Constituţia din 1787

Potrivit Constituţiei din 1787, Statele Unite ale Americii deveneau o republică federală, compusă din cele 13 state şi care avea la bază principiul separării puterilor în stat. În prezent, numărul statelor americane a ajuns la 50, la care se adaugă districtul federal Columbia, unde se află capitala Washington.

Puterea executivă era încredinţată unui preşedinte ales pe 4 ani, care exercită funcţia dublă de şef al statului şi al guvernului şi este, de asemenea, comandantul suprem al armatei şi conduce politica externă. SUA căpăta atributele unei republici prezidenţiale.Puterea legislativă este atribuită unui organism bicameral, Congresul, format din Senat şi Camera Reprezentanţilor. Senatul este constituit din câte doi reprezentanţi ai fiecăruia din statele federaţiei, iar Camera Reprezentanţilor din deputaţi aleşi în număr proporţional cu numărul locuitorilor fiecărui stat. Principalele atribuţii ale Congresului: vota legile, stabilea taxele, bătea monedă, declara război.

Puterea judecătorească aparţinea Curţii Supreme de Justiţie şi tribunalelor locale.Potrivit Constituţiei, votul era cenzitar, iar sclavia era menţinută. Autonomia locală era garantată, în sensul că guvernele statelor păstrau atribuţii largi.Se recunoaştea autoritatea federală în politica externă, apărare, legislaţia de interes general.

S-au adus amendamente la Constituţie, ca de pildă înscrierea principiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, care includea garanţii împotriva privării abuzive de libertate, dreptul la asistenţă juridică, libertatea presei, alegerile libere, dreptul de adunare, de petiţie, interziceau acordarea de titluri nobiliare, de onoruri ereditare şi de privilegii exclusive. Deşi amendată de mai multe ori de-a lungul timpului, Constituţia de la 1787 este în vigoare şi astăzi.

La început, noul stat a întâmpinat mari greutăţi. Tânăra naţiune americană încerca sa se regrupeze sub un drapel unic şi să îşi cinstească totodată eroii războiului. George Washington a devenit primul preşedinte al S.U.A. Cucerirea vestului sălbatic va absorbi energiile şi va da putere noului stat, singura problemă nerezolvată a rămas sclavia negrilor.

Până în zilele noastre, sistemul democratic din S.U.A. a constituit un model pentru majoritatea ţărilor lumii.

Clauza Instituirii[modificare]

"Congress shall make no law respecting an establishment of religion..."

Primului Amendament are ca scop apărarea libertății de conștiință, a libertății religioase și a libertății

de exprimare, iar Clauza Instituirii (eng. Establishment Clause) contribuie la atingerea acestui scop

prin ridicarea "unui zid de separație între Biserică și Stat".[6] Această clauză poate fi interpretată fie

într-un mod "separaționist", caz în care această clauză ar interzice orice fel de ajutor oferit de

Congres pentru Biserică, indiferent de confesiune, fie într-un mod "non-preferențialist" interzicând

doar ajutarea unei religii în favoarea alteia, nu și intervenția în domeniul religios cu scopul de a

facilita accesul la religie (privește acomodarea conflictelor ce ar apărea între separarea bisericii de

stat și datoria statului de a asigura libera alegere și accesul cetățenilor la religie - eng. Free Exercise

Clause).

Trebuie remarcat că "această clauză are un caracter absolut". Cere să nu existe nici o lege (no law)

și, de asemenea, trebuie remarcat că această clauză nu interzice doar instituirea de către guvernul

federal a unei religii oficiale de stat, ci orice fel de lege respecting an establishment of

religion"[7] Astfel, deși unii judecători de la Curtea Supremă, precum William Rehnquist, au

argumentat că această clauză "nu interzice decât instituirea unei singure biserici naționale sau

favorizarea unei biserici în favoarea alteia"[7], majoritatea deciziilor Curții Supreme și a membrilor ei

au susținut că Clauza Instituirii interzice guvernului promovarea religiei în general cât și favorizarea

unei religii în raport cu alta sau a religiei în raport cu nonreligiile.

În speța, devenită celebră pentru dezbaterile cu privire la Clauza Instituirii, Everson v. Board of

Education, 1947, Curtea Supremă s-a pronunțat asupra interpretării ei astfel: „Clauza cu privire la

instituirea unei religii a Primului Amendament înseamnă cel puțin asta: Nici un stat și nici guvernul

federal nu pot înființa o biserică. Nici unul nu poate da legi în sprijinul unei religii, a tuturor religiilor,

sau să prefere o religie în favoarea alteia. Nici unul nu pot forța sau influența o persoană să urmeze

sau să renunțe la o anume biserică împotriva voinței sale sau să fie forțat să-și declare credința sau

necredința într-o religie. Nici o persoană nu poate fi pedepsită datorită sau declarării credințelor

religioase sau nonreligioase, pentru prezența sau absența de la biserică. Nici o taxă indiferent de

sumă, mare sau mică, nu poate fi îndreptată spre susținerea activităților sau instituțiilor religioase,

indiferent de numele și forma aleasă pentru învățarea sau urmarea învațăturilor religioase. Nici un

stat, nici guvernul federal nu pot, în mod deschis sau secret, participa în activitățile organizațiilor și

grupurilor religioase și viceversa.“[8]

Cazurile ajunse la Curtea Supremă cu privire la Clauza Instituirii au atins toate zonele de conflict, de

intersectare dintre statul secular și biserică/religie, existând acum o serie de precedente ce se doresc

a trasa această graniță fină între sferele celor două.[9]

De exemplu, în ceea ce privește asistența financiară a organizațiilor religioase Bradfield v.

Roberts (1899) Curtea Supremă a găsit constituțională finanțarea unui spital administrat de o

instituție romano-catolică deoarece spitalul a fost considerat o instituție seculară a cărei sprijinire cu

bani bugetari nu constituie o sprijinire directă a Bisericii Romano-Catolice. În Everson v. Board of

Education (1947), s-a considerat a fi constituțională o hotărâre locală prin care era finanțat

transportul copiilor la școală, fie că e parohială sau nu, în ciuda Clauzei Instituiste, asta pentru că

legea se aplică tuturor cetățenilor, indiferent de religie. În Lemon v. Kurtzman(1971), s-au considerat

a fi neconstituționale două legi, una care permitea statului să "cumpere" servicii în sectoare seculare

de la școlile religioase iar alta ce permitea statului să plătească un procentaj din salariul profesorilor

din școlile private, inclusiv cele religioase. O linie de demarcație pare a considera neconstituțional

ajutorul direct către organizațiile religioase, vezi Sloan v. Lemon 1973, Mueller v. Allen 1983 cu

folosirea veniturilor din taxe pentru ajutorarea colegiilor parohiale, pentru ajutorarea studenților în a

urma aceste cursuri; insă este considerată constituțională posibilitatea statului de a acorda ajutoare

unice pentru construirea acestor colegii, sau ca girant pentru creditele studenților ce doresc să

urmeze un astfel de colegiu, ajutorul acordat fiind indirect către organizațiile religioase.

În problema rugăciunile în orele din școlile publice s-a considerat, în Engel v. Vitale 1962, ca

neconstituțională rostirea unei rugăciuni, chiar dacă era non-confesională, Justice Black scriind că:

"nu este parte a îndatoririlor oficiale ale guvernului să compună rugăciuni oficiale pentru orice fel de

grup de cetățeni americani, pe care aceștia să le poată recita ca parte a unui program religios

intreprins de către guvern". În Wallace v. Jaffree (1985), Curtea a găsit neconstituționlă hotărârea cu

privire la necesitatea unui moment de tăcere pentru rugăciune privată -- nu atât tăcerea a fost

considerată neconstituțională cât faptul că aceasta promova religia iar în Lee v. Weisman 1992, tot

neconstituțională a fost decisă și recitirea de rugăciuni religioase în cadrul ceremoniilor de absolvire,

sau alte tipuri, unde prezența nu este neapărat obligatorie. În Santa Fe Independent School Dist. v.

Doe 2000, Curtea a decis că nici măcar un vot al corpului de studenți nu ar autoriza o rugăciune

condusă de studenți înaintea orelor de curs).

Și exemplele ar putea continua, dar merită spus că din aceste serii de precedente s-au putut extrage

o serie de teste în vederea interpretării constituționalității, dacă o lege respectă sau nu Clauza

Instituirii:1. Testul Lemon, numit așa după speța din 1971, unde s-a hotărât că pentru a fi în acord

cu această clauză, o lege trebuie a) să aibă un scop secular legitim; b) să fie neutră față de religie,

efectul primar nu trebuie să fie acela de a încuraja sau inhiba dezvoltarea unei religii; și c) să nu

implice guvernul în mod însemnat în treburile religiei.2 Testul Coerciției asociat, de regulă, cu

Justice Anthony Kennedy și soluționarea din County of Allegheny v. ACLU, afirmă că guvernul nu

violează Clauza Instituirii decât dacă 1) oferă sprijin direct unei religii astfel încât să contribuie la

instituirea unei biserici de stat; și 2) obligă oamenii să sprijine sau să participe la o religie împotriva

voinței lor; 3. Testul Instituirii interpretare în care o lege încalcă Clauza și Primul Amendament dacă

aceasta favorizează o religie în favoarea alteia într-un mod în care îi face pe unii să se simtă out-

sideri, iar alții să se simtă in-sideri/privilegiați.[7]

În ciuda clarității Primului Amendament la Constituție și al caracterului absolut al Clauzei Instituirii, în

Statele Unite ale Americii există totuși o veche și puternică tradiție a nerespectului Constituției în

această privință, și prin asta în fond a disprețului pentru legea fundamentală a țării, care astfel ea

devine doar o simplă literă moartă. A trecut astfel mai bine de o jumătate de secol deja de când

spețele relevante (1962, 1963) au fost tranșate de Curtea Supremă a S.U.A., însă de atunci și până

azi atât membrii legislativului, cât și angajații statului din școli, dar și populația deservită de aceste

instituții însăși, au încălcat și mai continuă și acum să încalce sistematic, practic de manieră zilnică,

prevederile constituționale privitoare la religia în școlile publice. Astfel, parlamentele statelor

federației americane au adoptat în mod repetat numeroase legi care eludează hotărârile Curții

Supreme și astfel transformă în literă moartă prevederile constituționale, asta în timp ce minoritatea

care protestează sau ar dori sa protesteze contra acestor încălcări flagrante și sistematice ale

Constituției S.U.A., suportă din partea mediului o colosală presiune întru conformism, fiind intimidați

și reduși astfel la tăcere.[10]

Chiar și anumite instituții federale importante s-au lasat antrenate în tentative de eludare, de ocolire a

deciziilor Curții Supreme: parlamentul federal american ("Congresul") de ex., a adoptat în 1993

"Legea de Reabilitare a Libertății Religioase" (L.R.L.R.), prin care guvernul federal era obligat să

justifice limitarea libertății religioase doar prin invocarea - și firește dovedirea eventuală a amenințării

- unui interes național major, asta în ciuda faptului că SCOTUS decisese deja în 1990 că guvernul nu

e obligat să invoce vreun "interes național major" atunci când limitează libertatea religioasă, pentru

asta fiind suficient apelul la o simplă lege cu aplicare generală. Curtea Supremă a considerat că prin

adoptarea acestei legi care practic abolește decizia ei, puterea legislativă încearcă să-i dicteze, drept

pentru care cu prima ocazie (1997) a abolit L.R.L.R. pe motiv că prin adoptarea acestei legi

Congresul se face vinovat de "nerespectarea separării puterilor în stat". [11]