contabilitatea trezoreriei la sc inox s.a..docx
TRANSCRIPT
TEORIE ŞI ORGANIZARE PRIVIND
CONTABILITATEA TREZORERIEI
1.1. Elemente şi structuri de trezorerie delimitate şi evidenţiate în
contabilitate
Trezoreria reprezintă activitatea în cadrul căreia se cuprind tranzacţiile şi evenimentele
prin care se gestionează instrumentele financiare pe termen scurt (titlurile de plasament,
respectiv investiţiile financiare pe termen scurt), valorile de încasat, disponibilităţile băneşti
aflate în conturi la societăţile bancare, disponibilităţile băneşti aflate în casieria societăţilor
comerciale, creditele bancare pe termen scurt, disponibilităţile băneşti separate sub forma de
acreditive la societăţile bancare şi alte valori de trezorerie.
În cadrul trezoreriei intră toate instrumentele de decontare pe care le foloseşte
societatea. Decontarea se poate face în mai multe moduri: în numerar sau prin bancă (folosind
ordine de plata, cecuri sau alte instrumente de trezorerie).
Tot în cadrul trezoreriei intră şi instrumentele financiare, foarte lichide, pe care
întreprinderea intenţionează să le deţină pe termen mai mare de un an. Pentru a fi un
instrument de trezorerie, instrumentele financiare trebuie să îndeplinească mai multe criterii1:
1. • scadenţa lor este pe termen scurt şi sunt extrem de lichide,
2. • sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar,
3. • pierderea de valoare în cazul în care se transforma în numerar
înainte de scadenţă trebuie să fie cunoscută şi minimă.
De obicei pentru aceste instrumente există pieţe financiare bine dezvoltate şi lichide.
1 Standardele Internaţionale de Contabilitate – IAS 7 Situaţia Fluxurilor de Numerar
1
Societatea preferă să investească surplusul monetar din mai multe motive. În loc să
păstreze excesul de lichidităţi în contul curent, la vedere, poate crea un depozit pe termen
scurt, cu o rata a dobânzii mai mare. De asemenea, ea poate investi surplusul în instrumente
financiare (bonuri de trezorerie, acţiuni cotate, opţiuni etc.), titluri cu un risc asociat mai mare,
dar şi cu un câştig potenţial mai mare.
1.1.1.. Titlurile de plasament
Titlurile de plasament, denumite şi investiţii financiare pe termen scurt sau valori
mobiliare de plasament, sunt titluri de valoare achiziţionate în vederea vânzării şi realizării pe
aceasta cale a unui câştig pe termen scurt. Aceste câştiguri se determină ca diferenţă între
preţul de vânzare (mai mare) şi costul de achiziţie al titlurilor de plasament. Un alt tip de
câştig asociat lor ar fi venitul din dividende sau dobânzi.
Titlurile de plasament sunt o componentă a activelor circulante. Spre deosebire de
titlurile de participare a căror posesiune este durabilă, titlurile de plasament au o durata care,
de regulă, este mai mică de un an.
În structura investiţiilor financiare pe termen scurt se includ: acţiuni, obligaţiuni,
acţiuni proprii răscumpărate, obligaţiuni emise şi răscumpărate de societate, precum şi alte
titluri şi creanţe cum sunt bonurile de tezaur pe termen scurt, certificatele de depozit etc.
În funcţie de sursa de provenienţa şi de destinaţia lor, acţiunile şi obligaţiunile, ca
investiţii financiare pe termen scurt, se împart în două categorii şi anume:
A. acţiuni şi obligaţiuni cumpărate în scopul vânzării şi obţinerii în acest
mod a unui venit.
B. acţiuni şi obligaţiuni proprii. În această categorie se includ acţiunile
emise de societăţile comerciale, vândute din proprie iniţiativă sau la
cererea acţionarilor şi apoi răscumpărate în scopul revânzării la un
preţ avantajos sau acordării salariaţilor proprii.
Tot în această categorie intră obligaţiunile emise de societăţile comerciale în scopul de
a obţine un împrumut obligatar. În momentul rambursării împrumutului, obligaţiunile sunt
răscumpărate şi anulate1.
1 Ristea M.(coordonator) – Contabilitatea financiară, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
2
1.1.2. Disponibilităţile băneşti
Disponibilităţile băneşti se prezintă sub forma numerarului din casieria societăţilor, a
depozitelor păstrate la societăţile bancare în conturile curente deschise în acest scop, precum
şi sub forma aşa-numitelor valori de încasat în sfera cărora intră cecurile de încasat, efectele
de încasat şi efectele remise spre scontare.
Numerarul din casieria societăţilor comerciale se prezintă în lei, în devize sau atât în
lei cât şi în devize. Mărimea acestuia este limitată la un anumit plafon stabilit prin lege. Suma
care depăşeşte plafonul de casa obligatoriu se depune la banca. Totuşi, peste plafonul de casă
se păstrează în casierie sumele ridicate de la bancă pentru plata salariilor (timp de trei zile),
acordarea de avansuri pentru deplasări etc.
IAS 7, Situaţia fluxurilor de numerar, prezintă şi noţiunea de ,,echivalente de
numerar”.
Echivalentele de numerar sunt investiţiile financiare pe termen scurt şi extrem de
lichide, care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar şi al căror risc de schimbare
a valorii este insignifiant. În categoria echivalentelor de numerar pot fi incluse depozitele la
termen cu scadenta de sub 3 luni, acţiunile, obligaţiunile şi alte titluri foarte lichide
(lichiditatea se traduce prin faptul ca trebuie să fie cotate la o Bursă de Valori) şi pe care
întreprinderea le-a achiziţionat în vederea transformării în numerar într-o perioadă scurtă.
Disponibilităţile sau depozitele create în conturile de la bancă pot funcţiona la vedere sau la
termen. Daca disponibilităţile sunt la vedere este recomandabil sa se utilizeze contul curent.
Prin acest cont se înregistrează toate operaţiile băneşti între societate şi bancă. În situaţia în
care încasările sunt mai mari decât plăţile, soldul contului curent exprimă disponibilităţile
băneşti aflate în acest cont şi invers, dacă încasările sunt mai mici decât plăţile, soldul
contului curent exprimă creditele acordate de bancă şi nerambursate1.
1.1.3. Depozitele la termen
Depozitele la termen, pentru a fi considerate instrumente de trezorerie, trebuie sa fie
scadente pe o perioadă mai mica de un an, de obicei neputând fi utilizate înainte de termen.
1 Ristea M.(coordonator) – Contabilitatea financiară, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
3
1.1.4.Acreditivul
Acreditivul reprezintă mijloacele băneşti păstrate la bancă într-un cont distinct la
dispoziţia furnizorului, din care urmează a se efectua plăţile către acesta pe măsura livrării
mărfurilor şi produselor, executării de lucrări şi prestării de servicii.
1.1.5. Avansurile de trezorerie
Avansurile de trezorerie reprezintă disponibilităţile băneşti, în lei sau în devize,
acordate administratorilor sau altor persoane împuternicite de întreprindere în scopul
efectuării unor plăţi în favoarea întreprinderii, sau sumele acordate salariaţilor pentru
deplasări.
1.1.6. Alte valori de trezorerie
În structura altor valori de trezorerie se includ timbrele fiscale şi poştale, biletele de
tratament şi odihnă, tichetele şi biletele de călătorie etc.
1.1.7. Investiţiile financiare pe termen scurt
Investiţiile financiare pe termen scurt pot cuprinde:
1.1.7.1.Actiunile
Acţiunile sunt titluri financiare primare emise de o societate, care dau dreptul
deţinătorilor asupra capitalului societăţii emitente.
Posesorii, denumiţi acţionari, au dreptul de a încasa dividende, în funcţie de profitul
obţinut de societate. Dividendul poate varia de la un exerciţiu la altul, sau poate lipsi, În
funcţie de hotărârea AGA sau dacă societatea nu a obţinut profit anul respectiv.
Acţiunile pot avea forme variate: comune ( ordinare ), preferenţiale sau acţiuni mixte,
şi cu dividend fix şi cu dividend variabil, în funcţie de profitul obţinut de societate1.
1.1.7.2.Obligaţiunile
1 Ristea M.(coordonator) – Contabilitatea financiară, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
4
Obligaţiunile atestă dreptul de creanţă al posesorului ( creditorul ) asupra societăţii
emitente (sau asupra statului). Creditorul împrumută societatea cumpărând titlurile de valoare,
În schimb el având dreptul de a încasa periodic o dobândă fixa. Emitentul se obligă să
răscumpere la scadenţa obligaţiunile.
Indiferent de obţinerea sau nu a profitului, creditorul, spre deosebire de acţionar, îi va
încasa dobânda. În cazul în care societatea intra în lichidare, el este prioritar fata de acţionar.
Dobânda se calculează în funcţie de rata anuală a dobânzii şi de valoarea nominală,
indiferent de preţul de emisiune sau de răscumpărare.
1.1.7.3.Dreptul de subscriere
Drepturile de subscriere reprezintă privilegiul acordat de societate acţionarilor săi,
de a avea prioritate in cazul achiziţionării de acţiuni nou emise, proporţional cu numărul de
acţiuni vechi deţinute. De asemenea, reprezintă şi o modalitate de protejare a vechilor
acţionari în cazul măririi capitalului.
În cazul în care societatea decide creşterea capitalului, pe lângă acţiunile nou emise,
va emite şi un număr de drepturi de subscriere. Aceste titluri de valoare dau dreptul noilor
acţionari sa cumpere acţiuni nou emise. Vechii acţionari, pe de altă parte, primesc drepturi de
subscriere proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute.
Drepturile de subscriere pot fi cotate pe pieţele de capital.
1.1.7.4.Warantul
Este un titlu de valoare care da dreptul detonatorului să cumpere acţiunile societăţii
care l-a emis, la un preţ fix, într-o perioadă de timp determinată. Spre deosebire de dreptul de
subscriere, nu are rolul de a proteja sau privilegia vechii acţionari, şi are o durată mai lungă de
viată (dar mai mică de un an).
De obicei warantele apar pe piaţă ca parte a unui titlu (ataşate unor titluri ca de
exemplu acţiuni emise), dar pot fi şi tranzacţionate separat. În cazul în care au o durată de
viată mai mare de un an sau nelimitată, şi întreprinderea intenţionează sa le deţină pe o
perioadă mai mare de un an, nu sunt instrumente de trezorerie.
1.1.7.5.Optiunile
Contractele pe bază de opţiuni permit acoperirea împotriva unor variaţii nefavorabile
de cursuri, oferind însă şi posibilitatea de a profita de o eventuală evoluţie favorabilă a
acestora.
5
Contractele la termen condiţionale (options) pot fi de doua feluri: opţiuni de
cumpărare (call) şi opţiuni de vânzare (put). Cumpărătorul unei opţiuni dobândeşte dreptul
dar nu şi obligaţia de a exercita acest drept, în timp ce vânzătorul se angajează contractual
doar dacă cumpărătorul îşi exercită dreptul său.
Astfel, cumpărătorul dobândeşte fie dreptul de a cumpăra (opţiunea CALL), fie
dreptul de a vinde (opţiunea PUT) un titlu financiar (acţiuni, bonuri de tezaur, titluri
ipotecare, devize, etc.) la un preţ de exerciţiu. Acest drept poate fi exercitat în orice zi până la
scadenţa fixată. Cursul de contract sau preţul opţiunii este cotat prin licitaţie sau este stabilit
electronic.
1.1.7.6.Contractele futures
Reprezintă o înţelegere între două părţi de a vinde, respectiv de a cumpăra un anumit
activ, la o scadenţă viitoare. Obligaţiile părţilor se regăsesc într-un contract standardizat,
obiectele contractelor sunt standardizate şi în plus există o piaţă secundară pe care se
negociază aceste contracte. Valoarea de piaţă a acestor contracte variază zilnic (sau
săptămânal , şi de cele mai multe ori nu se concretizează în executarea lor în natură. De
obicei, deţinătorul lor îi lichidează poziţia cumpărând acelaşi contract de la bursă, iar
creditorul îi lichidează poziţia vânzând contractul unei terţe persoane pe piaţa de capital.
Ele au rolul de acoperire la risc, pot fi speculative sau pot fi executate în natură, În
funcţie de obiectul lor.
Cele mai cunoscute instrumente de trezorerie sunt bonurile de tezaur, biletele de
trezorerie, obligaţiunile de tezaur şi certificatele de depozit cu dobândă1.
1.2 PRINCIPII ŞI REGULI PRIVIND ORGANIZAREA
CONTABILITĂŢII DE TREZORERIE
Principiile, regulile, metodele şi procedurile privind modul de organizare al
contabilităţii de trezorerie sunt prezentate şi analizate din perspectiva unei contabilităţi a
1 Ristea M.(coordonator) – Contabilitatea financiară, Editura Universitară, Bucureşti, 2004
6
exerciţiilor, contabilitate bazata pe 2 concepte de bază: contabilitatea de angajamente şi
contabilitatea activităţii.
IAS 7 stabileşte cerinţe pentru prezentarea situaţiei fluxurilor de numerar şi
informaţiile care trebuie prezentate. Acest standard afirmă că informaţiile privind fluxurile de
numerar sunt folositoare utilizatorilor situaţiilor financiare, oferind o bază pentru evaluarea
capacităţii întreprinderii de a genera numerar şi echivalente de numerar , precum şi a
necesitaţilor întreprinderii pentru utilizarea fluxurilor de numerar respective1.
Conform IAS1 societatea comerciala trebuie sa-si întocmească situaţiile financiare
folosind contabilitatea de angajamente, cu excepţia informaţiilor privind fluxurile de numerar.
În baza contabilităţii de angajamente , tranzacţiile şi evenimentele sunt recunoscute atunci
când apar (si nu pe măsura ce numerarul sau echivalentele de numerar sunt încasate sau
plătite), sunt înregistrate în evidenţele contabile şi sunt raportate în situaţiile financiare ale
perioadelor la care se refera. Situaţiile financiare întocmite în baza acestui principiu oferă
informaţii utilizatorilor nu numai despre tranzacţiile trecute, care au implicat plaţi şi încasări,
dar şi despre obligaţiile de plata din viitor şi despre resursele privind încasările viitoare. Deci
acestea furnizează cele mai utile informaţii referitoare la tranzacţii şi la alte evenimente
trecute care sunt necesare utilizatorilor în luarea deciziilor economice2.
Situaţiile financiare sunt elaborate , de regula, pornind de la prezumţia că o
întreprindere îşi va continua activitatea şi în viitorul previzibil. Astfel, se presupune ca
întreprinderea nu are intenţia şi nici nevoia de a lichida sau a reduce în mod semnificativ
activitatea sa; daca o astfel de intenţie sau nevoie exista , s-ar putea sa fie întocmite pe o baza
diferita de evaluare , şi în acest caz , vor fi prezentate informaţiile referitoare la baza
utilizata.
În planul principiilor înregistrării contabile, o asemenea contabilitate se bazează pe
tehnica partide duble şi utilizarea unui ansamblu de registre contabile.
Tehnica partidei duble vizează cu precădere dubla înregistrare a unei operaţii dar şi a
ansamblului de operaţii intr-un sistem de conturi coerent, coordonat şi controlat.
Ecuaţia total debit = total credit operează atât la nivelul unei operaţii cat şi pe
ansamblul operaţiilor.
Ansamblul de registre contabile este alcătuit din : registrul jurnal, cartea mare şi
registrul inventar.
1 Standardele Internaţionale de Contabilitate – IAS 7 Situaţia Fluxurilor de Numerar2 Standardele Internaţionale de Contabilitate – IAS 1 Prezentarea Situaţ i i lor Financiare
7
Entităţile patrimoniale cu un volum mare de operaţii pot utiliza, pe lângă registrul
jurnal general, pentru detaliere, jurnalele auxiliare pentru operaţiile de casa şi de bancă
(trezorerie).
Contabilitatea exerciţiului sau de angajamente impune abilitate, experienţa şi anumit
timp din partea contabililor responsabili. De aceea, practica şi teoria contabila au căutat
soluţii şi mecanisme în măsura sa simplifice conturile utilizate, organizarea documentelor
contabile şi procedurilor de înregistrare, de validare şi de control al operaţiilor.
Pe lângă contabilitatea de angajamente , a fost lansata şi ideea privind contabilitatea de
casa. Astfel convenim ca la contabilitatea În partida dubla sa folosim denumirea de
contabilitate în partida simpla atât pentru varianta clasica centrata pe stocurile şi fluxurile de
creanţe-datorii , cat şi pentru contabilitatea de casa centrata pe stocurile şi fluxurile reale de
încasări şi plaţi.
În mod corespunzător se pot delimita doua variante ale contabilităţii în partida simpla:
1. Contabilitatea în partida simpla bazata pe inventarul permanent
O asemenea contabilitate se bazează pe un inventar permanent al patrimoniului ale cărei
încasări sunt înregistrate in doua coloane de conturi, ale debitului şi ale creditului conturilor.
Conturile sunt divizate În conturi de persoane sau terţi şi în conturi de fapte sau bunuri
materiale şi disponibilităţi.
Prin cele doua categorii de conturi se realizează astfel separarea intre fluxurile
patrimoniale fizice şi cele financiare.
Pentru funcţionarea contabilităţii în partida simpla – inventarul permanent , se impune
conducerea următoarelor registre:
a. Registrul-jurnal ca document contabil În care se înregistrează zilnic , În mod
cronologic, operaţie cu operaţie, toate modificările patrimoniului societăţii
comerciale
b. Cartea mare a conturilor de bunuri materiale şi a celor de persoane.
Înregistrarea se efectuează În mod individual pe baza documentelor
justificative a operaţiilor economice şi financiare.
c. Registrul inventar întocmit la închiderea exerciţiului cu ocazia inventarierii
generale a patrimoniului.
Contabilitatea În partida simpla este subordonata întocmirii principalei situaţii financiare ,
respectiv “Bilanţul”, iar din punct de vedere metodologic ea se bazează pe un inventar
8
permanent al patrimoniului ale cărui mişcări sunt înregistrate În doua coloane contrarii ale
“debitului” şi “creditului” conturilor1.
Conturile sunt divizate În conturi de persoane sau terţi şi conturi de fapte sau valori
reale(bunuri materiale).
Conturile de persoane înregistrează datoriile şi creanţele societăţii, precum şi reglementarea
lor. În ceea ce priveşte conturile de fapte sau de valori reale , acestea înregistrează valoric
mişcările de creştere şi de diminuare a bunurilor materiale şi lichidităţilor.
2. Contabilitatea În partida simpla bazata pe inventarul intermitent
Se întemeiază pe fluxurile de casa definite prin relaţia de echilibru dintre încasări şi plaţi.
La închiderea exerciţiului , pe baza inventarului intermitent pentru bunurile materiale ,
creanţele şi datoriile sunt construite cele trei situaţii financiare : bilanţul, contul de profit şi
pierdere şi situaţia fluxurilor de trezorerie.
Fundamentarea sistemului contabilităţii de casa se bazează pe următoarele categorii de
registre:
a. Registrul-jurnal general pentru înregistrarea cronologica a tuturor documentelor
justificative
b. Registrul jurnal de încasări şi plaţi În care se înregistrează cronologic, zi de zi,
operaţiile de încasări şi plaţi efectuate pe baza documentelor justificative (este
necesara conducerea separata a doua jurnale: jurnalul încasărilor şi jurnalul plaţilor).
c. Cartea mare generala
Înregistrarea tranzacţiilor În contabilitatea de casa se bazează pe dubla înregistrare.
Tipurile de înregistrări se diferenţiază pe naturi de venituri/încasări şi cheltuieli/plaţi. Toate
înregistrările se efectuează În cele doua jurnale , cel de încasări , respective cel de plaţi.
Pe baza registrului de încasări şi plaţi se întocmesc lunar şi anual conturile (situaţiile) de
încasări şi plăţi prezentate astfel:
INCASARI
1.INCASARI din EXPLOATARE
1.1.Vanzari de produse şi mărfuri
1 Standardele Internaţionale de Contabilitate – IAS 1 Prezentarea Situaţ i i lor Financiare
9
1.2.Servicii
1.3.Activitati diverse
I.TOTAL INCASARI din EXPLOATARE
2.ALTE INCASARI
2.1.Vanzari plasamente
2.2.Vanzari active imobilizate
2.3.Credite bancare pe termen scurt
2.4. Credite bancare pe termen lung şi mediu
2.5.Imprumut ipotecar
2.6.Aporturi la capital
2.7.Dobanzi
II.TOTAL ALTE INCASARI
III.TOTAL INCASARI
PLATI
1.PLATI DE EXPLOATARE
1.1.Cumparari de stocuri
1.2.Salarii, asigurări şi protecţia sociala
1.3.Impozite şi taxe
1.4.Servicii primate de la terţi
Comisioane
Energie electrica
Energie termica
Poştale şi telecomunicaţii
Chirii
Întreţinere şi reparaţii
Asigurări
Alte servicii
IV.TOTAL PLATI DE EXPLOATARE
2.ALTE PLATI
10
2.1.Cumparari active imobilizate
2.2.Rambursari credite bancare pe termen scurt
2.3.Rambursari credite bancare pe termen lung şi mediu
2.4.Prelevari din rezultat
2.5.Dobanzi
V.TOTAL ALTE PLATI
VI.TOTAL PLATI
3.EXCEDENTUL/INSUFICIENTA INCASARILOR ASUPRA PLATILOR
Potrivit principiului independentei exerciţiilor , criteriul folosit pentru recunoaşterea
cheltuielilor şi veniturilor de către rezultatul exerciţiului este cel al angajării. Veniturile sunt
înregistrate în momentul dobândirii lor , iar cheltuielile pe măsura ce sunt angajate.
Interpretarea veniturilor potrivit acestui criteriu face venitul independent de încasare şi
conduce la înregistrarea lui înainte de momentul încasării. Prin corespondenta, pornind de la
principiul apartenenţei cheltuielilor la venituri , adică cheltuielile reprezintă un cost utilizat
pentru obţinerea unui venit , implicit cheltuielile sunt disociate de plaţi.
În baza interferenţelor dintre fluxurile reale (veniturile şi cheltuielile sunt asociate
mişcărilor de bunuri şi servicii) şi a fluxurilor monetare (încasări şi plaţi), rezultatul contabil
poate fi calculate şi pe baza unei contabilităţi de trezorerie sau contabilitate de casa.
Pornind de la registrul de încasări şi plaţi şi registrele carte mare, la care se asociază
inventarul activelor şi datoriilor se poate întocmi contul de profit şi pierdere. Relaţiile de
calcul se întemeiază pe balanţa ce se poate stabili intre venituri-cheltuieli şi încasări-plăţi. În
acest scop se întocmeşte o balanţă a regularizărilor de forma:
SPECIFICARE
A
CHELTUIELII
VENITULUI
PLATI-
INCASA
RI
VARIATIA
SOLDULUI
DATORII/CREAN
TE
CHELTUIELI/
VENITURI
ANGAJATE
OBSERVAT
II
0 1 2 3=1+/-2 4
În raport cu natura veniturilor şi cheltuielilor , transpunerea încasărilor în venituri şi a
plaţilor în cheltuieli se prezintă astfel:
a. VENITURI din VANZARI
11
Înregistrarea În jurnalul încasărilor
Casa/Conturi = Vânzări
curente la bănci
Determinarea veniturilor din vânzări
Venituri încasate
(+) Soldul final al creanţelor fata de clienţi
(-) Soldul iniţial al creanţelor fata de clienţi
(+) Sumele primate în avans la sfârşitul perioadei
(-)Sumele primate în avans la începutul perioadei
(=)Venituri din vânzări
b. CHELTUIELI PRIVIND CONSUMURILE STOCATE SAU STOCURILE
VANDUTE
Înregistrarea în jurnalul plaţilor
Cumpărări de stocuri=Casa/Conturi curente la bănci
Determinarea cheltuielilor privind consumurilor stocate sau consumurile
vândute
Plaţi privind cumpărările de stocuri
(+) Soldul final al datoriilor fata de furnizori din cumpărări de stocuri
(-) Soldul iniţial al datoriilor fata de furnizori din cumpărări de stocuri
(-) Sumele plătite în avans la sfârşitul perioadei
(+) Sumele plătite în avans la începutul perioadei
(+) Stocul iniţial de materii prime, materiale şi mărfuri
(-) Stocul final de materii prime, materiale şi mărfuri
(=) Cheltuieli cu materii prime, materialele şi mărfurile
c. CHELTUIELI CU LUCRARILE şi SERVICIILE PRIMITE DE LA TERTI
12
d. CHELTUIELI CU IMPOZITELE, TAXELE şi VARSAMINTELE ASIMILATE
, CHELTUIELI CU PERSONALUL şi CELELALTE CHELTUIELI
GENERATOARE
DE PLATI
Evaluarea se efectuează pe baza relaţiei bilanţiere:
Cheltuieli =Cheltuieli +Soldul final - Soldul iniţial
angajate plătite al datoriilor al datoriilor
pentru cheltuielile cu salariile se vor adăuga /reduce variaţia reţinerilor din salarii, exclusive
avansul acordat care figurează la plaţi nete de casa.
e. CHELTUIELILE şi VENITURILE CARE NU GENEREAZA FLUXURI DE
INCASARI şi PLATI
Este cazul amortizărilor şi provizioanelor, se evaluează pe baza inventarului patrimoniului
se întocmesc liste de inventar separate pentru bunurile depreciate , inutilizabile sau
deteriorate, fără desfacere sau greu vandabile , comenzi În curs abandonate sau sistate,
precum şi pentru creanţele şi obligaţiile incerte ori În litigiu.
1.3.MECANISME FINANCIARE şi CONTABILE UTILIZATE
ÎN GESTIUNEA TREZORERIEI INTREPRINDERII1.3.1. Contabilitatea de trezorerie. Obiective
Deşi conceptul de trezorerie este considerat un element determinant în gestiunea
firmei, nu există un consens în ceea ce priveşte definirea şi elementele constitutive ale
trezoreriei întreprinderii.
13
Trezoreria evidenţiază rezultatul întregii activităţi a întreprinderii şi modul de
respectare a cerinţelor echilibrului financiar.
În teoria echilibrului financiar al întreprinderii, trezoreria a fost definită ca surplusul
resurselor de finanţare ce se degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa
dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment.
Această accepţiune, cu caracter mai mult teoretic, fiind neoperaţională pentru
gestiunea eficientă a trezoreriei, poate fi înlocuită cu o definire în termeni de active şi pasive
de trezorerie.
Trezoreria = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie
Trezoreria = Lichidităţi + Active financiare – (Credite de trezorerie + Credite de
scont).
Pentru omul de afaceri (gestionarul afacerilor), trezoreria poate fi definită ca totalitatea
mijloacelor financiare de care dispune o întreprindere pentru a face faţă plăţilor:
disponibilităţi în conturile bancare, numerar în casierie, cecuri de încasat, efecte comerciale de
primit neajunse la scadenţă, titluri de plasament etc. În cazul insuficienţei acestor mijloace
financiare există posibilitatea obţinerii imediate a unui credit sub forma: credit bancar pe
termen scurt, acceptarea unui efect comercial (credit comercial), scontarea unei cambii
neajunse la scadenţă etc1.
Pentru analistul financiar, preocupat de asigurarea echilibrului financiar al
întreprinderii, trezoreria reprezintă diferenţa între disponibilităţile (lichidităţile) şi
exigibilităţile (datoriile) imediate.
În acest sens, se poate vorbi despre o trezorerie pozitivă (excedent de lichidităţi ) sau
o trezorerie negativă (deficit de lichidităţi ). Acest echilibru, între lichidităţile şi exigibilităţile
imediate, care degajă mărimea şi sensul trezoreriei firmei, depinde de suma lichidităţilor la
începutul perioadei de referinţă, de fluxul de încasări şi plăţi aferent perioadei cât şi de alte
variabile cum sunt structura şi dimensiunile activităţii întreprinderii etc.
Rezultatul exerciţiului este indicatorul generat din compararea veniturilor şi
cheltuielilor angajate de o întreprindere în cursul unui exerciţiu şi care corespunde unei
creşteri de bogăţie (mai concret, o creştere a activelor), însă existenţa unui profit nu înseamnă
automat şi existenţa de lichidităţi, deoarece momentul angajării cheltuielii sau venitului nu
coincide cu cel al plăţii sau încasării lor.
De aceea, o gestiune performantă a întreprinderii presupune atât gestiunea fluxurilor
de angajare patrimonială cât şi gestiunea trezoreriei, adică a fluxurilor de încasări şi plăţi.
1 Feleagă N., Ionaşcu N. – Tratat de contabilitate financiară, Volumul I şi II, Editura Economică, 1998
14
Conform unei definiţii gestiunea trezoreriei regrupează ansamblul deciziilor, regulilor
şi procedurilor care asigură, la costul cel mai redus, menţinerea echilibrului financiar
instantaneu al întreprinderii.
Obiectivul principal al gestiunii trezoreriei este evitarea unei trezorerii structural
negative (evitarea a ceea ce uzual se denumeşte “blocaj financiar”, situaţie caracterizată prin
imposibilitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor)1.
Printr-o gestiune corespunzătoare a disponibilităţilor, dar şi a instrumentelor de plată
şi de finanţare se realizează şi obiectivul secundar de rentabilitate, prin care se minimizează,
pe de o parte, costul şi volumul finanţărilor şi se optimizează modul de plasare a excedentelor
de trezorerie pe termen scurt.
O dimensiune deloc neglijabilă a gestiunii trezoreriei este reprezentată de gestiunea
riscurilor financiare, ceea ce presupune utilizarea unor instrumente de asigurare şi de
speculaţie atunci când pieţele financiare sunt foarte volatile, cu alte cuvinte atunci când ratele
de schimb şi ratele dobânzii oscilează foarte mult la intervale scurte de timp.
Problema gestiunii riscurilor financiare devine cu atât mai importantă astăzi, când
întreprinderile româneşti sunt supuse presiunii unor rate înalte ale dobânzii, ca urmare a
persistenţei unor rate ridicate ale inflaţiei, şi a unei încetiniri a creşterii economice.
Una din cele mai licitate politici de gestiune a trezoreriei , pe plan mondial, este
“trezoreria zero”. Ea costă în menţinerea cât mai aproape de zero a soldurilor de
disponibilităţi în vederea reducerii costurilor de gestiune a trezoreriei (presupune evitarea
costurilor de finanţare şi de oportunitate prin acţiuni cum sunt: conservarea cel mai puţin
posibil a lichidităţilor neutilizate; utilizarea formelor de credit cel mai puţin costisitoare, în
sume cât mai reduse şi pe o durată cât mai scurtă etc.).
Gestiunea de tip trezorerie zero întâmpină o serie de dificultăţi, mai ales în cazul
întreprinderilor cu numeroase fluxuri financiare reglate prin cecuri, data de prezentare la
bancă neputând fi prevăzută cu exactitate.
Sintetizând, principalele obiective ale gestiunii trezoreriei sunt:
- asigurarea disponibilităţilor de finanţare (creşterea capitalului, credite pe termen
lung, mediu şi scurt) la cel mai mic cost real al acestora;
- creşterea operativităţii încasării creanţelor întreprinderii fără a afecta politica faţă de
clienţi;
- eşalonarea echilibrată a scadenţelor obligaţiilor de plată ale întreprinderii;
1 Feleagă N., Ionaşcu N. – Tratat de contabilitate financiară, Volumul I şi II, Editura Economică, 1998
15
- asigurarea trezoreriei la nivel zero (sold 0) în scopul evitării costurilor de finanţare
sau al celor de oportunitate;
- plasarea excedentului de trezorerie, cât mai rentabil, cât mai puţin riscant şi cu cea
mai bună lichiditate.
1.3.2. Bugetul de trezorerie
Bugetul de trezorerie urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a
întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile.
Acest bugetul se înscrie pe orizontul gestiunii bugetare, în cadrul procedurii de
stabilire a celorlalte bugete anuale ale întreprinderii (bugetul vânzărilor, bugetul
aprovizionărilor, bugetul de producţie etc.).
Deşi pasul previzional este lunar, bugetul de trezorerie este adesea reactualizat la
intervale mai scurte de timp, mai ales în condiţiile în care gradul de incertitudine cu care se
confruntă întreprinderea este ridicat.
În funcţie de linia de evoluţie a soldurilor conturilor de disponibilităţi, prin bugetul
de trezorerie se stabilesc liniile de credit pe termen scurt care trebuie negociate cu piaţa
financiară şi în special cu sistemul bancar.
Totodată, prin acest buget, întreprinderea poate să verifice măsura fezabilităţii
planului de investiţii, şi să calculeze cheltuielile financiare, contribuind astfel la calculul
rezultatului previzional , să ofere bancherilor, la cererea acestora, o serie de date utile
analizelor financiare.
Introducerea microinformaticii permite actualizarea rapidă şi simularea bugetelor de
trezorerie mai ales atunci când este definită o paletă largă de variabile: existenţa sau
inexistenţa taxelor vamale, termene variabile privind decontarea cu furnizorii şi clienţii etc.
Pentru stabilirea bugetului de trezorerie se pot utiliza două metode1:
Metoda încasărilor şi plăţilor este agregată cu predilecţie de specialiştii contabili, ea
permiţând comparabilitatea între diferitele niveluri de previziune, precum şi între indicatorii
bugetaţi şi realizaţi. prin această metodă se realizează o structurare a fluxurilor după natură:
fluxuri de cheltuieli şi fluxuri de venituri, precum şi după obiectul lor: fluxuri de exploatare,
de reparaţie, de investiţii, financiare şi excepţionale. O trezorerie pozitivă, la finele perioadei
previzionate , presupune luarea unei decizii de plasament, depozite bancare pe termen scurt
etc., în timp ce un sold negativ de trezorerie impune acoperirea deficitului de trezorerie prin
1 Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
16
diverse modalităţi: o finanţare externă pe termen scurt printr-un credit bancar: lichidarea unor
titluri de plasament; scontarea efectelor comerciale neajunse la scadenţă; acordarea de
facilităţi clienţilor pentru plăţile efectuate în avans sau obţinerea de avansuri de la aceştia.
Metoda bilanţurilor sau a termenelor de rotaţie aproximează evoluţia soldurilor
previzionate pe baza unei abordări sintetice a trezoreriei (variaţia trezoreriei este egală cu
diferenţa dintre variaţia fondului de rulment şi variaţia necesarului de finanţare).
Această metodă este recomandată în cazul întreprinderilor în care apar adesea
dificultăţi în realizarea echilibrelor de trezorerie, informaţia contabilă insuficientă
nepermiţând o abordare încasări-plaţi la termene suficient de scurte, dar este inadecvată
întreprinderilor cu puternice variaţii sezoniere de activitate datorită dificultăţilor întâmpinate
în realizarea statisticilor care integrează fluctuaţiile de volum privind vânzările şi cumpărările,
precum şi acelea referitoare la termenele de plată.
În privinţa evaluării, variaţia fondului de rulment se determină plecând de la calculul
marjei lunare de autofinanţare la care se adaugă câteva modificări generate de operaţiile
financiare (aporturi şi rambursări) şi de investiţii.
Variaţiile necesarului de finanţare a exploatării se calculează având la bază termenele
medii de rotaţie ale principalelor componente ale activului circulant şi ale datoriilor din
exploatare pe termen scurt, determinate pe cale statistică plecând de la ratele de rotaţie
aferente ultimelor luni1.
Elaborarea bugetului de trezorerie prin metoda încasări – plaţi presupune două faze
importante şi anume:
- previziunea încasărilor şi plăţilor,
- determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea
încasărilor cu plăţile.
Fluxurile de încasări şi plăţi pot fi grupate în patru mari categorii:
a) fluxuri de exploatare, generate de operaţiunile curente care includ: încasările din
activitatea de exploatare (încasări din activitatea de bază, cât şi din alte activităţi, subvenţii
de exploatare, alte încasări din exploatare) şi plăţile pentru activitatea de exploatare
(cumpărări de materii prime şi materiale, impozite şi taxe, cheltuieli salariale şi alte cheltuieli
de exploatare);
b) fluxuri de trezorerie în afara exploatării, care includ încasările şi plăţile nelegate
direct de activitatea de exploatare. Plăţile în afara exploatării includ şi fluxurile anuale de
1 Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
17
“repartizare” a profitului întreprinderii între participanţii direcţi la viaţa economică a acesteia:
stat (impozit pe profit), salariaţi (participarea la profit) şi acţionarii (dividende);
c) fluxuri financiare, legate de operaţiile privind împrumuturile întreprinderii pe
termen lung şi aportul acţionarilor sau asociaţilor la creşterea capitalului social;
d) fluxuri de investire şi dezinvestire, ce cuprind încasările din vânzarea activelor
imobilizate şi plăţile pentru achiziţionarea activelor fixe sau pentru cumpărarea titlurilor
financiare.
Toate aceste fluxuri modifică zilnic nivelul conturilor bancare ale întreprinderii
antrenând o serie de decizii ale trezorierului întreprinderii.
Acesta trebuie să fie în permanenţă preocupat de acoperirea soldurilor de trezorerie.
Această operaţiune presupune acoperirea prin credite pe termen scurt a deficitului de
trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie.
1.3.3.Tabloul de bord
Tabloul de trezorerie este un model evoluat al tabloului de finanţare care regrupează
fluxurile de trezorerie dintr-o societate pentru un anumit exerciţiu financiar.
Prin intermediul acestui tablou se poate determina variaţia trezoreriei, se poate stabili
un diagnostic situaţiei societăţii şi În acelaşi timp informaţiile furnizate de acest document
pot fi folosite În completarea altor metode de analiza.
Trezoreria degajata de societate este rezultatul politicii sale de dezvoltare economica şi
arata potenţialul economic al societăţii În cauza. Utilizarea eficienta a surplusului de
trezorerie are o influenta hotărâtoare asupra viitorului societăţii şi asupra echilibrului dinamic
al fluxurilor viitoare.
Tabloul de trezorerie răspunde la următoarele doua întrebări :
Cum reuşeşte întreprinderea sa degaje trezorerie ?
Cum utilizează trezoreria obţinuta ?
Răspunsul la aceste întrebări se botine ca urmare a ordonării fluxurilor În tabloul de
trezorerie pe cele trei funcţii esenţiale ale gestiunii financiare (exploatare , investiţii şi
finanţare), permiţând astfel calcularea unor solduri economice semnificative pentru
determinarea variaţiei trezoreriei.
Interpretarea acestor solduri este adesea delicata şi necesita multa experienţa şi precauţie,
fapt ce limitează utilizarea În practica a acestui mod de analiza.
18
Informaţiile necesare pentru regruparea fluxurilor de trezorerie prin intermediul tabloului
de trezorerie pot fi obţinute din :
Contul de rezultate
Acest document conţine fluxurile relative la operaţiunile curente (de gestiune) ca şi cele
referitoare la operaţiunile excepţionale (vânzarea elementelor de activ imobilizat)
Tabloul de finanţare
-prima parte a tabloului de finanţare furnizează informaţii referitoare la utilizările
permanente şi la modalităţile de finanţare a acestora
- a doua parte furnizează informaţii referitoare la variaţia NFR şi a trezoreriei nete.
În absenta tabloului de finanţare aceste informaţii sunt obţinute din bilanţ şi anexele la
bilanţ corespunzătoare.
În practica nu exista un model tipizat al tabloului de trezorerie. Cel mai utilizat model
este cel recomandat de Ordinul Experţilor Contabili din Franţa şi care consideram ca este cel
mai bine adaptat pentru analiza evoluţiei trezoreriei societăţii romaneşti.
EXPLICATII EXERCITIUL
+
-
+
-
Excedentul brut din exploatare (EBE)
Alte venituri din exploatare
Alte cheltuieli de exploatare
Încasări financiare
Impozitul pe profit
= Flux net de trezorerie degajat de activitatea curenta (1)
+
-
Încasări din vânzarea activelor
Plaţi pentru achiziţia de imobilizări (necorporale, corporale)
= Flux net din activitatea de investiţii (2)
+
-
+
-
Creşterea datoriilor financiare
Plaţi în cadrul operaţiunilor de leasing
Încasări din creşteri de capital (valoare de piaţa -VNC)
Dividende plătite
= Flux net rezultat din activitatea de finanţare (3)
19
Variaţia trezoreriei nete 1+2+3
Trezorerie neta la începutul exerciţiului
Trezorerie neta la sfârşitul exerciţiului
Referitor la funcţia de exploatare , aceasta trebuie considerata intr-un sens mai larg ,
deoarece cuprinde ansamblul operaţiunilor curente, din contul de rezultate (mai puţin
vânzările de imobilizări). Soldul calculat la nivelul funcţiei de exploatare trebuie sa fie pozitiv
şi reprezintă surplusul monetar utilizat la finanţarea investiţiilor , rambursarea datoriilor
financiare, plata dividendelor. Acest surplus monetar este cel care transforma de fapt CAF
dintr-o resursa potenţiala pentru societate intr-o resursa efectiva1.
În situaţia unor investiţii , soldul degajat la nivelul funcţiei de investiţii este un sold
negativ. Acest sold sta la originea nevoii de trezorerie şi este acoperit de celelalte doua
solduri calculate În tabloul de trezorerie. Ideal ar fi ca acoperirea sa se facă din trezoreria
degajata de activitatea curenta (surse interne), insa de multe ori aceasta politica da naştere
unor investiţii nerentabile sau mai puţin rentabile întrucât lipseşte constrângerea În utilizarea
eficienta a fondurilor , constrângerea practicata cu succes de organismele financiare În
situaţia În care s-ar apela la datorii financiare.
Fluxul net rezultat din activitatea de finanţare ce se calculează În tabloul de finanţare
este rezultatul tuturor fluxurile legate de finanţare permanenta (durabila ) a societăţii . În
acest sens plata dividendelor este considerata o nevoie de finanţare întrucât aceasta reduce
autofinanţarea care de fapt este diferenţa intre CAF şi dividendele plătite.
Întocmirea tabloului de finanţare pe mai multe exerciţii financiare permite cunoaşterea
politicilor de investiţii (de dezvoltare) şi de finanţare urmărite de societate , gradul de
acoperire al nevoilor prin autofinanţare , precum şi realizarea de previziuni referitoare la
evoluţia viitoare a societăţii.
1.3.4. Raportări financiare
Societăţile comerciale întocmesc raportări financiare privind fluxurile de numerar
pentru fiecare din activităţile desfăşurate :activitatea de exploatare, activitatea de finanţare şi
activitatea de investiţii.
1 Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
20
În cazul fluxurilor de numerar provenite din activităţi de exploatare , societatea
poate întocmi raportările financiare folosind una din cele doua metode :
1. metoda directa
Societăţile sunt încurajate sa folosească aceasta metoda În raportarea fluxurilor de
numerar obţinute din activităţi de exploatare, deoarece aceasta metoda furnizează informaţii
ce sunt folositoare În estimarea fluxurilor de numerar viitoare ce nu sunt disponibile decât
prin aceasta metoda.
Prin intermediul acestei metode sunt prezentate informaţii privind clasele majore de
plaţi şi de încasări brute În numerar , informaţii ce pot fi obţinute astfel :
a) din înregistrările contabile ale societăţii
b) prin ajustarea vânzărilor, costului acestora şi a altor elemente În contul de profit şi
pierdere cu următoarele elemente :
modificările pe parcursul perioadei ale stocurilor, creanţelor şi
datoriilor din exploatare
alte elemente decât numerarul
alte elemente pentru care efectele numerarului sunt fluxurile
de numerar de investiţii sau finanţare
2. metoda indirecta
Prin aceasta metoda fluxurile de numerar net provenite din activităţi de exploatare
sunt determinate prin ajustarea profitului net şi a pierderii cu următoarele elemente :
a) modificările pe parcursul perioadei ale stocurilor şi creanţelor şi datoriilor din
exploatare
b) elementele no-numerar :amortizarea, provizioanele, impozitele amânate, pierderile
şi câştigurile în valuta nerealizate , profitul nerepartizat al societarilor asociate ,
interesele minoritare
c) toate celelalte elemente pentru care efectele În numerar sunt fluxurile de numerar
din investiţii şi finanţare.
În cazul raportărilor financiare pentru fluxurile de numerar provenite din activităţi de
investiţii şi finanţare societăţile comerciale trebuie sa raporteze separat clasele majore de
încasări brute În numerar şi plaţi brute În numerar provenite din activităţi de investiţie şi
finanţare , făcându-se excepţie În măsura În care fluxurile de numerar sunt raportate pe o
baza neta.
21
Fluxurile de numerar ce pot fi raportate pe o baza neta, pot proveni din următoarele
activităţi de exploatare, investiţie şi finanţare :
Plăţile şi încasările în numerar în numele clienţilor atunci când fluxurile de numerar
reflecta mai degrabă activităţile clientului decât pe acelea ale societăţii
(acceptarea şi rambursarea depozitelor la vedere ale unei bănci, fondurile deţinute
pentru clienţi de către o societate de investiţii, chiriile încasate În numele şi plătite
proprietarilor de terenuri şi clădiri).
Plăţile şi încasările în numerar pentru elementele pentru care rulajul este rapid,
sumele sunt mari , iar termenul de scadenta este scurt.(avansuri sau rambursări ale
capitalului legat de clienţii ce folosesc cărţi de credit, avansuri sau rambursări pentru
achiziţiile şi cedările de investiţii, avansuri şi rambursări a împrumuturilor pe termen
scurt, care au scadenta de trei luni sau mai puţin)
1.4. DELIMITARI ŞI STRUCTURI PRIVIND SISTEMUL
INFORMATIONAL DE TREZORERIE
1.4.1. Sistemul informaţional în cadrul unei societăţi comerciale
În condiţiile societăţii informatizate, o societate comerciala modernă nu poate
supravieţui fără să dispună de informaţii în timp real, atât din interiorul, cât şi din exteriorul
său. Sarcina de colectare, prelucrare, stocare şi furnizare a informaţiilor şi cunoştinţelor revine
sistemului informaţional al întreprinderii. Drept urmare, din punct de vedere informaţional, o
societate comerciala modernă trebuie să fie cuplată la cele mai moderne tehnologii
22
informaţionale şi de comunicare ale momentului la care ne raportăm. Majoritatea societarilor
comerciale din România, pe lângă probleme ce ţin de logistică şi de aspectele financiare
generate de o slaba gestiune a fluxurilor financiare şi de blocajele financiare, au şi probleme
specifice circuitului informaţional între componentele acestora (compartimente, departamente,
servicii şi angajaţi).
Soluţia pentru aceasta problemă de natură informaţională o constituie implementarea
standardelor internaţionale de calitate (ISO) în cadrul acţiunii de gestionare totală a calităţii
(Total Quality Management - TQM).
Cu alte cuvinte, la baza unei bune gestionări a informaţiei trebuie sa se afle
dezvoltarea unui sistem informaţional cu interfeţe multiple, orientate atât spre interiorul
societăţii , cât şi spre exteriorul acesteia. Astfel, principala sarcina a unui sistem informaţional
constă în a-si îndrepta atenţia către utilizatorul de informaţii, care la rândul său va produce
informaţii pe care le va pune la dispoziţia altor utilizatori. Astfel, se ajunge la crearea şi
gestionarea unor fluxuri informaţionale cu grad ridicat de rafinare care au drept scop atragerea
de avantaje competiţionale într-un mediu concurenţial.
Din punct de vedere organizaţional, o societate poate fi structurată după una dintre
următoarele logici: ierarhic-piramidala, ierarhic-funcţionala, funcţională, pe centre de
venituri, geografic, matriceală, în reţea şi conglomerat. În ultimul timp, dintre toate acestea
capătă o importantă deosebita modelul de organizare în reţea, datorită gradului mare de
flexibilitate pe care prezintă o asemenea organizaţie.
Orice societate poate fi privită atât din exterior, cât şi din interiorul său. din exterior,
ea este privită, în principal, de către partenerii săi şi de către proprietari: furnizori, clienţi,
bănci, organisme financiare, concurenţi, salariaţi, acţionari, organismele statale şi cele sociale,
în timp ce din interior trebuie privita ca producătoare de valori destinate exteriorului sau. De
aceea, întreprinderea trebuie considerată ca un ansamblu de activităţi organizate în mod
diferit.
Literatura de specialitate considera noţiunea de sistem de informare ca fiind de dată
recentă (sfârşitul anilor ‘60 - începutul anilor ‘70) şi ca rezultat al dezvoltării informaticii de
gestiune şi a construirii sistemelor automatizate. De aceea, în ultimul timp se discută tot mai
mult despre sisteme informaţionale de gestiune/administrare. În acest sens, este necesar să se
definească conceptul de proces de gestiune/administrare, care presupune un ansamblu de
activităţi ordonate în timp, în scopul asigurării unei bune funcţionari a întreprinderii şi care
sunt structurate pe trei paliere:
a. fixarea obiectivelor;
23
b. stabilirea şi punerea în aplicare a mijloacelor care să permită atingerea
obiectivelor;
c. implementarea instrumentelor necesare evaluării rezultatelor obţinute şi
metodelor utilizate prin raportare la obiectivele stabilite.
Atunci când se descrie un sistem de informare, se tine cont de structura sa, adică de un
ansamblu de funcţii şi finalităţi şi de evoluţia acestuia în interacţiune cu mediul1.
Structura unui sistem de informare presupune existenta unei baze materiale (de cele
mai multe ori echipamente electronice, conectivă şi consumabilele aferente), a unor
proceduri/aplicatii specializate şi a unui personal specializat. Funcţiile sistemului de informare
sunt analizate prin prisma activităţilor derulate pentru crearea, memorarea/stocarea, tratarea
datelor şi transmiterea informaţiilor. Finalitatea unui sistem de informare constă în faptul ca
membrii unei organizaţii sunt ajutaţi în realizarea şi evaluarea sarcinilor lor. Cu alte cuvinte,
se obţin informaţii care sunt necesare pentru realizarea activităţilor operaţionale şi
administrarea eficientă a resurselor.
În conceperea şi realizarea unui sistem de informare se disting două niveluri: nivelul
conceptual şi nivelul operaţional. La nivel conceptual se urmăreşte înţelegerea a ceea ce este
de făcut, în timp ce la nivel operaţional trebuie să se urmărească aspectele tehnice de realizare
a obiectivelor stabilite la nivel conceptual.
Pe de altă parte, în cadrul sistemelor informaţionale dintr-o entitate economică
distingem trei categorii de aplicaţii: aplicaţii specifice activităţilor operaţionale, aplicaţii
pentru ajutor în luarea deciziilor şi aplicaţii de evaluare, sfătuire şi expertizare.
Cu alte cuvinte, un sistem informaţional este definit ca o combinaţie organizată de
oameni, echipamente, programe, reţele de comunicaţii şi resurse de date care colectează,
transformă şi distribuie informaţii într-o organizate. În acelaşi sens, Daniel Boussard
consideră întreprinderea ca fiind rezultatul interacţiunii a trei subsisteme: operaţional, de
conducere şi informaţional .Aşa cum se observă şi din figura de mai jos, informaţia reprezintă
liantul fără de care o întreprindere nu-si poate îndeplini funcţiunile sale specifice.
1 Ţugui Anca – Fluxuri de Trezorerie în Cadrul Societăţilor Comerciale, Ed. Economică
24
Există şi opinia conform căreia sistemele informaţionale din cadrul unei societari sunt
prezentate pe cinci paliere, şi anume:
1. Primul palier este rezervat bazelor conceptuale ale sistemului informaţional.
În cadrul acestui palier, o atenţie deosebită se acordă caracteristicilor fundamentale şi
tehnicilor conceptuale necesare unei mai uşoare înţelegeri a modului în care sistemul
informaţional poate sprijini operaţiile economice, procesul de luare a deciziilor şi
dezvoltarea avantajelor strategice ale firmei comparativ cu alte firme;
2. Al doilea palier constituie domeniul tehnologiei de lucru în cadrul sistemelor
informaţionale. Astfel, în categoria tehnologiilor informaţionale sunt incluse:
echipamentele, produsele-program, reţelele, gestiunea bazelor de date şi alte tehnologii
de procesare a informaţiei;
3. Al treilea palier se referă la aplicaţiile specifice sistemelor informaţionale
pentru activităţile de exploatare şi de gestiune, şi pentru avantajele competitive ale
întreprinderii, în care sunt incluse şi comerţul electronic şi lucrul în cooperare folosind
Internetul, Intranetul şi Extranetul;
4. Al patrulea palier are în vedere latura dezvoltării sistemului informaţional al
întreprinderii. În acest caz, apare problema posibilităţii utilizatorilor finali şi a
specialiştilor informaticieni de a dezvolta sisteme informaţionale ca soluţii la probleme
economice prin folosirea rezolvatoarelor de probleme şi prin dezvoltări
metodologice;
5. Al cincilea palier pune accentul pe resurse şi strategii în procesul gestiunii
sistemelor informaţionale1.
1 Ţugui Anca – Fluxuri de Trezorerie în Cadrul Societăţilor Comerciale, Ed. Economică, pag. 26
25
Sistemul informaţional al societăţii reprezintă acel ansamblu de mijloace tehnice şi
informaţionale orientate/specializate în colectarea, procesarea, stocarea, accesarea şi
transmiterea datelor şi informaţiilor despre procesele ce au loc în perimetrul unei
întreprinderi. În măsura în care toate aceste operaţiuni se referă la procese economice
derulate în întreprindere, se poate discuta despre sistemul informaţional economic al
întreprinderii.
Observăm că definirea unui sistem informaţional este condiţionată de conceptul de
proces si, în mod indirect, de cel de activitate. C. Grenier şi J. Bonnebouche definesc procesul
ca fiind un ansamblu de activităţi care se derulează succesiv sau simultan pentru a produce un
rezultat (produs sau serviciu) cu o anumită valoare pentru un client. La rândul lor, activităţile
sunt definite ca fiind un ansamblu de operaţiuni elementare coordonate şi puse în opera pentru
atingerea unui scop. În figura de mai jos sistematizăm modul de reprezentare a unei activităţi,
potrivit concepţiei celor doi autori francezi:
Ca urmare a acestei incursiuni în domeniul sistemului informaţional al întreprinderii,
constatăm că acesta îndeplineşte următoarele trei funcţii de bază:
1.sprijinirea operaţiunilor economice creatoare de valori, funcţie care
corespunde componentei operaţionale;
2.sprijinirea procesului de luare a deciziilor de conducere;
3.sprijinirea avantajelor strategice.
Palierele sistemului informaţional din întreprindere
26
1.4.2 Locul şi rolul trezoreriei în cadrul sistemului informaţional al întreprinderii
În concepţia sistemică, societatea este considerată drept un sistem deschis ce
presupune intrări, prelucrări, ieşiri şi autocontrol. din punct de vedere economic, nici o
activitate nu se poate derula fără suport financiar, concretizat de cele mai multe ori în bani,
ceea ce conduce la ideea că trezoreria întreprinderii reprezintă puntea de legătură a celor trei
categorii de activităţi delimitate mai sus. Acest lucru este reprezentat în figura de mai jos.
27
Aşa cum se observă, trezoreria unei societati ocupă locul central în toate reprezentările
sistemului informaţional economic, deoarece toate operaţiunile economice se exprimă valoric,
iar majoritatea lor presupun transferuri interne sau externe de bani. În acelaşi timp, trezoreria
unei întreprinderi joacă un rol de filtru pentru majoritatea operaţiunilor ce se desfăşoară în
perimetrul sau prin intermediul restricţiilor impuse de acoperirea financiară a acestor
operaţiuni.
În aceste condiţii, dacă avem în vedere faptul că cele trei activităţi :exploatare,
investiţii şi finanţare şi că trezoreria unei societăţi se regăsesc în centrul acestor activităţi,
abordarea sistemică a întreprinderii trebuie să tină cont de fluxurile generate de trezorerie. O
asemenea reprezentare este realizată în de mai jos.
Locul trezoreriei în cadrul societăţii trebuie analizat şi prin prisma mărimii acesteia.
Astfel, în cadrul întreprinderilor mici, în general, nu există un compartiment specializat în
operaţiuni de trezorerie. Faptul nu presupune însă lipsa operaţiunilor specifice, care se
derulează sub directa coordonare a unui director sau angajat superior (cu sarcini de
răspundere)1.
1 Ţugui Anca – Fluxuri de Trezorerie în Cadrul Societăţilor Comerciale, Ed. Economică, pag. 29
28
În ceea ce priveşte societăţile mari, cu activităţi diversificate, chiar la nivel
internaţional şi cu structuri organizatorice diversificate s-au delimitat mai multe etape în
evoluţia funcţiei compartimentului trezoreriei după cum urmează:
a. Până în anii ‘60, societăţile considerau gestiunea trezoreriei ca activitate
marginala şi deci o anexă a contabilităţii;
b. Pe parcursul anilor ‘60-’70, funcţia de trezorerie a societăţii a fost creată şi
pusa sub directa coordonare a directorului financiar, fără ca aceasta să constituie un
centru de costuri propriu-zis;
c. În anii ‘80, această funcţiune a fost lăsată să se dezvolte necontrolat, ca
urmare a unor fenomene cum sunt: creşterea ratelor dobânzii, dereglarea şi
globalizarea pieţelor, complexitatea sporita a instrumentelor financiare, rate reale ale
dobânzii pe piaţa monetara superioare rentabilităţii activelor industriale. Toţi aceşti
factori au condus la transformarea trezoreriei din centru de costuri în centru de profit,
ceea ce a permis anumitor grupuri industriale şi comerciale să se diversifice cu succes
în domeniul financiar;
d. Numeroasele crize financiare survenite după octombrie 1987 pe pieţele
monetare şi de capital au determinat multe întreprinderi să-şi dezvolte progresiv
integrarea responsabilităţilor şi a respectului pentru marile echilibre financiare, fapt ce
a condus la o atitudine preventiva în domeniul speculaţiilor financiare, fără intervenii
particulare pe pieţele monetare, şi la o optimizare internă a gestiunii trezoreriei.
Această evoluţie subliniază rolul din ce în ce mai operaţional pe care l-a căpătat în
timp trezoreria în cadrul sistemului informaţional al societăţii, în special în activităţi legate de
gestiunea riscului de schimb şi a ratei dobânzii, precum şi în ajustarea echilibrului financiar
prin recurgerea la aşa-numitele credite de trezorerie.
1.5 PREZENTAREA INTREPRINDERII CA OBIECT DE
STUDIU PENTRU CONTABILITATEA TREZORERIEI
29
1.5.1 Istoricul societăţii
Societatea comerciala “INOX” a fost înfiinţată încă din anul 1937 cu profil de
activitate: producerea de tacâmuri din alpaca şi alpaca argintate.
La înfiinţare unitatea dispunea de 200 de angajaţi şi se numea “Fabrica de tacâmuri
SANDRIK” cu sediul În Bucureşti, str. Laborator, nr. 55. Patronul firmei a fost un cetăţean de
naţionalitate ceha.
În anul 1984, urmare a naţionalizării, unitatea se transforma În “Fabrica de tacâmuri
<ROMARGINT>” lărgindu-si gama de fabricaţie cu tacâmuri cromate şi cositorite. În anul 1954,
pe amplasamentul situat În B-dul T. VLADIMIRESCU nr. 29, prin asocierea unor mici
meşteşugari se înfiinţează “Fabrica de foarfeci şi bricege” în baza Hotărârii Consiliului de Miniştrii
nr. 1028/1954, având cca. 30 muncitori. Înfiinţarea acestei unităţi industriale a corespuns unei
necesităţi reale, sortimentele respective fiind foarte mult cerute de piaţa.
În anul 1955, se realizează prima dezvoltare a fabricaţiei de foarfeci şi bricege cu creşterea
numărului de personal la 130 persoane. În acelaşi timp şi unitatea producătoare de tacâmuri
cunoaşte o dezvoltare asemănătoare.
În anul 1958, prin Hotărârea Consiliului de Miniştrii nr. 918, cele doua unităţi se comasează
sub denumirea de “Întreprinderea I.C.FRIMU”. Apar produse noi în nomenclatorul de fabricaţie
şi anume: lansete de bambus, mulinete.
În anul 1964, prin unirea celor doua întreprinderi, societatea devine Întreprinderea INOX
Bucureşti (unitatea din str. Laborator mutându-se pe amplasamentul din B-dul T.
VLADIMIRESCU).
În anul 1990, întreprindere se transforma, conform Legii nr. 31/1990, În Societatea
Comerciala INOX S.A. Bucureşti cu profil de activitate fabricaţia de tacâmuri, foarfeci, bricege şi
articole de sport turism.
În anul 1997 întreprinderea preia un mic atelier, din oraşul Videle, specializat în operaţiuni
de finisat cuţite.
Dotarea actuala a întreprinderii a fost realizata în 2 etape:
1. –1967-1971 cu utilaje pentru fabricarea cuţitelor;
2. –1979-1980 cu utilaje pentru acoperire electrochimica.
În prezent, întreprinderea “INOX” S.A. Bucureşti are greutăţi, lucru ce o determina sa
împrumute credite de la bănci. În condiţiile În care dobânzile sunt foarte mari, aceste cheltuieli
financiare duc la scăderea profitului societăţii.
30
1.5.2 Prezentare succinta a ramurii economice şi a poziţiei societăţii comerciale
Societatea comerciala “INOX” S.A. Bucureşti este încadrata în ramura construcţii de maşini,
subramură bunuri de larg consum. în decursul anilor a făcut parte şi din industria uşoara subramura
bunurilor de larg consum.
Acest sector de activitate este bine dezvoltat În România şi are o veche tradiţie.
Profilul de producţie nefiind unic în România S.C. INOX S.A. este totuşi principala
producătoare În acest domeniu de activitate având:
-60% din producţia de tacâmuri;
-70% din producţia de bricege;
-30% din producţia de cuţite.
Din punct de vedere al capacităţilor de producţie societatea este tipul societarilor medii.
Volumul total de activitate (valoric) în mii lei pe anul 2003:
-pentru piaţa interna 5.955.230
-pentru piaţa externa 1.228.161.
Oferta ramurii economice la principalele produse realizate de S.C.”INOX” S.A. este după cum
urmează:
Grupa de produse U.M Cerere Oferta
Tacâmuri Mii buc/an 14.500 3000
Foarfeci Mii buc/an 900 600
Cuţite diferite Mii buc/an 1000 500
Raportul cerere-oferta existent demonstrează ca oferta nu acoperă cererea şi deci S.C. “INOX”
S.A. ar avea posibilitatea sa-si cresc vânzarea pe piaţa interna printr-o mai buna organizare şi
conducere a politicii de marketing.
Exista mai multe unităţi producătoare de bunuri de larg consum chiar În domeniul de
activitate al S.C. “INOX” S.A. dar şi În alte domenii de adiacente.
În ultimii ani concurenta a crescut şi mai mult prin apariţia unor producători care au importat
tehnologii performante, de mare productivitate.
Întreprinderea INOX S.A. s-a adaptat continuu cererii pieţii şi concurentei ceea ce a făcut ca
sa se menţină permanent pe piaţa. În privinţa materiilor prime folosite acestea sunt achiziţionate atât
de pe piaţa interna dar şi din afara. În aceasta alegere primează preţul de cost şi evident calitatea.
31
Obiectul de activitate În sfera produselor de larg consum este adaptat cererii clienţilor interni
sau externi.
Articolele cu pondere în cifra de afaceri a întreprinderii sunt tacâmurile confecţionate din
metale comune, inox, sau din metale comune acoperite cu metale nobile.
Întreprinderea “INOX” este bine cunoscuta şi pe pieţele externe(În special din occident)
datorita produselor de calitate şi preţului competitiv.
1.5.3 Diagnosticul juridic
Întreprinderea “INOX” s-a constituit ca societate comerciala pe acţiuni pe baza Legii
31/1990 şi Hotărârea de Guvern nr. 1104/1990 prin care fosta întreprindere INOX s-a
transformat În Societatea comerciala “INOX” S.A. Bucureşti.
1.5.3.1 Structura acţionarului
Întreprinderea este societate comerciala pe acţiuni privatizata integral prin efectul Legii nr.
77/1995 (Legea MEBO).
Nr. de acţiuni deţinute de:
-persoane juridice - PAS INOX – 60,4%
- SIF Muntenia – 5,0%
- persoane fizice - salariaţi activi – 1,3%
- pensionari - 0,4%
- alte persoane fizice – 18,44%
1.5.3.2 Structura patrimoniului
În structura patrimoniului societăţii sunt incluse următoarele mijloace fixe:
-sediul administrativ
-hale de producţie
-depozite
-mijloace de producţie (toata gama de utilaje necesare producerii bunurilor de larg consum)--mijloace
de transport
-terenuri
-echipamente de calcul
-alte mijloace fixe pentru uz general
32
valoric, structura patrimoniului la nivelul anului 2001 se prezintă după cum urmează:
-mijloace fixe, inclusiv terenurile societăţii
-mijloace circulante
-stocuri de materiale şi produse finite
-alte obiecte de inventar
1.5.3.3 Raporturi de munca
Raporturile de munca dintre patronat şi salariaţi sunt convenite prin Contractul Colectiv de
Munca care se negociază periodic. În acest act sunt cuprinse toate înţelegerile care reglementează
raporturile dintre acţionari reprezentaţi de Consiliul de administraţie şi sindicalişti care cuprind
majoritatea salariaţilor întreprinderii.
Salarizarea personalului angajat În cadrul S.C “INOX” S.A. se face pe baza prevederilor
Legii salarizării nr. 14/1991 şi a altor hotărâri de Guvern referitoare la indexări periodice în funcţie
de rata inflaţiei şi pe baza Contractului Colectiv de Munca al întreprinderii convenit intre Patronat şi
Sindicat.
1.5.3.4 Obiectul de activitate
Domeniul de activitate al societarilor cuprinde activităţi principale În domeniul producţiei
industriale, comerţului, transportului, import-export şi domeniul serviciilor după cum urmează:
a) producţia şi comercializarea de bunuri de larg consum din gama tacâmurilor din metale comune,
inoxidabile, nobile sau tacâmuri din materiale comune placate cu metale nobile; foarfeci de uz casnic
şi gospodăresc; cuţite obişnuite şi speciale; articole pentru pescuit şi vânătoare; alte articole din
metale comune sau inoxidabile în combinaţie cu lemn, plastic, sticla, porţelan, simple sau acoperite
cu materiale comune şi materiale nobile, placate sau gravate; aparate de ras, recipienţi de transport şi
depozitat produse chimice şi alimentare, piese matriţate şi forjate, confecţii metalice, matriţe;
b) producţia şi comercializarea pieselor din mase plastice, folii şi filme coextruse din mase plastice,
simple sau imprimate cu destinaţie generala şi speciala;
c) activităţi de proiectare, cercetare informatica şi consulting în domeniul de activitate;
d) confecţionarea de SDV-uri, utilaje şi echipamente în domeniul de activitate;
33
e) import-export de bunuri de larg consum pentru folosinţa medie şi îndelungata, materii prime şi
materiale;
f) transporturi interne şi internaţionale cu mijloace proprii sau închiriate;
g) construcţii civile şi industriale, servicii aferente acestora;
h) service auto;
i) comerţ cu ridicata, activităţi de intermediere de comerţ cu ridicata, comerţ cu amănuntul, efectuat
sau neefectuat prin magazine proprii;
j) activităţi sociale în favoarea salariaţilor.
Capital social la sfârşitul anului 2003 a fost de 48.818.000 mii lei.
Cifra de afaceri pe anul 2003 a fost de 33.402.252 mii lei.
1.5.4 Diagnosticul activităţilor comerciale
1.5.4.1 Oferta societăţii
Oferta actuala a S.C.”INOX” S.A. cuprinde următoarele produse:
-producţie şi comerţ de tacâmuri din metale inoxidabile şi placate cu metale nobile;
-producţie şi comercializare de foarfeci de uz casnic şi gospodăresc;
-producţie şi comercializare de bricege multifuncţionale, cuţite obişnuite şi cu utilizări multiple, oale
din inox pentru uz
gospodăresc;
-activităţi de cercetare, proiectare, informatica în domeniul de activitate al întreprinderii;
-activităţi de transport.
1.5.4.2 Piaţa
Producţia societăţii este destinata atât pieţei interne cat şi pieţei externe.
Pe piaţa interna desfacerea se face en-gros prin societăţile:
- S.C. COMET S.A.;
- S.C. TRAIAN S.A. CONSTANTA;
- S.C. METCHIM Ploieşti;
- S.C. CORIMEX Craiova;
- S.C. CORIMET S.A. Galaţi;
- Depozitul angro METRO Bucureşti.
34
Societatea comerciala INOX vinde şi en-detail pe piaţa micilor privatizaţi.
Pe piaţa externa clienţii actuali sunt:
-ALFA SOLINGEN Germania;
-BEFAS Salonic;
-IKEA Suedia;
- Firme din Grecia.
1.5.4.3 Furnizorii
Furnizorii de materii prime:
-pentru tabla din inox: OTELINOX Târgovişte şi importatori firme particulare;
-pentru bara inox: OTELINOX Târgovişte;
-pentru materiale auxiliare:-CARBOCHIM S.A. Cluj Napoca;
-ARMATURA S.A. Cluj Napoca;
-COMPETROL S.A. Bucureşti;
-INFRATIREA S.A. Galaţi;
- -SÎN S.A. Bucureşti.
1.5.4.4 Concurenta
Concurenta pe piaţa interna este destul de puternica.
Producătorii interni cu pondere sunt: - ICOS Ocna Sibiu.
Pe piaţa externa principalii concurenţi sunt:
- WMF Germania;
- - NIVELLA Germania;
- - SWILLINGER Germania;
- - NICA GRANICA Germania;
- - CRISTOFEL Franţa;
- - SOLA Olanda;
- - RODA Spania.
1.5.4.5 Activitatea de marketing
Încă din anul 1990 societatea INOX a înţeles importanţa activităţii de marketing şi prin
urmare si-a iniţiat personal (2 persoane) în aceasta direcţie dar fără înfiinţarea unui birou
individualizat.
35
Din anul 1996 s-a constituit un colectiv de marketing compus din 6 persoane (1 şef birou şi 5
agenţi comerciali) care funcţionează şi în prezent sub denumirea de “Birou Marketing”.
1.5.5 Diagnosticul resurselor umane
1.5.5.1 Structura organizatorica
Societatea comerciala funcţionează ca orice societate comerciala pe acţiuni pe baza unei
organigrame de resurse umane aprobata de Adunarea Generala a Acţionarilor.
Organul colectiv de conducere a societăţii este Consiliul de Administraţie. O parte din
competentele CA sunt preluate de directorul general şi ceilalţi directori executivi. Practic societatea
este condusa de directorul general căruia i se subordonează direct toţi directorii executivi şi indirect
şefi de secţii, maiştrii şi tehnicieni.
Secţiile sunt formate la rândul lor din mai multe ateliere, iar atelierele din mai multe
compartimente În care se desfăşoară producţia propriu-zisa.
Pe lângă aceste ateliere unde se desfăşoară producţia de baza în întreprindere mai sunt
organizate unele compartimente auxiliare care asigura utilităţile întreprinderii: energie electrica şi
termica, aer comprimat si/sau vid, apa, etc.
Directorul general este împuternicit de CA şi AGA sa negocieze cu Sindicatul periodic, cu
Sindicatul, Contractul Colectiv de Munca.
1.5.5.2 Managementul societăţii
În perioada 1 martie 1994- 31 decembrie 2003, conducerea societăţii a fost asigurata astfel:
1 martie 1994- 31 decembrie 1994, conducerea societăţii a fost asigurata de Adunarea Generala a
Acţionarilor, formata din cei 2 reprezentanţi ai Fondului Proprietarii de Stat şi un reprezentant al
Fondului Proprietăţii private IV Muntenia, care au numit un Consiliu de Administraţie format din 5
administratori şi Comisia de Cenzori. Consiliul de Administraţie a numit un Comitet de direcţie
format din 3 directori executivi.
36
1 ianuarie 1995- 19 martie 1996 conducere societăţii a fost asigurata de Adunarea Generala a
Acţionarilor, formata din cei 2 reprezentanţi ai Fondului Proprietarii Private IV Muntenia, care au
numit un manager şi Comisia de Cenzori.
19 martie 1996- prezent, conducerea societăţii a fost asigurata de Adunarea Generala a
Acţionarilor formata din 384 de acţionari, persoane fizice şi un reprezentant al Fondului Proprietarii
de Stat şi un reprezentant al Proprietarii Private IV Muntenia (ulterior transformat În Societatea de
Investiţii Financiare Muntenia), care au ales o Comisie de Cenzori şi un Consiliu de Administraţie
format din 5 membrii.
Atribuţiile Adunării Generale ale Administratorilor şi Directorilor executivi sunt stabilite de
lege, de contractul de societate şi de statutul societăţii.
Directorii executivi sunt numiţi de Consiliul de Administraţie şi executa operaţii specifice în raport
cu natura compartimentelor din subordonare, astfel directorii executivi conduc, organizează,
controlează şi decid asupra tuturor acţiunilor privind activitatea ce se desfăşoară În departamentele
din subordonare, stabilind ierarhizarea de salarii în cadrul structurilor organizatorice şi pe funcţii
pentru personalul din subordine.
Conform Legii nr. 31/1990, directorii sunt răspunzători fata de societate şi de terţi împreuna
cu administratorii pentru neîmplinirea îndatoririlor, pentru daune provocate de actele îndeplinite de
personal sau de personalul din subordine atunci când daunele nu s-ar fi produs, daca ei ar fi exercitat
supravegherea impusa îndatoririlor funcţiei lor. În scopul derulării dinamice a activităţii, fiecare
director poate delega atribuţii competente şi responsabilităţi prin decizii şi sarcini de serviciu, acestea
neabsolvindu-L de propriile responsabilităţi.
Managementul societăţii este asigurat prin:
director general
director tehnic
director economic
director comercial
director de producţie
1.5.5.3 Structura de personal
Structura de personal a întreprinderii este adaptata actualei organizări care sa satisfacă cat mai
bine cerinţele unei producţii eficiente. Ponderea personalului este deţinuta de muncitorii calificaţi,
direct productivi, (77,77%).
La sfârşitul anului 2003 lucrau 259 salariaţi structuraţi ca în tabelul de mai jos.
37
STRUCTURA PERSONALULUI
Număr personal %
Total personal, din care: 249 100
Cu studii superioare 24 9,64
Cu studii medii 20 8,03
Muncitori calificaţi 185 74,30
Muncitori necalificaţi 20 8,03
De menţionat ca acest personal este cel care a mai rămas după cele 3-4 etape de restructurare
prin care s-a reorganizat întreprinderea. În anul 1989 întreprinderea avea mai mult de 1200 de
angajaţi.
1.5.5.4 Salarizare
Salarizarea personalului angajat În cadrul S.C. INOX S.A. se face pe baza prevederilor Legii
salarizării nr.14/1991 şi a altor Hotărâri de Guvern referitoare la indexări periodice în funcţie de rata
inflaţiei şi pe baza Contractului Colectiv de Munca al întreprinderii convenit între Patronat şi Sindicat.
Prin sistemul de salarizare aplicat, societatea urmăreşte în principal sa asigure cointeresarea
materiala a salariaţilor şi repartizarea echilibrata a salariilor în funcţie de importanţa fiecărui loc de
munca.
În sistemul de salarizare sunt cuprinse şi următoarele sporuri:
spor de vechime în muncă 5-25%
spor pentru condiţii grele de muncă 3,5-10%
spor pentru munca de noapte 25%
spor pentru lucru în zilele nelucrătoare 100%
Alte drepturi:
ajutoare de deces
38
ajutoare sociale pentru probleme deosebite: naşteri, casatorii, boala etc.
1.5.6 Diagnosticul producţiei şi a calităţii
1.5.6.1 Capacităţi de producţie şi producţie efectiva
În tabelul de mai jos se prezintă producţia realizata în anul 2003 comparativ cu capacităţile
de producţie.
Nr.
Crt.
Principalele grupe
de produse
Capacitatea de producţieProducţia efectiv realizata
(buc.)
%
1 Tacâmuri inoxidabile 4.100.000 3.419.941 83,4
2 Cuţite diferite 800.000 788.325 98,5
3 Foarfece 110.000 38.569 35,0
4 Garnituri bucătărie 35.000 5.677 16,2
5 Bricege 100.000 6.948 7,0
Se poate constata ca sunt unele produse la care cererea pieţei (în special cea interna) a scăzut
foarte mult (bricege, garnituri de bucătărie, foarfeci).
Societatea dispune de utilaje (dotări tehnologice), spatii de producţie corespunzătoare inclusiv
terenuri ceea ce-i permite realizarea tuturor operaţiilor pana la produsul finit fără a fi necesara o
colaborare cu alţi parteneri.
1.5.6.2 Calitatea producţiei
Din punct de vedere calitativ produsele se încadrează în nivelele prevăzute de normele
interne şi internaţionale în vigoare. Întreprinderea lucrează în sistemul total de asigurarea calităţii.
Produsele societăţii comerciale “INOX” se vând atât pe piaţa interna cat şi la export.
Pe piaţa interna desfacerea se face en-gros.
Principalii beneficiari sunt:
SC COMET SA Traian SA Constanta
SC METCHIM Ploieşti
SC CORIMEX Craiova
SC COMRIMET Galaţi
39
Societatea comerciala are, în mai mica măsura, şi în vânzări en-detail pe piaţa micilor
privatizai.
Pe piaţa externa beneficiarii sunt:
ALFA SOLINGEN
BEFAS Salonic Grecia
IKEA Suedia
Poziţia întreprinderii în cadrul sectorului, pe piaţa producătorilor din România, se prezintă în
tabelul de mai jos:
POZITIA INTREPRINDERII ÎN CADRUL SECTORULUI
CRITERIUL Locul ocupat În sector Observaţii
1.Cifra de afaceri 1 Total producţie
2.Productia fizica 1 (tacâmuri)
3.Numar de personal 2
4.Export 1 (tacâmuri)
5.Productivitatea muncii 1-2 total
În acest an şi în anii următori, concurenta va fi mult mai puternica, firme renumite ca
SOLINGEN vor pune în funcţiune importante capacităţi de producţie.
1.5.7 Organizarea contabilităţii
Sistemul contabil diferă de la o întreprindere la alta în funcţie de natura activităţii şi a
operaţiilor acesteia, de mărimea ei, de volumul datelor prelucrate şi de necesităţile
informaţionale ale conducerii şi utilizatorilor externi.
La S.C. INOX S.A., sistemul contabil prelucrează date relative la toate activităţile,
pentru care conducerea dispune de informaţii numerice, atestate de documente justificative şi
exprimate în etalon bănesc, care trebuie să servească planificării, controlului şi prezentării
situaţiei financiare şi rezultatelor întreprinderii.
Contabilitatea financiară se sprijină pe o structură normativă care permite sesizarea,
înregistrarea, clasificarea şi interpretarea operaţiilor şi a altor fapte referitoare la întreprindere.
40
Este foarte important ca persoanele care ţin contabilitatea, angajat al întreprinderii sau
contabil autorizat/expert aflat în raporturi contractuale cu aceasta, să înţeleagă foarte bine
terminologia de bază utilizată pentru realizarea funcţiei contabile.
Desfăşurarea activităţii în cadrul S.C. INOX S.A. implică multiple operaţii economico
– financiare, care sunt consemnate în documentele de evidenţă. în contabilitate, aceste
documente sunt înregistrate în mod cronologic şi sistematic folosindu-se procedee specifice şi
respectându-se dispoziţiile legale.
Înregistrările cronologice ale documentelor se fac în ordinea datei de întocmire, iar
înregistrarea sistematică grupează operaţiile economico – financiare pe categorii de mijloace
economice, procese economice şi sursa acestora.
Interfaţa dintre documentele contabile se realizează prin forma de contabilitate.
Forma de contabilitate reprezintă un sistem de formulare corelate între ele care serveşte la
înregistrarea şi prelucrarea după anumite reguli, a stării şi mişcării elementelor patrimoniale.
În categoria formularelor, ca elemente componente ale formei de contabilitate se cuprind:
documente justificative, registrele contabile, purtătorii tehnici de calcul, balanţa conturilor,
registrul inventar şi situaţiile financiar – contabile.
Conform Legii Contabilităţii nr. 82 / 1991, documentul justificativ este un înscris
întocmit în momentul efectuării operaţiei patrimoniale. Acest înscris stă la baza înregistrărilor
în contabilitate.
Întocmirea documentelor justificative se face prin formulare tipizate sau netipizate,
după caz, iar completarea se face manual sau cu tehnică de calcul. În continuare documentele
justificative sunt supuse operaţiilor de prelucrare ce constau în sortarea documentelor pe
operaţiuni, cumularea sau precontabilizarea mai multor documente şi obţinerea documentelor
centralizatoare, verificarea de formă aritmetică şi de fond.
După prelucrarea documentelor justificative se face analiza şi contarea documentelor
justificative, indicându-se simbolurile contabile sintetice, a conturilor analitice debitoare
şi creditoare, iar în final se fac înregistrări în contabilitate în mod cronologic şi sistematic.
Registrele contabile sunt formulare cu liniatură specială, care se prezintă sub forma condicilor
sau foilor volante, în care se fac înregistrări contabile şi evidenţă operativă, ca de exemplu:
diferite forme de ‘‘jurnale’’, ‘‘rapoarte de gestiune’’, ‘‘balanţe de verificare’’, ‘‘fişe de cont ’’
analitice, etc.
41
Discutată din pricina sistemului informaţional, forma sa de contabilitate utilizată de
S.C. INOX S.A. acoperă prin sfera sa de cuprindere şi dă expresie subsistemului documente
– fişiere –rapoarte.
S.C. INOX S.A. utilizează forma de contabilitate informatică, forma care foloseşte
tehnica electronică de calcul.
Ciclul contabil de prelucrare a datelor are la intrare în calculator formula contabilă.
Pe baza ei, se clădeşte întregul sistem de stocare şi prelucrare a datelor. Pe baza
datelor introduse în calculator se editează obligatoriu Registrul Jurnal, care constituie evidenţa
cronologică.
Acelaşi jurnal serveşte şi la verificarea şi validarea datelor introduse în calculator.
Editarea Registrelor Cartea–Mare este, după caz, obligatorie sau facultativă, în raport cu
decizia utilizatorului de sistem informatic.
Dacă se reţine varianta facultativă, registrele sunt editate selectiv la cererea
consumatorului de informaţie. În mod obligatoriu sunt editate, lunar, balanţele conturilor, care
în cele mai multe cazuri preiau şi funcţia Registrelor Cartea–Mare.
42