Continuand traditionalismul de factura samanatorista, in eseurile sale CRAINIC promoveaza o perspectiva etnicista, potrivit careia creatia culturala romaneasca trebuie sa se intemeieze pe fortele spirituale autohtone, pe geniul national: „Traditionalismul voieste o cultura creatoare de valori autohtone, o creatie culturala proprie" (Sensul traditiei). Traditionalismul va tinde astfel sa se delimiteze de conceptia culturala lovinesciana, care aseza la temelia actului de creatie culturala un principiu al imitatiei, inteleasa ca simplu imprumut si preluare a unor forme de cultura straine, creatia culturala isi pierde de fapt - crede CRAINIC - caracterul propriu-zis creator: ,A face din imitatie principiul generator al artei, legea culturii inseamna sa legiferezi moartea spiritului" (A doua neatarnare). Dar, in continuare, principiul imitatiei va fi examinat de scriitor intr-un chip ceva mai nuantat. CRAINIC nu condamna, ci, dimpotriva. incuviinteaza acel tip de deschidere spre o alta cultura, prin care s-ar putea realiza o asimilare si o incorporare fireasca a unor elemente straine, elemente prin care geniul autohton ar ajunge sa se imbogateasca si sa se dezvolte. Dar imitatia isi creeaza singura premisele propriei anulari atunci cand elementele pentru care opteaza se afla intr-un plan cultural ceva mai adanc, in raporturi conflictuale cu spiritualitatea autohtona, deci atunci cand procesul imitativ nu sesizeaza caracterul contradictoriu al termenilor adusi in contact. Aceasta nesocotire a unei perspective culturale de adancime face ca imitatia sa provoace, in practica, activizarea unor mecanisme adverse, de impotrivire si respingere; CRAINIC vorbeste, in acest sens, despre „razvratirea fondului autohton", oferind spre exemplificare miscarea nationala condusa de Gandhi: „in aceasta razvratire infranta, in care el, bastinasul, cerea poporului sa azvarle panza englezeasca, tesuta din bumbac indian in fabricile Marii Britanii, si sa se intoarca la «vartelnita traditionala», se dezvalea un conflict mai adanc decat aparentele lui economice: conflictul dintre doua mentalitati, intre doua conceptii deosebite de viata, potrivnice" (Parsifal). Dintr-o astfel de perspectiva culturala si orientarea staruitoare a culturii romane spre Occident, in special spre cultura franceza, i se pare lui CRAINIC o indrumare gresita: in fundamentele lor ultime, aceste culturi nu prezinta nici un fel de afinitate, ele se afla dimpotriva in raporturi antitetice. Situatia conflictuala intre cultura Occidentului si cea a Orientului este analizata de CRAINIC sub mai multe aspecte; el invoca mai intai opozitia intre spiritul apolinic al Romei cuceritoare si cel dionisiac al dacilor invinsi. in al doilea rand, subliniaza caracterul prin excelenta industrial si urban al civilizatiei occidentale, in contrast cu caracterul taranesc, rural, patriarhal al civilizatiei romanesti (Parsifal). Dar accentul principal cade asupra opozitiei intre catolicismul occidental si ortodoxia orientala, punct ce devine cheia de bolta a doctrinei gandiriste (Sensul traditiei). Ideea ortodoxiei confera traditionalismului preconizat de CRAINIC o culoare specifica, prin care el se deosebeste si se desparte in buna masura de traditionalismul de inspiratie samanatorista. Aceasta constructie de filosofie a culturii nu este lipsita insa de unele aspecte contradictorii; exista, astfel, o serie de texte in care CRAINIC incearca sa fundamenteze ideea nationala in cultura pe baza unui model prin excelenta occidental si catolic. Roma fascista a lui Mussolini: „Spiritul Romei vechi a determinat formele de stralucita civilizatie a Daciei felix. Spiritul Romei noi va sugera forma istoriei pe care e destinata s-o creeze Romania nationalista" (Roma universala). Studiile si eseurile lui CRAINIC contin si o schita de sistem estetic, de factura in general spiritualista; teza centrala este ca orice creatie artistica izvoraste dintr-o nostalgie a paradisului pierdut, dintr-o nostalgie a „arhetipului de frumusete si perfectiune" (Marturisire de credinta). in forma sa definitiva, conceptia este expusa in cursul universitar Nostalgia paradisului (1940). Spiritualista in esenta, doctrina estetica a lui CRAINIC asazain centrul ei valorile absolutului, ceea ce o face sa accentueze categoria totalitatii si sa repudieze categoria individualului; pentru C, formula -deopotriva morala si estetica - suprema o

constituie aceea a sacrificiului de sine, a jertfirii eului individual, a contopirii intr-o constiinta colectiva (Puncte cardinale in haos, 1936). CRAINIC repudiaza, in consecinta, poetii subiectivi, „care fac din eul lor centrul lumii", facand - dimpotriva - apologia poetilor care, asemenea lui G. Cosbuc, „imbratiseaza generos lumea din afara (), uitandu-se pe sine in covarsitoarea ei stralucire" (George Cosbuc, poetul rasei noastre). Publicist prolific, CRAINIC este, prin articolele sale social-politice, unul dintre ideologii principali ai dreptei interbelice. In lirica sa, CRAINIC se releva, in schimb, un poet de linie traditionalista, atras de imaginile unei naturi rustice sau ale satului patriarhal (Tertine patriarhale). Poetul se straduieste sa dea expresie fondului sufletesc autohton, spiritului dionisiac, precum in aproape programaticul Cantec tracic: „Lumina de aur turnati din ulcioare / Si puneti pe-naltele voastre tristeti / Coroane de coarde de vita, coroane / Cu frunza mierie si grele broboane / De struguri ca piatra de pret". Treptat insa, linia ortodoxista va pune in umbra linia pur traditionala a poeziei lui C; starea lirica se cristalizeaza indeobste ca una de impacata disolutie a eului in marea si armonioasa totalitate: „Ma-mprastiu ca lumina ce se pierde / Strivita prin frunzarele de sus / in codru ce din zori pana-n apus / Miroase-a putred si miroase-a verde" {Cantec de munte). Motivul dominant al poeziei sale devine acela, esentialmente crestin si esentialmente ortodox, al luminii. Lirica lui CRAINIC dobandeste pe alocuri si accente dramatice, desfasurand largi viziuni de abis, mediul cosmic fiind acela al omului cazut si alungat din paradis (Vis). Sufletul poetului are, fireste, nostalgia paradisului pierdut: „Pamantu-n sarbatoare se-nvesmanta / Si fapta mea-i oglinda-n care vezi / Lumina paradisului rasfranta" (Noul Adam, II, Truda), dar versurile sunt minate pe alocuri de inventii lexicale nefericite („vad lebadand lunecatoarele vapoare", „si varfuie puteri peste puteri", „frunza mierie", „o pretutindeneasca vibrare de lumina" etc). In linii generale, CRAINIC ramane unul dintre cei mai reprezentativi poeti crestini din literatura romana.