consecintele nerespectarii sau
incalcarii obligatiei de a nu face nimic care sa-l duca la pierderi pt cumparator, deci in
cazul cand e vb despre tulburarile care provin de la vanzator poate fi vb de tulburari de
fapt. Cand este vb de tulburari de drept care constau in acele situatii este vb despre acele
situatii in care vanzatorul tinde sa si valorifice un drept contra cumparatorului, de plida s-a
incheiat cnstractul de vanzare si dintr un motiv sau altul bunul a ramas in posesia
vanzatorului si se spunem ca situatia asta dainuieste atata timp cat cere legea pt ca cel care
stapaneste bunul sa uzucapeze, adica sa-si dobandeasca proprietatea prin uzucapiune .
Intr-o astlef de ipoteza chiar daca vanzatorul indeplineste conditile uzucpaiunii ar stapanii
bunul in cond prevazute de lege nu poate sa-si valorificie dreptul de proprietete dobandit
in aceste conditii,pt ca garantia pt evicitiune nu-I permite sa si valorifice dreptul
respective. Art 1796 din NCC spune ca acela care este obligat sa garanteze contra
evictiunii nu poate sa evinga deci nu poate cel care a fost vanzator sa vina sa valorifice un
pretins drept impotriva cumparatorului si v-am dat exemplulu cu uzucapiunea. Poate fi vb
si de un drept de locatiune. intr-o astfel de situatie cumparatorul nu are a intra pe fondul
discutiei va invoca aceasta exceptie si instanta fara a mai administra probatoriu va
respinge actiunea vanzatorului. A nu se intelege ca daca s-a incheiat un constract de
vanzare nu ar putea vanzatorul in nicio ipoteza sa actioneze impotriva cumparatorului
invocand un temei juridic ! de retinut ca daca de pilda vanzarea esre afectata de un motiv
de nulitate absoluta sau de nulitatea relative sau sunt intrunite cond rezolutiunii sau a fost
viciat continsmanatul vanzatorului samd. astfel de drepturi vanzatorului le poate
valorifica, nu se poate apara cumparatorul invocand aceasta exceptie de garantie numai
atunci cand e vorba despre dreptul altele decat acele situatii decureg nu direct din contr de
vanz ci din alte pretinse drepturi functioneaza aceasta garantie prin urmare vanz este
deplin liber sa exercite actiunile pe care I le pune legea la dispoz in cazurile acelea pe care
vi le-am aratat.
Cand este vorba despre faptele vanzatorului acesta garanteaza chiar daca faptele sunt
savarsite dupa data incheierii contractului a-ti restinut ca atunci cand e vorba despre
garantia de evicitiune pentru cazurile de evictiune provenind de la terti acolo este
obligatoriu ca dreptul pe care il invoca tertul sa fie unul anterior contractului de vanzare.
Deci nu se poate ajunge in sit ca tertul sa valorifice un drept care s-a nascut dupa data
inchieierii contr treb obligatoriu sa fie vb de dreptul dobandite anterior pt ca daca e vb de
drepturi dobandite ulterior inseamna ca intr un fel sau altul acesta a participat si
cumparatorul in calitate de proroprierar al bunului.
In ceea ce priveste GARANTIA PT FAPTA TERTILOR – desi in mod obisnuit
terminologia este garantia pt fapta tertilor in realitatea este o garantie pt drepturile
valorificate de catre terti pt ca asa cun am vazut pt tulburarile de fapt in exemplul acela
cand un tert sparge geamul in apartamentul care a fosrmat obiectul vanz la acea ipoteza
problema care se pune nu este aceea actionarii vanzatorului pe temeiul garantiei pt
evictiune el are obligatia de a garanta pe cumparator pt faptele tertilor si problema care
se pune este aceea a raspundereiii delictuale a tertului respective.
Sa revenim putin la garantia pt fapta personala a vanzatorului aici unele probleme se pun
(exemplu – speta situatia era urm : A vinde lui B o vaza de sticla si pe urma fiind in vizita
la cumparator din greseala sparge vaza respectiva si problema era daca in aceasta ipoteza
poate fi actionat vanzatorul pe temeiul garantiei pt evictiune sau nu? Lucrurile sunt destul
de alunecoase, la nivel teoretic este ca vanzatorul raspunde pt orice fapta prin care il
tulbura pe cumparator dar cred ca intr-o ipoteza ca cea din speta respectiva nu functiona
garantia pt evictiune pt ca asa cum vom vedea garantia pt evicitiune presupune obligatii
mai intinse din partea vanzatorului de pilda in exemplul dat daca raspunderea vanzatorului
ar fi fost antrenatata pe temeiul garantiei eventualele diferente de prêt de pilda daca pretul
platit de cump a fost de 1000 Euro at cand s-a inchieaiat contr si la mom cand a fost Sparta
vaza aceasta valora 3000 E daca raspunderea vanzatorului ar fi fost angajata pe temeiul
garantiei pt evictiune vanzatorul ar fi fost obligat sa plateasca -3000 de euro deci pretul
sau valoarea bunului din momentul comiterii faptei pe cand daca raspunderea lui ar
intervene pe temeiul raspunderii de drept comun deci pe temeiul raspunderii delictuale nu
ar fi obligat sa pateasca aceasta diferenta ci ar trebui sa plateasca cumparatorul la mom.
inchiereii contractului. Aceasta este paguba pe care el a suferit-o. aici trebuie facuta o
diferenta intre urmatoarele situatii :
Ca in speta resprectiva cand vaza a fost Sparta din greseala de catre vanzator spuneam
ca nu sunt intrunite conditiile pt a angaja garantia pt evictiune dar daca de pilda vanzatorul
fura vaza in aceasta ipoteza ,furand vaza ce ataca in esenta vanzatorulu?- este un atac
direct al drp de proproeteate al cumparatorului, in aceasta ipoteza cred ca trebuie sa
acceptam ca functioneaza garantia pt evictiune cand atacul este direct la titlul vanzatorului
pe cand at cand este vb despre fapte care nu au nicio legatura cu contractul si cu
proprietatea ,simpla neglijenta a vanzatorului atunci cred ca nu poate fi vb despre
angajarea raspunderii pe temeiul garantiei pt evictiune .
Si doctrina si jurisprudenta sunt mai alunecoase, autoriii se contrazic, practica
judiciara este contradictorie deci lucrurile sunt in curs de evolutie . Nu sunt cristalizate
astfel incat nu cred ca putem sa aveam pareri foarte certe dar cred ca putem sa ne gandim
la diferenta intre cele doua categorii de fapte care vin sa afecteze dreptul cumparatorului.
In ceea ce priveste garantia pt fapta tertilor aici spre deosebire de garantia pt
faptele vanzatorului este vorba despre valorificarea unor drepturi de catre terti. Tertii
trebuie sa tinda sa valorifice un drept care este mai puternic decat dreptul cumparatorului
pt a ne afla intr-o situatie de evictiune de pilda un tert dovedeste ca el este adevaratul
propirtear al bunului si nu cel care a vandut si sa presupunem ca sunt intrunite cond in
care poate fi un triumph ca tertul sa revendice bunul de la comparator. Intr-o astfel de
ipoteza sigur dovedind ca sunt intrunite cond cerute de lege ca sa fi fost prop inainte de
data inchieirii contr de vanzare in aceasta ipoteza ne aflam intr o situatie tipica de evictine
totala , situatie in care e vb despre o aplicare a remediilor specifice garantiei pt evictiune
deci orice drept isi valorifica un tert impotriva cumparatorului si dresptul respcetiv este
unul care exista anterior incheierii contractului da nastere la remedii sau da dreptul
cumparatorului sa ceara aplicarea remediilor specifice garantiei pt vicii ascunse si va
spuneam ca aceste remedii sunt mai favorabile decat raspunderea care ar fi putut
intervenii pe temeiul dreptului comun. Mai trebuie subliniat faptul ca at cand ne aflam intr
o situatie de ebictiune cump nu are alegere intre raspunderea de drept comun si remediile
specifice de evictiune fiind obligat sa actioneze pe temeiul garantiei care a-ti retinut ca
este una obiectiva deci nu presupune dovada din partea cumparatorului ca vanzatorul ar fi
stiut de dreptul valorificat de catre tert si numai in aceste conditii sa survina garantia.
Garantia survine chiar daca vanzatorul este complet innocent , habar nu avea ca tertul
detine vreun drept pe care il poate valorifica impotriva cumparatorului.
In esenta regelm din NCC este asemanatoare cu reglem din codul civ anterior. Este
posibil ca partile: cump-vanz prin conventia lor sa modifice garantia , de pilda sa prevada
ca garantia functioneaza si intr o situatie in care legea nu o reglementeaza sau invers se
poate intampla ca partile prin conventia lor sa limiteze garantia dand dreptul cump numai
la anumite elemente ale garantiei pt evictiune sau chiar pot sa le inlature numai ca at cand
este vb despre intaurarea garaniteti pt evictiune treb sa existe o situatie in care se poate
dovedi vointa neindoilenica a partilor in acest sens de pilda am avut si mai este inca o
speta in care s-a incheiat un contract de vanzare in care se stipula mai intai ca vanzatorul
garanteaza pt evictiune pe cumparator iar ulterior exista o clauza prin care se spunea ca
imobilul care a format obiectul acelui contract de vanzare era ocupat de catre un tert si
cump isi asuma obligata de a suporta cheltuielie procesului prin care sa fie evacuate tertul
din imobilul respectiv. problema care s-a pus a fost daca in aceasta situatie e vorba despre
o excludere a garantiei pt evictiune sau numai de o exvludere partiala numai in privinta
evacuarii respective. In Speta respectiva era vorba doar despre o limitare a garantiei pt
evictiune in cazul in care prima afirmatie facuta in contract era ca vanzatorul garanteaza pe
cumparator pt evictiune si in subsidiar si numai in privinta acelei evacuari s-a prevazut
cumparatorul va suporta el costurile pt evacuarea respectiva pt orice alt motiv de evictiune
rezulta implicit ca nu este vorba despre o excludere a garantiei pt evictiune pt ca in speta
resptectiva tertul care invoca niste drepturi pretinzand ca a adus respective imbunatatiri si
a introdus o actiune direct impotriva cumparatorului, imbunatatiri care le facuse inainte de
data vanzarii si solicita ca este vorba despre o situatie in care garantia pt evictiune a fost
inlaturata sustinandu-se cumparatorul si-a asumat orice evictiune survenita din partea
teritlor ceea ce nu era real.
Retinem ca tertii prin vointa lor pot modifica dispozitiile legale care sunt supletive
referitoare la garantia pt evictiune dar aici exista anumite restitctii pt ca nu poate fi
inlaturata garantia pt evictiune care provine din fapta vanzatorului. Exclusa garantia in
aceasta ipoteza.
Trebuie sa analizam sedinta pe care o impune articolul 1695 la alin. 2 unde spune ca
garantia este datorata impotriva evictiunii ce rezulta din proprietatea unui tert numai daca
acestea sunt intemeiate pe un drept nascut anterior datei vanzarii si care nu a fost adus la
cunostinta cumparatorului pana la acea data.S-ar putea deduce din acest text de lege ca
daca intr-un fel sau altul cumparatorul a cunosut cauza de evictiune dar ipoteza este ca
evictiunea nu s-a transmis inca deci tertul nu a actionat deci stie ca cineva putea invoca in
drept s-ar putea deduce din acest text de lege art. 1695 ca daca stie despre cauza de
evictiune atunci garantia nu ar functiona.
Aceasta teza pe care o regasim in unele spete din practica noastra judiciara trebuie
respinsa pt ca trebuie sa avem in vedere si dispozitiile art. 1698 alin. 2 care spune ;
“stipulatia prin care obligatia de garantie a vanzatorului este restransa sau inlaturata nu le
exonereaza pe aceastea de obligatia de a restitui pretul cu exceptia cazului in care
cumparatorul si-a asumat riscul producerii evictiunii. Ce rezulta din colerarea acestor 2
texte de lege ca in ipoteza in care cumparatorul a cunoscut cauza de evictiune
..posibilitatea ca un tert sa-si valorifice un drept anterior in potriva lui, nu este acelasi lucru
cu asumarea riscului producerii evictiunii. Pt ca asumnarea riscului producerii evictiunii
inseamna ca acel contract din comutativ sa devina aleatoriu, deci din dispozitiile art. 1698
alin. 2 rezulta implicit ca daca cumparatorul a cunoscut cauza de evictiune dar nu si-a
asumat-o ca pe un element aleatoriu al unui contract care nu este comuntatic si aleatori, in
acea ipoteza el nu are dreptul decat la restituirea pretului nu si la despagubirile care sunt
mai intinse care sunt prevazute la art. 1701 si 1702 din NCC . Nu se poate sustine. teza ca
daca cumparatorul cunoaste intr-un fel sau altul existenta cauzei de evictiune dar nu si-o
asuma ca fiind un element al unui contract aleatoriu. Rezulta doar din probe ca a cunoscut
cause de evictiune dar a inchieiat contractul in speranta de a valorifica teza in acea ipoteza
el nu poate cere sa primeasca desapagubirile mai intinse pe care i le-ar acorda art. 1701 si
1702 daca nu ar fi cunoscut cauza de evictiune dar poate in schimb sa ceara restituirea
pretului. Cand e vb despre restituirea pretului e vb despre suma pe care ar fi platit-o si
eventual procentul sau indexare.
Deci ipoteza..s-a vandut chiriasului o vila pe soseaua X din Bucuresti la un prêt de
nimic, o suma de 10.000 euro pe bunul respectiv si valoarea reala a a bunului este 1 milion
de euro cam asta a fost diferenta, potrivit acestei conceptii. in ipoteza respectiva chririasul
cumparator care s-a vazut pus in situatia de a trebui sa cedeze in favoarea adevaratului
proprietar care a revendiacat deci e vb despre n caz de evictiune ar avea dreptul sa
primeasca despagubiri de 1 milion de euro . aceasta solutie nu are nicio justificare din
niciun punct de vedere, nici moral nici jurdidic nici etic. In aceasta ioteza este vb tocmai
despre o situatie in care cumparatorul a cunoscut sau putea sa cunoasca cauza de evictiune
pt ca fiind vorba de vanzarea unor immobile preluate in perioada comunista avea elemente
din care se putea sa poate deduce ca ar putea fi supus riscului evictiunii avea dreptul la
restituirea pretului pe care l-a platit indexat cu rata inflatiei atat si nimic mai mult deci iata
ca in dreptul nostrum solutiile sunt din cele mai bizarre si se gasesc si comentatori care sa
sustina ca solutiile sunt corecte din punct de vedere juridic.
Numai ca cunoasterea cauzei de evictiune are dreptul la despagubire dar numai atat cat
ai platit deci pretul indexat nu ai dreptul la despagubirile acordate la art. 1701 si 1702 .
Despagubirile la care are dreptul cumparatorul care a suportat o evictiune: potrivit art
1701 vanzatorul este tinut sa inapoieze pretul in intregime chiar daca la data evictiunii
valoarea bunului vandut a scazut sau daca bunul a suferit deteriorari semnate , fie din
neglijenta cumparatorului fie prin forta majora , chestiunea care ne deranjeaza este
vanzatorul trebuie sa acopere si daunele cauzate bunului din neglijenta cumparatorului
Alin. 2 spune ca daca insa cumparatorul a aobtinut un beneficiu in urma deteriorarilor
cauzate bunului, vanz are ddreptul sa scada din prêt o suma corespunzatoare acestui
beneficiu , a demolat o constructie si a vandut caramizile , alin. 3 (important )
Lucrul vandut are la data evictiunii o valoare mai mare din orice cauza vanzatorul este
dator sa plateasca cumparatorului pe langa pretul vanzarii sporul de vanzare acumulat pana
la data evictiunii. S-a conferit caracterul de datorie de valoare acestei despagubiri deci
daca din indifferent ce motiv este diferenta intre ceea ce a platit cumparartorul sa zicem a
platit 100.00 euro la data inch contractului si datorita conjucturii pietei la data cand se
pu7ne problema angajarii garantiei pt evictiune valoarea imobilului este de 300.000 euro
in aceasta ipoteza cump are dreptul la o despagubire de 300.000 euro mult mai mare decat
pretul pe care el l-a platit , aici este diferenta esentiala. Intinderea despagubirilor la care
are cump care a fost evins si despagubirea la care ar avea dreptul acelasi cump daca act lui
ar fi fost intemeiata pe dreptul comun. PT ca fiind vb despre un contract de schimb de prop
se considera ca vanzatorul trebuie sa ii garanetez cumparatorului ca i-a transmis prop si
daca printr un motiv sau altul se dovedeste ca nu i-a transmis-o atunci cumpratorul are
dreptul a aceasta despag care este mult mai intinsa. La ar 1702 se prevede ca cump are
dreptul si la daune-interese ,valoarea fructelor pe carea le-a predat
evingatorului,cheltuieleie incheierii si executarii contractului si la lit. B spune ca pierderile
suferite si castigurile nerealizate de catre cumparator din cauza evictiunii casiguril;e
nerealizate nu sunt tocmai aceasta diferenta de valoare ,legiuitorul a cam incurcat lucruiele
pt ca castigurile nerealizate se include la art 1701 alin 3 acea diferenta de valoare este
tocmai castigul nerealizat de catre cumparator la care are dreptul in temeiul art 1701, aici
este o dublare a reglemantarii ce castiguri nerealizate ar putea fi latele decat acea diferenta
de valoare!
Cursul 10 – 02.12.2014
Astazi ne-am propus sa discutam despre garantia pentru viciile ascunse ale lucrului
vandut. Ati retinut ca pe langa garantia pentru evictiune, cumparatorul este tinut sa
garanteze si pentru viciile ascunse ale lucrului vandut.
In esenta, este vorba despre acele deficiente pe care le are lucrul care formeaza obiectul
vanzarii si care fie il fac impropriu utilizarii conform destinatiei sale, (de pilda daca este
vorba despre o ambarcatiune, nu pluteste, se scufunda imediat) sau este vorba despre
acele situatii in care e vorba doar despre micsorarea valorii sau intrebuintarii lui. Nu este
vorba ca este absolut impropriu utilizarii conform destinatiei ci poate fi utilizat, dar
valoarea bunului este mult mai mica sau cumparatorul nu poate sa utilizeze bunul in
parametrii normali in raport de natura acestuia.
In esenta, spre deosebire de garantia pentru evictiune, care se refera la garantarea
drepturilor obtinute de catre cumparator de la vanzator, mai ales cand e vorba de
garantia pentru tulburarile care vin de la tert. Aici ati retinut ca poate fi vorba de
tulburari de drept nu si de fapt, dar e vorba si de tulburarile de fapt care provin chiar de
la vanzator. Deci e vorba in esenta despre titlul de proprietate si continutul drepturilor
pe care le-a dobandit cumparatorul prin incheierea contractului de vanzare.
Aici, in cazul viciilor ascunse este vorba de chestiuni care tin de utilitatea bunului,
probleme de ordin material, nu pur juridic. Aceasta institutie a garantiei pt vicii ascunse
are o istorie indelungata. Inca din dreptul roman ea a fost forjata mai intai de edilii curuli,
acei functionari care supravegheau activitatea pietelor la Roma si care au fost pusi in fata
situatiei in care se vindeau sclavi sau animale (mai intai in privinta acestor bunuri) si se
constata ca ulterior vanzarii, sclavul fie era betiv, fie nu putea lucra ca era bolnav,
animalul nu era bun de munca, vaca nu dadea lapte.
In aceste situatii se constata ca edilii curuli au considerat ca e potrivit sa ii acorde
cumparatorului dreptul ca intr-un termn scurt de la data incheierii contractului de vanzare,
daca constata astfel de deficiente sa aiba dreptul sa ceara fie rezolutiunea vanzarii prin asa
numita actiune redhibitorie, adica acea actiune prin care se desfiinta vanzarea si obtinea
restituirea pretului si dadea sclavul inapoi sau actiunea numita „cuanti minoris”, adica
actiunea prin care cumparatorul nu avea interesul sa desfiinteze vanzarea, avea interesul sa
o mentina dar avea dreptul sa obtina o scadere proportionala a pretului in raport cu
deficientele lucrului respectiv.
Aceasta garantie pentru viciile ascunse ulterior a fost extinsa si recunoscuta in cazul
tuturor vanzarilor pe vremea lui Iustinian de unde a traversat Evul mediu si o regasim
evident si in reglementarile din Codul Civil Napoleon din 1804, in Codul nostru civil din
1964 si in Noul Cod Civil. Este vorba de o institutie cu o indelungata istorie si traditie dar
care de la momentul cand a fost creata (vremea romanilor) si pana in prezent si-a
demonstrat, cel putin in anumite privinte, insuficientele.
Aici trebuie sa vedem daca legiuitorul roman a sesizat acele insuficiente si le-a reparat,
adica a reglementat in mod corespunzator sau a lasat lucrurile asa cum erau ele pe vremea
romanilor.
Revenind la vremurile actuale, ceea ce trebuie sa retinem este ca aceasta garantie pentru
vicii ascunse este una obiectiva adica problema care se pune nu este aceea a unei
raspunderi de drept comun care stim ca se intemeiaza in esenta pe o culpa a debitorului
care nu isi indeplineste obligatiile si atunci survin remediile specifice raspunderii. Aici
este vorba despre o garantie subiectiva. Cu alte cuvinte, pozitia subiectiva a vanzatorului
este indiferenta. Asta inseamna ca vanzatorul poate fi complet inocent, sa nu stie despre
existenta viciilor, acesta sa predea bunul iar ulterior viciile sa se iveasca si cumparatorul
sa se indrepte impotriva lui solicitand aplicarea remediilor specifice acestei institutii. Nici
chiar forta majora nu il scuteste pe vanzator, desigur daca ea se confunda cu viciul
ascuns. Daca e un motiv de forta majora care e exterior bunului nu se pune problema
combinarii ei cu garantia pentru vicii ascunse.
Retinem ca garantia este subiectiva. Asta nu inseaamna ca nu exista anumite diferente in
privinta intinderii remediilor sau a continutului remediilor in situatia in care se dovedeste
ca vanzatorul era de rea-credinta, stia despre existenta viciilor si nu le-a adus la
cunostinta cumparatorului. In aceasta situatie, vom vedea ca exista consecinte care difera
de cele carora le este supus vanzatorul de buna-credinta.
Si aici o sa vedem ca pot pune anumite probleme pe care legiutorul nostru se pare ca nu
le-a rezolvat. Prin urmare, a nu se confunda garantia pentru vicii ascunse cu raspunderea
de drept comun. Ceea ce mai trebuie sa retinem este ca atunci cand apar vicii ascunse in
legatura cu un bun vandut, cumparatorul nu are drept de optiune intre raspunderea de drept
comun si remediile specifice garantiei. Este obligat sa apeleze la remediile specifice
garantiei. Se exclude raspunderea de drept comun si garantia pentru vicii ascunse.
In legatura cu garantiile pe care le poate obtine cumparatorul, lucrurile s-au schimbat
esential fata de ceea ce era valabil pe vremea romanilor sau pe vremea adoptarii Codului
Civil Napoleon sau de la 1864. Stiti ca incepand din anii 50-60 a aparut ideea protejarii
consumatorilor in raportul cu profesionistii. Aici reglementarile au evoluat in sensul ca cei
care sunt neprofesionisti si incheie contracte cu profesionistii beneficiaza de anumite
dispozitii legale de protectie. Asa stau lucrurile si in privinta garantiilor pentru viciile
bunurilor care formeaza obiectul contractelor de vanzare. De aceea trebuie sa evocam, fie
si pe scurt, anumite reglementari speciale care au legatura cu deficientele bunurilor care
fac obiectul vanzarii si sa vedem cum se coreleaza ele cu regimul de drept comun care
este acela al codului civil, deci al viciilor ascunse.
In acest sens trebuie sa facem referire la dispozitiile OUG 21/1992 privind protectia
consumatorilor in care se prevede ca „consumatorii au dreptul de a pretinde vanzatorilor
remedierea sau inlocuirea gratuita a produselor obtinute precum si despagubiri pentru
pierderile suferite ca urmare a deficientelor constatate in cadrul termenului de garantie
sau valabilitate”.
Dupa expirarea acestui termen, spune legea, e vorba de articolul 12 alineatul 1 din acest
act normativ care a fost modificat si remodificat, deci ultima varianta, ca dupa expirarea
acestui termen de garantie, consumatorii pot pretinde remedierea sau inlocuirea produselor
care nu pot fi folosite conform scopului pentru care au realizate, ca urmare a unor vicii
ascunse aparute pe durata medie de utilizare a acestora. Deci aici, spre deosebire de
reglementarea de drept comun care este ingradita in timp, o sa vedem ca in principiu exista
un termen de un an de la data predarii bunului, cand e vorba de alte bunuri decat
constructiile, in care viciile pot sa apara, dupa care, daca s-au ivit si cumparatorul le-a
descoperit si invoca adica reclama vanzatorului aparitia viciilor are un termen de 3 ani in
care poate cere aplicarea remediilor specifice. Trebuie sa retinem ca, spre deosebire de
dispozitiile anterioare care erau cuprinse in decretul 167/1958 referitor la prescriptia
extinctiva, in aceasta reglementare prescriptia era de 6 luni. Ratiunea era si ar fi trebuit sa
fie si in prezent aceea ca daca se pun in discutie vicii ascunse, deci anumite deficiente ale
lucrului, trebuie rezolvate cat mai repede de la data aparitiei lor deoarece ulterior
probatiunea devine mult mai dificila.
Legiuitorul nostru a trecut peste aceasta problema si in practica se vor putea pune
probleme. Daca cumparatorul, in interiorul termenului de un an invoca aparitia unor vicii
ascunse si pe urma nu mai face nimic si nici vanzatorul nu spune nimic si se introduce
actiunea cu putin inainte de implinirea termenului de 3 ani, vor exista desigur probleme in
demonstrarea viciilor invocate de cumparator. Dar sigur, asta e reglementarea, o luam asa
cum este, deci termenul de prescriptie este cel general dar retineti ca e vorba intai de un
termen de garantie de un an aplicabil tuturor bunurilor in afara de constructii. In cazul
constructiilor, termenul acela este de 3 ani, deci e mai mare decat cel aplicabil oricaror
altor bunuri decat constructiilor. Regimul este acelasi. Prescriptia este tot de 3 ani
Revenind la reglementarea OUG 21/1992, vedeti ca garantia pentru vicii ascunse nu mai
este limitata precum in dreptul comun, potrivit reglementarilor asupra carora o sa
revenim putin mai incolo, ci viciile ascunse il tin pe vanzator daca apar pe durata medie
de utilizare a acestor bunuri.
Durata medie de utilizare = cerinta ca bunurile sa isi pastreze caracteristicile necesare
pentru a fi utilizate conform destinatiei lor pe o anumita durata de timp. De pilda in cazul
autoturismelor durata poate fi de 7-10 ani, o perioada destul de lunga.
Cand este vorba de raporturi intre cumparatori si profesionisti, deci vanzatorul este
profesionist si cumparatorul este neprofesionist, in aceasta ipoteza, vanzatorul trbeuie sa
il garanteze pentru vicii ascunse pe cumparator pe toata durata medie de utilizare a
bunului. A nu se confunda durata medie de utilizare a bunului cu termenul de garantie!
Termenul de garantie este mai scurt si in esenta, pe durata acestui termen, vanzatorul
profesionist este obligat sa remedieze orice deficienta aparenta, ascunsa. Nu se mai face
diferenta intre viciile aparente si viciile ascunse, dar sigur, vanzatorul se poate apara
demonstrand ca, cumparatorul nu a utilizat bunul in conditiile cerute. Ca a lasat sa zicem
un TV in ploaie, apoi a cerut sa fie despagubit ca s-a defectat si nu mai functioneaza.
Ceea ce vreau sa retineti este ca exista un anumit paralelism intre reglemntarea de drept
comun a garantiei pentru vicii ascunse si reglementarile speciale aplicabile in dreptul
consumatiei. In OUG 21/1992 exista un text special (a fost abrogat intre timp, nu stiu din
ce motive, dar principiul ramane acelasi), ART 56 indice 1 care spunea in esenta ca aceste
reglementari speciale nu le inlatura pe cele din dreptul comun. Cu alte cuvinte,
cumparatorul, la libera sa alegere putea fie sa actioneze pe temeiul dreptului comun
apeland la dispozitiile din codul civil daca i se parea mai interesant, fie sa apeleze la
reglementarile speciale.
Oricum, daca va uitati mai in detaliu la reglementarile speciale veti vedea ca acestea
sunt mult mai avantajoase decat cele din dreptul comun, astfel incat cumparatorul
apeleaza la aceste reglementari nu la cele din dreptul comun.
Desi acest text a fost abrogat, inca mai este aplicabil, deci reglementarile speciale nu
exclud aplicarea dispozitiilor de drept comun, ramanand la alegerea cumparatorului sa
aleaga. Nu se poate pune problema ca, cumparatorul sa combine; opteaza ori pentru una
ori pentru cealalta.
De asemenea, exista reglementari speciale, tot aplicabile in raporturile dintre profesionisti
si consumatori in Legea 449/2003 despre care am mai amintit cu ceva timp inainte. Si aici
e vorba despre vanzarea produselor si garantiile asociate acestora, e vorba despre
introducerea in dreptul intern a unei directive Europene si aici exista o garantie mai
extinsa decat cea din dreptul comun, termenul de garantie de drept comun potrivit acestei
reglementari este de 2 ani. Cumparatorul are la dispozitie un termen de 6 luni de la data
descoperirii viciilor pentru a reclama aparitia acestora.
Observam ca si in Noul Cod Civil, spre deosebire de Codul Civil anterior, exista la ART
716 si urmatoarele, o reglementare care se refera la, spune titlul sectiunii, garantia pentru
buna solutionare. Deci la sectiunea 5 Codul reglementeaza garantia contra viciilor
bunurilor iar la sectiunea 6, garantia pentru buna solutionare. Aici este vorba tocmai
despre aceste garantii care se acorda conform dispozitiilor legale speciale. In esenta, cum
rezulta din ART 1716 al 1 din NCC, in afara de garantia contra viciilor ascunse,
vanzatorul care a garantat pentru un timp determinat buna functionare a bunului vandut,
este obligat in cazul oricarei defectiuni, nu numai pentru vicii ascunse, ivite in cadrul
termenului de garantie, sa repare bunul pe cheltuiala sa. Si aici, de buna seama, fiecare
dintre voi a avut experiente in sensul asta. Ati achizitionat un calculator, TV, bunuri de
folosinta indelungata pentru care se acorda garantii. Pentru autoturisme, dealerii se bat in a
acorda termene de garantie cat mai extinse. Pentru marcile foarte solicitate : BMW, AUDI,
Mercedes, termenul e de 2 ani minim, dar la marcile subcoreene sau din alte parti termenul
este de 5,6,7 ani. Este la latitudinea vanzatorilor. Este vorba de marketing de atragerea
clientelei. Daca sunt acordate astfel de garantii, in interiorul acestor termene de garantie
care pot fi foarte extinse, (6-7 ani sau mai mult, depinde de natura bunului si de dorinta
producatorului), orice deficienta/disfunctie a bunului (nu functioneaza motorul,
stergatoarele etc) este obligat vanzatorul sa le remedieze pe cheltuiala lui.
Dar ati retinut ca aceste termene de garantie sunt completate de acea obligatie a
vanzatorilor profesionisti ca pe durata termenului de utilizare normala, care este mult mai
extinsa decat termenul de garantie, sa repare/remedieze situatiile in care apar vicii
ascunse. Pentru vicii ascunse, pe toata durata termenului de utilizare normala, vanzatorul
profesionist este obligat sa il garanteze pe cumparator. Astfel sunt reglementarile speciale
aplicabile in dreptul consumului, numai la o parte din vanzari. Astea la ora actuala sunt in
numar colosal, mult mai numeroase decat in dreptul comun.
Noi acum ne vom indrepta atentia asupra reglementarii de drept comun ca sa vedem care
sunt subtilitatile acesteia. In esenta, ceea ce trebuie sa retinem este ca aceasta garantie
pentru vicii ascunse functioneaza in privinta oricarei vanzari, indiferent de obiectul
acesteia, in afara de vanzarile silite. Aceasta excludere rezulta din ART 1707 (5) NCC.
In ceea ce priveste definirea garantiei pentru vicii ascunse din NCC, ea seamana cu cea
din reglementarea anterioara, ART 1352 si urmatoarele din codul civil anterior. La art
1707(1) se spune ca vanzatorul garanteaza cumparatorul contra oricaror vicii ascunse
care fac bunul impropriu intrebuintarii la care este destinat sau care ii micsoreaza in
asemenea masura intrebuintarea sau valoare, incat, daca le-ar fi cunoscut, cumparatorul
nu ar fi cumparat sau ar fi dat un pret mai mic. Aici, definitia seamana cu definitia clasica
a garantiei pentru vicii ascunse.O sa vedem daca e bine sau nu e bine putin mai incolo,
dar aici nu avem probleme in a contura continutul notiunii de vicii ascunse.
In situatia in care e vorba despre vanzari care sunt aleatorii prin vointa partilor, adica
vanzari in care partile convin ca garantia pentru vicii ascunse sa nu functioneze, din
indiferent ce motive, contractul devine cel putin in parte aleatoriu. In functie de
aparitia/neaparitia viciilor ascunse, o parte iese in castig si cealalta in pierdere. Daca
viciile nu apar, in castig iese cumparatorul ca nu trbeuie sa suporte consecintele defectarii
bunului. Nu trebuie sa plateasca sa fie reparat. Daca viciile apar, in castig este vanzatorul
pentru ca in aceasta ipoteza el ar fi trebuit sa remedieze deficientele, dar pentru ca exista
clauza de excludere care este legala/ posibila, el nu datoreaza nimic cumparatorului.
Deci in vanzarile aleatorii, pentru motivul ca partile exclud garantia pentru viciile ascunse,
ea nu functioneaza.
Sa vedem care sunt conditiile de fond pe care legea le impune pentru ca garantia sa
functioneze. Asa cum rezulta din dispozitiile ART 1707(1) ati vazut ca este vorba despre
acele situatii cand, dupa ce bunul este predat cumparatorului, apar anumite
defectiuni/deficiente, dar nu orice deficiente ci numai cele din categoria carora fie fac
bunul impropriu utilizarii conform destinatiei (daca este un autoturism apare o defectiune
la motor care face sa nu mai poti circula cu el ) sau este vorba despre defectiuni care, fara
a face bunul impropriu utilizarii conform destinatiei, ii micsoreaza intrebuintarea (ai
cumparat un autoturism si nu mai functioneaza radio-ul sau GPS-ul. Poti circula si fara
GPS). Pot surveni probleme legate de garantia datorata de vanzator cumparatorului si
pentru aceste elemente accesorii ale bunului vandut.
Tot ca si in vechea reglementare trebuie sa apara niste defectiuni care sa duca la
consecintele pe care le prevedea si le prevede legea si in prezent, deci ca bunul sa nu
poata fi utilizat conform destinatiei sau sa ii micsoreze valoarea de intrebuintare sau
valoarea (sa fie mai putin valoros decat credea cumparatorul atunci cand s-a incheiat
contractul).
Mai intai, este vorba asadar de aparitia unor defectiuni sau deficiente. Va dau cateva
exemple pe care le-am spicuit din practica judiciara. De pilda poate fi vorba de infiltrarea
apei: obiectul vanzarii l-a constituit o constructie (vila) si datorita modului defectuos in
care a fost realizata izolatia exterioara, la prima ploaie mai serioasa, casa este inundata. De
asemenea, poate fi vorba despre dischete de calculator care sunt virusate. Cumperi o
discheta, e virusata, iti face praf tot ce ai pe calculator. De asemenea, poate fi vorba despre
neasigurarea protectiei de catre o instalatie de aerisire impotriva factorilor patogeni
exteriori. Orice defectiune de aceasta natura care afecteaza bunul din perspectiva cerintelor
impuse de articolul 1707(1) poate fi luata in considerare ca viciu ascuns.
Aici aveti exemple dintre cele mai diverse, poate fi vorba de deficiente care sa faca bunul
absolut impropriu utilizarii (exemplul cu autoturismul care nu mai poate fi folosit pentru a
circula pentru ca s-a stricat motorul) sau deficiente care nu fac bunul impropriu (cazul in
care cel care a cumparat a dobandit un autoturism nou, marca prestigioasa si zgomotul
facut de masina in timpul functionarii era mai mare decat cel normal. Se poate circula si
cu zgomotul respectiv, dar cand nu l-ai cumparat ca nou cu o suma serioasa. Cerinta e ca
atunci cand s-a incheiat contractul sa nu se fi auzit zgomotul. Daca s-a auzit atunci, viciul
nu mai este ascuns. Asta o sa vedem cand o sa discutam despre ce inseamna viciu ascuns).
Aici va rog sa retineti ca poate fi vorba despre deficiente care nu care nu fac bunul absolut
impropriu conform destinatiei dar ii micsoreaza valoarea sau valoarea de intrebuintare (in
cazul in care obiectul vanzarii il constituie un apartament. Vanzarea se face vara si cand
vine frigul incepe sa functioneze centrala termica; apartamentul fiind langa centrala nu se
mai putea trai din cauza zgomotului).
O alta cerinta pe care trebuie sa o intruneasca deficienta pentru a putea fi retinuta ca viciu
ascuns, este aceea ca ea sa fie inerenta bunului, sa fie atasata direct de bunul respectiv. Sa
nu fie ceva exterior acelui bun. De exemplu, intr-o speta solutionata de instantele franceze,
obiectul vanzarii l-a constituit o cantitate de nisip prelevata din albia unui rau. Cand
nisipul a fost dus la locul indicat de cumparator, s-a gasit in nisip o bomba neexplodata din
cel de-al doilea Razboi Mondial. S-a pus problema daca vanzatorul e tinut sa garanteze
sau nu pe cumparator. Aici bomba nu avea nimic cu structura interna a nisipului astfel
incat nu s-a putut retine raspunderea vanzatorului pe temeiul garantiei. S-ar fi putut pe
temeiul dreptului comun.
De asemenea, in alte spete, problema care s-a pus a fost daca poate fi angajata garantia
pentru vicii ascunse daca bunul nu este afectat de deficiente fizice ci de deficiente juridice.
De exemplu, intr-o speta solutionata tot de instantele franceze, s-a pus aceasta problema in
legatura cu o constructie ridicata fara autorizatie de vanzator care cumparatorul ulterior a
trebuit sa o demoleze ca s-a dat hotarare de demolare pentru ca s-a ridicat fara autorizatie.
Astfel de spete sunt si in dreptul nostru, dar nu s-au pus probleme de garantie sau de
negarantie pentru vicii ascunse desi s-ar fi putut pune. In speta respectiva, instanta care a
fost pusa sa solutioneze a ajuns la concluzia ca este vorba despre o deficienta care face
bunul impropriu conform destinatiei sale si a ajuns la angajarea garantiei pentru vicii
ascunse. Comentatorul acestei spete a comentat-o favorabil. In ceea ce ne priveste, noi
avem niste indoieli deoarece in aceasta speta viciul respectiv adica faptul ca bunul a fost
ridicat fara autorizatie tine de strucuta fizica a bunului? Nu e vorba despre ceva care este
exterior bunului? Constructia in sine era perfecta doar ca era ridicata fara autorizatie.
Nerespectarea regulilor de construire au dus la obligatia de demola constructia, nu un
viciu intern al bunului respectiv. Aici trebuie sa fim foarte atenti. Garantia poate fi
angajata doar cand defectiunea este a bunului, nu este ceva exterior acesteia cum este
cazul in exemplul dat.
Tot in acest sens, intr-o alta speta solutionata tot de instantele franceze, s-a rationat intr-o
maniera asemanatoare in ipoteza in care o persoana, pe terenul ei a facut niste lucrari, o
fosa septica fara autorizatie si ulterior pentru ca fosa a fost construita necorespunzator si
fara autorizatie, mizeriile s-au scurs pe terenul vecinului. Problema s-a pus daca cel care a
facut lucrarile respective raspunde fata de vecini si pe ce temei? S-a spus ca ar putea fi
vorba despre angajarea garantiei pentru vicii ascunse. In realitate era vorba pe de-o parte
de efectuarea acelor lucrari fara autorizatie si despre realizarea lor in mod necorespunzator
din punct de vedere tehnic, deci nu bunul in sine avea deficiente care il facea impropriu
conform destinatiei, ci problema era a raspunderii proprietarului fata de vecin. Bunul
fusese vandut unui cumparator si cumparatorul a fost tinut sa raspunda fata de vecin.
Trebuie sa retinem ca viciile sunt ascunse si pot fi luate in considerare cand au legatura
directa cu bunul care a facut obiectul vanzarii, deci deficientele sa decurga direct din
bun, nu intermediate prin ridicarea fara autorizatie sau alte elemente care ar putea sa
duca la crearea de defectiuni
O alta cerinta este aceea ca viciul sa fie ascuns. Cu alte cuvinte, trebuie sa fie vorba despre
o deficienta care nu ajunge la cunostinta cumparatorului. In aceasta privinta, ART 1707(2)
ne stipuleaza ca este ascuns acel viciu care, la data predarii, nu putea fi descoperit fara
asistenta de specialitate de catre un cumparator prudent si diligent. Ati retinut cand am
discutat despre predarea bunului vandut ca, cumparatorul are obligatia de a examina bunul
si tot ceea ce este observabil trebuie sa reclame cu acel prilej. Daca nu o face, este decazut
din dreptul de a invoca predarea neconforma (1790 al3). Daca cu ocazia acestei examinari
exista anumite deficiente care nu pot fi observate de catre cumparator in conditiile de la al
2 ART 1707, deci fara asistenta de specialitate.
Aici fac o paranteza si trebuie sa va spun ca in dreptul nostru, anterior NCC, in unele
spete si conform unor autori, cumparatorul ar fi fost obligat sa apeleze la serviciile unui
specialist care sa verifice el bunul. Altii au spus ca nu e nevoie, ceea ce era mai firesc si
iata ca NCC prevede ca nu este obligat cumparatorul sa apeleze la serviciile unui
specialist dar trebuie sa se comporte prudent si diligent, deci ca un bun gospodar, sa aiba
un comportament de om care isi apara interesele, sa verifice bunul nu sa fie superficial.
Deci e nevoie pentru a fi vorba despre vicii ascunse ca deficienta sa nu poata fi decelata
la o examinare atenta a unui cumparator care nu este de specialitate.
In cazul acesta, al verificarii acestei cerinte se fac diferente intre cumparatorul care este
un profan si cumparatorul care este un profesionist/specialist in domeniul care are
legatura cu bunul care formeaza obiectul vanzarii. Cand este vorba despre un profan
(neprofesionist), diligenta acestuia, ati vazut ca se apreciaza in abstracto dat fiind faptul
ca textul, 1707(2) vorbeste despre un cumparator prudent si diligent. Aici nu se ia in
considerare daca cumparatorul este unul zapacit care in mod obisnuit nu stie ce face sau e
cu capul in nori, ci etalonul este acela al unui om cu diligenta normala nu a unui om
distrat. Nu a unui om de stiinta care se gandeste la cine stie ce formule fizice.
Avand in vedere acest criteriu se apreciaza daca el a procedat cu diligenta sau nu. De
exemplu intr-o speta in care obiectul vanzarii l-a format un apartament si ulterior predarii
bunului, cumparatorul a invocat faptul ca e deranjat de zgomotul pe care il face un frigider
al unui magazin alimentar care era lipit de apartamentul respectiv. Actiunea a fost respinsa
pentru ca la momentul cand s-a facut predarea zumzaitul se auzea, era decelabil astfel
incat deficienta putea fi foarte usor observata.
Sunt situatii in care deficientele exista in sine dar la momentul cand se face predarea nu
sunt intrunite conditiile ca ele sa fie observate. Asa a fost de pilda, intr-o speta solutionata
solutionata de instantele din tara noastra, in care obiectul vanzarii l-a constituit un mantou
de blana. Predarea s-a facut vara si la primul ger mai serios ,cand a fost imbracat, s-a facut
praf la cusaturi. Era coapta pielea. In aceasta speta, la momentul predarii nu era intrunite
conditiile ca viciul sa poata fi observat si atunci s-a admis angajarea raspunderii pe
temeiul garantiei pentru vicii ascunse.
De la caz la caz trebuie apreciat daca cumparatorul putea, cu o diligenta normala, sa
observe sau nu existenta deficientei respective.
Ceea ce putea fi observat trebuia reclamat atunci sau sa nu incheie, sa nu dea curs
contractului. Daca nu s-a comportat cu diligenta, viciul sau deficienta era observabila la
momentul respectiv, atunci sigur ca nu mai poate invoca garantia pentru vicii ascunse.
Aici va semnalez o diferenta majora fata de reglementarea anterioara. In reglementarea
anterioara, momentul la care se raporta daca viciul era ascuns sau nu, era acela al
incheierii contractului de vanzare. In noua reglementare, momentul este acela al predarii.
E mai rationala reglementarea din NCC. Se poate intampla ca la momentul incheierii
contractului, bunul sa fie in alta parte nu in locul unde sunt partile. Intr-o astfel de ipoteza,
cumparatorul nu are cum sa verifice bunul.
Deci va rog sa retineti ca aceasta cerinta, a existentei sau inexistentei caracterului ascuns
al viciului se apreciaza in raport cu momentul predarii bunului, nu in raport cu momentul
incheierii contractului.
O sa vedem ca o alta cerinta pentru angajarea raspunderii pentru vicii ascunse este aceea
ca viciul sa fi subzistat la momentul cand se face predarea, deci cel putin cauzele lui sa
existe chiar daca nu au putut fi observate. De pilda daca o anumita cantitate de cereale
deja a inceput sa putrezeasca in siloz, dar lucrul acesta nu a putut fi observat cand s-a
facut predarea, sunt intrunite conditiile pentru garantia pentru vicii ascunse, chiar daca la
momentul cand s-a facut predarea nu era raspandita ciuperca in intreaga cantitate de grau
respectiva.
Din acest punct de vedere este important ca deficienta respectiva sa aiba o cauza
anterioara momentului predarii. Dat fiind faptul ca momentul de referinta nu este acela al
incheierii contractului ci acela al predarii, este posibil ca germenii sa apara intre
momentul incheierii vanzarii si momentul predarii. Garantia intr-o astfel de situatie
opereaza. Sub vechea reglementare nu opera pentru ca cerinta era ca germenii sa fie
anteriori incheierii contractului de vanzare, ceea ce nu era prea firest.
O alta cerinta a viciului este ca acesta sa nu fie unul oarecare ci sa prezinte o anumita
gravitate. Acest lucru rezulta din ART 1707 al 1, unde se spunde ca acele deficiente
trebuie sa faca bunul impropriu utilizarii conform destinatiei, deci este vorba despre ceva
grav; sau sa ii micsoreze in asa masura intrebuintarea sau valoarea, incat cumparatorul nu
ar fi cumparat sau nu ar fi dat pe el cat a dat. Treuie sa fie ceva important nu ceva benign .
Daca obiectul vanzarii il constituie un autoturism de ocazie, nu unul nou, si consumul de
benzina i se pare cumparatorului mai mare decat cel normal si se plange de acest lucru si
solicita angajarea raspunderii vanzatorului pe temeiul garantiei viicilor ascunse, actiunea
lui va fi respinsa. Cand achizitionezi un bun folosit, nu poti sa ai pretentia pe care o ai
atunci cand autoturismul este nou. Si aici exista o discutie. Producatorii, cei mai multi, in
cartea tehnica trec consumuri mult mai mici decat cele reale. S-ar putea pune problema
daca e facuta predarea conforma sau nu. Daca consumul mediu e de 5 litri la 100 km si
autoturismul, in conditii de conduita normala, consuma 10 litri, e o problema de predare
conforma, daca e vorba despre un autoturism nou. Daca e vorba despre un autoturism
vechi, trebuia sa te astepti ca un autoturism ieftin are si deficiente. Trebuie sa fie apt sa
circule pe drumurile publice dar nu trebuie sa circule ca un autoturism care este nou.
O alta cerinta este aceea ca viciul sa fie anterior sau cel tarziu contemporan cu predarea,
nu cu momentul incheierii contractului, cerinta care rezulta din ART 1707(2).
Da! Va rog sa fiti atenti! Si acum va rog sa fiti mai atenti decat de obicei pentru ca vom
aborda problem care decurg din noile reglementari si care sunt mai delicate.
Sigur ca daca cititi lucrarile publicate, nu e niciun fel de problema, totul este clar, nu ne
doare capul. Dar.. sa vedem.
In legatura cu modificarea sau inlaturarea garantiei de vicii ascunse, am vorbit, nu e
cazul.
Sa vedem art. 1709. Aici incep problemele. Denuntarea viciilor. Vedeti ca si la predarea
conforma, si aici fac o paranteza si imi dau seama ca am uitat sa va spun, si lucrul asta
este deosebit de important; ca garantia pentru vicii ascunse este considerata
o continuare a obligatiei de predare conforma. Deci ceea ce reprezinta
predarea neconforma si sanctiunile specifice considera doctrina, si pe buna dreptate, ca
este continuata aceasta linie cu garantia pentru vicii ascunse. Pentru ca vanzatorul,
in privinta viciilor ascunse, n-a facut o predare conforma, numai ca viciile, tocmai pentru
ca sunt ascunse, nu sunt decelabile la momentul predarii, ci apar ulterior. Consecintele
care decurg din aparitia viiciilor ascunse , in mod normal, ar trebui sa fie identice cu cele
care decurg din predarea neconforma,
Si acum sa vedem ce zice textul. Art. 1709 (1) spune “cumparatorul care a
descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat sa le aduca la cunostinta vanzatorului
intr-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu imprejurarile, sub sanctiunea decaderii din
dreptul de a cere masura prevazuta de art 1710 (1) lit. d)”. Deci sanctiunea este / se poate
cere rezolutiunea. Dar toate celelalte remedii, respectiv: inlaturarea viciului,
inlocuirea bunului, reducerea corespun zatoare a pretului pot sa fie cerute. Stiu ca la prima
vedere pare destul de bizar, nu? Pentru ca va amintiti ca daca nu semnaleaza cumparatorul
deficientele de predare, cand e vorba de predarea conforma, nu le aduce la cunostinta
vanzatorului, este cazut din dreptul de a invoca remediile specifice predarii neconforme.
Aici nu ar trebui sa fie tot asa? Eu ma tem ca asa ar trebui sa fie. Si daca ne uitam la art.
1718 din NCC si putin mai incolo, care se refera la garantia pentru buna functionare, dar
regimul este si ar trebui sa fie acelasi. Si aici ce ni se spune la alin. 1? “sub sanctiunea
decaderii din dreptul de garantie, cumparatorul trebuie sa comunice defectiunea inaintea
implinirii termenului de garantie. Daca aceasta comunicare nu a putut fi facuta in
termenul de garantie, din motive obiective, cumparatorul are obligatia sa comunice
defectiunea in termen rezonabil de la data expirarii termenului de garantie”. Pai daca in
privinta acestor defectiuni consecinta este decaderea din dreptul de a invoca remediile
garantiei, nu ar trebui sa fie aceiasi reglementarea si in privinta dreptului comun, nu? Nu
numai unul dintre remedii sa nu poata fi invocate, respectiv rezolutiunea, ci si celelalte,
pentru ca altfel este asa, un non sens. Si atunci, sigur ca putem apela la argumente de drept
comparat, de pilda art. 201 din codul elvetian al obligatiilor; astia ca de obicei sunt
absolut logici si ne spun la alin. 1: “cumparatorul are obligatia de a verifica imediat
starea bunului primit conform obiceiurilor in afaceri, daca descopera defecte de care
vanzatorul este tinut la garantie, el trebuie sa il instiinteze de indata”; alin. 2: ”daca
neglijeaza sa o faca se prezuma ca bunul a fost acceptat, afara daca nu este vorba
de defecte pe care cumparatorul nu le poate descoperi cu ajutorul verificarilor
uzuale”. Adica daca defectele de acest gen, deci viciile ascunse, se releva mai tarziu,
ele trebuie semnalate IMEDIAT; iar daca nu, bunul este considerat ca acceptat,
chiar cu defecte. Deci logic ar fi fost ca si in dreptul nostru daca au aparut viciile, le-a
detectat cumparatorul, sa fie obligat sa le reclame imediat, sub sanctiunea decaderii, asa
cum se intampla in cazul predarii neconforme. Deci aici nu stiu din ce motive legiutorul
nostru a tinut sa fie subtil. Nu stiu de unde s-a inspirat. Putea sa se inspire din codul
elvetian al obligatiilor, care este cat se poate de clar.
Deci revenand la art. 1718 (1) teza a doua: ”daca aceasta comunicare nu a putut
fi facuta in termenul de garantie din motive obiective, cumparatorul are obligatia sa
comunice defectiunea intr-un termen rezonabil de la data expirarii termenului de
garantie”. Deci sa zicem un caz de forta majora, un cutremur care a
interupt comunicatiile, din aceasta cauza nu poate sa invoce. Daca nu a expirat cazul de
forta majora, ce sa faca nefericitul ala, daca comunicarile sunt intrerupte, cum sa ia
legatura cu cumparatorul? Logic era ca de la acceptarea motivului acela obiectiv (care nu
i-a dat voie sa invoce in termen) sa curga termenul; iar nu de la expirarea termenului
prevazut in contract, care nu are nicio legatura cu elementul acela obiectiv. Alin. 2 al art.
1709 spune ca “in cazul in care cumparatorul este profesionist, iar bunul vandut este
mobil corporal, termenul prevazut la alin. 1 este de 2 zile lucratoare”. NCC a preluat din
codul comercial anterior, dar consecintele sunt aceleasi, este obligat in 2 zile, deci daca
nu le-a reclamat nu se intampla nimic, numai ca nu mai poate cere rezolutiunea, dar
restul poate sa ceara. Alin. 3 “atunci cand viciul apare in mod gradual,
termenele prevazute la alin. 1 incep sa curga din ziua in care cumparatorul isi da seama
de gravitatea si intinderea viciului”. Aici e normal, era regula valabila si anterior. Alin. 4
“vanzatorul care a tainuit viciul nu poate invoca prevederile prezentului articol”. Pai
de ce sa le invoce? Sa isi ceara lui sa repare lucrul? Ma rog.. e degeaba dispozitia asta.
Dar in legatura cu chestiunea aceasta a demonstrarii viciilor trebuie sa mergem la
dispozitiile art. 2531 NCC care se refera la prescriptia dreptului la actiunea in
raspunderea pentru vicii ascunse. Si trebuie sa fim foarte atenti, pentru ca problema care
se pune este aceea de cand incepe sa curga termenul de prescriptie. Sub regimul
reglementarii anterioare au existat unele divergente in literature de specialitate si in
practica judiciara. In esenta, s-a pus problema de cand curge acest termen. Intr-o opinie s-
a sustinut ca daca defectiunile nu au fost invocate de catre cumparator in interiorul
termenului de garantie, atunci el nu mai are drept material la actiune; stingandu-se
garantia nu mai are pe ce sa se sprijine actiunea prin care ar cere remediile respective.
Altii au sustinut ca chiar daca cumparatorul nu le-a reclamat in interiorul
termenului de garantie (1 an si 3 an in functie de natura bunului) aparitia viciile
ascunse, termenul de prescriptie curge automat de la expirarea termenului de
garantie. Si in acest sens este si reglementarea din NCC. Art. 2531 care spune la alin.
1 “daca prin lege nu se prevede altfel, prescriptia dreptului la actiune pentru viciile
ascunse incepe sa curga: in cazul unui bun transmis sau a unei lucrari
executate (e vorba de antrepriza), alta decat o constructie, termenul incepe sa curga de la
implinirea unui an de la data predarii ori receptiei finale a bunului sau lucrarii, in afara
cazului in care viciul a fost descoperit mai inainte, cand prescriptia va incepe sa curga
de la data descoperirii”. Deci lucrurile incep sa se complice, in loc sa fie simple. In loc sa
fie obligat cumparatorul sa invoce, sa comunice vanzatorului ca a descoperit anumite
vicii si sa inceapa discutiile in legatura cu remedierea acesteia, spune textul (de drept
comun) ca termenul incepe sa curga doar de la expirarea termenului de garantie, ceea ce
nu prea este logic, pentru ca daca a expirat termenulu de garantie, nu mai ai garantie.
Deci.. asta este.. asta e reglementarea. In cazul unei constructii, termenul este de 3 ani,
singura diferenta este ca este de 3 ani.
Dar ceea ce ne poate tulbura si ne poate crea probleme sunt dispozitiile alin.
4 din art. 2531 care spune ca “termenele prevazute in prezentul articol sunt termene de
garantie inauntrul carora viciile trebuie sa se iveasca, in toate cazurile”. Deci una
este descoperirea viciile si alta este ivirea lor. Cum le diferentiam in practica si cum se
probeaza cand s-au ivit si cand au fost descoperite, asta ramane sa ne batem capul ulterior.
Lucrurile trebuie sa fie reglementate foarte simplu. Ar fi trebuit sa se reglementeze ceva
in sensul ca din momentul aparitiei viciilor, ca se poate intampla sa se iveasca/ sa apara si
cumparatorul neglijent sa nu le observe. Pai n-ar fi trebuit sa fie sanctionat pentru
neglijenta asta? Ar fi trebuit sa spuna codul ca la momentul la care viciile au aparut sau
trebuiau sa fie descoperite de catre cumparator, ca au aparut si el nu s-a interesat. Ce ar
face cumparatorul neglijent? Ar zice ca s-au ivit, dar nu a descoperit. Merge sau nu merge
masina, sta in garaj si zice n-am descoperit, am vrut sa ma pimb numai dupa 3 luni de la
data cand n-a mai mers masina. Deci aici observati ca existenta unei marje foarte mari.
Oricum intelegerea reglementarii necesita eforturi sustinute, pentru ca e destul de
complicat de inteles. Dar ceea ce va rog sa retineti este ca exista 2 termene de garantie,
unul de 1 an care se refera la orice bun in afara de constructii, si unul de 3 ani care
se refera la constructii. Ideea leguitorului pe care o desprindem din dispozitiile art. 2531
este ca termenul de prescriptie, in principiu curge de la expirarea termenului de
garantie de 1 an si de 3 ani, in afara de cazul in care viciile au fost descoperite mai
inainte, asta inseamna ca e problema vanzatorului, ca el are interesul, sa dovedeasca
ca viciile au aparut inainte si ca termenul de prescriptie s-a implinit inainte de 3 ani
de la data expirarii termenului de garantie. Deci e problema vanzatorului sa
dovedeasca de cand a descoperit ala viciile. Deci e cam complicat.
Intrebari din sala.
Deci ideea este ca viciul trebuie sa apara in interiorul termenelor de garantie (1 an/ 3
ani). Se poate intampla ca ele sa apara, dar sa nu fie observate de
cumparator si atunci termenul nu curge de la momentul cand au aparut viciile, ci de
la momentul expirarii termenului de garantie, prezumandu-se implicit ca cel tarziu la
momentul ala cumparatorul le-a descoperit. Deci este o prezumtie in favoarea
cumparatorului; ca la momentul respectiv l-a descoprit si atunci incepe sa ii curga
termenul de prescriptie.
Ceea ce mai este important si trebuie sa remarcam si aici trebuie sa retineti ca discutam
despre predarea conforma. Alin. 3 al art. 2531 spune asa “dispozitiile alin. 1 si 2 se aplica
si in cazul lipsei calitatilor convenite ori a lipsurilor cantitative (cu alte cuvinte e vorba
despre predarea conforma), insa numai daca oricare din aceste lipsuri nu puteau fi
descoperite , fara cunostinte speciale, printr-o verificare normala”. Deci aici este o
unificare a regimului predarii neconforme, care in conceptia codului civil anterior era un
lucru distinct de garantia pentru vicii ascunse. Iata ca aici avem punctul de legatura intre
predarea neconforma si viciile ascunse. Ideea este ca atunci cand e vorba despre
elemente ale predarii conforme, care nu pot fi observate la momentul predarii
efective sau intr-un termen foarte scurt, asa cum se cere in pricipiu, in acele
ipoteze termenul curge doar de la momentul cand puteau fi observate, cand s-a putut
observa ca predarea a fost neconforma,. Cu alte cuvinte, avem o unificare a regimului
predarii neconforme cu regimul garantiei pentru vicii ascunse. Acea conceptie mai
noua care sustinea, in esenta, ca nu exista diferenta intre predarea neconforma si viciile
ascunse. Si va reamintesc ca, asa cum se sustine si se admite unanim, viciile ascunse tin
de predarea conforma, numai ca problema verificarii se pune in discutie pentru ca
viicile ascunse, prin definitie nu pot fi observate la momentul predarii, pentru ca sunt
indecelabile, se descopera ulterior. In privinta regimului juridic al acestora, este identic
pentru ambele institutii.
In ceea ce priveste efectele garantiei. Aici sigur ca, sub reglementarea anterioara, se
prevedea ca cel care a cumparat si bunul e afectat de vicii ascunse poate sa ceara
fie rezolutiunea (actiunea redhibitorie) desfiintarea si restituirea prestatiilor,
fie reducerea pretului. Trebuie sa sititi ca practica judiciara a admis si atunci ca exista si
alte remedii, putea sa repare bunul, sa ii predea alt bun, lucruri care se regasesc in noua
reglementare la art. 1710; garantia poate fi concretizata fie prin inlaturarea viciilor,
repararea bunului stricat, inlocuirea lui (daca vanzatorul are un nou bun asemanator),
reducerea corespunzatoare a pretului si rezolutiunea, care ati vazut ce regim juridic are.
In ceea ce priveste intinderea garantiei. Ca si in vechea reglementare, din
dispozitiile art. 1712 rezulta ca exista diferente intre vanzatorul de b-c si cel de r-c. Art.
1712 (1) “in situatia in care la data incheierii contractului vanzatorul cunoastea viciile
bunului vandut, pe langa una dintre masurile prevazute la art. 1710, vanzatorul este
obligat la plata de daune-interese, pentru repararea intregului prejudiciu cauzat, daca
este cazul”. Deci idea este ca intr-o astfel de ipoteza se considera ca vanzatorul a avut
o conduita echivalenta dolului si cu alte cuvinte, ce se intampla cand o parte
contractanta a avut o atitudine dolosiva? Care e consecinta dolului? Daune – interese. Si
debitorul care nu a comis un dol, de exemplu in caz de neexecutare e dator la daune
interese. Unde e diferenta atunci? Ganditi-va la intindere. Ce daune trebuie sa acopere
unul si ce daune trebuie sa acopere celalalt? Acolo exista diferenta. Cel de r-c, cel care
a avut o conduita echivalenta dolului raspunde si pentru prejudiciile imprevizibile
la data incheierii contractului, spre deosebire de celalalt, care nu raspunde decat
pentru cele previzibile. E important pentru ca va dati seama ca diferentele sunt esentiale,
nu? Ca si in vechea reglementare, art. 1712 (1) ne spune ca vanzatorul de r-c pe
langa remediile prevazute la art. 1710 este obligat si la daune- interese. Alin. 2 ne
spune ca “atunci cand vanzatorul nu cunostea viciile bunului vandut si s-a dispus una
dintre masurile prevazute la art. 1710 (1) lit. c si d, el este obligat sa restituie
cumparatorului doar pretul si cheltuielile facute cu prilejul vanzarii, in tot sau in parte,
dupa caz”. Deci nu datoreaza daune- interese. Si aici incep problemele. Pentru ca se
poate intampla si lucrul asta, s-a intamplat in practica, se poate intampla ca din cauza
viciilor bunul sa fi cauzat prejudicii fie cumparatorului, fie tertilor. Sa luam un exemplu
concret: obiectul vanzarii este un autoturism; vicii ascunse despre care nu stia
vanzatorul si din cauza viciilor se cauzeaza un accident si omoara 3 oameni si distruge
o masina sau mai multe masini. Daca avem in vedere reglementarea art. 1712,
vanzatorul nu trebuie sa plateasca daune- interese pentru ca e de b-c. Aici sigur ca
reglementarea era identica si in VCC. Au mers pe aceiasi cale si in noua reglementare.
Dar e normal sa fie asa? Nu prea e normal. Atunci se pune problema ce facem daca
avem o astfel de situatie, avem aceasta reglementare? Nu datoreaza nimic vanzatorul?
(discutii in legatura cu un raspuns din sala in legatura cu existenta unor reglementari
speciale pe care domnul profesor nu le cunoaste, deci nu exista). Daca s-ar fi uitat
leguitorul in alte sisteme ar fi observat ca ar fi avut surse de inspiratie, pentru ca si in
aceasta privinta codul elvetian al obligatiilor adduce reglementarile necesare, adica
spune “intr-o astfel de situatie, cel care este vanzator de b-c raspunde pentru prejudiciile
directe suferite de catre cumparator”, deci numai pentru prejudiciile directe (damnum
emergens), nu si pentru lucrul (cedat)?????, in timp ce vanzatorul de r-c raspunde si
pentru lucrul (cedat)????, dar daunele trebuie sa fie acoperite.
Leguitorul nostru s-ar putea apara sa spuna aceiasi e situatia si in dreptul francez. CC
francez, in aceasta privinta, n-a fost modificat. Deci aceiasi problema subzista si in dreptul
francez. Si atunci, ne punem intrebarea: nu exista nicio solutie actuala? Ne-am putea apara
ca daca n-a modificat leguitorul, e treaba lui. Noi aplicam legea. E de b-c vanzatorul, nu
are decat sa plateasca cumparatorul. Pe ce temei raspunde cumparatorul? Fata de terti?
Fata de urmasii mortilor? Raspunde pe temeiul raspunderii pentru lucruri, raspundere
delictuala. Problema care mi-o pun este daca nu avem argumente ca sa, in pofida textului,
sa gasim solutii pentru ca sa raspunda vanzatorul. Si va duc iar la idea pe care o tot repet,
ca viciile ascunse sunt un aspect al predarii conforme,. Pana cand se pune problema
predarii conforme, daca, de pilda, s-a implinit termenul de predare, vanzatorul vine cu
bunul si cumparatorul observa anumite vicii aparente, ce se intampla? Daca cumparatorul
invoca viciile aparente? Nu preia bunul si drept consecinta, daca bunul cauzeaza prejudicii
tertilor, raspunde vanzatorul, nu raspunde cumparatorul. Nu ar putea sta lucrurile la fel si
in cazul viciilor ascunse? Sa ne gandim putin la raspunderea pentru lucruri. Cum se
intampla acolo? Pentru ce raspunde? E obiectiva si cum functioneaza? Intotdeauna numai
proprietarul bunului sau altcineva? Cine si cand ar putea fi tinut la raspundere pe temeiul
raspunderii pentru fapta lucrului? Cand se face disjunctia sau pe ce temeiuri? Cei care se
folosesc de bun si se recunoaste de catre doctrina si practica judiciara ca exista o diferenta
intre asa zisa paza a structurii lucrului, deci cazul fortuit pentru ala raspunde proprietarul
bunului chiar daca bunul este in folosinta altuia (locatar,comodatar), dar care ii da dreptul
celuilalt sa foloseasca bunul si daca survine un caz fortuit (defectiunea interna a unei piese
si din cauza asta se cauzeaza un prejudiciu, va raspunde nu cel care utilizeaza bunul, ci
proprietarul bunului pentru ca are paza structurii bunului). Asa spune practica judiciara si
doctrina. Aici cand este vorba despre vicii ascunse si e ipoteza in exemplul pe care vi l-am
dat cu viciul ascuns care echivaleaza cu un caz fortuit. N-a ramas paza structurii la
vanzator? Desi nu avem practica judiciara si nici doctrina in sensul asta, nici in dreptul
francez, dar cred ca in acest fel s-ar putea rezolva problema aici. In privinta defectiunilor
ascunse care apar ulterior predarii este tinut vanzatorul pentru ca in privinta lor are paza
structurii. Asta nu a trecut la cumparator, daca n-a trecut la locatar/ comodator, de ce sa
treaca la comparator, care beneficiaza de garantia pentru vicii ascunse? Deci cred ca acolo
s-ar gasi solutia. Oricum merita purtata aceasta discutie si determinat leguitorul, daca tot a
copiat de ici de colo, sa copieze din codul elvetian al obligatiilor, care iata ca si in aceasta
ipoteza a rezolvat problema rezonabil. Francezii incearca sa rezolve problema altfel. Se
sustine ca in cazul vanzatorilor profesionisti functioneaza o prezumtie de r-c, ca au
cunoscut viciul, desi ala habar nu a avut despre el. In acest fel au extins raspunderea
vanzatorilor profesionisti. Ba mai mult, intr-o speta de data recenta (2012) pentru prima
oara Casatia franceza a admis expres ca I cazul in care exista vicii ascunse, vanzatorul
poate fi tinut, la cererea cumparatorului, si numai la plata de daune – interese, nefiind
obligat cumparatorul sa ceara ori rezolutiunea, ori reducerea, cum era valabil in dreptul
roman si cum e valabil in CC napoleon si in NCC. Deci s-a dat posibilitatea
cumparatorului sa ceara numai daune-interese daca are motive. In speta respectiva,
vanzatorul nu era profesionist, obiectul vanzarii era o ambarcatiune de lux si s-au
descoperit deficiente la motor si s-a retinut ca dat fiind faptul ca vanzatorul a folosit ani de
zile bunul, nu putea sa nu cunoasca viciul respectiv. Se forteaza nota pentru a se acorda
cumparatorului dreptul de a obtine despagubiri in ipoteza in care cazul fortuit cauzeaza
prejudicii tertilor. Nu ne putem limita la ceea ce spune codul, sa aiba dreptul numai la
remediere. S-a cauzat viciul, s-au omorat 3 persoane, daunele sunt enorme, mult mai mult
decat valoarea bunului sis a suporte cumparatorul toate aceste consecinte este cu totul si cu
totul anormal. Chiar daca este de b-c vanzatorul, pentru ca el are paza structurii bunului,
fiind obligat sa garanteze pe comparator pentru viciile ascunse, cred ca si in actualul stadiu
al legislatiei noastre, cu toate prevederile exprese ale art. 1712, trebuie sa admitem aceasta
solutie facand apel lareglementarile/ regulile care se aplica in materie de raspundere pentru
fapta lucrului. Distinctia intre paza lucrului si paza folosintei. Controlul pe care il are cel
care detine bunul si il foloseste. Una este cand, de pilda, o persoana inchiriaza un
excavator, o societate comerciala, si in cadrul activitatii pe care o desfasoara, din
neatentie, excavatoristul il calca pe un altul, pe un tert; in aceasta ipoteza, cel care
raspunde e societatea care a imprumutat bunul, directia si controlul activitatii tinea de
resortul sau. Cand e vorba de o defectiune care tine de structura interna a bunului, acelasi
exemplu, actioneaza excavatoristul si accidenteaza pe un tert, dar nu datorita modului cum
manevreaza, ci datorita unei defectiuni interne ale lucrului, raspunzator fiind
imprumutatorul sau locatorul, pentru ca el are paza structurii. Cred ca si in situatia aceasta,
a garantiei pentru vicii ascunse, rationamentele trebuie sa fie identice.
Intrebare din sala.
Va rog sa retineti, raspunderea despre care vorbesc e intemeiata in primul rand pe garantia
pentru vicii ascunse, deci trebuie sa intruneasca conditiile de la aceasta. Nu e o raspundere
de drept comun pentru ca principiul, cand exista raporturi contractuale, nu pot apela la
regulile raspunderii delictuale, asa zisa problema a cumulului. Este problema excluderii,
nu a cumulului. Daca partile se afla intr-un raport contractual nu pot apela la regulile
raspunderii delictuale (principiul cumulului). In temeiul garantiei pe care o datoreaza
vanzatorul. Este o constructie abstracta, dar cred ca trebuie sa fim de accord cu ea. Altfel
ar trebui sa acceptam ca simplul fapt ca vanzatorul e de b-c face ca toate consecintele sa
fie suportate de cumparator. Cum ramane atunci cu principiul potrivit caruia garantia
pentru vicii ascunse este o continuare a predarii conforme? Deci acolo este solutia. Si de
aceea am inceput prin a va dat exemplul in care se preda bunul, se reclama vicii aparente.
In aceasta ipoteza, raspunzator ramane vanzatorul pana la momentul la care remediaza
viciile aparente. Asa ar trebui sa stea logic lucrurile. La fel si in cazul viciilor ascunse.
Pana nu remediaza viciile ascunse, tot ce se intampla pana atunci, in privinta acelor vicii
predarea nu s-a facut, e neconforma, astfel incat cel care trebuie sa garanteze este
vanzatorul, nu cumparatorul.
Trecem sa invocam, asa in mare viteza, cateva lucruri in legatura
cu obligatiile cumparatorului. In aceasta privinta, art. 1719 precizeaza
ca “cumparatorul este obligat sa preia bunul vandut si sa plateasca pretul
vanzarii”. Lucrurile stateau la fel si sub veche reglementare. In legatura cu locul si data
platii, art. 1720 “in lipsa unei stipulatii contrare, cumparatorul trebuie sa plateasca
pretul la locul in care bunul se afla in momentul incheierii contractului si de indata ce
proprietatea este transmisa”. Aici este foarte important sa retinem ca in cazul in care
partile nu au stipulate un termen pentru plata, norma supletiva spune ca plata
pretului devine scadenta la momentul transferului proprietatii, care poate surveni la
un moment mult anterior predarii. Stiti diferenta esentiala intre transferul proprietatii si
predare.
La art. 1721 vorbim de dobanzi asupra pretului; spune textul “in cazul in care nu s-
a convenit altfel, cumparatorul este tinut sa plateasca dobanzi asupra pretului din ziua
dobandirii proprietatii, daca bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua
predarii, daca bunul nu produce fructe, insa ii procura alte foloase”. Aici, reglementarea
asta este inspirata din reglementarea anterioara. Numai ca diferenta esentiala este ca sub
regimul CC anterior, cel care era debitorul unei obligatii de plata a unei sume de bani
(cumparatorul) nu putea fi pus in intarziere, deci obligatia lui nu era scadenta pana nu are
pus in intarziere, si nu oricum, ci prin cerere de chemare in judecata. Nu era suficienta o
notificare, ci trebuia o cerere de chemare in judecata. Deci sub vechea reglementare era
rational sa se prevada ca in astfel de ipoteze, pe interval de timp de la data incheierii
contractului si pana la momentul cand era pus in intarziere (era chemat in judecata)
cumparatorul care nu si-a indeplinit obligatia sa fie obligat sa plateasca dobanzi datorita
faptului ca profita de bun. Asa e reglementarea si in codul elvetian al obligatiilor (art.
2013) si CC Italian (art. 1799). Problema este ca leguitorul roman nu si-a dat seama ca in
reglementarea NCC plata devine scadenta la momentul transferului proprietatii. Asa ne
spune art. 1720.
Sa vedem care e mecanismul punerii in intarziere si al consecintelor acesteia
(art. 1522). Ca sa vedeti ce enormitati a comis leguitorul roman. Punerea in intarziere
de catre creditor. Aici spune cum se pune in intarziere creditorului. Nu insist asupra
detaliilor. Trebuie pus in intarziere printr-o notificare, principiu de drept comun. Si vine
textul asta la art. 1522 (4) si ne spune “creditorul poate suspenda executarea
propriei obligatii (vanzatorul care nu a fost platit poate suspenda predarea
bunului) poate cere daune- interese (vanzatorul poate cere daune- interese chiar inainte
de a notifica cumparatorul) insa nu poate exercita celelalte drepturi prevazute la art.
1516 (nu ne intereseaza aici)”. Ne intereseaza problema daunelor – interese. Deci, sub
noua reglementare , scadenta platii pretului este la momentul transferului proprietatii,
deci , in principiu, la data incheierii contractului, asa reiese din art. 1720. Din art. 1522
(4) rezulta ca aceste daune- interese sunt daune moratorii. Mergem la reglementarea
referitoare la daunele moratorii. Art. 1535(1) ne spune ca in cazul in care o suma de
bani nu este platita la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta,
adica cumparatorul nu a platit la data transferului proprietatii, astfel vanzatorul are
dreptul la daune moratorii de la scadenta pana la momentul platii. La ce e bun textul de
lege pe care l-am citit si ne chinuim sa il intelegem? (art 1721). Cand iata ca codul ne
spune clar ca vanzatorul are dreptul la dobanzi de la data cand s-a transferat
proprietatea; deci nu avem a ne chinui cu acest articol; cred ca pur si simplu e o ineptie.
Numai aici poate fi inclus. Vedeti ce se intampla cand nu gandesti sistemic dreptul civil.
V-am mai spus de atatea ori, esti ca elefantul in magazinul de bibelouri.
Art. 172??, deci nu mai intru in detalii. Le puteti intelege si singuri. Ma opresc asupra
textelor care ridica probleme.
Art. 1727, restituirea bunului mobil; spune la alin. 1 “atunci cand vanzarea s-a facut fara
termen de plata, iar cumparatorul nu a platit pretul, vanzatorul poate ca, in cel mult 15
zile de la data predarii, sa declare rezolutiunea fara punere in intarziere sis a ceara
restituirea bunului mobil vandut, cat timp bunul e inca in posesia cumparatorului si nu a
suferit transformari”. Nu e chiar foarte grav, desi o sa vedem ca este. Alin. 2 zice ca “in
cazul prevazut la alin. 1, daca actiunea in restituire nu a fost introdusa in conditiile
stabilite de acesta (in 15 zile), vanzatorul nu mai poate opune celorlalti creditori ai
cumparatorului efectele rezolutiunii ulterioare a contractului pentru neplata
pretului”. Deci, daca au trecut cele 15 zile, nu mai poate cere rezolutiunea. Ca sa ne dam
seama despre ce este vorba trebuie sa mergem la reglementarea anterioara care era
la art. 1730 pct. 5, se referea la privilegiile asupra bunurilor mobile si prin esenta, acest
text, conferea vanzatorului de bunuri mobile, in cazul in care nu s-a stipulat un termen de
plata, un drept de preferinta. Potrivit textului dreptul de preferinta nu functiona decat atata
timp cat cumparatorul era in posesia bunului. Si textul prevedea ca in termen de 8 zile de
la data cand s-a facut predarea, daca cumparatorul nu platea pretul, vanzatorul putea
revendica bunul. Desi Dimitrie Alexandrescu ne-a explicat ca aici nu e vorba despre o
revendicare in sensul cunoscut de noi, proprietarul care nu are posesia si tertul detentor
care nu are titlul. Este vorba despre redobandirea detentiei; este detentie deoarecere
proprietatea s-a transmis la cumparator la momentul acordului de vointa, conform
dreptului comun; avea nevoie cumparatorul de reluarea detentiei pentru a putea obtine
retentia bunului. Acest privilegiu, spre deosebire de noua reglementare, nu putea fi opusa
tertilor decat daca avea detentia bunului, deci era necesara aceasta asa - zisa revendicare
pentru cumparator ca sa poata invoca fata de terti, fata de care nu era opozabil dreptul de
preferinta. NCC la art. 1727, plecand de la ceea ce reglementa art. 1730 VCC, nu si-a dat
seama, nici aici, ca in noua reglementare, privilegiul este pozabil tertilor fara inscriere in
registrele de publicitate. Nu mai ai nevoie tu cumparatot de posesia bunului ca sa opui
dreptul de preferinta. Dimpotriva, exista un text care spune in esenta ca daca bunul a fost
instrainat de catre cumparator in favoarea unui tert, vanzatorul care este beneficiar al
privilegiului il poate invoca si fata de tertul subdobanditor, lucru care nu era valabil sub
veche reglementare. Sub vechea reglementare cand cumparatorul instraina bunul unui tert,
privilegiul se stingea, nu mai putea fi valorificat. In noua reglementare textele referitoare
la privilegii, cum este cel care mentioneaza ca privilegiul este opozabil tertilor, chiar si
celor subdobanditori, diferenta esentiala fata de vechea reglementare. Atunci rezulta ca si
art. 1727, care spune ca nu poate cere vanzatorul rezolutiunea decat intr-un termen de 15
zile este absolut absurd. Poate sa ceara in conditiile dreptului comun. Nu exista nicio
ratiune pentru a ajunge la o alta concluzie. Iata ce texte avem noi in CC care pare foarte
interesant, dar in realitate sunt niste ineptii.
Ne oprim aici. Urmeaza ca data viitoare sa discutam despre contractul de antrepriza,
care o sa vedem ca este cel putin la fel de complicat ca si vanzarea. Pentru asta va rog sa
cititi din CC anterior, din NCC si din Razvan Dinca. Pe urma o sa vedeti ce aflam noi aici.
Cursul 11 – 09.12.2014
Astazi ne-am propus sa discutam despre contractul de antrepriza.
Daca ne uitam in Codul Civil de le 1864 contractul de antrepriza era inclus in categoria
contractelor de locatiune,ceea ce,cel putin la prima vedere este cel putin
surprinzator.Locatiunea,este acel contract prin care o parte,locatorul,pune la dispozitia
celeilalte parti,locatarul folosinta unui bun contra platii chiriei,adica contra platii unui pret.
Sigur ca atunci cand este vorba despre antrepriza, lucrurile stau altfel.Antrepriza este acel
contract prin care o parte,antreprenorul se obliga se realizeze o lucrare sau sa presteze un
serviciu contra platii unui pret.
Sigur ca va intrebati ce legatura este intre antrepriza si inchiriere.Legatura se afla in
trecut,in dreptul roman,ca de atatea ori.In conceptia dreptului roman,care a fost preluata
apoi de Codul Civil Napoleon si apoi de Codul Civil Roman de la 1864 si trebuie sa stiti
ca in Codul Civil Fracez,care este tot Codul Napoleon,antrepriza are sediul tot in materia
locatiunii,si toata lumea este de acord,si in dreptul francez si era si in dreptul roman chiar
daca va spuneam ca reglemantarea era inclusa la contractul de locatiune,ca antrepriza nu
este i locatiune.
Va spuneam ca explicatia este in trecut,adic ain dreptul roman unde se considera ca o
parte cand se oferea sa efectueze o lucrare sau sa presteze un serviciu nu face altceva decat
sa isi inchirieze munca celui care este beneficiarul lucrarii sau prestarii serviciului.Sigur ca
aceasta conceptie a fost de mult abandoanata,pentru ca una este inchirierea muncii(si in
dreptul modern exista o inchiriere a muncii care se face prin contractul de munca,unde ce
conteaza este durata prestarii serciviului.In cazul contractului de munca obiectivul nu este
realizarea unei lucrari sau prestarea unui serviciu,asa cum se intampla in cazul contractului
de antrepriza,ci este munca in sine,care se presteaza pe o durata determinata sau
nedeterminata).Deci dreptul roman facea diferenta intre locatio operarum sau inchirierea
serviciului sau locatiunea servicului sau a muncii,ceea ce in prezent este obiectul unei
ramuri distincte,si anume a dreptului muncii si locatio operis faciendis,adica locatiunea
muncii in vederea indeplinirii unui serviciu sau a realizarii unei lucrari.
Sa stiti ca si sub regimul codului civil anterior,desi reglementarea era inclusa la
locatiune,toata lumea era de acord ca antrepriza nu este o locatiune.Din acest punct de
vedere lucrurile erau clare si sub vechea reglementare,desi se pastrau textele din Codul lui
Napoleon care includea acest contract la contractul de locatiune.
Noul Cod Civil,sigur ca fiind un cod modern a abandonat reglementarea anterioara,deci nu
mai include(si pe buna dreptate)contractul de antrepriza in materia locatiunii,ci il include
intr-o categorie distincta.Art.1851,NCC inspirandu-se din Art.2098 si art.!&55 din CC
italian,defineste antrepriza ca fiind contractul prin care antreprenorul se obliga ca pe riscul
sau sa execute o anumita lucrare materiala sau intelectuala,ori sa presteze un anumit
serviciu,pentru bebeficiar,in schimbul unui pret.
Asa cum vom vedea aceasta definitie este cat se poate de corecta.In esenta retinem ca acest
contract prezinta trei elemente caracteristice:
1. mai intai trebuie sa fie vorba despreun contract care are ca obiect realizarea unei
anumite lucrari sau prestarea unui anumit serviciu.O sa vedem ce inseamna realizarea unei
lucrari respectiv prestarea unui serviciu.Deci antreprenorul se obliga fata de beneficiar sa
realizeze lucrarea sau sa presteze serviciul
2. al doilea element este acela ca antreprenorul isi asuma obligatiile respective pe riscul
sau,deci nu oricum ci pe riscul sau
3. trebuie sa rezulte ca aceasta obligatie a fost asumaa de antreprenor in schimbul unui
pret,adica a unei contraprestatii din partea beneficiarului.
Sa trecem sa analizam pe rand cele trei obiecte,mai intai elementul referior la prestatia
specifica,deci obiectul principal,obiectul prestatiei caracteristice din partea
antreprenorului,care este realizarea unei lucrari sau prestarea unui serviciu.In esenta,ceea
ce trebuie sa retinem ca este vorba despre o prestatie de a face,spre deosebire de contractul
de vanzare sau alte conrtacte translative de drepturi.A nu se confunda obligatia de a face
cu obligatia de prestare.Ce este obligatia de prestare?Sigur ca notiunea a fost cunoscuta
din dreptul roman,a fost ingropata un timp si apoi dezgropata.
In limbajul curent prestatie si a face este acelasi lucru,dar asta numai intr-un sens
laic,pentru ca in sens juridic sunt esential diferite.Diferenta este,de pilda,intre obligatia de
a face a antreprenorului,electricianul care face o instalatie(iti monteaza sarmele,le pune in
perete,moteaza o priza)deci asta este o obligatie de a face,trebuie sa faca ceva ce nu a
existat inainte,si alta este situatia contractului de locatiune,cand locatorul are ca obligatie
principala,punerea la dispozitia locatarului a apartamentului sa zicem care este obiectul
inchiririerii si lasarea lui sa stea linistit.Deci aici nu trebuie sa vina locatorul in fiecare zi si
sa faca ceva sa-l faca pe locatar sa se simta bine,e obligat doar sa il lase in pace.Deci asta
este o obligatie de prestare,deci nu este obligat sa faca ceva,ci trebuie sa il lase in mod
continuu pe locatar sa faca ce doreste el,deci sa beneficieze de locatiune.
Va rog sa retineti ca in cazul contractului de antrepriza este de a realiza ceva nou,adica o
valoare noua care nu exista inainte.De pilda,daca se ridica o constructie noua in baza unui
contract de antrepriza,contructia noua este ceva ce nu existase anterior.Cand se presteaza
un serviciu,se realizeaza de pida o consultatie financiara,judirica,medicala,in aceasta
ipoteza se creaza o valoare noua,consultatia respectiva poate fi utilizata.Deci va rpg sa
retineti ca intodeauna in cazul obligatiei specifice contractului de antrepriza care este o
obligatie de a face care ca obiect o lucrare sua un serviciu,se creaza o valoare noua,care nu
exista inainte.Aici este diferenta intre antrepriza si contractele care au ca obiect o obligatie
de prestare,prestatie si nu o obligatie de a face.
Sigur ca uneori obligatia de a face care este specifica contractului de antrepriza este legata
si de un transfer al proprietatii,daca antrepriza are ca obiect transferarea unui lucru care nu
exista anterior-confectionarea unei unelte sau a unei case,exista si o obligatie de a transfera
proprietatea,dar aceea este doar subsidiara,pentru ca principalul este obligatia de a face
care absoarbe transferul proprietatii.
Invers,in cazul contractului de vanzare care este un contract care are ca obiect principal
transferul proprietatii,pot exista si obligatii de a face.De pilda,apare un viciu
ascuns,vanzatorul are obligatia de a repara lucrul.Aceasta este o obligatie de a face,dar
aceasta obliogatie de a face a vanzatorului etse o obligatie accesorie,subsidiara care este
anihilata de obligatia principala.Deci aici este diferenta esentiala intre contractul de
antrepriza si celelalte contracte.
Sigur ca stim ca exista si obligatii de a nu face.De pilda,o parte isi asuma obligatia fata de
alta parte sa nu o concureze,sau sa nu ridice pe terenul lui o constructie care sa nu ii ia
privelistea la mare celuilalt.Se pune intrbarea daca in aceasta situatie avem de a face cu un
contract de antrepriza sau nu.In aceasta ipoteza nu se realizeaza o valoare noua,deci este o
simpla abstentiune,nu creaza nimic nou deci astfel de contracte care au ca obiect o
obligatie de a nu face nu pot intra in categoria contractelor de antrepriza.
Retinem ca obiectul principal al contractrului de antrepriza il reprezinta o obligatie de a
face,o lucrare(aratata chiar in definitia din cod),poate fi vorba despre o lucrare
materiala,de realizare a unui lucru nou,sau poate fi vorba despre o lucrare
literara,de realizare a unei opere artistice.Din acest punct de vedere va rog sa retineti ca nu
ecista nicio diferenta,si obliectul contractului de antrapriza poate fi foarte divers.De
pilda,este un contract de antrepriza constractul prin care un pantofar se ofera sa iti repare
pantofii stricati;prin care ti se repara un telefon defect,si tot constrat de antrepriza este si
cel prin care un arhitect de ofera sa faca un proiect la un imobil complex sau un inginer a
unai rachete interspatiale.Deci ne dam seama ca paleta din punctul dededere al obligatiilor
asumate de antreprenor pot fi foarte diverse.
Pe langa realizarea unei lucrari materiale sau intelectuale,contractul de antrapriza poate
avea ca obicet si prestarea unui serviciu.In cazul prestarii unui serviciu nu se realizeaza o
valoare noua,de pilda mergeti la coafor.Sigur ca se realizeaza o opera,dar nu opera in sine
realizeaza obiectul prestatiei,ci sserviciul de a te tunde,de a arata civilizat.Cand te duci la
masaj de exemplu,nu se realizeaza nimic nou.Iata ca obiectul contractului de antrepriza
poate fi cat se poate de divers.Vedeti ca in cazul prestarii de servicii e vorba despre
prestatii prin care antreprenorul face ceva,dar care nu sunt apropriabile,deci nu pot fi
insusite cu titlu de proprietate de catre beneficiar.
Mai trebuie sa precizam ca nu toate contractele care au ca obiect obligatii de a face sunt
contracte de antrepriza.Si atunci,sigur ca va puneti intrebarea cum stim noi cand e una si
cand e alta?
Sa luam exemplul contractului de depozit si contractului de mandat.In contractul de
depozit,depozitarul este obligat sa prasteze bunul pe care l-a predat deponentul si sa il
restituie la cererea acestuia cu sau fara plata,deci poate fi si cu titlu gratuit si cu titlu
oneros,deci sa il restituie cand il va face.Este o obligatie de a face.
In cazul contractului de mandat,la fel,mandantul il imputerniceste pe mandatar ca in
numele si pe seama sa sa incheie acte juridice,ca aici este obiectul specific al mandatului si
diferenta fata de antrepriza.Aceste contracte nu sunt de antrepriza pentru ca pe de o parte
nu se realizeaza o valoare noua,si pe de alta parte contractul de antrepriza este genul,deci o
categorie mai extinsa care include obligatii de a face si exista si specii,care difere prin
anumite caracteristici de gen,care este categoria mai larga.Prin urmare,tot ceea ce nu este
specific unui alt contract decat cel de antrepriza,adica cel prin care se realizeaza o valoare
noua,poate reprezenta obiectul unui alt contract,dar nu al contractului de antrepriza.
O a doua caracteristica,(prima a fost realizarea unei lucrari sau prestarea unui serviciu)
este aceea ca antreprenorul realizeaza lucrarea sau presteaza serviciul pe riscul sau.Aicea
se face diferenta intre contractul de antrepriza in cazul caruia antreprenorul face lucrarea
pe riscul sau,adica este liber sa faca cum crede el,pentru ca el este profesionistul.De pilda
cand se apuca un constructor sa realizeze constructia,tu fiind beneficiar si nestiind nimic
despre constructii il lasi in pace.Sigur ca uneori beneficiarul(cum era Ceausescu) dadea
indicatii.O sa vedem ce se intampla cu astfel de indicatii.
In principiu,adntreprenorul este liber sa faca ce vrea el.Sigur ca nu este liber sa faca orice
prostie,beneficiarul,care plateste,are dreptul sa urmareasca evolutia lucrarilor si poate
interveni in anumite conditii si sa aiba anumite pretentii.In principiu,antreprenorul poate sa
isi aleaga singur mijloacele prin care sa ajunga la rezultatul dorit.Si aici va spuneam ca e
diferenta esentiala intre contractul de antrepriza,unde antreprenorul e independent,si
contractul de munca unde angajatorul are dreptul sa aiba anumite pretentii fata de angajat-
ii pretinde sa ii respecte programul de munca,sa nu stea in timpul programului.Deci in
cazul contractului de munca exista un raport de subordonare.De aceea,pentru ca
antreprenorul realizeaza lucrarea pe riscul sau,in principiu antreprenorul nu este prepusul
beneficiarului.Deci cand antreprenorul cauzeaza un prejudiciu unui tert,angajarea
raspunderii lui nu poate fi decat pe temei delictual,pentru raspunderea proprie.Nu raspunde
beneficiarul ca si comitent pentru antreprenor.Sigur ca prin exceptie,cand beneficiarul si-a
asumat el directia se creeaza raportul de prepusenie.
Ce contract ar fi ala prin care antreprenorul se supune indicatiilor directe ale
beneficiarului?Ramane antrepriza pentur ca ramane sa realizeze lucrarea,iar partile pot sa
deroge pentru ca nu este vorba despre ordine publica.Sigur ca raspunderea antreprenorului
in aceasta situatie este mai restransa.Beneficiarul poate avea orice pretentii.De pilda,daca
obiectul lucrarii este realizarea unei vile,beneficiarul poate avea orice pretentie-sa aiba
anumite forme.In masura in care pretentiile nu ar putea duce la daramarea cladirii si
omorarea locatarilor,atunci raspunde antreprenorul ca profesionist,poate sa isi asume
aceasta obligatie.
Acolo nu este un raport de subordonare directa,pentru ca antreprenorul ramane liber sa
realizeze pretentiile cum crede el,dar in principui,va rog sa retineti ca antreprenorul
lucreaza pe riscul lui,deci suporta consecintele deciziilor pe care le ia.Sigur ca sunt situaii
in care antreprenorul de pilda,daca trebuie sa ridice o contructie studiaza planurile si isi da
seama ca planurile sunt gresite.In aceasta situatie,el are obligatie da a informa pe
beneficiar,si daca beneficiarul cu toate ca planurile sunt grsite si ar putea duce la cauzarea
unor prejudicii,in aceasta ipoteza antreprenorul are dreptul sa rezilieze contractul,deci
poate sa refuze sa realizeze lucrarea pentru ca intervin consecintele acelea grave . Daca
crede ca totusi se poate face si asa fara ca consecintele sa fie unele grave,isi asuma
obligatia sa efectueze lucrarea,dar raspunderea trece la beneficiar,dar asta numai ca urmare
a indeplinirii obligatiei de informare din partea antreprenorului care prin aceasta
atentionare a beneficiarului ii transfera acestuia consecintele nefavorabile ale realizarii
lucrarii in conditiile in care le-a ineles beneficiarul.
O a treia conditie pe care trebuie sa o indeplineasca un contract pentru a putea fi inclus in
categoria constractului de antrepriza este aceea ca lucrarea sau prestarea unui serviciu sa
se faca contra platii unui pret.Sigur ca exista si situatii in care se realizeaza lucrari sau se
realizeaza servicii cu titul gratuit.Este vorba despre contractele de asistenta
benevola.Art.1354 din NCC aminteste despre aceasta categorie de contracte si daca cititi
acest text veti vedea ca rapsunderea celui care realizeaza lucrarea este atenuata fata de
raspunderea antreprenorului.
De pilda,un vecin care vrea sa te ajute,ti s-a defectat instalatia electrica si in virtutea
raporturilor de vecinatate este dispus sa iti repare lucrarea in mod gratuit.In aceasta ipoteza
suntem pin prenenta unui contract de asistenta benevola,caruia nu i se aplica regulile de la
antrepriza,desi obiectul pretatiei vecinului este complet identic cu cel al contractului de
antrepriza.Pentru ca prestatia este cu titlu gratuit,contractul nu mai intra in categoria
antreprizei,ci in categoria asistentei benevole,unde raspunderea celui care presteaza
serviciul etse mai atenuata decat in cazul antreprizei.
Cu asta am lamurit care sunt elementele esentiale ale constactului de antrepriza,deci este
un constract care are ca obiect o obligatie de a face,poate fi vorba despre o lucrare sau
prestarea unui serviciu.A doua caracteristica este aceea ca lucrarea sau prestarea
serviciului se face de catrea ntreprenor independent,si a treia,ca trebuie sa existe un
pret.Asta inseamna ca aven de a face cu un constract oneros.
Cu acesta sa evocam,fie si pe scurt care sunt caracterele juridicice ale contractului de
antrepriza:
Deci ati vazut ca este un contrat oneros
Este un contract consensual,pentru ca legea nu impune forma autentica ad
validitatem.Sigur ca atunci cand este vorba despre lucrari publice,mai ample,sau in
practica pentru a se putea face proba elementelor contractului acesta se face in scris.
Este un contract comutativ,in principiu.Vom vedea ca in anumite situatii poate fi si
aleatoriu.
Este un contract sinalagmatic.
Cu aceasta trecem sa facem unele delimitari intre contractul de antrepriza si contractele cu
care prezinta unele elemente de asemanare.
Delimitarea fata de contractul de vanzare.Atunci cand am vorbit despre contractul de
vanzare,ati retinut ca este vorba despre un contract care are ca obiect principal sau
obligatie caracteristica tranferul unui drept.Antrepriza are ca obiect caracteristic o
obligatie de a face.De regula nu se pot confunda ca a face este una,si a transfera
proprietatea este alta.Ati vazut ca transferul proprietatii este o consecinta automata a
incheierii valabile a contractului de vanzare,nu trebuie sa faca nimic vanzatorul ca sa
transfere proprietatea,cjiar si atunci cand e vorba despre obtinerea proprietatii in
viitor,obiectul principal ramane transferul proprietatii nu obligatia de a face.
Cu toate acestea,sigur ca exista situatii in care avem nevoie de stabilirea unor criterii de
diferentiere a vanzarii de contractul de antrepriza.Acest lucru se intampla atunci
cand lucrarea este realizata de o parte cu materialul sau.Deci cand lucrarea este realizata
exclusiv cu materialul clientului contractul este de antrepriza pentru ca nu transfera nicin
drept de proprietate cel care realizeaza lucrarea.
Atunci cand lucrarea este realizata cu materialul antreprenorului are loc si un transfer de
proprietate,si atunci se pune problema daca contractul este unul de antrepriza sau este de
vanzare.Din acest punct de vedere trebuie sa stiti ca a existat o anumita evolutie in docrina
si in jurisprudenta,evolutie care a avut loc sub regimul codului civil anterior,NCC contine
un text care transeaza aceasta problema,dar pentru a intelege reglementarea sub NCC
avem nevoie de o scurta evocare a evolutiilor sub regimul codului civil abterior.
Sub acest regim(VCC)se facea distinctia intre situatia incare prestatiile aveau ca obiectu
un bun mobil sau un bun imobil.Cand era vorba despre bunurile mobile,s-au emis mai
multe opinii.In una dintre acestea se considera ca atata timp cat realizarea bunului este in
curs de realizare contractul este unul de antrepriza,si dupa realizarea bunului si predearea
catre cealalta parte contractul este de vanzare,deci era vorba despre o calificare
distributiva-in parte antrepriza,in parte vanzare.Nu era cea mai fericita rezolvare.
O alta opinie este aceea ca in ipoteza examinata ceea ce conteaza este valoara bunurilor
care formeaza obiectul lucrarii respective.De pida daca materialul asupra carora se
realizeaza lucrarea este unul valoros,atunci ceea ce prevaleaza este contractul de
vanzare,ca se spunea ca obicetul vanzarii este prestatia caracteristica si ca realizarea
lucrarii este un element accesoriu,deci era o calificare dupa un criteriu economic.Acest
criteriu pare simplu si a si fost adoptat de unele reglementari internationeale,cum este
cazul CV privind vanzarea internationala de marfuri care la art.3 punctul 2 adopta aceasta
conceptie.Nici aceasta nu s-a dovedit a fi la adapost de orice critici pentru ca se poate
intampla ca cele doua elemente:valoarea muncii prestate si valoarea materialului sa fie
egale si atunci care mai este caracterizarea?
Altii au adopatat o alta conceptie,conceptia subiectiva,care a spus ca ceea ce conteaza este
vointa partilor,deci ceea ce conteaza este ce si-au propus partile sau si-au imaginat partile
cand au incheiat contractul.Daca in conecptia lor prevaleaza valoarea materialaleor atunci
contractul este de vanzare,daca prevaleaza valoarea muncii atunci contractul este de
antrepriza.
Sigur că şi această concepţie a fost criticată pentru că necesita probe, adică să probezi ce
au gândit părţile. De unde să probezi dacă nici părţile nu s-au gândit când au încheiat
contractul? Atunci alţii au venit cu concepţia care se pare că s-a impus mai recent, aceea a
criteriului muncii specifice. Dacă cel care, când realizează lucrarea, depune o muncă
aparte faţă de orice altă muncă care trebuie investită pentru realizarea unui anumit obiect
sau este una specifică. Trebuie făcută diferenţa între producţie în serie şi cea la comandă.
Dacă cel care doreşte să achiziţioneze un autoturism nu are nicio pretenţie anume în
privinţa automobilului pe care urmează să îl cumpere şi îl lasă pe producător să
construiască maşina cum crede el, iar cumpărătorul urmează să-i plătească preţul. În
această ipoteză nu este nicio muncă specifică, deci producătorul face munca sa obişnuită şi
este vorba de un contract de vânzare. Dacă cel care cumpără autoturismul e un prinţ din
Abu Dhabi doreşte ca maşina să fie cu trei uşi, elice de elicopter, să fie cu totul aparte
producţiei de serie, în această ipoteză producătorul trebuie să facă o muncă specifică, pe
măsură sau la comandă. În această concepţie, când beneficiarul poate interveni în procesul
de realizare a bunului, are anumite pretenţii, poate urmări procesul de producţie, în această
ipoteză contractul este de antrepriză. Aceste au fost concepţiile care s-au emis de-a lungul
timpului sub regimul VCC, concepţii care în dreptul francez sunt valabil şi la ora actuală
căci acolo e încă în vigoare codul civil Napoleon.
În privinţa bunurilor imobile, avându-se în vedere principiile care decurgeau din
dispoziţiile articolului 492-494 VCC, care se refereau la accesiunea imobiliară artificială şi
care spuneau că proprietarul terenului devine proprietarul supraedificatului, deci a ceea ce
se construieşte pe teren, pe măsură ce materialele sunt incorporate în teren, ceea ce conta
era cine era proprietarul terenului la momentul construcţiei. Dacă proprietarul era
beneficiarul construcţiei, în acea ipoteză contractul era de antrepriză, căci el devenea
proprietar pe măsură ce se incorporau materialele în teren şi ceea ce făcea constructorul
era antrepriză. Dacă construcţia se realiza pe terenul antreprenorului, în această situaţie
când se termina lucrarea trebuia să opereze transferul proprietăţii, deci se considera că e un
contract de vânzare.
Sub regimul NCC avem art. 1855 care prevede, Contractul este de vânzare, iar nu
de antrepriză, atunci când, potrivit intenţiei părţilor, executarea lucrării nu constituie
scopul principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate. Ce
rezultă din acest text de lege, inspirat de art. 2103 alin. (3) din Codul Civil Quebec, e puţin
ajustat textul în NCC, este că ceea ce conta era poziţia subiectivă a părţilor şi asta rezultă
şi din art. 1885 şi mai vedeţi că se mai adaugă menţiunea că problema se va rezolva
avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate. Se pune problema ce raport există
între cele două elemente, criteriu subiectiv şi criteriu material. Cred că raportul este de
complementaritate. Criteriul esenţial e cel subiectiv, ce au dori părţile, iar elementul acesta
material este cel cu care putem să stabilim, dacă nu avem alte elemente, care a fost voinţa
părţilor. În funcţie de valoarea materialelor putem să stabilim dacă ne încadrăm într-o
categorie sau cealaltă. Nu putem spune că unul este principal şi celălalt secundar, ci că
sunt complementare, pentru că nu se completează unul pe celălalt. Nu avem nevoie de
criteriul material dacă rezultă limpede din alte elementele ale contractului care a fost
voinţa părţilor, iar dacă nu avem alte elemente atunci intră în joc criteriul complementar
care ne poate lumina. Dacă nici el nu ne luminează, dar în mod normal trebuie să ne
lumineze! (funny)
Vedeţi că NCC şi-a propus, se pare că în mare parte a şi reuşit, să rezolve această
spinoasă problemă. Trebuie să facem precizarea că acele câştiguri ale doctrinei şi
jurisprudenţă, legate de acele concepţii ale muncii specifice, funcţionează şi aici. Dacă e
vorba despre o producţie de serie, contractul e de vânzare. Dacă e vorba de realizarea unui
bun la comandă, cu dreptul beneficiarul de a-şi spune punctul de vedere cu privire la bun,
atunci contractul e de antrepriză. Sigur că o să vedeţi când se va publica cartea cu
contractul de antrepriză, că pot fi aduse elemente din dreptul elveţian, din practica
judiciară, dar nu mai e cazul să mai insistăm căci nu avem timp la dispoziţie. Reţinem în
esenţă care sunt aceste criterii pe baza cărora se pot stabili, în anumite situaţii, dacă
contractul e de vânzare sau de antrepriză.
O altă delimitare care se poate face e aceea a antreprizei faţă de
locaţiune. Obiectul obligaţiei principale a antreprenorului este de a face, de a realiza o
lucrare sau de a presta un serviciu, iar la locaţiune este de prestare, de a lăsa bunul la
dispoziţia locatarului. În practică s-au ivit situaţii în care s-a pus problema dacă e vorba de
un contract de antrepriză sau de o locaţiune. De exemplu în situaţia în care poate şi unii
dintre dvs. vă aflaţi, încheiaţi un contract cu o firmă de telefonie mobilă, nu doriţi sau nu
aveţi bani să cumpăraţi telefonul, iar firma de telefonie mobilă vă pune la dispoziţie
telefonul contra plăţii unei chirii şi vă pune la dispoziţie şi serviciul de telefonie mobilă.
Aici avem elementele contractului de antrepriză, prestarea serviciului de telefonie, dar şi
elemente ale contractului de locaţiune, punere la dispoziţie a aparatului respectiv. În acest
exemplu, ceea ce trebuie să ducă la rezolvarea problemei este faptul că elementul principal
este prestarea serviciului de telefonie, iar accesoriul este închirierea aparatului respectiv.
Aplicând regulile a raporturilor dintre principal şi accesoriu, ar trebui să ajungem la
concluzia că este vorba de un contract de antrepriză. S-ar putea susţine că avem de-a face
cu două contracte distincte, unul de antrepriză, care are ca obiect prestarea serviciului, şi
unul de locaţiune, care are ca obiect punerea la dispoziţie a telefonului. Dacă am apela la o
astfel de interpretare am intra în unele dificultăţi. Dacă ar pieri fortuit telefonul, într-un caz
de forţă majoră, în această ipoteză dacă aplicăm regulile de la contractul de locaţiune,
acesta încetează. Atunci ar trebui să zicem că a încetat contractul de prestare de servicii de
telefonie mobilă? Cred că mai raţional este să acceptăm că firma de telefonie trebuie să
pună la dispoziţie un alt aparat şi să mergeţi mai departe cu contractul respectiv. Aici sunt
probleme şi de ordin teoretic şi de ordin practic, care trebuie rezolvate. Dacă aplicăm
regulile de la strict un contract consecinţele sunt cele menţionate.
În cele ce priveşte delimitarea antreprizei de mandat. În dreptul roman, lucrurile
erau clare. Mandatul avea ca obiect o obligaţie de a face ceva pentru altul, dar în mod
gratuit, era de esenţa contractului să fie gratuit, pe când antrepriza avea ca obiect a face
ceva pentru altul, dar în mod oneros. Între timp sigur că mandatul a devenit oneros. Poate
fi şi gratuit, dar mai rar. Deci acest criteriu nu mai poate asigura departajarea între cele
două categorii de contracte. Această departajare se face prin stabilirea faptului că în cazul
antreprizei e vorba despre o obligaţie de a face, ce ţinteşte la realizarea unei lucrări
sau prestrea unui serviciu, pe când în cazul mandaui e vorba tot de o obligaţie de a face,
dar care are ca obiect încheierea de acte juridice pe seama şi în numele mandantului. Aici
e elementul caracteristic. În principiu, în cazul contractului de antrepriză, antreprenorului
nu este un mandatar al beneficiarului, prin excepţie poate fi. Dacă de pildă beneficiarul îl
împuterniceşte pe arhitectul căruia i-a solicitat să-i facă planurile pentru realizarea unei
anumite vile, îl împuterniceşte ca în numele şi în seama lui să obţină autorizaţia de
construire, să îl reprezinte în faţa autorităţilor competente. În aceste situaţii avem şi un
mandat, dar avem de a face cu un mandat ce este accesoriu antreprizei, prestaţiei
principale. În cazul avocatului, în ceea ce priveşte serviciile de consultanţă, ceea ce
prestează avocatul e ceva specific contractului de antrepriză şi în ceea ce priveşte munca
de redactare a acţiunii şi de reprezentare a clientului în instanţă, acolo e vorba de un
mandat. În cazul avocatului s-ar putea interpreta că e vorba de două contracte. Antrepriză
în ceea ce priveşte a consultanţă şi mandat în ceea ce priveşte reprezentarea. Dacă putem
stabili că unul dintre elemente e principal şi celălalt e accesoriu atunci se aplică relaţia
dintre principal şi accesoriu.
În ceea ce priveşte delimitarea antreprizei de depozit, prima are ca obiect o obligaţie
de face o lucrare sau de a presta un serviciu, depozitul are ca obiect o obligaţie de a face,
de a păstra bunul, cu obligaţia de a-l restitui deponentului. În principiu nu se pot confunda
cele două contracte, dar uneori se poate întâmpla ca ele să se combine. În ipoteza în care
îţi duci autoturismul la verificare tehnică şi îl laşi la garajist să îţi repare autoturismul. În
această ipoteză obligaţia principală este de a face verificarea tehnică/reparaţia. Sigur că
dacă verificarea durează mai multe e vorba şi de un contract de depozit, garajistul e obligat
să păstreze bunul şi să ţi-l dea când a terminat lucrarea, dar calificarea e una unitară, e
vorba de o antrepriză care ca accesoriu conţine şi elemente ale depozitului, dar poate fi
vorba şi despre situaţii în care interpretarea este distributivă. Într-o speţă rezolvată de
casaţia franceză, era vorba de un autoturism dat pentru a fi reparat şi din nu ştiu ce motive
beneficiarul nu s-a prezentat să ridice autoturismul. În această ipoteză s-a pus problema
dacă garajistul a intrat sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la depozit pentru că sigur, nu
a putut scoate maşina pe câmp şi să zică "gata, treaba lui", a trebuit să păstreze maşina şi
chestia aceasta s-a întins pe durata mai multor luni. Casaţia franceză a ajuns la concluzia
că a fost vorba de un contract de antrepriză până la momentul reaalizării reparaţiei sau a
verificării tehnice, realizării lucrării, după care a fost vorba de un contract de depozit,
astfel încât cel care a lăsat autoturismul a fost obligat să plătească o sumă de bani pentru
depozit. Chiar m-am uitat peste un contract încheiat de mine cu un garajist, când mi-am
dus maşina la verificare, şi am citit acolo condiţiile generale care mi-au fost puse la
dispoziţie, că dacă în două zile nu mă prezint, dar m-am prezentat imediat căci aveam
nevoie de ea, în acea ipoteză după două zile se stipula că sunt obligat să plătesc o sumă de
bani pentru depozitarea autoturismului. În NCC este un text foarte incisiv care spune că
dacă beneficiarul nu-şi ridică bunul pe care l-a dat antreprenorului pentru a presta
serviciul, timp de şase luni, antreprenorul poate să-l vândă pentru a-şi recupera sumele la
care are dreptul. Foarte energică această reglementare ce îşi are originea într-un text de pe
vremea comunismului de prin 1960, care se referea la cooperativele meşteşugăreşti, iar
acum, ca pe vremea comunismului, s-a rezolvat aşa tranşant. Am dubii dacă această
reglementare este constituţională sau nu. Este prea drastic, e discutabil. Nu este o preluare
din codul Italian sau Quebec.
----
Înainte de a trece mai departe. Fac o ofertă publică pentru data viitoare. Cine vrea
să facă o lucrare care va avea ca obiect următoarele. În materie de garanţie şi de obligaţii
pentru repararea viiciilor aparente şi viciilor ascunse, reglementarea nu numai din NCC ci
şi din legislaţia adiacentă este destul de tulbure. Vă lansez provocarea de a înerca să
lămuriţi această problemă. Va rog să aveţi în vedere următoarele texte. Art. 1862 referitor
la recepţia lucrării. Textul e în materie de antrepriză. Art. 1880 NCC care se referă la
începutul prescripţiei privind răspunderea pentru vicii. Sigur că textul e în capitolul
referitor la construcţii. Vă rog ca analiza să o faceţi în privinţa construcţiilor căci aici sunt
cele mai mari probleme. Să aveţi în vedere şi dispoziţiile generale în materie de prescripţia
din art. 2530 şi 2531 din NCC precum şi legislaţia specială. Este vorba de legea 10/1995
privind calitatea în construcţii. Legea e din 1995 dar a fost modificată. În esenţă ceea ce ne
interesează sunt dispoziţii art. 2 care ne spune la ce se aplică această lege. În esenţă legea
aceasta reglementează un termen de garanţie de 10 ani în materie de construcţii. Să citiţi
art. 29 al acestei lege care spune că Proiectantul, specialistul verificator de proiecte
atestat, fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, executantul,
responsabilul tehnic cu execuţia atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic
atestat răspund potrivit obligaţiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei,
ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării, precum şi după împlinirea acestui
termen, pe toată durata de existenţă a construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă
rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la data
realizării ei. Răspundere care este nelimitată în timp. Deci pentru garanţia structurii e
pentru întotdeauna. În caz de cutremur, dacă se demonstrează că s-a prăbuşit construcţia
din cauza viciilor structurii atunci răspunderea survine şi dacă au trecut mai mult de 10
ani. Trebuie să reţinem că legea nu se referă la toate construcţiile. Art. 2 prevede că
Prevederile prezentei legi se aplică construcţiilor de orice categorie şi instalaţiilor
aferente acestora - indiferent de forma de proprietate sau destinaţie - denumite în
continuare construcţii, precum şi lucrărilor de modernizare, modificare, transformare,
consolidare şi de reparaţii ale acestora.
Sunt exceptate clădirile pentru locuinţe cu parter şi parter plus un etaj şi anexele
gospodăreşti situate în mediul rural şi în satele ce aparţin oraşelor, precum şi
construcţiile provizorii. Celelalte construcţii şi e vorba şi despre modernizare,
transofrmare, consolidare, intră sub incidenţa dispoziţiilor legii 10/1995. Are legătura cu
acest act normativ HG 273 din 1994 care a fost şi ea modificată de mai multe ori, ultima
oară în mai 2014. Această HG a aprobat regulamentul de recepţie al lucrărilor de
construcţii şi instalaţii aferente acestora. Vă rog să observaţi că la art.2 din acest
regulament se face diferenţa între recepţia la terminarea lucrărilor şi recepţia finală, la
expirarea termenului de garanţie. O să vedeţi că în NCC textele la care am făcut referire
vorbesc de recepţia provizorie şi recepţia definitivă. Să stabiliţi corelaţiile, dacă există.
Sunt acelaşi lucru, e altceva. E o lucrare destul de dificilă pe care o să trebuiască să o
realizaţi. Vă rog să nu îmi citaţi textele care sunt foarte lungi. Mă interesează esenţa,
corealaţiile din dreptul comun şi cele speciale referitoare la construcţii. Exista o
reglementare anterioară în VCC care se referea la alte construcţii şi alte construcţii
însemnătoare, canale şi astfel de lucrări care se incorporau în teren. Vă amintiţi când am
vorbit despre vânzare, despre art. 2531, aţi reţinut că în cazul vânzării, dar şi al realizării
de lucrări, în cazul contractelor de antrepriză, atunci când obiectul contractelor îl constituie
bunuri mobile, termenul de prescripţie curge de la expirarea termenului de un an, termen
de garanţie în materie de bunuri mobile, iar când vine vorba de bunuri imobile termenul de
garanţie este de trei ani. Vedeţi că sunt necorelări între reglementările din legea specială şi
NCC. Lucrarea e dificilă. Trebuie să vedeţi şi consecinţele ce se produc atunci când
recepţia e formulată fără obiecţiuni. Tu cumpărător, ai recepţionat, dar nu ai obiectat, eşti
decăzut din dreptul de a invoca garanţia, deci răspunderea vânzătorului. La antreprenor la
fel se pun problemele, art. 1862, viciile aparente care nu au fost reclamate de către
beneficiar la data recepţiei nu mai pot fi invocate ulterior. Textele vorbesc de un termen de
prescripţie pentru vicii aparente care e termenul general de trei ani. Cine doreşte, nu e
obligatoriu.
Reluăm discuţiile în legătură cu antrepriza. Să vorbim câteva lucruri despre preţul
antreprizei. Aici trebuie să reţine că în VCC nu existau reglementări generale cu privre la
preţul în contractul de antrepriză, asta însemna că părţile puteau stabili preţul în contractul
de antrepriză după cum credeau ele de cuviinţă. În practica judiciară şi în doctrină se
considera că ar fi existat două modalităţi de stabilirea a preţului. Una era a stabilirii
preţului de deviz şi se considera că preţul de deviz este un preţ ce rezulta dintr-o estimare
făcută de căntre antreprenor la momentul încheierii contractului, estimare ce consta în
comunicarea de către antreprenor către beneficiar a costurilor estimative. Era vorba de un
preţ aproximativ al lucrărilor. Preţul acesta de regulă se fixa prin raportare la săpături, care
costă atât, zidiri, care costă nu ştiu cât şi în final după ce se realiza lucrarea se însumau
costurile şi lucrările pe care antreprenorul le-a realizat. De multe ori existau diferenţe,
antreprenorul avea şi are interesul să spună că ce face el e ieftin, pentru a-l determina pe
beneficiar să marşeze, pentru ca după aceea să spună că costă mai mult. În cadrul acestui
aşa zis preţ de deviz în esenţă era vorba despre o evaluare estimativă, nu obligatorie.
Aceasta nu împiedica pe părţi să facă o estimare a preţurilor foarte exactă. Metru cub de
escavare costă atât, tencuirea atât şi pe urmă să se aplice matematic. Mai exista o
reglementare specială, la art. 1485 care se referea la construcţiile ridicate pe baza unui plan
aprobat de către beneficiar. Aici era vorba de aşa zisul preţ forfetar sau global.
Antreprenorul se obliga să ridice întreaga lucrare pe un preţ global. De exemplu spunea că
ridică vila cutare pentru 100.000 euro. În această situaţie se considera că contractul este
aleatoriu. Dacă s-ar fi dovedit, prin ipoteză, că lucrările făcute şi materialele folosite de
către antreprenor ar fi costat mai mult decât preţul global, antreprenorul nu avea dreptul să
obţină nimic în plus, dar nici invers, nu putea beneficiarul să zică că lucrările şi materialele
costă mai puţin, deci să scădem din preţ. Deci aici acest element făcea ca acel contract să
devină aleatoriu, pentru că existau şanse de câştig şi de pierdere de ambele părţi. Acest
articolul 1484 VCC stipula că orice modificare a planului iniţial nu putea fi făcută decât în
scris. Nu putea antreprenorul, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în practică, deşi exista
înţelegere pe plan şi pe preţul forfetar, la sfârşitul lucrării venea antreprenorul şi spunea
"uite am mai făcut lucrările cutare şi cutare, plăteşte-mi în plus", dacă nu e îmbogăţire fără
justă cauză. Textul acesta era interpretat că acea formă scris pe care o impunea era cerută
ad validitatem în ideea de a-l proteja pe beneficiar. Dacă îşi dădea acordul însemna că luat
cunoştinţă despre noile condiţii despre noile preţuri şi şi le-a însuşit, altfel, considerând că
acel contract este aletoriu, indiferent cât dovedea antreprenorul că a cheltuit nu putea
obţine nimic în plus. Acestea erau lucrurile sub VCC. NCC a preluat nişte dispoziţii din
codul civil Quebec. Sigur că aici lucrurile sunt puţin diferite şi trebuie să fim foarte atenţi.
Sigur ca si sub noua reglementare deci cea a noului cod civil, partile sunt libere sa
stabileasca cum vor ele pretul, de obicei se plateste un avans, noile texte nu vorbesc nimic
despre asta dar in practica asa se intampla.Beneficiarul plateste un avans,partile sunt libere
sa se inteleaga cum cred ele de cuvinta in privinta pretului, dar in situatia in care nu rezulta
foarte précis din contract care este continutul intelegerii partilor atunci se aplica aceste
dispoziti supletive din NCC si avem 3 categorii:Art 1854 alin 2 NCC stabileste principiul
ca pretul trebuie sa fie serios si determinat sau cel putin determinabil.Acesta a fost
principiul caci vine la alin 3 si spune ca in cazul in care contractul de antrepriza nu contine
nicio prevedere cu privire la pret contractul este totusi valabil si aici e diferenta esentiala
fata de contractul de vanzare si lucrurile stateau asa si in VCC pentru ca de pilda avocatul
da consultanta, arhitectul face proiectul nu discuta nici de pret si apoi vine beneficiarul si
zice ca nu s-au inteles la pret deci e nul.Aici singura solutie rationala este ca instanta sa
vina sa stabileasca pretul.Se poate intampla ca instant sa ajusteze pretul, de pilda partile au
stabilit un pret si instant considera ca acel pret nu corespunde, pretul e mult mai mare
decat ceea valoarea prestatiei ca si la contractul de mandate se poate reduce pretul din
ratiunea ca partile nu pot sa stie exact la momentul incheierii contractului ce munca trebuie
depusa sau care e valoarea acesteia.Dar revenid la pret va spuneam ca la art 1854 instanta
poate stabili pretul avand in vedere fie pretul legal(daca exista) sau valoarea muncii si a
cheltuielilor necesare lund in calcul si uzantele.La alin 1 pretul poate consta in orice alte
bunuri sau in prestatii deci nu numai intr-o suma de bani cum este cazul vanzarii.
Art 1865 se refera la pretul estimat sau de deviz pe ansamblul lucrarii.De aceea v-am spus
care e situatia pe vechea reglementare ca si acolo exista un pret de deviz.In VCC pretul de
deviz era imformativ, pretul real putea fi mult diferit de pretul respectiv.Ceea ce
reglementeaza Art 1865 NCC este diferit de ce era cunoscut in practica noastra judiciara
anume pret de deviz.Aici la Art 1865 alin 1 si alin 2 e o situatie in care in dreptul nostru
daca ne uitam in lucrarile de specialitate autorii vorbesc de o intelegere intre parti cu
privire la pretul de ansamblu al lucrarii,deci nu mai e o stabilire pe elemente ca in VCC,
deci partile au stability pretul pe ansamblu, dar atentie nu e un pret forfetar caci de la Alin
1 ultima parte rezulta ca antreprenorul poate sa ceara alte sume in plus dar numai daca
ceea ce a rezultat in plus e rezultatul unor situatii pe care nu le-a putut prevedea la data
incheierii contractului.De plida se incheie un contract pentru ridicarea unei constructii, se
estimeaza ca pretul este cam acesta si ulterior se demonstraza ca spre deosebire de ceea ce
a crezut antrerenorul in subsolul terenului unde urmeaza sa se ridice constructia sunt niste
izvoare care trebuie drenate si sa chletuiasca in plus.Aici avem 1865 alin1 antreprenorul
nu are dreptul sa ceara nimic in plus caci este o neprevedere din partea lui.Deci tot ceea ce
putea prevedea trebuie sa prevada caci altfel este supus riscului respectiv.Numai cand
survine ceva ce nu puta fi prevazut la data incheierii contractului,beneficiarul va putea fi
obligat sa suporte ceva in plus.Deci in NCC la pretul estimat antreprenorul nu mai poate
cere cheltuieli in plus daca putea si trebuia sa prevada si va putea doar daca ceea ce a
lucrat era imprevizibil la data incheierii contractului.Deci e un pret care poate fi modificat
dar doar pentru situatia in care era imprevizibil pentru el.
In legatura cu 1866 in doctrina de la noi se considera ca este o relgementare a unei
obligatii de imformare din partea antreprenorului.Daca ne uitam in doctrina si jurisurdenta
din Quebec este putinj diferit, nu e vorba unuei simple obligatii de informare pentru
antreprenor careoricum subzista in toate situatiile ci e vorba de acele situatii in care pretul
nu se stabileste ca in ipoteza prevazuta la art 1865 un pret estimat global ci e vorba de
pilda cand avocatul convine cu clientul ca pentru serviciile preste are avocatul are dreptul
la un tarif orar X.dar clientul nu stie cate ore va presta avocatul.La asta se refera textul asta
si la pretul de cost majorat sau cost plus. E vorba de acele situatii in care pretul e stabilit
astfel:Antreprenorul se oblige sa realizeze o cladire si spune acolo ca pretul pe care trebuie
sa-l dea beneficiarul consta in pretul pentru costul materialeleor pretul pentru valoarea
muncii pentru orice serviciu.Aici beneficiarul nu stie nimic despre cat va costa efectiv si
atunci este firesc ca la cererea beneficiarului, antreprenorul sa ii dea elemente.Deci
avocatul sa ii spuna uite atea ore am lucrat atat trbuie sa platesti.Este acest cost majorat
sau cost plus caci la cheltuielile pe care efectiv le face isi adauga un procent, marja de
castig in plus caci altfel afeceea ar fi lipsita de obiect.Deci e vorba de cheltuielile pe care
le face efectiv plus marja lui si la cererea beneficiarului antreprenorul trebuie sa spuna cat
ca cheltuit pana la momentul x.Deci va rog sa retineti aici e vorba de un text care se refera
la o maniera de stabilire a unui pret in contractul de antrepriza si nu doar de obligatia de
informare a antreprenorului in abstract,general.
Va spuneam ca si in VCC se putea stabili pretul in mod forfetar 1484(numai la constructii)
in NCC 1867 se stabileste ca este acela care este stabilit global de parti(ca la pretul
estimat).Deci spre deosebire de 1865, la pretul forfetar nu poate fi modificat cum poate fi
modificat ce estimat cand apar situatii neprevazute, deci pretul de la 1867 nu poate fi
modificat nici in astfel de situatii neprevazute.Sigur ca asta in principiu ca daca partile
stabilesc altfel….in NCC la alin 3 daca nu se spune expres in modificarea, intelegerea care
survine intre parti ca se modifica si pretul, chiar daca survin modificari, pretul pe care
gtrebuie sa-l plateasca beneficiarul este cel stabilit initial.Dar sigur aceste modalitati de
stabilire a pretului sunt norme supletive pot sa stabileasca pretul oricum cred ele, in orice
alta maniera sau pot chiar sa nu stabileasca deloc pretul, mai rar, la lucrarile de mai mica
valoare.Deci fiti atenti la art 1865 si 1867.
Art 1868 da dreptul antreprenorului, ca atunci cand beneficiarul nu ridica bunul sau pe
care la dat antreprenorului pentru a realiza lucrarea, de a vinde bunul si de a-si pastra
sumele revenite pentru lucrarile realizate si restul sumei le inapoieze beneficiarului.
Sa vedem cum stau lucrurile la obligatiile ce decurg din contractul de antrepriza si mod
special asupra obligatiei de a receptiona lucrarea ca la vanzare beneficiarul are obligatia de
a examina lucrarea cand a fost terminate.Art 1862 in materie de antrepriza ca si in materie
de vanzare in ceea ce priveste viciile aparente adica diferente intre ce au stabilit partile in
contract si ceea ce I se pune la dispozitie beneficiarului, acesta poate reclama daca nu
corespunde calitatea,cantitatea cand se face predarea atunci beneficiarul trebuie sa faca
obiectiuni iar daca nu o face, si aici va rog sa retineti, ca la vanzare, daca exista deficiente
aparente deci pe care le putea observa si nu reclama deficientele decade din dreptul de a
obtine reparatii.Deci aici sunt vici aparente adica deficient ce pot fi observate.
La art 1880 referitor la antrepriza pt lucrari de constructii dar solutia este identica si pentru
alte obiective.Ce corelatie se poate stabili intre articolul 1862 alin 2(care vorbeste de
decaderea beneficiarului din dreptul de a cere despagubiri pentru viciile aparente) si 1880
alin 1 ( pt viciile aparente prescriptia incepe sa curga de la data receptiei finale)? Discutie
in sala. Art 1880 nu zice nimic de reclamarea viciilor sau nu,se sunbintelege la prima
vedere ca termenul de prescriptive incepe sa curga.Sunt 2 ipoteze: Una in care face
receptia si nu zice nimic si A doua ca nu face receptia si face obiectiuni si termenul de
prescriptive nu curge de la data cand trebuia facuta predarea caci au existat obiectiuni ci de
la implinirea termenului cand antreprenorul trebuia sa remedieze deficientele.Trebuie
analizat si art 2530care se refera la dreptul la actiune in raspundere pentru vicii aparente(
se refera si la vanzare si la antrepriza).Exista dificultati in a corela 1862 alin 2 care
vorbeste de decadere,atunci mai poate fi vorba de o prescriptie? In mod normal nu. Dar
1880 alin 1 si 2530 alin 1 ne-ar lasa sa…intervine din sala…ati vazut ca in materie de
constructii,cei care ati studiat legea 10/1995 garantia de 10 ani se refera nu numai la
constructia propriu-zisa ci si la instalatii electrice sanitare etc.sigur ca theoretic prin
incorporarea instalatiilor in constructive bunul devine imobil, teoretic. Un exemplu de
speta solutionata de curtea de arbitraj de la Geneva in care societatea Hidroelectrica a
incheiat un contract cu o firma elvetiana pentru retehnologizarea centralei de la Portile de
Fier.In contractul incheiat cu firma elvetiana s-a stipuat ca antreprenorul garanteaza pentru
vicii numai timp de 2 ani de la data predarii lucrarii, a predat lucrarea, au survenit tot felul
de vicii, erau mai multe turbine, si problema era daca functioneaza sau nu termenul de 10
ani prevazut in 1484 VCC(care se referea la constructii sau alte lucrari insemnate).Daca
teoretic putem admite ca incorporandu-se turbinele in centrala au devenit immobile,
practice nu e aceeasi situatie a constructiei, a zidurilor cu situatia instalatiei respective.Aici
legiuitorul nu a rezolvat problema.Nu se poate accepta ca in speta de mai sus prin contrat
in preambulul lui se face o retehnologizare care sa fie functionala timp de 30 de ani caci
instalatiile vechi erau depasite moral si tehnologic si in practica instalatiile vechi
funcionau si pana sa vina ei cu instalatiile noi si nici in 2 ani de la instalare sa nu
functioneze.Deci daca obiectivul contractului era ca lucrarile respective cel putin 30 de ani
trebuie sa-si pastreze caracteristicile drept pt care s-a platit un pret pe masura. Data
viitoare vom discuta de contractul de locatiune.
Cursul 12 – 16.12.2014
Problematica contractului de locațiunea.
Contractul de locațiune. Sigur că contractul de locațiune este un contract cunoscut încă de
pe vremea romanilor.
În NCC avem o definiție legală a contractului de locațiune: art. 1777 – Locațiunea este
contractul prin care o parte numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți nu mită
locatar, folosința unui bun, pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț.
Deci, obligația caracteristică unui contract de locațiune, aceea care trebuie să fie
executată de locator, acela care dă în chirie, este aceea de a asigura folosința unui bun. Și,
o să vedem că poate fi vorba despre orice fel de bun, fie mobil, fie imobil, fie material, fie
imaterial.
Ce mai rezultă din aceasta definiție? Că este vorba despre o folosință care se acordă
locatarului, cel care primește în locațiune bunul, pe o anumită perioadă de timp. O să
vedem că legea interzice locațiunile perpetue, în orice caz, pe o perioadă mai mare de 49
de ani, oricum este enorm, iar în ipoteza în care părțile au încheiat pe o durată mai mare,
pe 50-60 de ani, potrivit dispozițiilor NCC, contractul se consideră încheiat pe durata
maximă, deci de 49 de ani.
Când citim în această definiție vedem că este vorba de dreptul de folosință și ne putem
pune întrebarea, care a fost de astfel și pusă în practica judiciară și în doctrinp dea lungul
timpului: dacă este vorba despre folosința caracteristică dreptului de proprietate sau dacă
este vorba despre un drept de creanță? Dea lungul timpului au existat dispute. Unii
susțineau că este folosința caracteristică unui drept real, cum este cazul uzufructului. Dar
sigur, că nu se confundă locațiunea cu uzufructul.
La ora actuală, lucrurile sunt clarificate, în sensul că folosința de care beneficiază locatarul
nu eeste una specifică unui drept real. De ce credeți că nu este vorba despre un drept real?
Pentru că dreptul real conferă prerogative directe asupra bunului, nu ai nevoie ca cineva sa
dea, să facă sau să nu facă ceva. Pe când în cazul aici, nu stă locatorul singur? Are nevoie
să vină locatorul la el în fiecare zi să vadă ce face? Locatorul trebuie să asigure liniștita
folosință a bunului și trebuie să se abțină de a-l tulbura într-un fel. Deci, avem elementele
specifice unui drept real.
Din definiție mai rezultă că este un contract cu titlu oneros. Deci, este de esența
contractului de locațiune caracterul oneros, adică stipularea unei chirii sau a unui
echivalent care are valoare economică. Pentru că în cazul în care o persoană acordă unei
alte persoane folosința gratuită a unui bun avem de a face cu un contract de comodat sau
împrumut de folosință, nu cu locațiune. Deci, reținem, că este de esența locațiunii
caracterul oneros.
De asemenea, din definiție rezultă că locațiunea este un contract sinalagmatic, obligații
reciproce și interdependente. Locatorul pune folosința bunului la dispoziția locatarului, iar
locatarul trebuie să plătească chiria. Sigur că există și alte obligații decât cele principale,
dar este vorba despre obligații reciproce și interdependente.
Din punct de vedere al formei, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1781 din NCC,
contractul de locațiune se consideră încheiat o dată ce părțile au convenit asupra bunului și
asupra prețului. Cu alte cuvinte, legea nu impune o formă ad validitatem, dar sigur că în
practică, de regulă, aceste contracte se încheie în formă scrisă sau autentică.
Trebuie să stiți că în cazul în care se dă în locaține un bun și locatorul obține beneficii, iar
locatorul obține beneficii, adică obșine chiria, este obligat să declare acest lucru la fisc în
vederea impozitării. Sigur, în practică acest lucru se întâmplă mai rar, dar normal ar fi să
se întâmple. Care e consecința? Dacă o persoană a închiriat un apartament sau o
garsonieră, iar locatorul nu declară contractul la fisc, ce se întâmplă? E fraudă la lege. Care
lege? La legea fiscală. Din punct de vedere legal, contractul este valabil încheiat. Pentru
locator cel puțin, reprezintă o fraudă la lege, pentru că nu îl reclamă la fisc și nu îl poate
reclama în justiție. Dar principiul este că contractul este valabil încheiat de îndată ce părție
s-au înțeles, iar în caz de litigiu, dacă înțelegerea conține elementele esențiale: care este
bunul pentru care se acordă folosința, care este chiria, care este durata (sau, dacă nu e
prevazută chiria și e pe perioadă nedeterminată, înseamnă ca are un regim aparte), dacă s-
au înțeles părțile asupra acestor elemente, contractul este valabil încheiat și în principiu
niciuna nu poate reveni unilateral. Dar dacă nu s-a încheiat în scris, pot apărea probleme
legate de probațiune. Dacă partea căreia i se opune contractul, nu recunoaște, nu poți
divedi, pentru că actele juridice cu valoare mai mare de 250 de lei, potrivit dispozițiilor
NCPC, nu pot dovedite decât cu înscris. Dacă partea căreia i se opune, recunoaște, actul se
consideră dovedit cu toate consecințele.
Felurile locațiunii:
În funcție de obiectul acestora:
- Locațiunea căreia i se aplică regiumul general, și denumirea este contract de
locaține.
- Dacă locațiunea are ca obiect un bun, locațiunea poartă numele de de închiriere, bun
mobil sau imobil.
- Dacă locațiunea are ca obiect bunuri agricole, locațiunea poartă numele de
arendare. Lucrurile stăteau la fel și sub vechea reglementare.
Art. 1778 (2) NCC, spune că dispozițiile din secțiunea aceasta, referitoare la locațiune,
sunt aplicabile în mod corespunzător închirierii locuințelor și arendării. Ce vrea să
spună în esență această reglementare? Ce rezultă din el? Că reglementarea din codul
civil referitoare la locațiune este dreptul comun și că reglementarea referitoare la
locuințe, care beneficiază de o secțiunee specială și despre care vom vorbi mai târziu,
reprezintă dreptul special, nu? Deci, ceea ce rezultă din textul de lege analizat este
rezolvarea raportului dintre reglementarea generală și reglementarea specială. Sigur că,
și mai departe, pe lângă dispozițiile referitoare la locațiune în general, se aplică și
dispozițiile referitoare la contracte. Deci există un al treilea nivel de aplicare a normelor
juridice, care se aplică contractelor în general. De pildă, dispozițiile referitoare la
validitatea consimțământului, la executare, la efecte, șamd. Dar în măsura în care în
reglementarea referitoare la locațiune sau la închirierea de locuințe, există norme
speciale, deci ceva nu e ca în reglementarea generală, atunci se aplică norma specială.
De exemplu, în materie de închiriere de locuințe, NCC prevede că deși contractul a fost
încheiat pe un anumit termen, locatarul are dreptul să denunțe unilateral contractul,
desigur, cu un preaviz. Pe când, în reglementarea de drept comun, dacă contractul de
locațiune a fost încheiat pe un anumit termen, atunci termenul trebuie să fie respectat,
în afară de situația în care bunul piere fortuit, să zicem, în totalitate, când contractul
devine caduc, nu? Încetează să mai producă efecte.
La alin. (3) al art. 1778 se stipulează că locațiunea spațiilor destinate exercitării
activității unor profesioniști este supusă reglementărilor prezentei secțiuni, deci cea
referitoare la locațiune, precum și dispozițiilor art. 1824, 1828-1831 care se referă la
închirierea de locuințe. Deci, vă rog să rețineți acet lucru, că atunci când este vorba
despre o locațiune încheiată de profesioniști, atunci există această succesiune de norme
care se aplică acelor contracte de închiriere.
Art. 1779 NCC prevede că orice bun poate să fie obiect al locațiunii afară de situația în
care legea prevede altfel. Deci, dacă există o dispoziție care prevede că un anumit bun
nu poate fi dat în locațiune, atunci în privința acelui bun nu se poate încheia contractul
respectiv, dar regula este că în măsura în care nu există astfel de reglementări, orice
bun poate forma obiect al locațiunii.
La art. 1780 care se referă la prețul locațiunii, adică la chirie, se precizează la alin. (1)
că aceasta, adicp chiria, poate să constea fie într-o sumă de bani, cum se întâmplă de
cele mai multe ori, sau ori ce alte bunuri sau prestații. Deci, vă rog să rețineți că prețul
plătit de locatar poate să constea în orice bun sau prestație care are valoare economică
poate constituii obiect al prestației locatarului.
În ceea ce privește cuantumului chiriei, alin. (2) al art. 1780 prevede că dispozițiile
privitoare la stabilirea prețului în cazul vânzării sunt aplicabile și în cazul contractului
de locațiune. La vânzare, vă amintiți că prețul trebuie să fie determinat sau determinabil
și părțile sunt cele care trebuie să facă determinarea sau să stabilească criteriile de
determinare. Dar există și excepții, vă amintiți, în materie de vânzare, dacă e un bun
care are o anumită piață și pe piața respectivă există anumite prețuri, chiar dacă părțile
n-au prevăzut în contract care e prețul, se aplică prețul respectiv. Așa stau lucrurile și în
materie de locațiune.
În ceea ce privește durata locațiunii, am spus deja, și rezultă din dispozițiile art. 1783
NCC că aceasta poate fi de cel mult 49 de ani, deci nu sunt îngăduite locațiunile
perpetue. A nu se confunda locațiunile încheiate pe durată mai mare de 49 de ani,
caz în care locațiunea se consideră încheiată pe durata maximă prevăzută de lege,
deci pe 49 de ani, cu locațiunile pe un termen nedeterminat. Când e vorba de o
locațiune pe un termen nedeterminat, spre deosebire de locațiunile care au
stipulate un termen, ele pot fi denunțate unilateral de oricare dintre părți, cu un
preaviz, adică cu anunțarea prealabilă cu un anumit termen a celeilalte părți
contractante. Deci, când contractul de locațiune nu prevede un anumit termen, el
este valabil și este considerat a fi încheiat pe o durată nedeterminată.
Sigur, sunt anumite situații, la care face trimitere și NCC, la art. 1785, în care legea
prezumă că anumite locațiuni, la care se referă acest text de lege, sunt încheiate pe o
anumită perioadă de timp, dar acest lucru rezultă din condițiile în care sunt încheiate
acele locațiuni. Regula este că atunci când contractul de locațiune nu prevede un
anumit termen, se consideră că acea locațiune este încheiată pe o perioadă
nedeterminată.
În ceea ce privește incapacitățile, în materie de locațiune, art. 1784 NCC face trimitere
la incapacitățile care sunt aplicabile în cazul vânzării. De pildă, vă amintiți că art. 1653
NCC prevede că drepturile litigioase nu pot fi dobândite de către judecători, avocați,
procurori șamd, deci cei care lucrează în domeniul justiției. Astfel de drepturi nu pot fi
dpbândite nici cu titlu de locațiune, pentru aceleași rațiuni.
În ceea ce privește natura juridică a dreptului de locațiune, dacă se pune problema să
stabilim dacă o anumită locațiune este un act de administrare sau act de dispoziție. De
ce este important să știm lucrul acesta? Ca să știm cine și în ce condiții poate încheia
contractul. Când e vorba despre acte încheiate de persoanele care au deplina capacitate
de exercițiu, deci persoanele peste 18 ani sau minorii căsătoriți, aceste persoane pot
încheia acte singure fără nicio încuviințare. Când, însă, este vorba de persoane cu
capacitate de exercițiu restrânsă, sau care nu au capacitate de exercitiu, actele trebuie
incheiate de reprezentantii legali daca sunt acte de administrare, sau si cu acordul
instantei de tutela daca sunt acte de dispozitie, si in functie de durata locatiunii, durata
acestora , contractele sunt acte de dispozitie sau de administrare. La art 1784 alin3 se
spune ca daca legea nu dispune altfel, locatiunile incheiate de persoanele are potrivit
legii nu pot face acte de administrare, nu vor putea depasi 5 ani. Aici sigur ca se
observa o inadvertenta cu art 641 alin4 care spune ca durata trebuie sa fie sub 3 ani, 3
sau 5, acum vom vedea. Cum se poate rezolva aceasta contradictie? E vb de o
reglementare speciala care se aplica contr de locatiune si in acest caz se aplica aceste
dispozitii. Dar si art 641 alin 4 se refera tot la contr de locatiune, la acte de
administrare, deci bine ar fi fost ca legiuitorul sa se hotarasca. La art 1785, se spune ca
„daca in contract partile nu au aratat durata locatiunii, fara a-si fi dorit sa incheie pe
o durata nedeterminata (si cum se stabileste lucrul acesta, ramane un mister ),in lipsa
uzantelor , locatiunea se considera incheiata: a) pentru un an in cazul locuintelor
nemobilate sau spatiile pentru exercitarea activitatii unui profesionist, b) pe durata
corespunzatoare unitatii de timp pt care s-a calculat chiria in cazul bunurilor mobile
sau in cel al camerelor sau apartamentelor mobilate si c) pe durata locatiunii
imobilului, in cazul bunurilor mobile puse la dispozitia locatarului pentru folosinta
unui imobil.” Deci iata ca legea prezuma in anumite situatii ca anumite contracte desi
in cuprinsul lor nu e stipulat termenul sunt incheiate pe anumite perioade. Trebuie sa va
mai spun in legatura cu consimtamantul in materia contractului de locatiune ca exista
dispozitii speciale in NCC care trebuie luate in considerare, de pilda, cand e vb despre
locatiunile care au ca ob locuinta familiei, aici exista reglementari speciale la art 322
alin 1 NCC, care spun in esenta ca „fara consimtamantul scris al celuilalt sot, niciunul
dintre soti chiar daca e proprietarul exclusiv nu poate dispune de drepturile asupra
locuintei familiei si nici nu poate incheia acte prin care ar fi afectata folosinta
acesteia.” Deci va rog sa fiti atenti, in cazul in care avem de a face cu soti, chiar daca
sa zicem imobilul in care locuiesc sotii este proprietatea exclusiva a unui dintre ei, ( sa
zicem ca bunul a fost dobandit inaintea casatoriei,) sotul proprietar nu poate fara
acordul celuilalt sot nici macar sa incheie contracte de locatiune, indiferent de durata
acestora. In situatia in care se incheie un asemenea act, acesta este anulabil, in termen
de un an, sotul care nu si-a dat consimtamantul poate sa ceara anularea. Exista si
reversul, in sensul in care refuzul este abuziv, instanta de judecata poate sa incuviinteze
locatiunea. De asemenea, in cazul coproprietarilor, trebuie sa tinem seama de
dispozitiile art 641 NCC, alin 1 care spune ca „actele de administrare precum
inchirierea sau denuntarea unor contracte de locatiune cu privire la un anumit bun pot
fi facute numai cu acordul coproprietarilor ce detin majoritatea cotelor-parti.” Deci
va rog sa fiti atenti la aceste dispozitii speciale care au incidenta in materie de
locatiune. In ceea ce priveste diferentele dintre unele contracte cu care ar putea
prezenta asemanari contractul de locatiune, va atrag atentia asupra diferentei care exista
in cazul in care este vb despre asa zisele vanzari de bunuri mobile prin anticipatie. De
pilda cand ob contr il constituie exploatarea unei paduri. O parte pune la dispozitia
celeilalte spre a fi taiate si utilizata de cel care taie padurea. Sau in situatia in care ii se
pune la dispozitia celeilalte parti a unei cariere cu posibilitatea ca cealalata parte sa
exploateze cariera respectiva sau o mina, sa extraga anumite minereuri. In astfel de
situatii , se poate pune problema ce natura juridica are contractul respectiv. Este el unul
de locatiune, ca e o folosinta a unui bun se intinde pe o anumita perioada de timp asa
cum se intampla in cazul locatiunii si se plateste ceva anumite redevente sau sume
drept echivalent. In aceste ipoteze, taierea unei paduri, exploatarea unei cariere, sau a
unei mine, contractul nu este de locatiune, pt ca asa cum o sa vedem, o caracteristica a
contractului de locatiune, cu toate ca nu rezulta din definitie dar rezulta din alte texte
ale NCC, este aceea ca locatarul trebuie sa restituie locatorului la incetarea contractului,
bunul asa cum l-a primit. Ori in ipoteza in care obiectul contractului il constituie
exploatarea unei cariere, taierea unei paduri este evident ca bunul nu mai poate fi
restituit asa cum a fost primit, deci in aceste situatii e vb despre producte nu despre
fructe care sunt regenerabile, deci exista posibilitatea ca locatarul sa restituie
locatorului ceea ce a primit adica bunul ce poate in continuare sa produca fructe, pe
cand in exemplele date acest lucru este exclus. Deci, caracterizarea contractului in
aceste ipoteze va fi de vanzare de bunuri mobile viitoare. Asta este esenta, atentie! A
nu se confunda cu contractul de locatiune.
Trecem acum sa discutam despre obligatiile partilor.
Obligatiile locatorului: cel care da in chirie
Art 1786 enumera care sunt obligatiile principale ale locatorului
„Sa predea bunul dat in locatiune
Sa mentina bunul in stare corespunzatoare de folosinta pe toata durata locatiunii
Sa asigure locatarului linistita si utila folosinta a bunului pe tot timpul locatiunii”
Sa vedem pe rand fiecare din aceste obligatii. Oblig de a preda bunul-1787NCC,
spune ca” locatorul este obligat sa predea bunul impreuna cu toate accesoriile sale
in stare corespunzatoare utilizarii acestuia.” Despre ce utilizare este vb? Daca ob
contractului il constituie un apartament care a fost sa zicem destinat locuirii inainte
chiar daca nu se spune in mod expres in contract tot despre locuire este vb. Ideea
este ca locatorul trebuie sa puna la dispozitia locatarului un bun care sa corespunda
destinatiei stabilita de parti in contract in mod expres sau care rezulta din
imprejurari ca le-au avut partile in vedere. Va rog sa retineti ca aceasta obligatie a
locatorului este una de rezultat nu de mijloace, asta inseamna ca nu este suficient sa
dovedeasca ca a facut demersuri de pilda, daca bunul a fost ocupat de un tert care
detine bunul dat in locatiune fara titlu, nu este suficient ca locatorul sa faca dovada
ca l-a dat in judecata pe tertul respectiv sa obtina evacuarea lui , trebuie ca la
termenul stipulat in contract sa puna bunul la dispozitia locatarului, pt ca daca nu l-a
pus la dispozitie, in exemplul dat a introdus actiunea in justitie dar instanta nu a
solutionat procesul, nu a ajuns sa se dea hotararea definitiva la data la care trebuia
sa fie pus bunul la dispozitia locatarului, in aceasta ipoteza se considera ca locatorul
nu si-a indeplinit obligatiile. Ce poate face locatarul in aceste situatii? Poate rezilia
prestatii succesive,(rezolutiune la prestatii uno ictu cum e cazul vanzarii)-prin natura
ei locatiunea este cu prestatii succesive, pt ca bunul pus la dispozitia locatarului pe o
anumita perioada de timp, nu se poate executa dintr-o data. Va rog sa retineti ca
obligatia locatorului de a pune bunul la dispozitia locatarului este una de rezultat.
Tot aici in continuare la art 1788 vb despre sarcina efectuarii reparatiilor desi
acestea nu au legatura cu predarea bunului dar in continuarea textului care
reglementeaza obligatia de predare a bunului se prevad obligatiile partilor in leg cu
reparatiile care le necesita bunul care formeaza ob locatiunii, sigur ca fiind vb de
bunuri care sunt puse la dispozitia locatarului pe o durata de timp mai lunga sau mai
scurta, apare necesitatea efectuarii unor lucrari de reparatii. Din acest punct de
vedere asa cum rezulta din dispozitiile alin 1 al art 1788 „locatorul este obligat sa
efectueze toate reparatiile care sunt necesare pt mentinerea bunului in stare
corespunzatoare pe toata durata locatiunii conform destinatiei stabilite potrivit art
1799”. Deci daca sa zicem ob locatiunii il constituie o locuinta, o casa, locatorul
este obligat sa faca toate lucrarile care apar ca necesare pe durata locatiunii. Daca de
pilda vine o furtuna teribila cu o grindina cat oul de strut si face praf acoperisul
casei respective, locatorul trebuie sa repare acoperisul pentru a putea locatarul sa se
bucure in continuare de folosinta bunului. Sigur ca, anumite cheltuieli trebuie sa
faca si locatarul, dar acestea sunt cheltuieli de reparatii locative care rezulta din
folosinta obisnuita a lucrului spune alin 2 al art 1788 NCC. De pilda, daca ob contr
il constituie inchirierea unui apartament, si tu esti locatar si ti s-a stricat clanta la
usa, nu o sa-l chemi pe locator sa-ti repare clanta,ti-o repari singur. Sau daca o
garnitura la baie s-a defectat si curge apa in continuu, trebuie sa o repari tu, sau daca
zugraveala s-a deteriorat, sigur ca atunci cand e vb de zugraveala locatorul trebuie
sa-ti puna la dispozitie apartamentul zugravit la data cand iti preda bunul. Daca nu ti
l-a pus la dispozitie zugravit, si tu nu ai zis nimic, la sf locatiunii, va rog sa fiti
atenti, trebuie sa il predati zugravi, pt ca se prezuma ca l-ai primit in buna stare de
folosinta, deci inclusiv zugravit, si atunci trebuie sa il restitui locatorului in stare
buna. Deci exista pe de o parte, reparatiile care privesc elementele principale ale
bunului care formeaza obiectul locatiunii, cost care trebuie sa il suporte locatorul,
dar exista si cheltuieli pt remedierea defectiunilor care au aparut pe durata locatiunii
care sunt de mai mica importanta si care sunt de uz curent, care cad in sarcina
locatarului. La alin 3 al art 1788, se spune ca „daca dupa incheierea contractului se
iveste nevoie unor reparatii care sunt in sracina locatorului iar acesta din urma,
desi incunostiintat nu incepe sa ia de indata masurile necesare, reparatiile pot fi
facute de locatar.” (deci revin la exemplul cu furtuna cu grindina care sparge
acoperisul, sigur ca aceasta cheltuiala pentru remedierea acoperisului revine
locatorului, locatarul care este in posesia bunului, sigur ca el este cel care constata
aceasta situatie-potrivit textului la care am facut referire, locatarul este obligat sa il
informeze de indata pe locator si daca acesta ramane inert, in acea ipoteza, potrivit
art 1788, locatarul poate sa treaca el la remediere. Este vb de o sit de urgenta si
textul nu impune cerinta ca instanta de judecata sa incuviinteze aceasta interventie a
locatarului in cazul inertiei locatorului, deci poate direct, trebuind insa sa faca
dovada ca l-a anuntat pe locator si ca acesta nu a reactionat). Mai mult decat atat,”
in caz de urgenta, spune alin 4 al art 1788 locatarul il poate instiinta pe locator si
dupa inceperea reparatiilor, avand dreptul la dobanzile sumelor care le-a cheltuit
pt aceasta.” In exemplul dat, cred ca este vb despre o astfel de situatie de urgenta,
cum s-a spart acoperisul, nu mai e obligat de lege si pe dreptate locatarul sa-l anunte
pe locator si ala sa se mai gandeasca sa vada ce face, pt ca bunul se distruge, se
deterioreaza, legea ii da dreptul locatarului sa treaca direct la remediere si in aceasta
situatie are dreptul la dobanda sumelor pe care le-a cheltuit pt aceste remedieri. Va
rog sa retineti ca pe toata durata locatiunii, locatorul are obligatia de a mentine
bunul in buna stare de functionare. Deci daca e vb despre un autoturism, locatorul
trebuie sa repare bunul, daca de pilda se strica motorul, trebuie sa il repare pt a-si
asigura locatarului posibilitatea de a-l folosi conform destinatiei sale. Sigur ca daca
ob locatiunii este un autoturism, cheltuielile pentru benzina, pt ulei si etc, astea sunt
in sarcina locatarului nu in cea a locatorului. Deci pe langa obligatiile amintite, de
predare a bunului si de mentinere a bunului in stare corespunzatoare, a treia
obligatie este aceea de a asigura folosinta linistita si utila a bunului pen toata durata
locatiunii. Art 1789 spune in acest sens ca „locatorul este obligat sa intreprinda tot
ceea ce este necesar pt a asigura in mod constant, locatarului folosinta utila si
linitita a bunului fiind dator sa se abtina de la orice fapt care impiedica diminua
sau stanjeni o asemenea folosinta.” O sa vedem din textul asta ar rezulta ca
locatorul ar raspunde numai pt faptele lui, in realitate vom vedea ca poate fi obligat
si pentru faptele altora, pt ca si in cazul contr de locatiune ca in cazul altor contracte
pot surveni evictiuni, situatii in care un tert care are un drept anterior asupra bunului
si il poate valorifica in contra locatarului. De pilda, daca bunul a fost inchiriat de 2
ori succesiv de catre locator si tertul care nu este in posesia bunului si dovedeste de
pilda ca dreptul sau a fost facut opozabil prin notarea in CF a locatiunii sau
inchirierii care are ca ob un apartament, in acea situatie , cel care s-a inscris ulterior
sau nu si-a notat in CF va fi evins, cel care si-a notat dreptul, are un drept opozabil
si il poate expulza pe locatorul care a intrat(mai intai) in posesie. In astfel de situatii
vom vedea ca daca locatorul este obligat sa-l garanteze pe locatar pentru evictiune.
Evident ca locatorul datoreaza si garantii pt vicile bunului care formeaza ob
contractului. Dar despre acestea vom discuta dupa pauza.
Ora 2
Va rog sa fiti atenti! In leg cu obligatia locatorului de a asigura linistita si utila
folosinta a bunului pe tot timpul locatiunii, acesta are oblig de a-l garanta pe locatar
impotriva viciilor lucrului care formeaza ob locatiunii, vom vedea ca datoreaza si
garantia pt evictiune, dar mai intai despre garantia pt vicii. In legatura cu aceasta
garantie, art 1790 NCC,spune ca “locatorul garanteaza contra tuturor viciilor
lucrului care impiedica sau micsoreaza folosirea lui chiar daca nu le-a cunoscut la
incheierea contractului si fara a tine seama daca ele existau dinainte ori au survenit
in cursul locatiunii” aici vedeti, exista o diferenta fata de contr de vanzare , in care
va amintiti ca garantia pt vicii se refera la viciile care au o cauza anterioara predarii
bunului , ori aici garantia se refera si la viciile care apar pe durata locatiunii. E firsc
sa fie asa, pt ca locatiunea, dupa cum va spuneam este un contract care este cu
prestatii succesive, si se poate intampla ca un viciu sa apara pe durata locatiunii si sa
aiba o cauza care nu se situeaza in timpul incheierii sau predarii, mai bine spus, ci
are o auza ulterioara predarii bunului care form ob locatiunii. Aceasta posibilitate,
era reglementata identic si in VCC deci nu e o noutate, unele discutii exista in dr
francez, pt ca acolo textul corespunzator nu se refera in mod expres si la viciile care
apar ulterior predarii bunului si unii sustin ca garantia ar functiona numai pt viciile
care au o cauza anterioara predarii bunului dar maj autorilor si pe buna dreptate sunt
de parere ca este vb si de viciile care isi au o cauza ulterioara predarii bunului de
catre locatar. La alin 2 al art 1790 NCC se spune ca “ locatorul nu rasp pt viciile
care erau aparente la data incheierii contractului (de ce la data inch contr? Ar
trebui sa fie predarii pt ca e posibil ca inch sa se faca azi si predarea peste o luna si
in acest interval de timp sa apara viciile celor aparente sau a concordantei bunului
ce a format ob intelegerii partilor, cand se verifica? La mom predarii nu la mom
inch contr, )si pe care locatarul nu le-a reclamat in conditiile art 1690 alin 3.NCC”
(care se refera la contr de vanzare problema aceea a reclamarii fara intarziere a
deficientelor aparante, care pot fi observate la data predarii). Deci principiul valabil
in materie de vanzare, este valabil si in materie de locatiune, pt deficientele
aparente, ocatarul este oblig ca imed sa aduca la cunostinta locatorului pt ca altfel
nu le mai poate invoca, dar aici sa fiti atenti pt ca in continuare, teza a doua de la
alin 2 de la art 1790 precizeaza ca” locatorul poate fi obligat la despagubiri pt
prejudiciile pe care viciile aparente le cauzeaza vietii, sanatatii sau integritatii
corporale a locatarului.” Aici este o influenta a regl ref la oblig de securitate care
stim ca ii priveste in principiu pe profesionisti dar iata ca inspirandu-se de acolo,
legiuitorul nostru a preluat ideea ca chiar daca e vb despre vicii aparente, pe care
locatarul nu le-a reclamat daca din cauza acelor vicii locatarul sufera prejudicii care
privesc viata sanatatea sau integritatea sa corporala, prin exceptie de la regula
potrivit careia intr-o astfel de ipoteza locatorul nu ar raspunde, iata ca el este tinut
sa-l despagubeasca pe locatar, deci el numai pt prejudiciile care se refera la viata
sanatatea sau integritatea corporala nu despre alte prejudicii. La art 1791 NCC, alin
1 care se ref la ef garantiei pt vicii spune ca” daca locatorul nu inlatura viciile in cel
mai scurt timp locatarul are dr la o scadere proportionala a chiriei, iar in cazul in
care viciile sunt atat de grave incat in cazul in care daca le-ar fi cunoscut, locatarul
nu ar fi luat bunul in locatiune el poate rezilia contractul in conditiile legii.” Deci
mai intai locatorul este obligat sa remedieze viciile, de pilda, din cauza unor vicii
ascunse, nu functioneaza instalatia de incalzire, el este obligat sa remedieze acele
vicii, iar daca este vb despre vicii atat de importante incat se dovedeste ca daca le-ar
fi cunoscut locatarul nu ar fi incheiat contr, atunci locatarul poate cere chiar
rezilierea adica desfiintarea contractului. La alin 2 al art 1791 NCC, se spune ca „ at
cand aceste vicii aduc vreun prejudiciu locatarului,( deci este vb despre viciile
ascunse), locatorul poate fi oblig si la daune interese, inafara de cazul cand
dovedeste ca nu le-a cunoscut si ca potrivit imprejurarilor nu era dator sa le
cunoasca” Ce parere aveti de aceasta regl din alin 2 al art 1791? Deci ideea este ca
in cazul in care locatarul sufera prejudicii si locatorul este de buna-credinta adica
spune textul ca nu a cunoscut viciile si nici nu putea sa le cunoasca, atunci locatarul
nu are dr la despagubire. Sa va citesc, textul anterior care se referea la aceasta
chestiune, art 1422 VCC, alin 1 spunea ca” locatarul trebuie sa fie garantat pt toate
stricaciunile si viciile lucrului inchiriat ori arendat, ce-i impiedica intrebuintarea,
chiar desi nu i-au fost cunoscute locatarului in timpul locatiunii” si alin 2 „ daca din
aceste vicii si defecte deriva pt locatar o daune oarecare, locatorul este dator la
dezdaunari” deci textul nu facea diferentele pe care le face NCC, sa vedem, e
normal sa fie asa cum zice NCC? Sau era normal cum spunea VCC? Ganditi-va la
garantiile pt viciile ascunse si in leg cu alte contracte, cu cel de vanzare-cumparare,
cu cel de antrepriza. Spre deosebire de vanzare la art 102 alin2, unde nu se vb
despre ce se vb la art 1791 alin 2, adica daca locatorul a cunoscut sau nu a cunoscut
sau putea sau nu putea sa cunoasca, ci vb despre ce? Daca a cunoscut existenta
viciilor, nu? Deci, vedeti ca textul suna diferit fata de art 1712 unde era vb despre
faptul ca vanz a cunoscut sau nu a cunoscut, pe cand aici zice ca locatorul nu rasp
afara de cazul in care dovedeste ca nu le-a cunoscut si potrivit imprejurarilor nu era
dator sa le cunoasca. 1721 ii permite sa scape de consecinte daca nu a cunoscut
viciile sau nu ar fi trebuit sa le cunoasca. O prima observatie, un fapt negativ nu
poate fi dovedit”nu am cunoscut” nu poate fi dovedit. O a doua obs, uitat-va la art
1790 alin 2 teza a doua, deci aici este vb despre vicii aparente, si cand locatarul
sufera prejudicii care privesc, viata , integritatea corporala sau sanatatea lui chiar
daca sunt aparente viciile, locatorul raspunde, pe cand potrivit art 1791 alin 2, in
cazul viciilor ascunse, nu rasp, daca zice ca nu a stiut despre ele. Si a treia obs care
se poate face, ganditi-va la ce am discutat in leg cu art 1712 alin 2 NCC referitor la
vanzare; si va dau un exemplu care s-a ivit in jurispudenta franceza: ob locatiunii
constituia o locuinta si nefericitul locatar a cazut cu liftul, s-a prabusit liftul si a
murit. Potrivit textului 1791 alin 2 NCC, locatorul ar fi scapat de raspundere
spunand ca „n-am stiut ca liftul e afectat de un viciu si poate cineva sa cada”. E
normal sa fie asa? Daca s-ar fi prabusit liftul cu un tert? Ar fi fost raspunzator
locatorul fata de el? Da, in temeiul raspunderii pentru lucruri. Deci, daca nefericitul
care cade cu liftul este un tert, mostenitorii au dreptul de a fi despagubiti pt ca
locatorul fiind proprietarul bunului raspunde pt bunul respectiv, este o raspundere
delictuala, si daca cu liftul cade locatarul, locatorul nu raspunde. E normal? E cat se
poate de anormal, si aici, v-am recomandat sa va amintiti de discutiile pe care le-am
avut in legatura cu art 1712, baza structurii pe care o pastreaza vanzatorul chiar daca
si art 1712 nu e cum trebuie sa fie pt ca garantia pt vicii ascunse trebuie sa fie una
obiectiva si acolo faceam legatura intre ( fiti atenti este ft important, in situatia in
care proprietarul bunului transmite detentia bunului unui tert, il da in locatiune,
depozit sau comodat, cel care preia bunul in detentie, raspunde fata de tert pentru
activitatea bunului, folosinta bunului, raspunde pt prejudiciile cauzate tertilor, dar
cand se dovedeste ca prejudiciile cauzate tertului se datoreaza unui caz fortuit, adica
unei cauze interne a bunului, unei deficiente a unei piese, in aceasta situatie,
raspunde nu cel care fol bunul, ci cel care este proprietarul bunului, care este, cum
se spune in doctrina si jurisprudenta, paza structurii, ori aici nu stau lucrurile la fel
ca acolo?) Va spuneam ca la vanzare treb stabilita o legatura care exista intre paza
structurii si viciile ascunse, atata timp cat e vb la vanzare despre un viciu ascuns,
deci care se datoreaza unei cauze interne a bunului, raspunderea trebuie sa vina
vanzatorului, care in privinta acestor vicii pastreaza paza structurii, el trebuie sa
raspunda pt prejudiciile care sunt suferite de catre terti. Si aici la locatiune lucrurile
stau la fel, deci acest text este cu totul si cu totul inaplicabil. Mai intai ca vb despre
o posibilitate de a dovedi un fapt negativ ceea ce este imposibil, in al doilea rand pt
ca vine in contradictie cu dispozitiile art 1790 alin2 teza 2, care spune ca chiar daca
viciile sunt aparente, adica intr-o situatie mai favorabila locatorului decat cele
ascunse, acesta ar raspunde cand e vb despre prejudiciile care privesc viata,
sanatatea sau integritatea corporala locatarului si in al treilea rand, daca facem
legatura cu ce am discutat la contractul de vanzare, vedem ca at cand vb despre un
viciu ascuns, adica despre o garantie care ar trebui sa fie obiectiva, locatorul
pastreaza garantia pt paza structurii deci indiferent daca el stia sau nu stia, nu de
asta depinde raspunderea lui, ci depinde de cauza care duce la cauzarea
prejudiciului, deci cred ca acest text art 1791 alin2 din NCC este unul care va fi
inaplicabil, pt ca este,( ati vazut ca v-am citit si reglementarea anterioara care era
mai rationala, acolo nu se facea distinctie daca locatorul e buna sau rea credinta,
doctrina facea o diferenta considerand ca locatorul care a cunoscut existenta viciilor
care au dus la producerea prejudiciilor, rasp si pt prejudiciul imprevizibil la data
incheierii contractului, pe cand in cazul in care nu a cunoscut si nici macar nu era
imputabila cunoasterea, raspunde doar pt prejudiciile previzibile, asta era situatia in
care diferenta se facea si avea o logica, dar in NCC,) totul este fara nicio logica,
ideea de baza e ca garantia pt vicii este una obiectiva, sigur ca exista diferenta fata
de vanzare, in cazul vanzarii garantia se refera si la forta majora, desi si aici daca ne
gandim putin, forta majora e o cauza straina care nu priveste bunul, dar in teorie se
spune ca priveste si forta majora, deci in toate situatiile vanzatorul, pe cand la
locatiune se admitea si se admite si in prezent in sistemele legislative, in codul
quebec, in codul obligatiilor elvetian in codul francez, se admite ca in cazul
locatiunii, nu garanteaza si pt forta majora dar garanteaza pt cazul fortuit, ceea ce
este normal nu? Pt cazul fortuit, in exemplul dat, prabusirea liftului, dintr-o cauza
care nu a putut fi determinata, e vb despre o garantie care priveste un caz fortuit,
ceva intern bunului care a dus la cauzarea unui prejudiciu, deci va rog sa retineti ca
aici, revine practicii judiciare si doctrinei rolul de a face cumva sa se deroge de la
acest text care nu are nicio justificare, nici teoretica si nici practica. La art 1792
NCC, care se ref la garantia pt lipsa calitatilor convenite, este vb despre o regl
similara celei in materia vanzarii care spune ca” dispozitiile privitoare la garantia
contra viciilor ascunse se aplica si atunci cand bunul dat in locatiune nu
corespunde calitatilor convenite de catre parti.” Deci va amintiti la vanzare ca a
existat acea discutie daca problemele care tin de predarea conforma sunt strict
distincte de cele referitoare la garantia pt vicii ascunse si la final s-a ajuns la
concluzia ca ele se pot imbina, deci, in ipoteza in care partile au prevazut in contract
ce caracteristici trebuie sa indeplineasca bunul prevazut in contract, aici e vb despre
locatiune si ulterior se dovedeste ca nu intruneste acele cerinte, in acea ipoteza
functioneaza aceasta garantie pt vicii ascunse nemaifacandu-se diferenta intre
predarea neconforma si garantia pt vicii ascunse. In ceea ce priveste garantia pt
evictiune, aici art 1793 NCC, spune ca „locatorul nu este tinut sa-l garanteze pe
locatar de tulburarea cauzata prin fapta unui tert care nu pretinde vreun drept
asupra bunului, afara numai daca tulburarile incepute inaintea predarii bunului, il
impiedica pe locatar sa-l preia caz in care dispozitiile art 1794 alin 2 sunt
aplicabile.” Deci aici, si in reglementarea anterioara, cel putin in doctrina noastra se
facea o distinctie neta intre garantia pt fapta personala a locatorului si garantia pt
fapta tertilor. Se considera ca pt fapta tertilor locatorul ca si vanzatorul nu raspunde
pt ca locatarul in cadrul discutiei noastre are actiune directa asupra tertului, dar aici
daca ne luam dupa litera textului astuia, ajungem la consecinte inacceptabile. In alte
sisteme de drept, trebuie sa stiti ca exista situatii in care locatorul rasp pt fapta
tertilor, dar numai in anumite conditii, de exemplu si in codul quebec si in codul
elvetian al obligatiilor, si in cel francez exista texte care spun in mod expres ca
locatorul raspunde pt faptele altor locatari sau pt fapta persoanelor care le-a angajat
si care au avut voie datorita ingaduintei locatorului sa intre in bunul respectiv. De
pilda, daca locatorul angajeaza un antreprenor pt efectuarea unor lucrari, si datorita
lucrarilor respective, un alt locatar sufera un prejudiciu, in aceasta ipoteza potrivit
sistemelor legislative despre care v-am vorbit, locatarul se poate indrepta cu o
actiune impotriva locatorului, pt ca nu i-a asigurat linistita posesiune a bunului, sau
in alta ipoteza, daca locatorul incheie un contr de locatiune cu un zurbagiu care il
deranjeaza locatarul care e in rgula si in aceasta situatie exista o raspundere a
locatorului pt ca nu asigura linistita posesiune a bunului. Oare in dr nostru nu ar
trebui sa fie solutia aceeasi chiar daca nu avem texte exprese totusi avem la
dispozitie logica care ne spune ca in asemenea situatii este ceva imputabil
locatorului pt ca prin conduita lui a creat conditiile pt ca tertul respectiv sa il
deranjeze pe locatar, deci cred ca exista o raspundere a locatorului in astfel de
ipoteze, sigur ca daca prejudiciul este cauzat de un tert, trece pe strada si da cu o
piatra in geam, pt aia nu raspunde locatorul ca nu are nicio legatura cu cel care a
aruncat cu piatra in geam, dar cand este vb despre persoane carora el, locatorul le
permite accesul intr-un bloc de locuinte si aia ii deranjeaza pe ceilalti locatari, atuci
poate fi angajata rasp locatorului pt astfel de tulburari. Sigur ca atunci cand este vb
despre tulburari de drept, cand tertul invoca un dr care e mai puternic decat dr
locatarul atunci locatorul este obligat sa il garanteze pe locatar in conditiile pe care
le cunoaste de la contr de vanz. In principiu, si acest lucru rezulta din dispozitiile art
1794 NCC si 1795 cand apare pericolul pt locatar ca un tert sa il evinga deci il da in
judecata un tert demonstrand ca are un drept mai puternic decat al sau, in aceasta
ipoteza, in prima faza locatarul este obligat sa-l anunte pe locator care este obligat
sa ia toate masurile necesare pt a-l apara pe locatar impotriva tertului care tinde sa-l
evinga pe locatar. Riscul pt locatar este ca in ipoteza in care nu-l anunta pe locator si
pierde procesul deci tertul isi valorifica dreptul este ca locatarul sa nu poata sa ceara
despagubiri de la locator cu conditia prin exceptie ca si daca l-ar fi anuntat tot s-ar fi
pierdut procesul. Dar in principiu, va rog sa retineti ca atunci cand survine pericolul
unei evictiuni locatarul trebuie sa-l cheme imediat in garantie pe locator si acesta
trebuie sa faca toate demersurile necesare pt a-l pune pe locatar la adapost de
amenintarea tertului. Deci iata ca in contr de locatiune ca si in contr de vanzare si
antrepriza exista obligatii ale locatorului care se refera la garantii pentru vicii
ascunse si pt evictiune. In ceea ce priveste obligatiile locatarului, art 1796
NCC, enumera care sunt oblig principale ale locatarului.
„Mai intai sa ia in primire bunul dat in locatiune”-este firesc sa fie asa pt ca daca de
pilda se incheie contractul de locatiune si are ca stabilit un termen de preluare a
bunului a doua zi cu incheierea contr, si locatarul nu vine sa preia bunul si trece o
luna. In aceasta ipoteza ce se intampla? Deci in principiu trebuie sa-l puna in
intarziere, pt ca daca nu il pune in intarziere, in exemplul dat nu poate cere plata
chiriei. Daca il pune imediat in intarziere si daca a venit sa preia bunul si daca nu a
venit, contractul produce efecte, deci locatarul datoreaza plata chiriei. Daca
locatorul nu-l pune in intarziere in aceasta ipoteza se considera ca locatarul nu este
in culpa deci consecinta este ca locatorul nu poate cere sa ii se plateasca chiria, deci
iata ca are interesul sa actioneze cat mai rapid. Si exista aceasta obligatie a
locatarului de a prelua bunul pt a da curs contr incheiat cu locatorul.
A doua obligatie principala a locatarului este acea de” a plati chiria la cuantumul si
la termenele stabilite in contract”. Aici sigur ca exista posibilitatea ca partile sa
prevada in contract locul si data la care trebuie predata chiria, iar in cazul in care nu
sunt stabilite aceste elemente, contractul ramane valabil, deci produce toate efectele
exista norme supletive la art 1797 NCC, asupra carora nu mai insistam, ceea ce este
important este faptul ca potrivit dispozitiilor art 1798 NCC, contractele de locatiune
incheiate prin inscris sub semnatura privata care au fost inregistrate la organele
fiscale precum si cele care au semnatura autentica, constituie titluri executorii. Asta
ce inseamna? Deci cel care detine un astfel de contract nu se mai adreseaza instantei
ci se adreseaza direct executorului judecatoresc care trece la executarea silita, deci
este un avantaj foarte important, pt ca potrivit dreptului comun ar fi trebuit sa dea in
judecata pe locatar sa se fixeze anumite termene sa dureze nu stiu cat, pe cand asa,
legea permite in aceste ipoteze ( cand contractul a fost incheiat in scris si inregistrat
la fisc deci cand intruneste toate conditiile legii, in acea ipoteza este titlu executoriu
tot asa intamplandu-se cand contractul a fost incheiat in forma autentica –semnatura
privata e conditia minima, contract autentic textul se refera la ambele ipoteze deci
sub semnatura privata sau act autentic ).
In ceea ceea ce priveste conditia de a folosi bunul cu prudenta si diligenta-1796 lit c
NCC, la art 1799 –„locatarul este obligat sa foloseasca bunul luat in locatiune cu
prudenta si diligenta potrivit destinatiei stabilite in contract sau in lipsa potrivit
celei prezumate dupa anumite imprejurari cum sunt natura bunului, destinatia
anterioara sau cea potrivit caruia locatarul il foloseste.” Cu alte cuvinte locatarul
nu poate schimba destinatia bunului daca de exemplu am inchiriat un apartament
care era destinat locuirii nu poate sa-i schimbe destinatia si sa-l foloseasca ca sediu
pentru o firma si sa-si desfasoare o alta activitate profesionala, sau invers, daca a
fost inchiriat ca spatiu care are un uz profesional de pilda un cabinet medical, la data
incheierii contractului si partile nu au prevazut astfel in contr se deduce ca a fost
incheiat tot in acest scop, deci locatarul nu poate sa-i schimbe destinatia in mod
unilateral. La art 1800 se precizeaza ca „daca locatarul modifica bunul,ori ii
schimba destinatia sau daca il intrebuinteaza astfel incat il prejudiciaza pe locator,
acesta din urma poate cere daune interese si dupa caz rezilierea contractului”, cu
alte cuvinte locatarul este obligat sa respecte destinatia initiala a bunului, daca a fost
inchiriat intr-un anumit scop sa-l foloseasca in acel scop.
La art 1801 se reglementeaza obligatia locatarului de a-l instiinta pe locator de
efectuarea unor reparatii. Este normal ca locatarul care este in stapanirea bunului
daca constata ca exista deficiente si e vb despre reparatii care cad in sarcina
locatorului este tinut sa il anunte pe acesta. Aici la art 1802 se reia ideea care a fost
enuntata la un text anterior, ca reparatiile curente cad in sarcina locatarului(
zugravire, micile reparatii ale instalatiei electrice , de gaz, apa, cad in sracina
locatarului ) la art 1803 ca si in VCC se prevede ce se intampla in situatia in care
bunul inchiriat necesita anumite reparatii care cad in sarcina locatorului si din cauza
acelor reparatii locatarul trebuie sa suporte anumite restrictii sau neplaceri. De pilda
daca obiectul locatiunii il constituie un apartament de doua camere si reparatiile
trebuie facute la una din camere sigur ca pe perioada acelor reparatii, care potrivit
acestui text nu pot dura mai mult de 10 zile deci trebuie ca reparatiile sa fie facute
intr-un termen cat mai scurt, locatarul are dreptul sa ceara locatorului sa respecte
acel termen, daca nu respecta termenul atunci poate cere si rezilierea contractului.
De asemenea, asa cum rezulta din dispozitiile art 1804 „locatarul este obligat sa-i
permite locatorului sa examineze bunul cel putin din cand in cand,( nu din zi in zi
cum ar vrea unii locatori, dar cand zice textul) „la intervale de timp rezonabile „
care se apreciaza de la caz la caz, locatorul are dreptul sa vina sa verifice daca se
pastreaza destinatia bunului daca nu au survenit deteriorari, daca nu sunt reparatii
care cad in sarcina lui si asa mai departe”. Mai departe, la art 1805 si urmatoarele
se prevede posibilitatea care exista si sub vechea reglementare ca un contract de
locatiune sa fie cesionat adica transmis unui tert sau ca locatarul la randul lui, sa
inchirieze in tot sau in parte bunul care formeaza ob contractului unui tert. Aceste
posibilitati de sublocatiune sau de cesiune a contr e locatiune subzista doar in
ipoteza in care legea sau contractul nu interzice acest lucru. Sunt situatii in care
contrcatul are un caracter intuitu personae, deci nu e posibil ca acest contract sa fie
cesionat sau ca locatarul sa inchirieze in tot sau in parte. In materie de locuinte,
exista chiar o prevedere expresa ca nu poate sa dea in sublocatiune sau sa
subcesioneze locatarul decat cu acordul scris al locatorului. Ideea este ca diferenta
intre sublocatiune si cesiunea contractului este ca in cazul sublocatiunii, contractul
de locatiune initial, este si ramane in vigoare, si ca intre locatarul din contractul
initial si tert, se creeaza raportul de sublocatiune, deci dreptul de folosinta pe care il
are locatarul este pus la dispozitia sublocatarului care in conditiile contractului
incheiat intre locatarul initial si tertul sublocatar, produce efectele prevazute de lege
si de dispozitiile contractului respectiv. Cand e vb de sublocatiune, contractul initial
ramane in vigoare si produce efectele, pe cand in cazul cesiunii se instraineaza tot
contractul de locatiune. Deci locul contractului initial este luat de cesionar de cel
care a obtinut dr de locatiune de la cedentul locatar. NCC, reglementeaza care sunt
efectele sublocatiunii, si cesiunii contractului la art 1807-1808 NCC. Cititi acolo, va
spune exact ce se intampla, care sunt efectele, ce poate sa ceara locatorul fata de
sublocatar, sau care sunt efectele cesiunii contractului.Sa amintim fie si pe scurt ce
se intampla in situatia in care s-a incheiat un contract de locatiune pe un termen
determinat, si la finele contractului cand in principiu, de drept contractul isi
inceteaza efectele dar in unele situatii si nu sunt rare situatiile, locatarul ramane in
posesia bunului, continua sa plateasca chiria, si locatorul nu zice nimic. Intr-o astfel
de ipoteza, la fel ca in vechea reglementare are loc ceea ce se numeste o tacita
relocatiune, deci contractul se considera ca merge in continuare deci cel care detine
bunul il detine tot cu titlu de locatiune, dar spre deosebire de intelegerea initiala,
noua locatiune e considerata a fi incheiata pe un termen nedeterminat. Nu se mai
pastreaza termenul din intelegerea initiala, este pe durata nedeterminata, ceea ce
inseamna ca oricand ricare dintre parti poate pune capat prin notificarea celeilalte
parti. In schimb, spre deosebire de VCC, NCC prevede ca garantiile pt plata chiriei
constituite de locatar, se mentin, se pastreaza. In VCC se considera ca naste un nou
contract printr-un acord tacit dintre parti, iar garantiile contractului initial se
considera ca nu mai produc efecte. In NCC, garantiile din contractul initial prin
exceptie se considera ca merg in continuare dar aplicate la contractul nedeterminat.
Ne oprim aici, urmeaza ca data viitoare, sa discutam despre contractele aleatorii si
in principal vom discuta mai pe larg in legatura cu categoria contractelor aleatorii,
deci aici va rog sa observati dispozitiile art 1173 NCC care face diferenta intre
contractele comutative si aleatorii si in masura in care ne ramane timp vom discuta
despre contractele aleatorii despre renta viagera, de intretinere, de joc si pariu.
Cursul 13 – 06.01.2015
Contractele aleatorii
In materia de specialitate (indeobste fiind vorba de materia contractelor speciale) se trece
direct la analiza contractelor aleatorii care sunt prin natura lor astfel: contractul de renta
viagera, de asigurare, prinsoare, intretinere, de joc.
Mai intai de a aborda aceasta problema,avem nevoie sa intelegem mai bine care este
continutul notiunii de contract aleatoriu(pt ca exista probleme chiar si la nivelul
legiuitorului care nu a inteles foarte bine despre ce este vorba).
Stiti despre categoria contractelor aleatorii. Ele sunt cotraponderea/contrariul contractelor
comutative. Toate lucrarile de specialitate si actele normative care dau definitii acestor
contracte contrapun aceste 2 categorii de contracte.
Avem nevoie de o scurta incursiune in reglementarea VCC pt ca apoi sa trecem la
reglementarea din NCC.
Astfel in VCC in art.947(1): contractul cu titlul oneros e comutativ atunci cand obligatia
unei parti e echivalentul obligatiei celeilalte parti. La alin. 2 se spune ca atunci cand
echivalentul depinde pt una sau toate partile de un eveniment incert, contractul este
alatoriu.
Art 635(1) VCC spune ca este vorba despre un contract aleatoriu in cazul in care acesta are
efecte in privinta beneficiilor si al pierderilor pentru toate partile sau pentru una sau mai
multe dintre ele, care depind de un eveniment incert.
Aceste texte fac referire la contractele aleatorii din VCC.
In privinta reglementarii contractelor aleatorii din VCC, s-a remarcat faptul ca dispozitiile
acestui act normative privitoare la acest contract erau diferite de cele din dr francez. Acest
lucru l-a remarcat si D. Alexandresco, cod care(cel fr.),prevede ca un contract e
comutataiv daca fiecare parte se obliga sa dea sau sa faca un lucru care e privit ca
echivalent cu ceea ce da si ce face, cealalta parte pt ea, acesta e un contract comutativ
Alin 2( din CC fr):”daca echivalentul consta intr-o sansa de catig sau de pierdere pt fiecare
din parti( deci vedeti, o diferenta fata de VCC al nostru care spunea ca sansele pot fi si in
favoarea uneia dinte parti) si ca acest echivalent depinde de un eveniment incert”.
In esenta, diferenta ar fi constat in opinia lui Alexandresco ca in dr. fr. contractul e
aleatoriu daca sansele de castig sau pierdere sunt egal repartizate intre parti deci exista un
echilibru intre sanse. In codul nostru, sansele de castig sau pierdere subzisatau si in situatia
in care ele existau si in favoarea numai uneia dintre partile contractante. Aceasta diferenta
de contractatre era din cauza ca legiuitorul nostru din 1864, a avut ca surse de inspiratie nu
numai codul civil fr. ci si pe cel italian( a lui isanelii), si diferentele astea existau intre cele
doua coduri.
Ceea ce v-am spus despre aer 1104 CCfr. e valabil si in prezent, textul e in vigoare si azi.
Potrivit NCC la art.1173, se mentine linia reglementarii anterioare din VCC, adica, se
mentine in parte –pentru ca o sa vedem ca cel putin in privinta definitiei pe care o da
contractului comutativ, deja ne doare capul.
La alin.1 spune ca:”Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale,
existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este
determinată sau determinabilă‟‟.
Deci 2 cerinte:
1-sa fie determinate
2-sa existe
Obligatiile la care se refera intelegerea partilor. Poi daca este asa inseamna ca si donatia
este contract comutativ, ceea ce e gresit. E imposibil ca un contract de donatie sa fie inclus
in categoria contractelor comutative. Prin natura lor e unilateral, o liberalitate deci nu e un
contract comutativ.
In esenta, contractul comutativ, ne spunea VCC: cand obiectul obligatiei unei parti
depinde de obiectul obligatiei celeilalte, deci exista un echilibru intre prestatii astfel incat
nici nu putea fi vorba despre contractul de donatie.
Este evident ca definitia pe care o da NCC este eronanta. Nu asta este definitia. Legiuitorul
roman s-a inspirat din art. 1388 din CC Quebec si avand in vedere faptul ca sub regimul
reglementarii anterioare, definitia pe care o dadea codul contractelor comutative, aceea ca
fiecare parte se oblige in considerarea obligatiei celeilalte, s-a adus critica ca asta e
definitia contractelor sinalagmatice si ca se confunda, se sustinea, notiunea de contract
sinalagmatic cu cel comutataiv.
Si atunci legiuitorul NCC au vrut sa scape de aceasta critica, si nu au mai zis ca sunt
echivalente una celeilate ceea ce ne-ar fi dus cu gandul ca ar fi vorba contractului
sinalagmatic, ci a alaturat dispozitii din CC Quebec si a iesit aceasta definitie improprie.
Art 1172(2) zice asa: Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor,
oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depinde de un eveniment viitor şi incert.
O sa vedem mai incolo cum stam si cu aceasta definitie dar mai intai sa vedem care e
importanta practica a stabilirii daca intr-un caz sau altul avem sau nu un contract aleatoriu.
Deci daca exista vreo miza-fie ea stiintifica sau de oridin practice, ori miza exista din
ambele puncte de vedere.
Trebuie subliniat astfel ca in functie de includerea unui contract intr-o categorie sau in
alta, pe de-o parte acesta(contractul) e susceptibil sau nu de leziune.
Leziunea avem dispozitie expresa in NCC si asa este, ca leziunea nu functioneaza la
contractele alatorii chiar daca exista un dezechilibru intre prestatii. Sunt situatii in care una
dintre parti nu primeste nimic in schimbul a ceea ce da celeilalte, este o caracteristica a
contractului aleatoriu sa existe dezechilibru intre prestatii astfel incat leziunea e exclusa. In
cazul contractelor commutative, leziunea functioneaza. Aceasta e una dintre situatiile in
care prezinta importanta in a stabili daca contractul e comutativ sau aleatoriu.
Pe de alta parte, in contractele comutative, eventualele elemente aleatorii(cele ce depinde
hazard, dar sa nu confundam aceasta sintagma”elemente alatorii”cu contractele aleatorii.
Exista elemente care depind de hazard si in contractelor aleatorii dar pot si in cazul
contractelor comutative.
De ex, un contract comutativ( c. de v-c) poate fi afectat de o conditie suspensiva sau o
conditie rezolutorie sau sa stipuleze un termen. In cazul conditiilor este vorba despre un
eveniment viitor si nesigur de care depinde stingerea obligatiilor,in cazul conditiei
rezolutorii, sau de care depinde nasterea obligatiei in cazul conditiei suspensive.
In cazul termenului e vb de un eveniment cert de care depinde fie stingerea(term.
extinctiv) sau momentul de la care devine scadenta o obligatie(termenul suspensiv). De
asemenea, depind de hazard si problemele ce tin de riscul contractului. Se poate de pilda,
incheia un contract care ca obiect un bun viitor, situatie in care in conceptia partilor
obligatiile sunt certe-intinderea lor e clara, ele sunt convinse ca se va executa contractul,
deci in mod cert incheie contractul in vedere executarii, dar se poate intampla ca in caz de
motive obiective(forta majora) obligatia sa nu poata fi indeplinita de catre vanzator. Asta
are importanta din pct de vedere al riscului contractului.
Ce inseamna riscul contractului?
Profu: inseamna ca riscul e suportat de debitorul obligatiei imposibile de executat, deci in
exemplul dat, vanzatorul care nu-si poate indeplini obligatia, nu poate face bunul ce
constituie obiectul vanzarii, nu are dreptul la pret, iar daca l-a primit trebuie sa il dea
inapoi.
Tot de hazard, de intamplare, intr-un contract comutativ poate sa depinda profitabilitatea
sau neprofitabilitatea unui contract. De pilda daca partile incheie un contract de
commision sau societate si din motive ce nu depind de vointa partilor, fie contractul aduce
beneficii, castiga ambele parti sau pierd. Deci iata ca si in contractele commutative pot sa
existe elemente care depind de hazard, dar asta nu face ca acele contracte sda deviona
aleatorii.
Spre deosebire de aceste elemente aleatorii care pot afecta intamplator si contractele
comutative, in cele aleatorii acel element care depinde de hazard, acel factor numit aleea,
acesta este un element esential al contractului.
Deci spre deosebire de termene,conditii care nu sunt elemente esentiale ale contractului-
sunt accesori care pot exista sau nu, pe cand in cazul contractelor aleatorii sansele de
castig sau pierdere trebuie sa existe in mod real la data incheierii contractului pentru ca
altfel contractul nu e valabil.
De ex, se incheie un contract de renta viagera si credirentierul decedeaza intr-un termen
mai scurt de 30 de zile de la data incheierii contractului-prevedea si VCC si prevede si
NCC: contractul e nul. De ce este nul? Pentru ca se dovedeste ca la momentul cand s-a
incheiat contractul, factorul aleatoriu lipsea. Sigur, aici e nul contractul si ii lipseste
factorul aleatoriu nu daca credirentierul e calcat de o masina ci daca sufera de o boala care
exista la data incheierii contractului si decedeaza inaintea acestui termen, pt ca intr-o
astfel de ipoteza se demonstreaza ca in realitate nu existau sansele de castig sau pierdere pt
ca fiind bolnva, nu putea iesi decat in poierdere. De pilda, a transmis proprietatea unei vile
ce valora 500.000 euro si decedeaza dupa 15 zile si credirentierul a apucat sa plateasca 500
de euro.
Va rog sa retinei aceasta diferenta intre importanta factorului aleatoriu in contractele
comutative pe de-o parte cand nu e infleuntata validitatea contractului.
De ex, intr-un contract de vanzare afectat de-o conditie supensiva, daca nu se indeplineste
conditia, nu duce la nevalabilitatea contractului. Pe cand, in cazul contractelor aleatorii
lucrurile satau altfel. Daca se demonstreaza ca in realitate, la momentul incheierii
contractului, factorul aleator nu exista atunci contractual e nul. De ex, in cazul unui
contract de asigurare pentru riscul distrugerii unui autoturism, daca deja autoturismul era
accidentat si asiguratorul nu a verificat autoturismul inainte si a incheiat contractul si se
dovededeste ca autototurismul era distrus la data incheierii contractului, contractul e nul pt
ca nu exista sanse de castig si de pierdere la data incheierii contractului astfel incat,e lipsit
de un element esential.
Care sunt elementele de stabilire a caracterului aleatoriu al contractului?
In legatura cu art.947 VCC, in doctrina clasica a noastra s- a afirmat ca s-ar fi referit la o
impartire a contracteleor oneroase iar nu a contractelor sinalagmatice, cum sugereaza art
1104 din codul civil fr, si tocmai datorita acestui fapt spune Alexandresco, ca
reglementarea noastra ar fi fost superioara celeia din dreptul francez. Sigur ca putem face
observatiile urmatoare:
1-desi autorul(Alexandresco) afirma la un moment dat ca in contractele cu titlu oneros,
fiecare din parti face un sacrificiu ca urmare a avantajului ce il primeste, si de cate ori
echivalentul ce fiecare primeste in schimbul sacrificiului ce il face e ceva cert si pozitiv,
contractul este comutativ, ceea ce in mod evident induce ideea ca ar fi vorba despre
contractele sinalagmatice, conchizand totusi autorul ceva mai incolo ca ramane deci bine
stabilit, ca nu contractele sinalagmatice ci acele cu titlu oneros se impart in contracte
comutative si aleatorii. Pentru unii insa, definitia pe care a dat-o art.947(1) VCC
contractului comutativ, ar fi fost una eronata, intrucat se potriveste asa cum va spuneam,
definitiei contractului sinalagmatic(obligatii reciproce si interdependente).
Deci s-au adus acste critici reglementarii anterioare.
Conceptia potrivit careia impartirea contractelor, si aici va rog sa retineti, in cadrul
contractelor comutative si aleatorii ar fi o subdiviziune a contractelor oneroase nu a celor
sinalagmatice, o regasim si astazi la autori distinsi francezi cat si romani.
Un autor sutine deci ca cele doua categorii ar fi distince si ni se da urmatorul exemplu: se
spune ca in cazul unui imprumut cu dobanda am avea de a face cu un contract oneros, dar
care nu ar fi sinalagmatic. Eu cred ca rationamentul e gresit. Sa ne gandim la contractul de
locatiune, va amintiti, in cazul lui, obligatia specifica a locatorului este de a pune la
dispozitia locatarului un bun ca acesta sa-l foloseasca si sa plateasca o chirie, cu obligatia
ca la finele contractului(incetarea), sa restituie bunul in natura.
In cazul imprumutului cu dobanda cum stau lucrurilr? Sigur ca diferenta este ca obiectul
imprumutului cu dobanda il constituie sume de bani sau alte buni de gen, astfel incat
imprumutatul cand retituie banii nu mai restituie in natura…de pilda a imprumutat
100.000 nu trebuie sa ii tina in seif si sa ii dea celuilalt exact inapoi cu seria bancnotelor pe
care a primit-o, va da alte bancnote fiind bunuri de gen intersanjabile. Deci inafara de
faptul ca nu da in natura ceea ce a primit, lucrurile stau ca in cazul contractului de
locatiune. Nu are oare imprumutatorul acea obligatie de prestare, de a lasa suma de bani la
dispozitia imprumutatului pana la scadenta imprumutuluio? Mie mi se pare ca situatia e
identica cu a locatiunii/
Si la locatiune locatorul trebuie sa-l lase pe locatar sa foloseasca bunul linistit, fara sa-l
tulbure.
Sigur ca in cazul contractului de locatiune s-ar putea spune ca are si obligatia sa-l repare
iar la imprumut nu exista o astfel de obligatie, dar obligatia principala a imprumutatorului
este de a lasa suma la dispozitia imprumutatului pe durata termenului de imprumut.
Prin urmare, acest exemplu nu e fezabil iar altul nu e dat. Atunci concluzia e ca contractele
oneroase sunt acelasi lucru cu cele sinalagmatice, deci aceasta tendinta de face distinctice
intre ele, este gresita, deci nu aici trebuie sa insistam, ci dimpotriva, trebuie sa ajungem la
concluzia ca aceasta clasificare a contractelor in comutative si aleatorii se refera
tocmai la contractele sinalagmatice, deci este o sunbimpartire a contractelor
sinalagmatice. Atunci va intrebati cum in cazul contractelor aleatoriii avem de-a face cu un
contract sinalagmatic, pt ca de pilda, in cazul vanzarii care e sinalagmatic evident,
vanzatorul transimte proprietatea bunului si cumparatorul plateste pretul, deci exista un
echilibru si o interdependenta intre cele doua prestatii, si pe prestatiile cele doua se
realizeaza echilbrul.
Pe cand, in cazul unui contract aleatoriu, cum este de pilda, cazul contractului de joc sau
prinsoare-cand pui pariu cu unul si ai pierdut,numai tu platesti ca ai pierdut..atunci unde e
echilibrul pe prestatii va intrebati? Exista echilibrul si in cazul contractului de joc si
prinsoare sau tuturor contractelor aleatorii dar de aceasta data , echilibrul nu mai e pe
prestatii pt ca partile tocmai asta fac, risca ceva, risca dar au si sansa de a castiga.
De exemplu, la pariu, ala ce castiga ia totul, cel ce pierde nu ia nimic, dar si in acest caz
exista un echilibru nu intre prestatii ci intre sansele egale de castig sau de pierdere, deci si-
n aceasta situatie avem de-a face cu un echilibru, dar el se realizeaza pe sanseele de castig
sau pierdere de aceea revin la ideea ca aceste sanse tb sa existe la mod real la data
incheierii contractului(sa nu fie iluzorii) ,pentru ca de ele depinde validitatea contractului.
Prin urmare, ceea ce trebuie sa retinem si acest lucru e deosebit de important este ca si
contractele aleatorii sunt contracte sinalagmatice, deci nu sunt contracte oneroase
care nu sunt sinalagmatice, dimpotriva.
In cazul acestor contracte deci, a contractelor sinalagmatice, exista anumite incertitudini,
acele elemente aleatorii, care se refera fie la insasi existenta obligatiilor partilor, cel putin
pentru una dintre partile contractante, asa cum e de ex, in cazul contractelor de asigurare
sau de loterie. In cazul unui contract de asigurare numai daca survine riscul asigurat-
distrugerea autoturismului ce e asigurat, atunci tb sa plateasca asiguratorul, atfel el nu
trebuie sa plateasca. De asemenea, incertitudini in cazul contractelor aleatorii pot exista in
privinta persoanei care datoreaza ceva celeilalte parti, asa cum se intampla in cazul
contractelor de joc si de prinsoare sau in cazul contractelor de pariu.
De asemenea, incertitudinea poate subzista in privinta intinderii obligatiilor, de pilda, in
cazul contractelor de renta viaga sau intretinere-in functie de durata vietii credirentierului
sau intretinatorului, debirentierul sau intretinutul tb sa plateasca mai mult sau mai bputin.
Daca intretinutul decedeaza dupa 1 an, intretinatorul plateste putin, daca traieste 50 de ani
de la data incheierii contractului, intretinatorul plateste mult mai mult.
De asemenea, incertitudinea aceasta poate sa subziste in privinta castigatorului si a
perdantului, de ex, contractul cu clauza de tontine. O sa vorbim mai pe larg la materia
liberalitatilor. In esenta e vorba despre acel contract prin care 2/mai multe parti contribuie
cu sume la achizitionarea unui bun( A si B contribuie in parti egale sau in parti inegale-dar
contribuie fiecare la achizitionarea bunui, si stipuleaza in contract o clauza ca bunul va
reveni in proprietate unica celui care supravietuieste celuilalt), deci aceasta ipoteza, avem
de-a face cu un contract aleatoriu pentru ca la data incheierii contractului nu se stie care va
muri primul si care e beneficiarul intregii proprietatii a bunului.
Deci iata in cate situatii pot exista elemente de incertitudine sau cat de diverse sunt
elementele de incertitudine care afecteaza contractele aleatorii.
Retinand ca si in contractele aleatorii exista un echilibru specific contractelor
sinalagmatice, realizat insa pe sansele egale de castig sau de pierdere, in functie de
evenimentul incert, fiecare dintre ele putand iesi in avantaj sau in pierdere, trebuie sa
retinem deopotriva ca in asemenea contracte exista si interdependenta, pentru ca o a doua
caracterista a contractelor sinalagmatice pe langa reciprocitate este interdependenta, deci
trebuie ca una sa depinda de cealalta, dar aici interdependenta se realizeaza tocmai pe
sansele de castig sau de pierdere, acolo exista interdependenta, nu pe prestatii.
Asa fiind, este pe deplin intemeiata remarca unui autor, potrivit careia e exclus ca intr-un
contract sansele de castig sau de pierdere sa apartina doar uneia dintre parti, asa cum spune
art 1173 NCC, caci aceasta,spune acest autor(Francisc Deac), ca intr-o astfel de ipoteza,
contractul ar trebui sa fie considerat aleatoriu pentru una dintre parti si comutativ pentru
cealalta, ceea ce ar trebui sa spuna ca un contract de ex, ar putea fi vanzare pentru una si
donate pentru alta. Asa ceva nu se poate sustine-e gresit. Deci e gresit cand zice NCC ca
sansele de castig sau pierdere pot sa existe numai pentru una dintre parti. O sa va dau un
exemplu mai incolo.
In conditiile in care NCC, pe deplin intemeiat, face diferenta intre obiectul
contractului(care este operatiunea juridica la care se refera intelegerea partilor:
vanzarea,locatiunea, imprumutul, etc) si obiectul prestatiei(ceea ce se obliga debitorul),
cauza contractului nu poate fi decat scopul imediat pentru care ambele parti contracteaza.
Deci ambele parti trebuie sa aiba in vedere acelasi contract, nu una sa zica ca e de vanzare
si cealalta ca e donatie, sau una sa zica ca pentru ea e aleatoriu si pentru cealata, nu, iata ca
ajungem la cauza contractului, cand avem in vedere elementul acela specific, aleatoriu.
Articolul 1173(2) NCC a cazut tocmai in aceasta eroare si a stipulat in mod expres ca
sanse de castig sau de pierdere pot sa existe cel putin in favoarea uneia din partile
conractante, deci accepta textul ca putem avea de-a face cu contracte aleatorii cand sanse
de castig sau de pierdere exista numai pentru una dintre parti.
Daca la vremea lui Dimitrie Alexandresco se putea sutine aceasta idee, pentru ca v-am
spus codul civil Italian(numit Pissaneli) spunea acest lucru, la momentul actual lucrul asta
nu mai poate fi sutinut, pentru ca cc Italian, nu mai prevede ce prevedea codul pisanelli si
vorbeste :”elementul aleatoriu ce afecteaza prestatia”spune CC Italian, deci nu se mai
refera la sansa de castig sau de pierdere pentru una dintre parti ci se refera la elementul
aleatoriu care afecteaza prestatia uneia dintre parti.
A nu se confunda obiectul prestatiei/prestaiilor(ceea ce trebuie sa aduca la indeplinire
debitorul) cu elementul aleatoriu. Nu se confunda incertitudinea care se refera la prestatii
cu incertitudinea care se refera la elementul aleatoriu. Asadar, in contractele aleatorii,
trebuie evitata confuzia de care legiuitorul roman nu a scapat, intre inceritudinea afectand
obligatiile partilor care poate fi si unilaterala-de pilda cum e cazul contractului de
pariu/loterie si incertitudinea care afecteaza rezultatul operatiunii in ansamblu, adica
discutam despre sansele de castig sau de pierdere- deci de pilda, intr-un contract de
intretinere exista prestatii si de-o parte si de alta si intretinutul transmite(sigur ca o sa
vedem semestrul viitor ca vom discuta de liberalitati, contractul de intretinere ca si cel de
renta poate fi chiar si cu titlu gratuit, dar atunci nu are drept la o contraprestatie intretinutul
sau credirentierul-si atunci contractul e unul unilateral, deci e liberalitate, pe cand noi
discutam de contractele oneroase/sinalagmatice, deci exista diferente esentiale intre cele
doua situatii, dar referindu-ne la situatia in care contractul de intretinere sau de renta
viagera e oneros deci intretinutul transmite proprietatea unui bun iar cealalta parte se
obliga sa-i asigure intretinerea pe toata durata vietii, ceea ce conteaza aici este care e
scorul intre valoarea prestatilor la momentul cand intretinutul decedeaza, iar fata de
rezultatul final stabilim cine a iesit in pierdere si cine in castig.
Deci exista pe parcursul executarii contractului prestatii si de-o parte si de alta, dar ceea ce
conteaza in final e rezultatul. Daca intretinutul a decedat la un moment apropriat de
incheierea contractului, e in castig intretinatorul. Daca intretinatorul traieste mai mult, el
va iesi in castig(mostenitorii lui), iar in patrimoniul lui s-au evitat niste cheltuieli pentru ca
a fost intretinut-are elemente de active mai numeroase.
Iata ca ceea ce conteaza(e important sa insistam), in contractele aleatorii nu trebuie sa
avem in vedere obligatiile propriu zise ale partilor ce pot exista, ci rezultatul final, si in
functie de el se stabileste cine a castigat si cine a pierdut, dar lucrul acesta trebuie sa
depinda de hazard, pentru ca e un contract aleatoriu.
Astfel, in contractele de joc si de pariu in functie de cine iese invingator, o parte-cel ce
castiga, va iesi in castig iar celalalt in pierdere.
In cazul contractului de tontina, a contractului de achizitionare a unui bun cu clauza de
tontina, in functie de predecesul unuia din contractanti din exemplul pe care l-am dat, va
iesi castigator cel ce supravietuieste.
Sanse egae de castig sau pierdere pot exista si atunci cand prestatia ambelor parti e certa si
determinata de la data incheierii contractului, daca contractul e afectat de o incertitudine
cu privire la rezultatul final care depinde de un eveniment viitor si nesigur, deci aleea.
De ex, cazul unei vanzari de drepturi litigioase- dr litigioase stiti ce sunt- un drept ce este
contestat in justitie si poate forma obiectul unui contract de cesiune(unei vanzari de ex).
Intr-o astfel de situatie, sa zicem ca e proprietatea unui imobil, pentru ca e un proces
inceput cu privire la proprietatea imobilului, cel ce e proprietarul bunului, din comoditate
poate fi tentat sa cedeze/cesioneze dreptul litigious. Imobilul valoreaza 100.000euro si-l
cedeaza pe 50.000 euro, pentru ca cel ce il cumpara isi asuma un risc-daca procesul va fi
castigat de peroprietar, dobanditorul dreptului litigios va iesi in castig. A platit 50000 de
euro si castiga un bun in valoare de 100.000euro,iar daca pierde nu castiga nimic.
Autorii NCC au zis ca in cazul vanzarii de drepturi litigioase, au zis ca lucrurile sunt clare:
a vandut proprietatea unui bun, primeste 50.000 euro, deci sanse de castig sau pierdere
exista numai pentru cesionar. Fals. Pentru ca ceea ce conteaza este nu acest fapt-ca iese ala
in castig sau pierdere ci conteaza ca exista posibilitatea ca rezultatul final sa fie, fie in
favoarea unuia fie in favoarea celuilalt, chiar daca prin ipoteza nu cedentul primeste o
anumita suma de bani(50.000 euro din exemplul dat, si nu poate primi mai mult, totusi
contractul e aleatoriu, pentru ca daca el a cesionat bunul sau dreptul litigious, contra
a50.000 euro si castiga procesul, atunci el a pierdut 50.000 euro si invers, daca procesul e
pierdut, a castigat 50.000 euro, deci cum nu exista sanse egale de castig sau de pierdere
pentru ambele parti contractante? Deci exemplul asta nu este bun, trebuia altul dar nu stiu
care ar putea sa fie dat.
Va spuneam ca in contractele aleatorii ceea ce conteaza este rezultatul economic final
si pentru a ilustra cu un alt exemplu aceasta idee, sa luam cazul unei vanzari pe riscul
cumparatorului in privinta cauzelor de evictiune sau de vicii ascunse. Intr-o astfel de
ipoteza, avem de a face cu un contract care este cel putin in parte aleatoriu, in privinta
riscurilor respective .De ce? Pentru ca in ipoteza in care riscurile survin, deci se incheie
contractul, exista clauza de exonerare a vanzatorului, in aceasta ipoteza contractul e
aleatoriu pentru ca exista sanse egale de castig sau de pierdere. Daca de pilda viciile
ascunse apar si clauza de exonerare il scuteste pe vanzator de a-l despagubi pe cumparator,
in aceasta ipoteza, in castig iese vanzatorul. Daca insa, nu survin aceste elemente, in castig
e cumparatorul pentru ca el in situatia in care cumpara si acorda clauza de exonerare
vanzatorului, obtine un pret mai mic. Deci intr-o astfel de situatie exista de asemenea
sanse de castig sau de pierdere si de-o parte si de alta.
Asadar, se poate conchide ca nu trebuie confundat factorul aleea al prestatiei cu factorul
aleea al contractului. In contract, putand fi aleatoriu in considerarea unei sanse de castig
sau risc de pierdere partajate intre cele doua parti, chiar daca doar una din obligatii este
incerta in privinta intinderii sau a existentei sale- deci in privinta prestatiilor pot exista
incertitudini numai de o parte-cum e in cazul contractului de asigurare cand nu se stie cand
riscul asigurat survine sau nu, si in aceasta ipoteza, nu se stie daca asiguratorul va plati sau
nu, dar contractul e aleatoriu pentru ca de la bun inceput exista sanse egale de castig sau de
pierdere si de-o parte si de alta. Ca atare, avand in vedere aceste precizari este pe deplin
intemeiata solutia Casatiei franceze care a decis intr-o speta ca daca numai una din partile
unui contract oneros e expusa riscului de pierdere iar cealalta nu, contractul nu e aleatoriu
ci unul comutativ.
Situatia care a dat nastere acestei solutii si comentariilor doctrinaire:
A fost vb despre un contract de locatiune-construire. Exista in dr. francez un astfel de
contract cand unul construieste un apartament si il da in locatiune celeilalte parti, si se
stipuleaza in contract o clauza prin care i se confera locatarului, un drept de optiune ca la
sfarsitul contractului sa devina comparator, adica proprietarul bunului. In speta s-a incheiat
un astfel de contract iar la sfarsitul perioadei de locatiune, locatarul a solicitat sa i se
transmita proprietatea. Clauza referitoare la pret-aici era problema care a ridicat dificultati-
suna in felul urmator:”pretul va fie egal cu valoarea chiriei pe 10 ani, calculata astfel cum
aceasta chirie va fi datorata in functie de clauza de revizuire”deci, stiti ca in diferite tari
cand la guvernare vin guverne socialiste, iau masuri in favoarea celor defavorizati si
chiriile sunt tinute sub control, si in speta aceasta, locatarului i-a convenit pt ca chiria aia
pe 10 ani la sfarsitul contractului era un pret bun pentu el dar pentu constructor(cel ce
facuse promisiunea unilaterala sau pactul de optiune)nu era favorabila. A invocat leziunea
si a invocat ca pretul-in dr francez in materie de imobile exista un text special care spune
ca exista leziune si intre majori in situatia in care pretul este mai mici de 7/12 din pretul
real-art 1674 CC.fr,deci codul asta nu are un text general cum avem noi ci texte punctuale.
In speta asta-promitentul a invocat faptul ca pretul este lezionar iar cealalta parte a zis ca
contractul e aleatoriu, nu se aplica leziunea. Atunci Curtea de apel ce a solutionat pe fond
litigiul i-a dat catig de cauza, cumparatorului. Casatia franceza judecad mai bine lucrurile
a zis :”avand in vedere faptul ca intr-o astfel de speta, cel care este locatarul-cel ce a
ridicat optiunea, intotdeauna are controlul(el la sfarsitul contractului isi exercita dreptul de
optiune, el vede daca pretul e unul ce ii convine-e mic), Casatia franceza a concluzionat ca
in acea situatie nu existau sanse egale de castig sau de pierdere in ambele parti ci numai de
o parte pentru ca controlul il avea numai locatarul, promitentul nu mai avea nciun control.
Pe aceste considerente s-a casat cu trimitere sa se stabileasca daca pretul e lezionar sau nu
pentru casatia nu judeca pe probleme de drept doar caseaza cu trimitere.
Ceea ce trebuie sa mai retinem e faptul ca nu in orice situatie faptul ca intr-un contract o
prestatie a uneia din parti e incerta in privinta intinderii sale, face contractul aleatoriu asa
cum de exemplu, se intampla in cazul contractului de commision unde comitentul in
imputerniceste pe comisionar sa vanda nu stiu ce bunuri in numele si pe seama lui. In
astfel de situatii exista incertitudini in privinta comisionului,daca vanzarile merg bine
comisionul e mare daca nu, e mic. Dar in aceasta ipoteza nu exista sanse reciproce si
echilibru a sanselor de castig sau de pierdere pentru ca ambele castiga sau pierd. Daca
vand bine castiga si comisionarul si comitentul, si invers. Un astfel de contract nu e deci
aleatoriu pentru ca nu sunt sanse egale de castig si de pierdere.
Va spuneam ca nu orice contract care depinde de un eveniment viitor e unul aleatoriu. De
ex vanzarea unui bun viitor- in aceasta situatie, contractul nu e aleatoriu ci exista o
incertitudine daca survine sau nu un caz de forta majora care face imposibila executarea
contractului, dar in acea situatie e riscul contractului nu incertitudinea specifica unui
contract aleatoriu.
Acum ceea ce trebuie sa precizam este ca daca in contractele sinalagmatice comutative,
cauza obligatiei fiecarei parti contractante este pur si simplu contraprestatia determinata
sau determinabila a celeilalte parti contractante, in contractele sinalagmatice-aleatoriii,
cauzele obligatiilor fiecarei parti contractante este tot contraprestatia celeilalte parti, insa
(un autor francez spune) intr-o astfel de situatie,obiectul acesteia(a prestatiei) este
prin natura sa sau prin conventia partilor, afectat de un fapctor aleea-care depinde
de hazard- iar acest lucrul face parte din definirea contractuala a contraprestatiei
datorata de cealalta parte, astfel incat daca acest caracter aleatoriu e iluzoriu,
contraprestatia insasi devine iluzorie, ceea ce lipseste de cauza insasi obligatia
corelativa-cu alte cuvinte, in contractele aleatorii sansa si riscul legate de obiectul
prestaiilor partilor sunt elemente esentiale alea contractului, reprezentand cauza obligatiei
fiecarei parti contractanta.
Aici putem da din nou ex contractului de renta viagera cand e cu titlu oneros cand in
functie de durata vietii credirentierului, obligatiile debirentuierului sunt mai mari si mai
mici decat valoarea bunului ce il primeste in schimb.
In contractele aleatorii exista un risc asumat cauzal-ca motiv determinat de ambele parti,
ca rezultatul economic final sau nu fie unul echilibrat asa cum se intampla in contractele
sinalagmatice comutatie. Contraponderea riscului ca una sau alta din parti sa iasa in
pierdere e asigurata de sansa de castig. Iata ca avem de a face cu acel echilibru pe sansele
de castig sau de pierdere.
Va rog sa retineti ca in cazul contractelor aleatorii avem de a face tot cu contracte
sianalagmatice-oneroase(pentru ca contractele sinalagmatice sunt oneroase) si e vorba de
acele contracte in care exista in realitate asumata de parti, si de-o parte si de alta o sansa de
castig sau de pierdere.
In contractele aleatorii deci oneroase aleatorii- intotdeauna in masura in care o parte
castiga, ceallalta pierde, dar exista echilibru pe sanse deci astea sunt elementele de
identificare alea conractelor aleatorii.
In literatura noastra de specialitate, s-au facut afirmatii din care rezulta ca elementul
aleatoriu specific contractelor care sunt incluse in categoria contractelor aleatorii s-ar
confunda cu conditia si cu termenul. Stim ce e conditia-element viitor si nesigur de care
depinde existenta unei obligatii, iar termenul-eveniment viitor si nesigur de care depinde
stingerea sau scadenta unei obligatii.
Deci in doctrina noastra s-a afirmat ca in contractele aleatorii:”intinderea sau chiar si
intinderea obligatiei pentru una din parti sau ambele parti contractante, nu se cunoaste din
momentul incheierii contractului, deoarece depinde de un eveniment viitor si incert.
Incertitudinea referindu-se la indeplinirea/neindeplinirea evenimentului(conditie), ori
numai la momentul indeplinirii(termen incert)”Francisc Deac. Acest mod de a privi
lucrurile, in care se pune semnul egalitatii intre elementul aleea specific contrctelor
aleatorii si elementele viitoare ce reprezinta conditii sau termeni(modalitati ale
obligatiilor) nu poate fi acceptat.
Intr-adevar intre contractele afectate de modalitati si cele aleatorii diferenta e neta si
ireductibila, deci fiti atenti la elementele ce fac distinctia intre aceste categorii:
1- Dpdvd conceptual elementul aleea in contractele aleatorii e unul de validitate a
contractului, care tine de cauza imediata a acestuia, fiecare parte obligandu-se
pentru a obtine un posibil castig, dar cu asumarea corelatva a riscului de a
pierde,termenul si conditia pe de alta parte sunt simple modalitati care sunt doar
elemente accesorii ale contractului nu de validitate-contractul poate exista si fara ele
pentru ca nu privesc esenta contractului.
2- De evenimentul incert in cazul obligatiilor conditionale depinde existenta-nasterea
sau stingerea obligatiilor- nu a contractului in ansambul sau, ele fiind certe si
determinate inca de la data incheierii contractului(atunci se stabilesc modalitatile)
stiindu-se exact cine e debitor/creditor care e natura si intinderea prestatiilor lor, pe
cand in cazul contractelor aleatorii de elementele alea depinde acel rezultat
economic final care e incert.
Si din acest punct de vedere exista o diferenta esentiala intre modalitati si elementul
aleea. Exista inceritudini sin cazul modalitatilor daca se realizeaza sau nu, in
privinta termenului daca se implineste termenul daca e un termen incert, dar nu
afecteaza esenta contractului, modalitatile nefiind elemente esentiale.
De asemenea, sigur ca referindu-ne la termen am putea sa credem de pilda ca in cz c
de renta sau intretinere- contractul inceteaza la decesul credirentierului sau a
intretinutului si atunci a spus domnia sa, ca avem de-a face cu un termen. Sigur nu
se poate nega, contractul inceteaza la data decesului credirentierului sau a
intretinutului, dar semnificatia acelui eveniment nu este aceea a unui termen incert.
Sigur ca se sting obligatiile debirentierului si a intretinatorului dar elementul
respectiv e tocmai aleatoriu, mult mai mult decat un termen exstinctiv. Faptul ca se
sting obligatiile debirentierului si intretnatorului la deces nu are smnificatia unui
termen asa cum este in cazul in care ar fi vb chiar despre un termen.
Prin urmare sa evitam confuzia intre elementul aleatoriu-aleea specific contractului
aleatoriu si modalitatiile-conditia si termenul in cazul contractelor sinalagmatice
comutative.
Sigur ca acum dupa atatea distinctii, explicatii trebuie sa vb si depre miza practica a
discutiei. Miza e nu numai teoretica ci si cat se poate de practica, atfel ceea ce trebuie
sa retinem in esenta este ca daca in functie daca impartasim una si alta dintre cele doua
conceptii de la contractele aleatorii:
-sansele de castig sau pierdere pot subzista si numai pt una din parti
-sansele de castig sau pierdere tb sa existe obligatoriu pt ambele parti pt ca altfel nu
avem de-a face cu un contract aleatoriu
Daca se impartaseste conceptia potrivit careia in contractele comutative si aleatorii se
refera la contracte oneroase a caror sfera se sustine intr-o opinie am vazut, e mai
exstinsa ca cea ce sustie contractele sinalagmatice-cei ce sustin ca contractul de
imprumut e oneros dar nu sinalagmatic, atunci ar putea fi incluse in categoria
contractelor aleatorii si contractele in care sanse de castig sau de pierdere ar avea doar
una din partile contractante, drepturile si obligatiile celeilalte parti fiind determinate sau
determinabile inca de la data incheierii contractului.
Daca se accepta cealalta teza, ca contractele aleatorii sunt contracte sinalagmatice in
care drepturile si obligatiile partiilor sunt numuai reciproce ci si interdependente atunci
in categoria contractelor aleatorii nu ar putea fi incluse decat acelea in care sansele de
castig sau pierdere se repartizeaza in mod egal intre partile contractante. Astfel daca
una iese in castig, cealalta iese in pierdere. Desi e de principiu ca in contractul aleatoriu
leziunea e exclusa 1094 ncc spune asta in mod expres, sustinatorii primei conceptii,
admit totusi ca in cazul in care factorul aleea joaca doar in favoarea uneia din partile
contractante, ajustarea de catre instanta a castigului acestuia ar putea fi totusi posibila,
cand ar fi vadita exagerata in raport cu valoarea prestatiei sale, lucru care in a2a
conceptie e exclus cu desavarsire.
Si acum va dau exemplul unei spete solutionate de Casatia franceza sa va puteti da
seama in concret cat de importante sunt aceste lucruri pentru ca in functe de conceptie
solutiile sunt diferite.
Speta e urmatoarea, din 2011: o persoana A,este instituita ca legatar universal al unei
persoane- in timpul vietii de catre acea persoana(decuius a facut un legat universal, o
dispozitie cu titlu universal in favoarea lui A. la transmisiunile cu titlul universal e
vorba de o vocatie conferita la intregul patrimoniu al defunctului, la cel cu titlu
particular vocatia e numai la un anumit bun, deci nu mai e vb si de elemente de pasiv si
activ ca universalitate). Ulterior, a fost pusa in posesia mostenirii (deci dupa decesul lui
decuius) o alta persoana, B, care a prezentat un testament olograf cu data ulterioara
primului testament. In materie testamentara valoare are ultima vointa a defunctului-
poate face cate testamente vrea el, valoare are ultimul. Deci a existat un act de
dispozitie in favoarea lui A, dupa ce a murit decuius, a venit B, cu testamentul olograf
si a fost pus in posesia mostenirii. In aceasta situatie C, prieten cu defunctul, s-a
prezentat la A, si i-a propus ca pe cheltuiala lui, C, sa declanseze un proces prin care sa
obtina desfiintarea testamentului lui B si in schimbul acestei prestatii a zis ca A sa-I
plateasca 30% din valoarea patrimoniului succesoral.
C a introdus actiunea si a castigat. Cand a venit momentul platii, A, a sustinut ca
procentul ala de 30% e prea mare si a solicitat sa fie redus procentul respectiv pentru ca
e prea mare procentul ala. Curtea de apel ce a fost sesizata cu solutionarea in fond a
litigiului, a admis actiunea reclamantului si a respins actiunea reconventionala a
paratului, deci a admis actiunea lui C si a respins-o pe a lui A, pe motiv ca acel contract
este aleatoriu si principiul si in dr francez era pana la aceasta speta ca in contractele
aleatorii nu poate exista leziunea, deci prin natura lor, contractele aleatorii sunt
incompatibile cu leziunea pentru ca se bazeaza pe sanse de castig sau pierdere.
In recurs, casatia fr a admis recursul lui A, pe motiv de incalcare a art 113 CCfr,
corespunzator txt 969 Cc anterior care spunea in esenta ca conventiile legale incheiate
au putere de lege intre partile contractante si a trimis cauza spre rejudecare cu
motivarea ca : aleatoriul suportat exclusiv de reclamatul parat reconventional, nu putea
constitui un motiv pentru nelauarea in considerare a cererii de reducere a remuneratiei
solicitate de recurenta. Deci n-a stability daca e vb de contract aleatoriu sau nu, dar a
zis ca acel factor aleatoriu(daca obtine sau nu anularea testamentului), nu impiedica
instanta sa cerceteze daca este sau nu reclamanta reconventionala in masura sa obtina
reducerea prestatiei sale.
Si acum dupa aceasta solutie vin comentariile ce sunt foarte diverse si foarte
interesante.
Unii autori au intrevazut in aceasta solutie fie de-a dreptul altii mai pe ocolite, o
schimbare fundamentala de optica a jurisprudentei franceze si abandonare a conceptiei
in care leziunea nu e admisa in c aleatoii.Niciodata pana atunci principiul acesta n-a
fost pus la indoiala.
Concluzia mai sus mentionata e discutata in dr franez, care nu contine un text similar
art 1224 NCC deci ala ce se refera la leziune, iar in dreptul nostrum,solutia pare ca
inadmisibilia pt ca la noi txt spune expres ca leziunea nu poate fi invocata in
contractele aleatoriii. Daca oare o astfel de speta nu e vb de un principiu ce mai poate fi
modelat in timp ci e vb de un text expres care spune ca nu avem ce discuta.
Revenind la discutia din dr franvcez, pt a lamuri totusi natura raportului juridic, se
observa ca instanta franceza(casatia fr) in realitate nu a afirmat nicaieri ca in cazul din
speta contractul ar fi unul aleatoriu. De accea trebuie sa fim foarte atenti la formulari!
A zis numai ca aleatoriul ala, dar aleatoriul ati vazut ca poate privi multe lucruri nu
numai elementul aleatoriu din contractele ce poarta aceasta denumire, deci casatia fr nu
a afirmat ca contractul din speta e unul aleatoriu. E binecunoscut ca nu orice contract ce
contine un element care tine de hazard e unul aleatoriu.
Pornind de aici, alti autori au sustinut ca din contra fata de primii opinenti, din
motivarea hotararii din discutie, acesti autori zis ca “s-ar putea chiar deduce din
prezenta adverbului-exclusiv-citatat de casatiea fr ca aceasta condamna o asemenea
extindere-adica a reducerii prestatiilor in contractele aleatorii, admitand revizuirea
onorariului doar pentru ca aleatoriu, adica sansele de castig sau pierdere apasau doar
asupara uneia din partile contractante, fata ca de aici sa se poata deduce ca acel contract
ar fi aleatoriu. Deci ei zic ca daca a admis casatia sa se trimita cauza spre rejudecare
contractul nu e aleatoriu pt ca altfel trebuia respinsa cererea.
Alti autori au sustinut ca in speta, castatia franceza fara a a statua de o maniera
definitiva aspura naturii unui asemenea contract, a inteles sa afirme vointa sa de a
disocia puterea judecatorului de reducere in materie de remuneratie care tinde sa se
generalizeze de natura contractului, ce ramane astfel un element indiferent. Va
reamintesc ca asa cum am discutat de contractul de antepriza, acolo ca si in contractul
de mandat, onorariul antreprenorului/mandatarului, poate fi redus sau sporit de catre
instanta. Deci daca in materie de vanzare ea nu poate ea sa stabileasca pretul(ca
principiu), in materie de antepriza si mandat aceste lucruri sunt admise, pentru motivele
care le-am discutat deja la antrepriza.
Deci cei ce sutin aceasta a3a opinie, au zis ca tendinta aceea de a admite dreptul
instantelor de a cenzura remuneratiile in contract ar fi fost extinsa si la alte contracte
decat la cele la care s-a admis pana atunci. Admiterea acestui punct de vedere ar
insemna ca diviziunea in contacte aleatorii si comutative ar fi inutila, caci principala
ratiune a clasificarii e tocmai a admiterii sau nu a leziunii. La sinalagmatice
commutative e permisa, la aleatorii nu.
Un alt autor ce spune mult mai pertinent, ce sublineaza ca in cazul din speta contractul
nu e aleatoriu deoarece nu comporta sanse egale de catstig sau de pierdere, creeand o
realitate”o situatie in care unul si acelasi eveniment incert, determina castigul atat al
uneia cat si al celeilalte parti, ambele fiind perdante sau castigatoare impreuna.” Deci
iata ca acesta spune ca in speta nu sunt intrunite conditiile pentru ca sa se poata retine
in final ca este vorba despre un contract aleatoriu pentru ca nu exista acea caracteristica
cu totul specifica a asemenea contracte-sanse de castig sau pierdere. Dar cu asta
problema nu a fost rezolvata. Deci ce natura juridica are contractul asta?
Studenti: act sub conditie suspensiva in privinta obligatiei de plata a pretului /sau
mandat pentru ca se obliga sa castige procesul pentru A/comision(, de care proful zice
ca e tot de mandat)
Proful: Ceea ce trebuie sa dea unul si sa primeasca celalalt e determinat de la inceput-
prestatiile sunt determinate de la inceput. E un contract de mandat sub conditie
suspensiva in privinta platii onorariului. Daca castigul procesului se realizeaza,
obligatia de plata a pretului e obligatorie. Solutia curtii de casatie e corecta – instanta
are dreptul sa ajusteze suma platita de mandant in functie de prestatiile mandatarului.
Deci miza de a decide ca contractul e aleatoriu sau nu e importanta pentru a admite sau
nu leziunea.
Deci decisiva e opinia ultimului autor care sesizeaza ca asemenea contractelor de
comision cand partile catsiga sau pierd impreuna, si in aceasta situatie partile castiga
sau pierd impreuna.
Cursul 14 – 13.01.2014
Ultimul contract despre care discutam si pe care trebuie sa il pregatiti pentru examen.
In esenta, asa cum rezulta din dispozitiileart. 2009 NCC, este acel contract prin care o
parte numita mandant se obliga sa inchieie unul sau mai multe acte juridice pe seama
celeilalte parti numita mandat.
Prin urmare, din acest text de lege rezulta ca obietul principal al contractului de mandat
este incheierea de acte juridice prin intermediul unei alte persoane.
Inainte de a discuta despre aceasta definitie pe care o da NCC si care nu este cea mai
fericita. Sa vedem cum era definit contractul de mandat in VCC, pentru ca avem nevoie de
a urmari putin istoria institutiei pentru a putea intelege mai multel. Pentru ca asa cum vom
vedea, de pilda in sistemele de drept de inspiratie franceza, pe linia careia se inscrie si
dreptul civil roman, mandatul are ca obiect incheierea de acte juridice in numele si pe
seama altuia, sau numai pe seama altuia, atunci cand mandatul este fara reprezentare. Dar
daca veti consulta lucrari de specialitate si legislatia aferenta, de pilda cum este cazul
codului obligatiilor elvetian, veti vedea ca in acel sistem de drept, de pilda, prestatia pe
care si-o asuma medicul fata de pacient, sa zicem sa ii faca o operatie este contract de
mandat. In timp de in dreptul francez si in dreptul nostru, este un contract de antrepriza.
Si putem fi foarte mirati la prima intalnire cu astfel de situatie, in unele sisteme de drept
- mandatul se refera la incheierea de acte juridice si in alte sisteme de drept, cum este cazul
dreptului elvetian – mandatul poate fi si altceva, decat incheierea de acte juridice.
Sa vedem cum v-am propus, sa facem o incursiune in VCC, dupa care vom fi obligati sa
ne ducem in dreptul roman, ca sa vedem de unde decurge aceasta situatie unde exista asa
contradictii fundamentale.
In art. 1532 VCC, mandatul era definit ca fiind un contract in puterea caruia o persoana
se obliga fara plata a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit
imputernicirea. Definitia este foarte vaga, si la contractul de antrepriza antreprenorul
trebuie sa faca ceva si atunci ne intrebam ce trebuie sa faca unul si ce trebuie sa faca
celalalt. Explicatia acestei maniere de a defini contractul de mandat este cea din art. 1532
VCC, vine ca o reminiscenta a situatiei existente in dreptul roman.
In dreptul roman, intradevar, sistem in care nu era cunoscuta institutia reprezentarii. Ce
este reprezentarea? Acea institutie care permite unei persoane sa incheie acte juridice in
numele si pe seama altuia. Deci in alte cuvinte, de pilda, intre A si B survine o intelegere,
prin care A proprietarul unui imobil il imputerniceste pe B, ca in numele si pe seama lui
sa incheie un contract de vanzare cu C.
In aceasta ipoteza, reprezentarea permite lui B ca in numele si pe seama lui A sa incheie
contractul si contractul incheiat de B cu C, v-a avea ca parti pe A si pe C. deci efectele
contractului de vanzare se produc direct in persoana celui reprezentat, deci se leaga
raporturi juridice directe intre mandant si tertul cu care mandatarul incheie acte juridice.
Asta este institutia reprezentarii.
Va spuneam ca ea nu este cunoscuta in dreptul roman si in acest sistem de drept, pe
acele timpuri, contractul de mandat presupunea ca o persoana sa fec ceva pe seama unei
alte persoane, orice, !!! deci va rog sa retineti ca nefiind cunoscuta institutia
reprezentarii orice prestatie pe care o face o persoana pentru alta putea sa constituie
obiectul contractului de mandat cu o singura conditie, sa fie facuta prestatia cu titlul
gratuit.
Acest contract, ca si alte 2-3 contracte, era inclusa in categoria contractelor inchieiate
intre prieteni, deci contracte in care relatiile de prietenie primau erau contracte cu titlu
gratuit, deci orice se obliga sa faca o persoana pentru alta putea sa constituie obiectul
contractului de mandat. Deci in dreptul roman putea fi vorba de acte materiale: sa ii
carpeasca o haina, sa ii spele rufele, sau sa ii gereze afacerile: sa incheie un act juridic, sa
semneze actul pentru o alta persoana.
Deci putea fi vorba de acte juridice si de acte materiale, esential era insa ca acea
prestatie sa se faca cu titlu gratuit. Daca nu, de pilda, se angaja sa faca prestatiile
respective contra cost, sa ii spele hainele, sa ii croiasca un costum, atunci contractul era
de antrepriza, pentru ca era facut contra platii unui pret si era considerata o operatiune nu
prea onorabila, deci nu foarte ridicata ca si nivel al relatiilor sociale, spre deosebire de
mandat care era o situatie elevata sa ii zicem asa, de un ordin mai inalt.
Sigur ca de-a lungul timpului, lucrurile au evoluat si la romani, s-a considerat ca
mandatul este gratuit, ca mandatarul face ceva pentru celalalt cu titlul gratuit, dar ca este
posibil ca acela care este beneficiarul prestatiei mandatarului, cu titlu de recunostiinta, sa ii
dea ceva celuilalt, dar se considera ca asta nu era pret, asa cum se intampla in cazul
contractelor de antrepriza, ci este asa o bonificatie, o donatie.
Si lucrurile astea au durat pe toata durata cat a durat imperiul roman, pe urma stiti ca
imperiul roman s-a prabusit, dreptul roman a fost uitat, dar a fost reconsiderat si reluat in
vizor in evul mediu incepand din sec. XII, de pilda, in vechiul drept francez s-au reluat
conceptiile din dreptul roman, dar in privinta contractului de mandat, desi au trecut secole
bune de la momentul cand dreptul roman a elaborat conceptia despre care va spuneam, in
vechiul drept francez s-a considerat ca e valabil rationamentul din dreptul roman.
Deci, cu alte cuvinte, ca mandatul presupune ca mandatarul sa face ceva. Orice, fara
contra prestatie. De aici, conceptiile au fost preluate, chiar si in codul civil Napoleon, deci
in 1804 in Codul Civil Napoleon, conceptia dominanta, preluata de la Doma, unul din
precursorii Codului Civil Francez, un doctrinar bine cunoscut, impartasea aceasta
conceptie si ea a fost preluata de Codul Civil Francez din 1804, prin urmare s-a perpetuat
conceptia din dreptul roman.
La un moment dat, in 1837 un avocat pe nume Jean Baptiste D., a denuntat aceasta
conceptie ca fiind ipocrita si a spus: „Domnule nu exista nicio diferenta intre plata pe care
o face beneficiarul in contractul de antrepriza si asa zisa bonificatie pe carre o acroda
mandantul mandatarului ca recunostiinta pentru serviciile facute.” A zis ca este acelasi
lucru.
Asta pe de-o parte si pe de alta parte, a sustinut acest autor ca nu exista nicio diferenta
intre prestatiile materiale, care sunt caracteristice contractului de antrepriza si prestatiile de
ordin care pana atunci era o caracteristica a contractului de mandat.
Aceste conceptii au fost preluate sau acceptate de numerosi doctrinari din vremea celui
care a emis aceasta opinie, dar a durat peste o jumătate de secol pana cand practica
judicara franceza a acceptat si ea, deci o jumatate de secol pana s-a dumirit si a acceptat
ideile lui Jean Baptiste D. care erau cat se poate de logice si de coerente, admitandu-se ca
un contract de mandat poate sa fie si unul care este cu titlu oneros.
Si Codul Civil Napoleon si Codul Civil de la 1864 spuneau ca in principiu contractul de
mandat este gratuit dar admiteau ca poate fi si cu titlu oneros. Prin urmare se pune
problema diferentierii intre ceea ce face antreprenorul si ceea ce face sau trebuie sa faca
mandatarul. Si s-a ajuns la concluzia ca ceea ce trebuie sa faca antreprenorul este sa
presteze un serviciu sau sa realizeze o lucrare, pe cand mandatarul trebuie sa incheie/ isi
asuma obligatia de a incheia acte juridice in numele si pe seama mandantului. Deci aici a
intrevenit diferenta intre ceea ce constituie obiectul contractului de antrepriza si ceea ce
constituie obiectul contractului de mandat.
Si va intrebati cum stau lucrurile cu Dreptul Elvetian, unde va spuneam ca de
pilda, o operatie pe care o face medicul este contract de mandat?
Asta se justifica prin o reminiscenta din dreptul roman, cand Dreptul Elevetian se
considera ca este vorba despre un contract de antrepriza atunci cand obligatiile asumate de
prestator sunt obligatii de rezultat, deci cand isi asuma sa ajunga la un anumit rezultat, de
pilda, constructorul sa realizeze constructia, instalatorul sa face instalatiile.
Pe cand in cazul asa ziselor indeletnicirilor nobile, cum e cazul profesiunilor liberale,
medicina, arhitectura, artist, etc, obligatiile nu mai sunt de rezultat ci sunt doar de
mijloace. De exemplu: avocatul care angajeaza un proces nu isi asuma obligatia de
rezultat, de a castiga procesul si numai in acea ipoteza sa fie remunerat, sigur ca partile
pot deroga, dar in principiu, si acest lucru este valabil si in dreptul nostru si in dreptul
francez, avocatul nu isi asuma obligatia de rezultat ci doar de mijloace, deci sa faca toate
diligentele necesare si solutia nu o poate garanta.
Iata care sunt elementele/ motivele pentru care in Dreptul Elvetian se face diferenta
intre contractul de mandat, care are ca obecti prestatii care nu sunt de rezultat, astfel incat
prestatia pe care o face medicul evident ca nu este de rezultat, normal ca nu stie medicul
care va fi rezultatul unei operatii dificile pe care o face si pe acest considerent si pentru
consevcenta logica, ceea ce face medicul in Dreptul Elvetian este o operatiune specifica
unui contract de mandat. Aici este o chestiune aparte, specifica numai Dreptului Elvetian.
In celelalte sisteme de drept si in reglementarile internationale ceea ce se considera ca
constituie obiectul prestatiei mandatarului este incheierea de acte juridice pe seama
mandantului, deci dupa aceasta scruta incursiune, sa revenim la definitia pe care o da art.
2009 NCC: este contractul prin care o parte numita mandant se obliga sa incheie
unul sau maim ulte acte juridice pe seama celeilalte parti numite mandat. Pare corecta
definitia, o mai regasim si in alte reglementari, in Codul Civil Italian de unde se pare ca s-
a inspirat legiuitorul nostru si chiar si in reglementari internationale, cum este cazul
principiilor unidroa.
Dar cred ca aceasta maniera de a defini contractul de mandat nu este cea mai potrivita,
pentru ca esenta obligatiilor/ raporturilor juridice care se leaga intre mandant si mandatar
este faptul ca mandantul delega anumite puteri pe care el le are, le delega mandatarului.
Deci obiectul principal al contractului este o delegare de puteri de la mandant la mandatar.
Si aici, acest element ne permite sa face diferentierea operatiunilor specifice mandatului de
alte operatiuni cu care s-ar putea confunda.
De pilda, cand o persoana plateste gazul pentru vecinul care este plecat in strainatate,
incheie un act juridic cand face plata si plata este considerata a fi un act juridic. Dar
aceasta operatiune nu este una specifica mandatului, pentru ca nu exista o delgare de
putere. Ipoteza este ca se afla la domiciliul lui vecinu cand vine taxatorul de gaz si dorind
sa ii afce un serviciu vecinului ii plateste. este o gestiune de afacere. Deci incheie un
act juridic care nu este al sau, are dreptul sa fie despagubit, deci este o operatiune specifica
unei gestiuni de afaceri. Aici nu avem de-a face cu o delegare de putere.
Tot astfel cand un parinte exasperat de datoriile acumulate de fiul sau, ca sa scape de
rusine plateste datoriile fara sa il intrebe pe fiu, sigur ca daca l-ar intreba fiul ar spune
plateste si atunci ar fi o delegare de putere si am avea mandat, dar daca parintele face de
capul lui ca s-a enervat atat de tare incat nici nu il mai asculta pe cel care nu este cum
trebuie si face plata. Nu avem de-a face cu un mandat pentru ca nu exista o delegare de
putere. Aceasta delegare de putere in esenta este vorba despre exercitarea unei anumite
puteri pe care o are in plenitudinea ei cel care delega acea putere unei alte persoane:
vanzarea incheiata prin intermediul unui mandatar, proprietarul, vanzatorul ii delega
mandatarului puterea fie de a negocia pretul, fie ii spune el cat sa fie pretul dar il
imputerniceste el sa semneze in numele lui contractul de vanzare, dar efectele se vor
produce si in acest caz direct intre mandant, deci cel care a delegat puterea, si tertul cu
care mandatarul a incheiat contractul.
Va spuneam ca nu este cea mai fericita maniera de a defini mandatul, asta care o
regasim la art. 2009 NCC, pentru ca nu face nici un fel de referire la aceasta caracteristica
esentiala care este delegarea de putere.
Iata de pilda cum defineste Codul Civil Quebec mandatul, art. 2130:mandatul este
contractul prin care o persoana, mandantul da unei alte persoane, mandatarul, care
prin faptul acceptarii se obliga sa o exercite, ii da puterea de a o reprezenta la
incheierea unui act juridic cu un tert. Deci aici vedeti ca avem o referire directa si
expresa la o delegare de putere.
Dar sigur ca nu e atat de grav daca mai citim si sectiunea referitoare la reprezentare in
general,art. 1295 si urmatoarele NCC, ne putem da seama ca mandatul in esenta
inseamna o delegare de putere de la mandant la mandatar, care ii permite mandatarului, ca
in principiu, in numele si pe seama mandantului sa incheie unul sau mai multe acte
juridice.
!!! ceea ce trebui sa retinem in esenta , este faptul ca atunci cand mandatul este cu
reprezentare, deci cand mandatarul il prezinta pe mandant, deci cu alte cuvinte
tertul stie ca cel care semneaza actul nu o face pentru el, ci pentru altul, in acea
ipoteza avem de-a face cu o operatiune in 3 persoane: mandantul, mandatarul si
tertul cu care se incheie actul jurdic. Deci este un raport juridic triunghiular.
Sigur ca asa cum o sa vedem exista si institutia mandatului fara reprezentare. In
VCC, mandatul fara reprezentare nu era reglementat in mod expres el este reglementat in
NCC.
In cazul mandatului fara reprezentare, ne aflam in urmatoare situatie: A care este
proprietarul unui autoturism, doreste sa vanda bunul respectiv si din anumite motive nu
vrea sa se stie ca el este proprietarul bunului. Si acesta se intelege cu B, ca B sa incheie
contractul de vanzare cu C, dar contractul sa fie incheiat de C in numele lui. Deci actul in
aparenta are ca parti pe C si pe B, dar in realitate,cel putin in raporturile dintre A si B,
raporturile vor fi de mandat. Deci cu alte cuvinte este posibil ca elementul de reprezentare
sa fie ascuns din anumite motive, de pilda, daca o persoana care e reputata ca avand o
avere imensa doreste sa cumpere un imobil, sigur ca aici exista tentatia pentru vanzator
sa ridice pretul si atunci, pentru a contracara aceasta tendinta oarecum fireasca, de multe
ori potentatul respectiv va recurge la serviciile unui tert care incheie contractul pentru el,
el fiind un oarecare pretul va fi si el unul oarecare, deci nu unul exceptional. Iata ca exista
interese practice de a recurge la o asemena maniera de a proceda.
Sigur ca se poate intampla ca acest imprumut de nume, contract pretnom, imprumutare
de nume, poate sa aiba si scopuri ilicite: scopul de a se eluda o intredictie legala, actul in
aparenta este incheiat de cineva care are dreptul dar in realitate adevaratul beneficiar
este unul care este in situatia aceea, un strain care nu poate dobandi imobil in Romania
stie asta si printr-un om incheie contractul cu vanzatorul si devine astfel proprietar
ascuns. In astfel de ipoteze, la vedere, nu exista raporturi de reprezentare, dar sigur ca intre
cei 2, mandat si mandatar subzista obligatiile specifice contractului de mandat. Deci cu
alte cuvinte, mandatarul trebuie sa duca la indeplinire ceea ce si-a asumat, bineinteles asta
atunci cand operatiunea este legala.
In exemplul in care s-a recurs la aceasta forma de mandat pentru a eluda interdictia
legala a strainilor de a dobandi imobile, atunci toata operatiunea este ilicita, cauza
contractului este ilicta operatiunea este nula absolut, cu conditia sa fie dovedit, ca daca
nu e dovedit in aparenta proprietarul este mandatarul.
Trebuie sa stiti ca la ora actuala contractul de mandat in practica este unul foarte
raspandit, acum cand lumea se deplaseaza atat de mult, te poti duce oriunde in lume in
cateva ore, nu poti sa fi peste tot, comerciantii au nevoie de reprezentanti in mai multe
locuri si vor recurge la acest instrument juridic pentru a-si desfasura activitatile.
D.p.d.v. terminologic, sigur ca acest contract poarta denumire de contract de mandat,
dar tot contract se numeste si inscrisul care face dovada imputernicirilor mandatarului,
acel act se mai poate numi/ se numeste in practica imputernicire/ delegatie cand e vorba
despre actul pe care il prezinta avocatul in fata instantei si prin care isi dobandeste puterea
de il reprezenta pe cel care este parte in proces, in practica se mai numeste si delegatie.
!!! ceea ce mai trebuie sa precizam este faptul ca exista si alte operatiuni juridice care
poarta denumirea de mandat, dar care nu sunt contracte de mandat: mandatul
presedintelui republicii, nu este un contract de mandat, nu este supus regulilor pe care
le vom analiza, este supus regulilor de drept public, mandatul de deputat, de senator,
prefect, etc.
In cazul reprezentantilor legali ai societatilor comerciale sau ai asociatiilor fara scop
lucrativ, acestia mai sunt denumit mandatari ai societatii/ asociatiei respective, dar !!! va
rog sa retineti ca raporturile juridice dintre societate/ asociatie si acesti
imputernicisti legali nu sunt reglementate de regulile contractului de mandat, sigur
ca in parte regulile vor fi aceleasi.
Dar trebuie sa retineti ca atunci cand, de pilda se pune problema angajarii
raspunderii acestor reprezentati legali, raspunderea lor nu este una contractuala,
deci nu va fi intemeiata pe regulile de la contractul de mandat, ci va fi una delictuala.
De asemenea, mai exista mandatul reciproc al sotilor care au adoptat regimul
comunitatii de bunuri. Sotii se reprezinta unul pe altul, in afara de faptele de dispozitie cu
privire la imobile si aici se spune ca e vorba de un mandat, dar si aici e vorba despre o
reglementare care a decurs sau un report care decurge dinrect din dispozitiile legii, este
vorba despre o imputernicire pe care io acorda un sot celuilalt, deci asta este o
reglementare care decurge direct din dispozitiile legale care reglementeaza regimul legal al
comunitatii.
Mai pot exista raporturi de reprezentare judiciara, de pilda, atunci cand se pune
problema reorganizarii unei societati comerciale aflate in insolventa, in temeiul
dispozitiilor legii din 85/2006, instanta de judecata va numi un administrator al societatii
respective pe durata procedurii care se intemeiaza pe Legea 85/2006. Si acela desi spune
reprezentant/ mandatar al societatii in relitate el nu este imputernicit pe baza unui contract
de mandat, ci pe baza unei dispozitii a instantei de judecata.
Va spuneam ca la art. 1532 VCC, se preciza ca contractul de mandat este unul gratuit,
in NCC se precizeaza ca acest contract poate fi atat cu titlu gratui, cat si cu titlu oneros.
Art. 2010 NCCspune ca la ali.1 T1: contractul de mandat este cu titlu gratuit sau cu
titlu oneros. Si pe urma vine cu niste norme supletive si spune de pilda la T2 alin1: ca
atunci cand contractul se incheie intre 2 persoane fizice se prezuma ca este cu titlu
gratuit, dar ca atunci cand unul dintre cei doi este profesionist atunci prezumi ca este cu
titlu oneros.
La alin.2 se precizeaza ca: daca mandatul este cu tiltu oneros iar remuneratia
mandatarului nu este determinata prin contract, prin urmare contractul nu este valabil,
situatie in care ceea ce trebuie platit(remuneratia) va fi stabilit potrivit legii, uzantelor
ori in lipsa dupa valoarea serviciilor prestate de mandatar.
Ceea ce mai trebuie sa stim si acest luccru l-am amintit atunci cand am vorbit si despre
contractul de antrepriza, in contractul de mandat ca si in cel de antrepriza este posibil ca
instanta de judecata sa ajusteze remuneratia, daca nu corespunde cu valoarea prestatiei
efective, realizate de catre mandatar in numele si pe seama reprezentantului.
La art. 2011 se precizeaza ca: mandatul poate fi cu sau fara reprezentare.
La art. 2012, care titlul marginal se refera la puterea de reprezentare, se precizeaza
la alin.1 ca: daca din imprejurari nu rezulta altfel, mandatarul il reprezinta pe mandant
la incheierea actelor pentru care a fost imputernicit.
Deci, cu alte cuvinte, acest text vrea sa spuna ca norma supletiva este atunci cand nu
rezulta din continutul actului contrariul, mandatul este cu reprezentare, deci cu alte cuvinte
produce direct efecte in persoana mandantului, nu intai in persoana mandatarului si apoi in
persoana mandantului.
In ceea ce priveste capacitatea, sub regimul VCC si in Dreptul Francez si la ora actuala
se considera ca dat fiind faptul ca in cazul mandatului, mandatarul incheie acte in numele
si pe seama mandantului, se considera d.p.d.v. al capacitatii, mandantul este cel care sa
indeplineasca conditiile cerute de lege pentru validitatea unui act anume, nu si mandatarul.
De pilda, in dreptul francez si in dreptul nostru, reluandu-se conceptiile din dreptul
francez, s-a sustinut pana nu demult ca mandatarul (reprezentantul) poate fi si un minor
lipsit de capacitate de exercitiu. Sustinandu-se ca aici problema este ca mandantul isi
asuma riscul ca in cazul in care mandatarul nu isi indeplineste in mod corespunzator
obligatiile, sa aiba dreptul la o reparatie mai redusa decat in cazul in care ar avea
reprezentantul/ mandatarul deplina capacitate de exercitiu.
In aceasta privinta, NCC a transat lucrurile si bine a facut, precizant la art.1298 NCC
ca: in cazul reprezentarii conventionale, atat reprezentatul cat si reprezentantul trebuie
sa aiba capacitatea de a incheia actul pentru care reprezentarea a fost data.
Deci, cu alte cuvinte, se impune ca reprezentantul (mandatarul) sa stie exact ce face.
Deci teza sustinuta in dreptul francez ca poti sa delegi ca mandatar o persoana complet
lipisita de capacitate de exercitiu, nu mai poate fi sustinuta. Aici este o opozitie fireasca,
pentru ca altfel se ajunge la incheierea unor acte juridice care de la bun inceput sunt
afectate de anumite elemente care pot duce la invalidarea lor.
In ceea ce priveste viciile de consimtamant in cazul contractului de mandat, art. 1299
NCC, vedeti ca anumite dispozitii care sunt aplicabile in cazul contractului de mandat, nu
le regasim la art. 2009 si urmatoarele care se refera in mod expres la contractul de mandat,
ci le regasim la capitolul la reprezentare in general, care poate fi nu numai contractuala
ci poate fi legala sau judiciara, ci aici la art. 1299 spune ca: contractul este anulabil
atunci cand consimtamantul reprezentantului este viciat.
Deci, cu alte cuvinte, daca o persoana incheie un contract de vanzare prin intermediul
unui mandatar si consitamantul acestuia a fost viciat sa zicem prin dol/ eroare, anularea
contractului survine in temeiul faptului ca a fost viciat consimtamantul reprezentantului.
T2 spune ca: daca viciul de consimtamant priveste elemente stabilite de reprezentat,
contractul este anulabil numai daca vointa acestuia din urma a fost viciata. Daca de
pilda, a fost el in eroare cu privire la o eroare esentiala si el a spus mandatarului sa
incheie actul respectiv in conditiile cu tare si cu tare, atunci se ia in considerare vicierea
consimtamantului reprezentatului, pentru ca asa a fost cea care a stat la baza incheierii
actului respectiv.
In ceea ce priveste forma imputernicirii, potrivit art. 1301 NCC: in situatia in care legea
impune o anumita forma ad validitatem, actului incheiat prin intermediul mandatarului
si contractul de mandat trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii.
Cu alte cuvinte, daca obiectul unei vanzari il constituie un imobil, este supus ad
validitatem formei autentice, daca se incheie vanzarea prin mandatar, in acea ipoteza
mandatul trebuie si el sa fie incheiat in forma autentica pentru ca altfel este nula intreaga
operatiune. Deci chiara daca se incheie vanzarea in forma autentica, daca mandatul a fost
dat sa zicem printr-un act sub semnatura privata, intreaga operatiune este nula pentru ca nu
sunt indeplinite conditiile cerute de lege ad validitatem.
La art. 1303 NCC, care se refera la titlul de interese spune ca: contractul incheiat
de un reprezentant aflat in conflict de interese cu reprezentatul, poate fi anulat la
cererea reprezentatului, atunci cand conflictul era cunoscut sau trebuia sa fie cunoscut
de contractant la data incheierii contractului.
Deci, cu alte cuvinte, ideea este ca atunci cand exista o situatie in care interesele
mandatarului ar putea fi diferite de cele ale mandantului si a reprezentatului, in acea
ipoteza reprezentatul poate cere anularea, dar conditia este ca tertul cu care mandatarul a
incheiat actul pe numele si in seama mandatarului sa fi cunoscut aceasta situatie.
Si atunci ne vine in minte art. 1654 NCC care se refera la incapacitatile in materie
de vanzare, unde este vorba despre conflicte de interese, conflictul intre mandatar si
mandant. Acolo se spune ca este vorba despre o incapacitate, fiind vorba despre o
incapacitate, intrebarea care se pune daca anularea care poate fi ceruta in cazul unei
asemenea vanzari si a unui asemenea conflict, fara ca tertul (cumparatorul) sa fi cunoscut
profitul de interese.
Se poate pune problema unui conflict intre aceste 2 texte de lege, ca vedeti potrivit
reglementarii de la art. 1303 o conditie a anularii este ca tertul sa fi cunoscut conflictul de
interese intre reprezentant si reprezentat, pe cand la art. 1654 NCC cel putin in mod
expres aceasta cerinta nu este formulata. Este incorect acest articol sau cum rezolvam
problema?
Putem sa apelam la raportul din reglementarea generala care este cea din art. 1303, deci
in general asta este situatia, deci trebuie ca tertul sa fi cunoscut conflictul de interese, pe
cand in cazul vanzarii care are o reglementare speciala se aplica dispozitiile art. 1654.
Deci cu alte cuvinte, fiind vorba despre o incapacitate, nu mai are nicio importanta daca
tertul a cunoscut sau nu ca exista conflictul de interese.
Ceea ce mai lamureste NCCsi lucrul asta il face la art. 1304 este problema contractului
incheiat cu sine insusi, sau a dublei reprezentari. Cand este vorba de un contract incheiat
cu sine insusi, de pilda, in situatia in care A este imputernicit de B sa vanda un bun si B
incheie actul respectiv atat in calitate de reprezentant al lui A si in numele si pe seama lui
A, care e proprietarul si vanzatorul, cat si in numele lui care este cumparatorul.
Deci intr-o astfel de ipoteza aceasi persoana consimte atat pentru vanzator cat si pentru
cumparator. Existau anumite discutii in doctrina ca nu era rezolvata problema legislativ,
sub vechea reglementare, sub noua reglementare se precizeaza in mod evident ca in cazul
cand un contract a fost incheiat cu cine insusi, in numai propriu, este anulabil numai la
cererea reprezentatului, cu exceptia in care reprezentantul a fost imputernicit expres in
acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat in asemenea mod incat sa se
excluda posibilitatea unui conflict de interese.
De pilda, A care in exemplu dat mai sus, am spus ca l-a imputernicit pe B sa vanda un
bun in numele si pe seama lui, ii spune contractul se va incheia cu pretul X si in conditiile
cu tare. Si B se presupune ca incheie contractul cu sine insusi, respectand conditiile. In
aceasta ipoteza, conflictul de interese este eliminat, nu mai are nicio ratiune sa se obtina
anularea contractului, pentru ca interesel mandantului au fost lezate cu nimic.
Tot asa stau lucrurile si in cazul dublei reprezentari, cand exista dubla reprezentare:
cand A in imputerniceste pe B sa ii vanda un anumit bun, iar C il imputerniceste tot pe B
sa cumpere in numele si pe seama lui un anumit bun. Deci si aici aceasi persoana da
consimtamantul ,dar de asta data pentru vanzator, in nunmele si pe seama asta si pe de alta
parte consimtamantul pentru cumparator, in numele si pe seama acestuia. Si in aceasta
ipoteza rezolvarea este cea care este prevazuta in cazul contractului incheiat cu sine insusi,
ratiunea fiind aceasi.
Mandatul cu reprezentare
In ceea ce priveste forma acestui contract, art. 2013 NCC spune ca contractul de
mandat poate fi incheiat in forma scrisa, autentica ori sub semnatura privata sau
verbala. Acceptarea mandantului poate rezulta si din executarea sa de catre mandatar.
Ce vrea sa spuna teza intai a acestui text de lege?
Vrea sa spuna ca acest contract nu este supus niciunei forme ad validitatem, ca
principiu, am vazut ca exista exceptii, in cazul in care mandatul se refera la un contract
care trebuie incheiat ad validitatem in forma autentica, atunci si mandatul trebuie sa
imbrace acea forma dar in principiu, daca legea nu contine astfel de exceptii atunci
mandatul poate fi incheiat in orice forma, inclusiv verbal.
Mai precizeaza textul si lucrul acesta este util, ca acceptarea din partea mandatarului
poate rezulta din executarea mandatului incredintat. De pilda, in pactica o sa vedeti ca
de multe ori se prezinta o procura din care rezulta manifestarea de vointa a mandantului
de a imputernici pe o alta persoana sa incheie un act anume, contract de locatiune sa
spunem si in contractul respectiv adica in actul respectiv nu exista si manifestarea de
vointa a celui imputernicit, decat rareori semneaza si mandantul si mandatarul.
Si intr-o astfel de ipoteza vine teza a doua a art. 2013 alin. 1 si precizeaza ca:
executarea din partea mandatarului echivaleza cu acceptarea mandantului.
Este logic sa fie asa, deci orice discutie este eliminata, deci procura care este o
manifestare unilaterala de vointa din partea mandantului: zice il imputernicesc pe cutare si
pe cutare dar din ea nu rezulta si acceptarea din partea mandatarului, valoreaza oferta de
acceptare si faptul ca trece mandatarul la executare intocmai, in consonanta cu ceea ce a
fost imputernicit, echivaleza in mod logic cu acceptarea mandatului, deci operatiunea este
valabila.
In alin. 2 se spune ca: mandatul dat pentru incheierea unui act juridic supus potrivit
legii unei anumite forme trebuie si el sa fie incheiat in forma respectiva. Deci se reiau
dispozitiile pe care le-am citat in materie de reprezentare, aici e oarecum redundant
codului civil pt ca repeta ceea ce a mai spus.
La art. 2014 care se refera la acceptarea tacita se spune la alin. 1: ca in absenta unui
refuz neintarziat, mandatul se considera acceptat daca priveste actele a caror incheiere
intra in exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta si-a oferit serviciile in
mod public, fie direct mandantului. Deci avem de a face cu o reglementare derogatorie de la dreptul comun! care spune
ca in principiu ca tacerea nu echivaleaza acceptare. Iata ca, in aceasta ipoteza sau in aceste
ipoteze, la care se refera in mod expres art. 2014, deci cand e vorba despre un mandatar
profesionist, daca nu zice nimic, i se face oferta si el nu zice nimic si este profesionist in
domeniul respectiv se considera ca a acceptat, tot astfel si atunci cand si-a oferit serviciile
direct sau in mod public mandantului, tot asa, daca tace inseamna ca oferta facuta de
mandant a fost acceptata, deci produce efecte contractul.
Art. 2015 din NCC complineste o lipsa a reglementarii anterioare care nu continea
nicio dispozitie referitoare la durata mandatului si spune acest text din NCC art.
2015 ca: daca partile nu au prevazut un termen, contractul de mandat inceteaza in 3 ani
de la incheierea lui.
!!Sigur ca aici trebuie sa fim atenti daca, de pilda, obiectul mandatului l-a constituit
incheierea unui contract de donatie, sa spunem, si mandatarul si-a indeplinit obligatia la
doua luni de la data incheierii contractului, evident ca contractul si-a epuizat efectele deci
nu se mai pune problema valabilitatii lui timp de 3 ani. In ipoteza examinata toate efectele
contractului s-au epuizat, astfel incat nu se pune problema executarii lui pe durata aceasta
de trei ani.
Textul se aplica atunci cand e vorba de contracte care se pot aplica pe o duratata mai
lunga de timp si atunci norma supletiva, deci daca partile nu au prevazut altfel, este
aceasta ca acel contract este incheiat pe o durata de trei ani.
!!!Art. 2016 NCC si aici va rog sa fiti foarte atenti pentru ca o sa vedeti ca se pun
probleme in practica judiciara Alin. 1 spune ca: mandatul general il autorizeaza pe
mandatar sa efectueze numai acte de conservare si de administrare. Alin. 2 vine cu precizarea ca: pentru a incheia acte de instrainare sau grevare,
tranzactii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori
pentru a intenta actiuni in justitie, precum si pentru a incheia orice alte acte de
dispozitie, mandatarul trebuie sa fie imputernicit in mod expres. Sa vedem cum sunau dispozitiile VCC in materie si cum au fost receptionate dispozitiile
acestuia in practica judiciara. E vorba in mod surprinzator oarecum despre o decizie a
Sectiei Penale a ICCJ., nu radeti ca s-a pus o problema, situatia a fost urmatoarea: un notar
a fost condamnat penal pe motiv ca nu a respectat dispozitiile dintr-un mandat, o sa
vedem cum suna mandatul respectiv.
Problema care se punea, era daca e vorba despre un mandat general care da dreptul
numai la acte de administrare si de conservare, sau era vorba despre un mandat special
care dadea dreptul si la acte de dispozitie.
Nefericitul notar a instrumentat un act de dispozitie, un contract de vanzare si instanta
penala a considerat ca acel contract era unul care continea un mandat general nu unul
special, deci care nu dadea dreptul la instrainare. O sa vedem ce e cu solutia asta, dupa ce
vom vedea cum sunau dispozitiile din contract si dupa ce vom vedea ce spunea VCC si in
aceasta privinta o sa vedem ca asa cum suna art. 2016, mai ales alin. 1 poate da nastere la
confuzii.
Deci din acest text alin. 1 art. 2016 rezulta ca: un mandat general nu poate fi decat
unul care da dreptul mandatarului sa faca decat acte de conservare si de
administrare, ceea ce cred ca nu este chiar asa!!! O sa vedem.
Dar sa vedem cum suna VCC in aceasta privinta, zicea asa: art 1535 C.C de la 1864:
Mandatul este special pentru o afacere sau pentru oarecare anume afaceri, ori este
general pentru toate afacerile mandantului. Textul urmator, art. 1536 suna in felul
urmator: Mandatul conceput in termeni generali cuprinde numai actele de administrare.
Se subintelege ca actele de conservare, pentru ca actele de administrare sunt mai grave
ca si actele de conservare!
!!Cand e vb de instrainare, ipoteca sau de facerea unor acte ce trec peste
administrarea ordinara mandatul trebuie sa fie special.
!!Ceea ce trebuie sa remarcam este faptul ca in doctrina, inclusiv in doctrina noastra, si
inca de la Dimitrie Alexandrescu, s-a subliniat ca nu se confunda mandatul general despre
care vorbeste art. 1535 VCC cu mandatul conceput in termeni generali, sunt lucruri
diferite.
Mandatul general este un mandat care se refera la toate actele pe care le-ar putea
incheia mandantul.
Si mandatul conceput in termeni generali este mandatul din care nu rezulta ca
mandatarul este imputernicit sa incheie actul cutare, cutare si cutare, ci suna numai
ceva de genul: eu, A il imputernicesc pe Bunului, sa gereze afacerile mele, atat, acesta
este un mandat conceput in termeni generali.
Deci nu rezulta din cuprinsul lui ca are dreptul mandatarul sau ca este imputernicit sa
incheie vanzarea X cu privire la imobilul cutare sau acte de vanzare sau acte de imprumut,
etc. Deci s-a subliniat, si pe buna dreptate in doctrina, si in doctrina franceza si in doctrina
noastra, ca mandatul general nu se confunda cu mandatul conceput in termeni
generali si sa vedem ce a facut ICCJ, adevarat Sectia Penala, da sigur ca daca era o
problema de drept civil trebuia rezolvata de aia care au habar de dreptul civil, eu nu ma
apuc sa rezolv probleme de drept penal pt ca habar nu am. Daca am o astfel de problema
apelez la unul care stie despre ce e vorba. Sigur ca aici este si culpa notarului care trebuia
sa se intereseze mai serios despre ce este vorba ca s-a trezit condamnat bietul notar si in
opinia mea in mod nevinovat!
Mandatul suna in felul urmator: era vorba despre o procura autentificata incheiata de
accelasi nefericit notar. Deci situatia era urmatoarea: doi soti, sa zicem A si B, erau
coactionari la o societate comerciala. La un moment dat, doamna deci sotia, a dat o
imputernicire surorii ei si imputernicirea suna in felul urmator: Mandatara a fost
imputernicita si va rog sa fiti atenti sa administreze Firma X, deci aia la care erau asociati
sotii. Si acum citez: “cum va crede de cuviinta ca este profitabil pentru aceasta” In
continuare a retinut instanta penala - procura respectiva, desi a fost intitulata procura
speciala spune instanta, a avut caracterul unei procuri generale de administrare si
gestionare a afacerii, mandatara fiind imputernicita sa administreze firma si sa efectueze
numeroase activitati in numele mandantei, respectiv, si acuma atentie mare: sa angajeze
personal la pensiune, era o pensiune obiectul societatii respective, sa incheie contracte de
aprovizionare, sa incheie contracte de inchiriere si de imprumut, sa faca plati, sa incaseze
bani, sa contracteze credite bancare, sa aduca modificari actelor constitutive. In procura se
mai mentioneaza ca mandatara va putea incheia contacte de vanzare cumparare autentice
prin care sa cumpere si sa vanda imobile pe teritoriul Romaniei, in conditiile cele mai
avantajoase pentru societate. Deci asa suna mandatul!
Deci vedeti, aici problema e daca avea voie sa vanda sau nu, sigur ca acuma de pilda
operatiuni cum sunt cea de a face imprumuturi sau de a incheia contracte de inchiriere
depinde pe ce durata puteau fi incheiate contractele, stim ca locatiunile pe o durata mai
mare de 5 ani, dupa un text din NCC sau de 3 ani dupa altul, si vedeti care e miza, ca ar
trebui sa stim exact pentru ca intr-o ipoteza poti fi condamnat sau nu, sunt acte de
dispozitie nu sunt acte de administrare si de conservare.
Pe urma situatia a devenit si mai interesanta, pt ca si sotul sotiei care daduse
imputernicirea respectiva i-a dat o imputernicire similara, deci identica. Intre timp sotii s-
au certat, au ajuns la cutite. Domnul a plecat prin strainatate si profitand de aceasta
situatia mandatara a solicitat-o pe un notar sa ii incheie un contract de vanzare intre ea,
mandatara si mama ei deci mama mandatarei si mama sotiei care s-a certat cu sotul si sigur
ca pretul a fost unul de nimic dar respectand grila notarilor. S-a incheiat acel contract,
sotul cand a aflat sigur ca s-a enervat si a facut plangere penala si de aici a inceput toata
tevatura.
In prima instanta, au fost condamnate cele doua surori, deci si mandatara si mandanta ca
l-au fraudat pe sotul care lipsea, a fost condamnat si notarul pentru ca a instrumentat actul,
care nu ii permitea sa instrumenteze un contract de vanzare cumparare, pentru ca in opinia
instantei era vorba despre un mandat general care nu dadea dreptul la incheierea unor acte
de dispozitie. Se face recurs, sotii se impaca, deci nu mai e nimic de discutat despre
sanctiuni penale, ca acolo plangerea prealabila era o conditie de condamnare si ramane
notarul in offside, singurul care este condamnat pe aceste temeiuri.
Si aici se tot reia, sigur ca pe langa idea potrivit careia ar fi fost vorba despre un mandat
general, care nu ar fi dat dreptul notarului sa instrumenteze un act de dispozitie, pentru ca
fiind profesionist trebuia sa stie si sa nu faca lucrul acesta si se mai ataseaza si ideea ca s-a
vandut pe un pret care era mult mai mic decat pretul real. Sigur ca asa era dar aceea este o
alta problema, deci nu afecteaza motivul principal pentru care a fost condamnat notarul, in
conditiile in care pretul se inscria in Grila Notarilor era acceptabil actul respectiv.
Stiti ca exista o Grila a Notarilor, pe baza unor expertize reinnoite annual, ne spune: in
zona cutare valoarea cea mai mica este X si nu pot partile sa incheie adica notarii nu
instrumenteaza actele de dispozitie decat incepand de la valoarea respectiva in sus. Asta a
fost si situatia aici.
Si acuma problema care se pune este daca aceste mandate, ca erau doua, erau
unele generale sau erau unele concepute in termeni general sau si una si alta?
Deci cu alte cuvinte daca nefericitul notar a fost condamnat pe drept sau nu?
!!!Deci va rog sa retineti ca mandatul este special si in ipoteza in care se refera la o
anumita operatiune, deci sa vanda bunul cutare eventual pe pretul cutare, dar si in
ipoteza in care spune: sa vanda, sa faca imprumuturi, ati vazut chiar sa modifice acte
constitutive, alea-s dispozitii care sunt specifice unui mandat special. Deci vedeti confuzia care a facut-o instanta penala si toate partile implicate, pentru ca
apararea nu a zis nimic despre treburile astea, aici trebuia stabilita natura juridica exacta a
mandatelor respective. Deci pe de o parte, intr-adevar exista elemente ale unui mandat
general, partea care se refera la administrarea si gestionarea societatii, acolo este vorba
despre un mandat general, deci conceput in termeni generali, dar pentru celelalte
operatiuni: cum este plata, imprumutul, sa incaseze bani, acestea sunt acte de dispozitie,
nu mai sunt de administrare, deci in privinta asta avem de a face cu mandat special.
Deci mandatul special poate fi si unul general, ce il impiedica d.p.d.v. legal pe
mandant sa spuna: cutare are voie sa vanda, sa cumpere, sa enumere toate operatiunile ce
le poate face, sau sa zica la modul general: in numele si pe seama mea poate incheia acte
de dispozitie in conditiile pe care le va fixa, asta este un mandat general, asa cum crede
NCC la art. 2016 alin. 1???
Deci vedeti ce consecinte dramatice pot sa decurga din intepretarea eronata a unui text
de lege. Aici legiuitorul nostru nu a inteles despre ce este vorba, deci nu exista o
incompatibilitate intre mandatul general si mandatul special, deci un mandat special,
sau care contine mai multe operatiuni, sau in general ii da dreptul mandatarului sa faca
acte de dispozitie in numele si pe seama mandantului poate fi inclus intr-un asemenea
contract.
Cuvantul acesta: “expres” este preluat din CC Francez si acolo intelesul este de
mandat special!!! Deci nu de manifestare de vointa directa, deci confuzia este si
terminologica, deci aici legiuitorul trebuia, trebuia peste tot sa studieze calumea problema,
pentru ca intradevar suntem tentati sa credem ca este vorba despre mandatul expres in care
zic: vezi ca ai voie sa faci vanzarea X, ori nu despre asta este vorba, este vorba despre un
mandat special care se poate referi la mai multe operatiuni sau in general sa zica: are
dreptul sa faca acte de dispozitie cu privire la bunurile mele.
De ce nu ar fi valabil un astfel de act si de ce un astfel de mandat ar fi unul
general?
Adica mai exact trebuia sa spuna NCC cum spunea si VCC: un mandat conceput in
termeni generali, deci din care nu rezulta ce anume operatiuni, fie ca e vorba de una, doua,
trei, sau in general anumite operatiuni, dar care sunt expres indicate in act, un mandat de
genul acela poate fi general, deci sa ii dea dreptul mandatarului sa incheie orice act de
dispozitie daca asa a vrut mandantul, nu il impiedica nimeni pe mandant sa dea o astfel de
imputernicire.
!!!Deci aici va rog sa fiti foarte atenti, aici va reveni practicii judiciare si sigur ca
doctrina habar nu are, merge inainte fara nicio problema, cel putin pana acuma, dar
vedeti ce lucruri grave se pot intampla.
Si vedeti ca sunt transate problemele de instanta penala si aceasta tendinta de a transa
problemele care sunt de stricta specialitate, fara a te interesa despre ce este vorba si aici
primul vinovat e notarul pentru ca el a cazut aici ca musca. Ati vazut, soti s-au impacat si
si-au vazut de treaba si notarul a ramas singurul care a ramas sa traga ponoasele de pe
urma acestei operatiuni, sigur ca acuma asta este discutia in legatura cu mandatul, sigur ca
operatiunea era cu totul ilegala, dar aia era problema de raspundere a mandatarului pentru
executarea mandatului, pt ca spunea si in contractul de mandat: sa vanda in conditii
avantajoase pentru societate, deci nu oricum, si chiar daca nu scria: obligatia lui
contractual era sa execute cu buna- credinta contractul, deci sa vanda la un pret acceptabil,
nu sa vanda mamei, deci sa profite cele doua surori si ala sotul, sa ramana pe dinafara. Dar
aici este o alta problema, acolo sigur ca se putea pune problema unor operatiuni
frauduloase, dolosive, sanctionabile penal sau nu ca habar nu am dar d.p.d.v. al
dreptului civil, problema care trebuia rezolvata si de care a depins in mod esential
condamnarea notarului a fost natura juridica a mandatului si in lumina NCC, cam
intunecata lumina, vedeti ca acuma s-a pierdut sensul, daca nu ne ducem la, vedeti ca este
mai luminos VCC in acesta privinta pentru ca acolo se facea distinctia si o faceau si
doctrinarii, sigur ca era vorba de Dimitrie Alexandrescu si altii de talia asta, nu de unii
care comenteaza orice, ca si astia de la TV la care le spune parerologi.
!!!Deci va rog sa retineti ca un mandat special poate fi general, deci sa ii dea
dreptul mandatarului sa incheie orice act de dispozitie, in numele si pe seama
mandantului, dar avem dificultati de interpretare, ca daca interpretam strict literar, art.
2016 alin. 1 si alin. 2 avem probleme, deci aici a se evita interpretarea literara a textului.
Care ar fi un exemplu de mandat general referitor la un act de dispozitie, cum ar
suna?
“Imputernicesc pe mandatar sa incheie orice act de dispozitie, administare si
conservare cu privire la bunurile mele” deci orice acte.
Ca daca zicem numai acte de dispozitie, atunci n-ar avea voie sa faca acte de
administrare, ca asta nu e un mandat conceput in termini generali, ci in termeni din care
rezulta ca are voie sa incheie doar acte de dispozitie, deci trebuie sa fim foarte atenti la
sensul propozitiei. Sigur ca aici depinde si de notarul care instrumenteaza sau cel care
intocmeste actul, daca ala nu prea are idei precise de acolo pot decurge anumite probleme,
dar alea sunt de interpretare, de a stabilii care a fost vointa reala a partilor.
Dar mie mi se pare ca un mandat special poate fi general. Ca ati vazut, prin acest
mandat si nu s-a pus in disctutie ca nu e valabil mandatul. S-a zis ca putea inclusiv sa
modifice actele constitutive alea societatii poi ala e un act de dispozitie sau sa vanda
immobile ale societatii sau alte imobile. Deci, aici avem elemente ale unor mandate
special sau un mandat special care e mai extins. Deci din moment ce sunt enumerate actele
de dispozitie pe care le poate incheia mandatarul, mandatul devine special.
Deci a nu se confunda mandatul care se refera la o singura operatiune sau la doua,
trei, anume determinate cu mandatul care da dreptul. Asa cum a fost cazul intr-o speta
solutionata de Casatia Franceza: in care un parinte l-a imputernicit pe fiul lui sa ii vanda
bunurile mandantului, deci a tatalui, in conditiile pe care el le vrea dar i-a dat aceasta
imputernicire si ea a fost considerata valabila d.p.d.v. legal, discutia purtandu-se in sensul
ca este vorba despre un mandat special, deci perfect valabil.
La alin. 3 art. 2016 se spune ca: Mandatul se intinde si asupra tuturor actelor
necesare executarii lui, chiar daca nu sunt precizate in mod expres. De exemplu: daca un avocat este imputernicit sa il reprezinte pe un anume justitiar, sa
redacteze, sa zicem, actiunea si sa-l reprezinte in justitie, chiar daca in cuprinsul
angajamentului nu se spune nimic, avocatul pentru ca numai asa isi poate aduce la
indeplinire obligatiile, de pilda are dreptul sa citeze martori care trebuie sa fie platiti de
mandant pentru ca in numele si pe seama lui se fac cheltuielile respective. Deci chiar daca
nu l-a imputernicit in mod expres mandantul pe mandatar sa angajeze astfel de cheltuieli,
necesitatea de a administra probe este evidenta, si in aceasta ipoteza mandatarul are
dreptul ca in mod legal sa il angajeze pe mandant facand aceasta operatiune chiar daca
nu e stipulata in mod expres in contract. Dar aici sigur ca, de la caz la caz, se apreciaza
daca actul principal cu care era imputernicit mandatarul este legat de alte acte care in mod
necesar trebuie indeplinite pentru a se aduce la indeplinire acea obligatie.
Efectele contractului de mandat cu reprezentare! Obligatiile
mandatarului.
Din acest p.d.v., deci al obligatiilor mandatarului, trebuie sa avem in vedere atat
reglementarile referitoare la reprezentare in general, mai exact textele art. 1309, 1310,
1311, 1312, 1313, cat si dispozitiile referitoare la contractul de mandat.
Astfel la art. 2017 alin. 1 se precizeaza ca: mandatarul nu poate sa depaseasca limitele
stabilite prin mandat, pentru ca e vorba despre un contract prin care va spuneam ca se
delega anumite puteri din partea mandantului catre mandatar, este logic ca mandatarul sa
nu poata indeplini legal decat ceea ce i-a delegat mandantul.
Art. 1309 NCC, deci din materia reprezentarii, spune la alin. 1: Contractul incheiat
de persoana care actioneaza in calitate de reprezentant, adica de mandatar, insa fara a
avea imputernicire sau cu depasirea puterilor conferite, nu produce efecte intre
reprezentat adica mandant si tert.
La alin. 2 se spune ca: Daca insa, prin comportamentul sau, reprezentatul l-a
determinat pe tertul contractant sa creada in mod rezonabil ca reprezentantul are
puterea de a-l reprezenta si ca actioneaza in limita puterilor conferite, reprezentatul nu
se poate prevala fata de tertul contractant de lipsa puterii de reprezentare.
E vorba despre ceea ce se numeste mandatul apparent. Aici ceea ce observam este
faptul ca din dispozitiile art. 1309 alin. 2 rezulta ca legiuitorul roman a adoptat in privinta
mandatului aparent o conceptie mai veche, care a cam fost abandonata de cateva decenii in
alte sisteme de drept, conceptie care considera si iata legiuitorul nostru considera si la ora
actuala ca mandatul aparent, functioneaza sau consecintele mandatului aparent sunt
aplicabile doar atunci cand ii este ceva imputabil mandantului.
Ori va spuneam ca in conceptiile mai noi, ceea ce conteaza este sa existe o anumita
aparenta, indiferent daca este ceva imputabil sau nu mandantului, important este ca tertul
care a incheiat actul respectiv a avut temeiuri legitime sa se increada in aparenta creata de
existenta unui mandate, care in realitate nu exista sau in existenta unor puteri pe care
mandatarul nu le avea.
Deci aici cred ca reglementarea este deficitara, pentru ca pot exista astfel de situatii
in care nu este nimic imputabil mandantului si aparenta sa existe oricand este vorba despre
aplicarea principiului Error Comunis Facit Ius - Eroarea comuna si invincibila, care este in
mod expres consacrat in art. 17 NCC: ceea ce conteaza este aparenta, nu daca este
imputabila aparenta cuiva anume.
Deci aici cred ca solutia ar fi o modificare legislativa, cand se va trezi legiuitorul dar de
aici rezulta ca mandatarul nu poate face alte acte, decat cele cu care a fost
imputernicit.
Si exista exceptia situatiilor cand exista un mandat aparent, cand s-au depasit limitele
puterilor sau cand s-au incheiat actele fara imputernicire, consecintele sunt cele prevazute
la art. 1310 NCC care spune ca: Cel care incheie un contract in calitate de reprezentant,
adica mandatar, neavand imputernicire ori depasind limitele puterilor care i-au fost
incredintate, raspunde pentru prejudiciile cauzate tertului contractant in care s-a
increzut, cu buna- credinta in incheierea valabila a contractului.
Deci cu alte cuvinte, intr-o astfel de ipoteza nu se leaga raporturile intre mandant si tert,
contractul nu produce efecte intre acestia, dar mandatarul care si-a incalcat obligatiile
contractuale prevazute la art. 2017 alin. 1 NCC este tinut sa raspunda. Sigur ca raspunde
si fata de tert, daca a suferit un prejudiciu cat si fata de mandant daca a suferit un
prejudiciu.
Potrivit art. 1311 NCC: in cazul in care s-a incheiat de catre mandatar un act fara a
avea imputernicire sau cu depasirea limitelor, mandantul, sau cel in numele caruia s-a
incheiat actul in aceste conditii, are dreptul de a ratifica actul, adica de a confirma actul
respectiv.
Deci, cu alte cuvinte, chiar daca contractul a fost incheiat in conditii nelegale, deci cu
depasirea sau fara imputernicire, nimic nu-l impiedica pe cel in numele si pe seama caruia
a fost incheiat actul sa il confirme, deci sa ii dea efecte.
Efectele se produc retroactiv art. 1312, nu cum a crezut legiuitorul nostru in art. 1683 ca
se produc numai pt viitor.
Alin. 2 art. 2017: Cu toate acestea, deci prin exceptie de la regula de la alin. 1 care ne
spune ca: mandatarul trebuie sa respecte limitele puterilor care i-au fost conferite, deci
prin exceptie, spune alin 2: el, adica mandatarul se poate abate de la instructiunile
primite, daca ii este imposibil sa il instiinteze in prealabil pe mandant si se poate
prezuma ca acesta ar fi aprobat abaterea daca ar fi cunoscut imprejurarile ce o justifica.
In acest caz, mandatarul este obligat sa il instiinteze de indata pe mandant cu privire la
schimbarile aduse executarii mandatului.
Aici daca va uitati la comentariile facute pe marginea acestui text, autorii care au
comentat, spun ca se poate deroga de la imputernicirea pe care a dat-o mandantul, si ca
poate face mandatarul si altceva in situatiile pe care le prevede alin. 2, este exclus cu
desavarsire, va rog sa retineti lucrul asta, este o aberatie!!!
Mandatarul trebuie sa execute numai, sau are dreptul sa execute numai ceea ce i-a dat
dreptul mandantul. Sigur ca se pot invoca argumente de drept comparat, se poate spune dle
asa scrie si in codul civil Italian art. 1711, si in art. 397 C. elvetian al obligatiilor, acuma
sigur ca daca ne referim la C. elvetian al obligatiilor acolo dispozitia se justifica pt ca daca
medicul este mandatar atunci cand face operatia, daca s-a apucat sa opereze si vede alte
tumori decat alea pe care a crezut ca le are pacientul sigur ca nu o sa-l inchid la loc si pe
urma sa-i ceara iarasi avizul, m-ai imputernici sa mai tai si alaturi ;)) sigur ca taie tot ce
trebuie taiat si pe urma ii spune vezi dle ca te-am taiat, dar acolo nu e vorba despre acte
juridice, e vorba despre operatiuni material, pe care e firesc sa le indeplineasca mandantul.
Deci acest argument de drept comparat nu tine si in Codul Italian. Acolo accentul este
pus pe instructiunile primite, de pilda e vorba despre situatia in care: avocatul cade de
acord cu clientul ca uite, o sa procedez in felul urmator, deci nu, sa zicem, clientul il
imputerniceste sa introduca o actiune in revendicare si el face o actiune in evacuare.
Aici deja ne aflam in ipoteza in care nu are imputernicire sau depaseste limitele
imputernicirii.
Dar intr-o alta ipoteza in care: se inteleg, uite, vom solicita nu stiu ce probe si pe urma
isi da seama avocatul in cursul procesului, dupa cum se desfasoara lucrurile in fata
instantei ca nu mai e oportun sa ceara probele respective, de pilda partea adversa a
recunoscut, poti atunci de ce sa mai ceri probe? Nu mai ceri. Atunci nu poate veni
mandantul sa zica ca nu ti-ai indeplinit mandatul, ca n-ai cerut proba cu martori cand ala a
recunoscut. Pai n-ai cerut ca era absurd sa ceri.
Deci in astfel de situatii, e admis sa deroge mandatarul de la ceea ce s-a inteles cu
mandantul, dar vedeti ca aici nu e vorba despre incheierea unor acte juridice altele
decat cele pe care partile le-au convenit, ci e vorba despre maniera concreta in care
se aduc la indeplinire obligatiile stipulate prin contract.
Deci in niciun caz nu se poate sustine ceea ce sustin acesti comentatori ai NCC, care
spun ca se poate deroga si ca poate face mandatarul, cand crede el ca ar putea face lucrul
asta, alte operatiuni sau altcumva decat a primit imputerniciri de la mandant.
In ceea ce priveste diligenta mandatarului, in indeplinirea obligatiilor sale, se precizeaza
la art. 2018, alin 1: Daca mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este tinut sa execute
mandatul cu diligenta unui bun proprietar.
Pai ce bun proprietar, daca e profesionist, acolo diligenta care trebuie sa fie?
Acolo nu mai este a unui bun proprietar, ca nu e nici un proprietar asta, ci a unui
profesionist desavarsit. Asta este obligatia, deci oricum cel putin d.p.d.v. terminologic
lucrurile sunt cam depasite.
Dar ideea ce se desprinde din textul acesta, este ca exista o diferenta intre sarcinile sau
diligenta pe care trebuie sa o depuna mandatarul care este remunerate, spre deosebire de
mandatarul care nu este remunerat. Acesta din urma trebuie sa procedeze numai cu
diligenta cu care procedeaza in propriile lui afaceri. Daca este unul distrat si mandantul l-
a imputernicit, asta are dreptul sa fie distrat si in operatiunile mandantului, nu il obliga
legea sa fie mai diligent!
Dar cel care este profesionist sau cand mandatul este cu titlu oneros diligentele pe care
trebuie sa le depuna mandatarul sunt mai ridicate, deci trebuie sa fie la un nivel superior
aceluia la care el este in mod obisnuit.
Sigur ca se poate pune teoretic problema ce se intampla daca el in operatiunile lui
este hiper diligent, mandatul este oneros, atunci el trebuie sa procedeze la nivelul
mijlociu nu la nivelul superior la care el procedeaza de obicei????
Cred ca la nivelul ala. De aceea spun ca terminologia nu este foarte proprie.
O obligatie importanta a mandatarului este aceea de a da socoteala, cum rezulta din
dispozitiile art. 2019 NCC: aceasta obligatie subzista evident si sub vechea
reglementare, deci cu alte cuvinte, daca mandantul i-a avansat anumite sume pentru
cheltuielile implicate de realizarea operatiunilor contractate, mandatarul, la incheierea
contractului, trebuie sa dea socoteala mandantului.
Potrivit dispozitiilor art. 2023 NCC: mandatarul, in principiu, este tinut sa
indeplineasca personal obligatiile. De ce?
Pentru ca in principiu, contractul de mandat este unul intuitu personae, dar prin exceptie
in cazurile si conditiile anume prevazute la alin. 2 asupra carora nu insist acuma,
mandatarul este in drept sa isi substituie o alta persoana. De pilda, este obisnuit in
raporturile dintre avocat si client ca avocatul sa dea o imputernicire de substituire unui
coleg daca nu poate, e plecat sau e bolnav, etc.
Deci exista situatii in care mandatarul poate sa substituie pe altcineva dar sigur ca
va raspunde pt cel pe care l-a substituit. Daca a dat o delagatie de substituire a unui
neghiob si ala calca in strachini, va raspunde mandatarul care nu a fost diligent.
In ceea ce priveste obligatiile mandantului.
Aici in principiu, desi textul nu prevede, mandantul este obligat sa suporte consecintele
actului juridic incheiat de mandatar in numele si pe seama sa.
Deci cu alte cuvinte: efectul principal al mandatului este ca mandantul devine parte in
contractul incheiat de mandatar in numele si pe seama sa. La art. 2025 alin. 1 se spune ca: In lipsa unei conventii contrare, mandantul este
obligat sa puna la dispozitia mandatarului, mijloacele necesare executarii mandatului. Deci daca implica mandatul, executarea, anumite cheltuieli, trebuie sa se deplaseze nu
stiu unde mandatarul, la New York sau mai stiu eu unde, in principiu mandantul trebuie sa
asigure mijloacele necesare, sigur ca mandatarul daca are si vrea, le poate avansa el, daca
nu s-a prevazut altfel in contract si are dreptul sa recupereze aceste cheltuieli.
Art .2026 precizeaza ca: Mandantul este obligat sa repare prejudiciul suferit de catre
mandatar in executarea mandatului, daca acest prejudiciu nu provine din culpa
mandantului. E normal sa fie asa, de pilda, s-a accidentat in executarea mandatului, nu e el de vina,
este obligat mandantul sa il despagubeasca.
Art 2027, !!!cu dureri de cap, va rog sa fiti atenti: Daca mandatul este cu titlu
oneros, mandantul este obligat sa plateasca mandatarului remuneratia, chiar si in cazul
in care, fara culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat expres.
De pilda, o persoana este imputernicita ca in numele si pe seama unei societati
comerciale sa preia marfa si sa faca receptia ei in Portul Constanta unde vine vaporul X.
Pe drum vaporul se scufunda, vine o furtuna, se scufunda vaporul deci nu mai ajunge
nava in port. Potrivit acestui text de lege mandantul trebuie sa il plateasca pe
mandatar. Pai cum asa????
Ne ducem la VCC unde lucrurile erau mai clare, art. 1548, spune asa: Cand nu se poate
imputa mandatarului nicio culpa, mandantul nu poate sa se scuteasca de asemena
dezdaunare si plata, chiar cand afacerea nu a reusit. Deci cu alte cuvinte, daca clientul a angajat pe avocat si nu i se poate imputa nimic
avocatului in desfasurarea procesului, clientul este obligat sa ii plateasca onorariul, nu
poate veni clientul sa zica: nu ai castigat nu iti platesc. Deci la asta trebuia sa se refere
textul, nu la ipoteza la care obligatia lui devine imposibil de executat, situatie in care
rezolvarea o gasim in art. 1557 alin. 1, teza intai, din acelasi cod, care spune asa: atunci
cand imposibilitatea de executare este totala, (ca in ex pe care vi l-am dat) si definitiva si
priveste o obligatie contractuala importanta contractul este desfasurat de plin drept si
fara vreo notificare chiar daca se datoreaza unui eveniment de caz fortui. Deci cu alte cuvinte, daca intervine un caz de forta majora sau caz fortuit si din acest
motiv contractul nu poate fi adus la indeplinire, contractul inceteaza si problema care se
pune este aceea a suportarii riscului contractului. Deci debitorul obligatiei imposibil de
executat in exemplul dat, mandatarul, ca vaporul se scufunda, nu poate sa execute deci nu
are dreptul la plata, deci cu alte cuvinte mandantul nu este tinut sa il despagubeasca.
Deci art. 2027 in loc sa se refere la situatia in care e vorba despre o obligatie de
mijloace si mandatarului nu i se poate imputa nimic in legatura cu neajungerea la
rezultatul scontat, cum este ex: cu un proces in care pierde mandantul, in acea ipoteza,
mandantul este obligat sa il plateasca pe mandatar sau sa il despagubeasca daca a suferit
o paguba in conditiile art. 2026.
Despre asta ar fi trebuie sa fie vorba nu despre remuneratia pe care trebuie sa o
plateasca nefericitul mandant chiar daca mandatarul nu mai face nimic. Deci totul este pe
riscul mandantului, deci o dispozitie legala absolut de neinteles.