Conform Dicționarului Enciclopedic de Cunoștințe Religioase, cuvântul „psalm”, derivat din „psalmos”, reprezintă o cântare dintr-un instrument cu coarde, pentru că psalmii se cântau acompaniați la harfă. Psalmii sunt creații lirice cu tematică religioasă ce formează una din cărțile Vechiului Testament, numită Psalmi și atribuită regelui David. În primele secole ale creștinismului, cei 151 de psalmi, din care 150 de psalmi canonici și unul necanonic, au fost reuniți în cartea numită Psaltire. Tematica psalmilor, evident religioasă, cuprinde mari probleme ale Vechiului Testament, cum ar fi: Dumnezeu și lumea creată de El, destinul omului pe pământ și după moarte, îngerii, Ierusalimul și Legea lui Dumnezeu, momente din istoria poporului evreu, pedeapsa și răsplata sau ideea de mesianism. Psalmii, prin sentimentele pioase exprimate, prin varietatea de elemente religioase, au găsit un teren prielnic în sufletele credincioșilor, fiind un mijloc de slăvire a lui Dumnezeu. În primele veacuri, aceștia au intrat din cultul iudaic în cultul creștin, cei dintâi și cei mai importanți psalmi folosiți în cultul Bisericii primare fiind psalmii mesianici în care s-a profețit venirea Mântuitorului, viața Sa, patimile și propria-I moarte. Majoritatea psalmilor au fost scriși însă în secolul al X-lea, în decursul epocii de aur a poeziei israelite.

Ca o antologie de 150 de psalmi, Psaltirea cuprinde un larg registru de subiecte, incluzând reveleția despre Dumnezeu, creație, omenire, mântuire, păcat, dreptate și neprihănire, rugăciune și pedeapsă. Dumnezeu apare într-o multitudine de forme; El este: scut, stâncă, fortăreață, păstor, creator, conducător, judecător, susținător, vindecător, ia ca trăsături distincte manifestă cu predilecție iubirea, mânhirea și mila, el fiind omniprezent și omnipotent, Atotcunoscător și Atotputernic.

În Biblia apărută în anul 2001, părintele Bartolomeu, încearcă și o clasificare a psalmilor, grupandu-i după următoarele categorii: Imnuri – sunt în general cântări de slavă și preamărire a lui Dumnezeu ca Împărat universal sau Împărat al Sionului; Rugăciuni, care pot fi individuale sau colective – plângeri adresate lui Dumnezeu, rugăminți la vreme de necaz sau de suferință; Psalmi de mulțumire – recunoștința credincioșilor pentru ceea ce înseamnă Dumnezeu în viața lor; Psalmi regali – se referă la persoana regelui sau la ceremoniile legate de curtea regală; Psalmii mesianici – în întregime sau parțial se referă la Domnul Iisus Hristos prin dimensiunea lor profetică.

Componenta religioasă a culturii române este foarte vie în perioada premodernă. În Evul Mediu, creștinismul, care a fost adoptat timpuriu de către stămoșii românilor, devine o religie bazată pe carte. Cuvântul scris, mai întâi în formă de manuscris, iar mai apoi tipărit, circulă prin intermediul cărților de cult în limba slavonă, traducerea cărților de cult grecești fiind determinată de nevoia Bizanțului de a creștina popoarele slave. În acest scop, Chiril și Metodiu au tradus Biblia și cărțile liturgice în slavonă și le-au făcut să circule în tot spațiul sud-est european. Așadar, religia și literatura dezvoltă, începând cu secolul al XVI-lea, un palier comun, în care prelați și cărturari contribuie la modelarea limbii române din dorința de a da glas credinței.

Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund legate de viața lor spirituală, de credința în Dumnezeu și de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise și a literaturii. Cartea religioasă românească este mai întâi o carte de cult în limba slavonă și de-abia apoi o carte de cult în limba română. Traducerea ei prilejuiește cea dintâi exprimare a creativității prin cuvânt în limba noastră, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la început. Trăirea religioasă determină trecerea prin mai multe filtre a dogmei creștine și a cărților sfinte: unul este cel al identității și al culturii colective, altul al identității și al culturii

individuale. Dimensiunea religioasă a existenței capătă treptat forme de expresie românească mai întâi prin actul traducerii, apoi prin actul creației individuale, fie în cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspirație religioasă. Manuscrisele creștine în limba slavonă și în limba română, alături de tipărituri, deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios. Din acest punct de vedere, putem vorbi de o așa-zisă bibliotecă a creștinismului, ce conține două compartimente:

Cel destinat spațiului neeclezial: literatură patristică, liturgică, apologetică, teologală, canonică, pastorală, duhovnicească;

Cel destinat spațiului extraeclezial: pe de o parte, o literatură destinată educației creștine și edificării duhovnicești a bunului creștin, legată de religia trăită: Biblia, rugăciuni zilnice, cântări bisericești, ode și imnuri, canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul; pe de altă parte, o literatură pioasă: cărți de r ugăciune, scriei apocrife, creații hagiografice, literatura misctico-ascetică, calendare, literatură moral-edificatoare, literatură cultă de inspirație religioasă.

Din cel de-al doilea compartiment, cel destinat spațiului extraeclezial, am ales pentru acest studiu comparativ al textelor biblice, psalmul 18, al lui David, folosind următoarele opere:

-Psaltirea slavo-română, tradusă de diaconul Coresi în anul 1577;

-Psaltirea pre versuri tocmită, srisă de mitropolitul Dosoftei în anul 1673;

-Biblia de la București sau Biblia lui Șerban, publicată în anul 1688;

-Biblia de la Blaj, cunoscută și sub numele de Biblia lui Clain sau Biblia lui Bob, publicată în anul 1795, a doua traducere a Sfintei Scripturi în limba română;

-Biblia tradusă și publicată de Dumitru Cornilescu în anul 1921, traducere neaprobată de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române;

-Biblia tradusă de Bartolomeu Anania, publicată în anul 2001 la București;

Psalmul 18 ar putea fi încadrat cu ușurință, după criteriile de clasificare enunțate de Bartolomeu Anania, în categoria imnului, fiind o cântare de slavă și de preamărire a lui Dumnezeu. În acest psalm, cerul este deschis pentru cei care vor să-i pătrundă tainele și este în același timp o dovadă și un sol al puterii, măririi și minunilor Creatorului. Cerul, sinonim cu Tăria în majoritatea traducerilor, devine vestitorul lui Dumnezeu, se deschide și povestește celor capabili să înțeleagă, povestește creștinilor. Graiurile, cuvintele, pământul și marginile lumii nu sunt bariere în înțelegerea puterii dumnezeiești.

După majoritatea traducerilor, Soarele este însuși Creatorul, de căldura lui nimeni nu este ferit și nici nu vrea să se ferească pentru că Soarele înseamnă viață. În traducerea lui Cornilescu, Dumnezeu este cel care a cladit un lăcaș Soarelui, un cort, dovedind astfel atotputernicia Lui.

Legea lui Dumnezeu este prezentată sub toate aspectele ei: „Legea” în sine, care este un termen general ce privește voia revelată a lui Dumnezeu, legea care ordonează viața omului; Mărturia Domnului, cuvântul adevărat al lui Dumnezeu, voia Sa; Orânduirile Domnului, reguli distincte care duc la o viață fără prihană; Poruncile Domnului, voința autoritară, lumina

călăuzitoare pentru cei necredincioși care caută calea; Judecățile Domnului, legile care guvernează viața socială și care conduc la dreptate și neprihănire.

Un alt element important în acest psalm este dorința de neprihănire, de iertare a păcatelor făcute cu voie sau fără voie. Astfel Dumnezeu apare în ipostazele sale multiple: legiuitorul, exemplul, autoritatea, lumina, iertătorul, ajutorul. În finalul psalmului 18, în cele șase traduceri supuse analizei, Dumnezeu este numit astfel:

Coresi: ajutoriul, izbăvitoriul;

Dosoftei: agiutoriul, izbăvitoriul;

Biblia de la București: ajutoriul, mântuitoriul;

Biblia de la Blaj: ajutoriul, izbăvitoriul;

Biblia lui Cornilescu: stânca, izbăvitorul;

Biblia lui Bartolomeu: ajutorul, răscumpărătorul;

Este interesant de observat modul în care s-au modificat aceste apelative ale divinității. În cazul cuvintelor ajutorul și izbăvitorul, transformarea este explicabilă prin evoluția limbii române literare, acestea fiind forme arhaice ale unor cuvinte care se regasesc astăzi în limba română literară într-o formă actuală. Se observă însă cu ușurință că sunt prezente și alte cuvinte care bineînțeles arată puterea dumnezeiască, dar prin alte apelative.

Ca parte a lumii ortodoxe, poporul român a avut Biblia tradusă după Septuaginta. În a doua jumătate a secolului III î. Hr., Ptolemeu al II-lea Filadelful a patronat și finanțat traducerea Bibliei în limba greacă. Aceasta a fost făcută în orașul Alexandria de către 72 de învățați evrei aduși din Palestina și noua versiune a fost numită Septuaginta. După tradiție, cei 72 au lucrat separat, asistați de Duhul Sfânt, versiunile lor dovedindu-se în final identice. Septuaginta a căpătat astfel o mare autoritate, a devenit textus receptus, textul revelat al întregului Răsărit european, definit mai târziu ca ortodoxie. Pentru a susține această idee, citez dintre cele mai importante traduceri ale Bibliei după Septuaginta: Biblia de la București – 1688, Biblia de la Buzău – 1854-1856, Biblia lui Șaguna – 1856-1858, Biblia de la Blaj – 1795, pentru uzul greco-catolicilor. Marea ruptură s-a produs în anul 1936, odată cu apariția Bibliei traduse după Textul Masoretic de către Gala Galaction, Vasile Radu și Nicodim Munteanu. Așa se face că toate versiunile românești ale Vechiului Testament apărute după ediția Bibliei din 1936 nu sunt decât reluări ale acesteia, cu revizuiri mai mult sau mai puțin importante, mai mult sau mai puțin controlate. Probabil așa se poate explica apariția unor cuvinte sau dispariția altora, însă un alt element important în realizarea unei traduceri ține și de talentul, vocația traducătorului. De aceea vom observa în cele șase traduceri modificări, mai mult sau mai puțin minore, ce țin de scopul traducerii, chiar de contextul cultural, de limbajul folosit în epocă, dar și de talentul de traducător.

Structura lingvistică a textelor românești de până la mijlocul secolului al XVII-lea, evidențiază o strânsă legătură între limba acestor scrieri și graiurile vorbite în regiunile în care au fost redactate. Lingviștii apreciază că este vorba de două variante literare fundamentale în această perioadă: una de tip sudic și una de tip nordic. Scrierile din secolul al XVI-lea deschid

drumul spre izbânda deplină a limbii române asupra slavonei, întâmplată abia la începutul secolului al XVIII-lea.

Consider că este mult mai interesantă și mai productivă analiza unui text de asemenea importanță – un text care a suferit numeroase modificări prin traducerile succesive – prin metoda comparativă. Demersul acesta este unul extrem de laborios, dar același timp incitant, pentru că, dacă m-am limitat doar la psalmul 18, am observat cu relativă ușurință evoluția limbii române în decursul secolelor, dar și strădania traducătorilor, limitele lor, generate de un vocabular aflat în construcție. Aici mă refer în primul rând la Psaltirea slavo-română, tradusă de diaconul Coresi în anul 1577, la Psaltirea pre versuri tocmită, scrisă de mitropolitul Dosoftei în anul 1673, la Biblia de la București sau Biblia lui Șerban, publicată în anul 1688 și la Biblia de la Blaj, cunoscută și sub numele de Biblia lui Clain sau Biblia lui Bob, publicată în anul 1795, a doua traducere a Sfintei Scripturi în limba română. În ceea ce privește Biblia tradusă și publicată de Dumitru Cornilescu în anul 1921, traducere neaprobată de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și Biblia tradusă de Bartolomeu Anania, publicată în anul 2001 la București, problemele nu sunt de evoluție a limbii române, ci mai degrabă de interpretare a mesajului biblic. Dimensiunea religioasă a conștiinței se construiește astfel prin contribuția unor înalți prelați care conștientizează faptul că în limba lor se poate citi, cunoaște și înțelege mesajul lui Dumnezeu.

PSALMUL 18

O analiză a textului pe secvențe va încerca să evidențieze asemănările și deosebirile dintre traduceri:

Ceriu /l spune slava lu Dumnezeu - Coresi

Ceriurile spun fără-ncetare – Dosoftei

Ceriurile povestesc mărirea lui Dumnezeu – Biblia de la București

Ceriurile spun mărirea lui Dumnezeu – Biblia de la Blaj

Cerurile spun slava lui Dumnezeu – Cornilescu

Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu – Bartolomeu

Observăm că în acest prim vers al psalmului 18, nu există deosebiri foarte mari în ceea ce privește limbajul utilizat și mesajul religios. Formele ceriu / ceriurile, sunt forme vechi ale cuvântului cer, respectiv forma de plural cerurile, forme care se folosesc și azi în anumite regiuni ale țării ca regionalisme fonetice. În continuare, cuvintele slava și mărirea care alternează în traducerile amintite țin de limbajul religios care observăm că nu s-a modificat în decursul secolelor, ceea ce dovedește că s-a pornit de la traduceri aproximativ identice. Singura deosebire intervine la Dosoftei, cel care apelează la modelul poeziei populare, asfel încât psalmii să devină accesibili ascultătorilor, ușor de înțeles, de cântat în biserică și de memorat.

Din punctul de vedere al tropilor, observăm că în toate cele șase variante este prezentă personificarea, cerul fie spune, fie povestește, este deschis creștinilor care sunt chemați să

vadă și să înțeleagă mărirea Creatorului. Asfel, cerul devine emisarul minunilor dumnezeiești, nu mai este o graniță între om și dumnezeire.

Făptura mânilor lui spuse vârtute – Coresi

De slava ta Doamne, de cea mare,

Și facerea mânuloru-ț svinte

Tăria dă-n tot vestea-nainte – Dosoftei

Și facerea mânilor Lui povestește întărirea Biblia de la București

Și facerea mâinilor Lui o vestește tăria – Biblia de la Blaj

Și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui – Cornilescu

Și facerea mâinilor Lui o vestește tăria – Bartolomeu

Chiar dacă în aparență nu există deosebiri esențiale între mesajul transmis în cele șase variante, totuși acestea există și pot fi observate cu ușurință la o lectură atentă. Elementul comun în toate cele șase variante este prezența substantivului mâini, forma de plural a substantivului mână. Apare astfel Dumnezeu în ipostaza de făuritor, de cel care și-a făcut lucrarea asemenea unui meșteșugar migălos, doar că lucrarea lui depășește limitele umanului. După Coresi, lucrarea dumnezeiască înseamnă virtute, pe când după Dosoftei mîinile sunt sfinte, iar în Biblia de la București lucrarea dumnezeiască este tot rodul muncii mîinilor și povestește întărirea. În Biblia de la Blaj, cea a lui Cornilescu și cea a lui Bartolomeu, lucrarea dumnezeiască, rodul mânilor lui Dumnezeu, este vestită de tărie. În acest cotext, tăria primește sensul de cer din primul vers. Observăm că atât la Dosoftei, cât și în Biblia de la Blaj, sau în traducerea lui Bartolomeu, apare cuvântul tăria ca sinonim al cerului. Putem presupune că traducătorii au folosit acest sinonim din considerente estetice, sau poate că cuvântul are și alte conotații, sugerând puterea incontestabilă a lui Dumnezeu. Ca un argument în favoarea acestei afirmații, observăm că în Biblia de la București, cuvântul tăria este înlocuit cu întărirea, ceea ce ar putea însemna că omul în fața dumnezeirii nu este doar un martor al puterii Creatorului, ci el se întărește cunoscând lucrarea lui Dumnezeu.

Din punctul de vedere al lexicului utilizat, nici acest fragment nu pune în dificultate cititorul de azi, care este atras atât de mesajul religios, cât și de parfumul textelor vechi. Pentru substantivul mâini se folosesc formele arhaice mânilor, dar și forma arhaică de genitiv mânuloru-; Coresi folosește forma arhaică vârtute pentru virtute iar Dosoftei forma svinte pentru cuvântul sfinte. Se mai poate observa că din nou Dosoftei este cel care conferă psalmului o mai pronunțată valoare artistică. După cum bine știm, Dosoftei a tradus inițial psalmii în proză și ulterior i-a transpus în versuri. Din acest punct de vedere, „Traducerea traducerii” dovedește intenția literară și conștiința artistică.

Zi de zi rîgî / iaște cuvânt

Și noapte de noapte spu / se înțelepciuni – Coresi

Zi din zi voroava izbucnește

Și noapte din noapte gând vestește – Dosoftei

Ziua zilei va izbâcni cuvânt

Și noaptea nopții povesteaște minte – Biblia de la București

Zioa zilii spune cuvânt și noaptea nopții vesteaște știință – Biblia de la Blaj

O zi istorisește alteia acest lucru

O noapte dă de știre alteia despre el – Cornilescu

Ziua spune zilei cuvânt

Și noaptea-i vestește nopții cunoaștere – Bartolomeu

În versetul reprodus mai sus, se pare că ideea centrală este aceea de a separa spațiul diurn de cel nocturn, spațiul diurn fiind cel al vorbelor, iar cell nocturn al meditației. Singura traducere care face excepție de la acestă idee este traducerea lui Cornilescu, în care se afirmă că ziua și noaptea sunt doar niște mijloace prin care se evidențiază prezența lui Dumnezeu. Ziua și noaptea apar deci ca niște ființe himerice care transmit pentru eternitate puterea dumnezeiască. Acestea par astfel a se contopi pentru un scop comun, acela de a vesti mărirea Creatorului.

Din punct de vedere lexical, putem observa aceleași forme vechi ale cuvintelor, dar și vocabularul restrâns în cazul traducerii lui Coresi. Folosirea cuvântului rîgî / iaște în loc de spune este o dovadă în acest sens. Se cunoaște faptul că nu s-a stabilit încă cu precizie ce text sau ce texte au stat la baza traducerilor psalmilor lui Coresi. Se presupune că totuși Coresi s-a folosit de Septuaginta, iar de textul slavon s-a folosit numai spre a se ajuta în construirea frazei române, precum probabil s-a folosit si de Vulgata, fapt explicabil prin numărul mare de cuvinte neolatine dar și de cuvinte slavone literare.

Alte cuvinte ce țin de lexicul arhaic observăm la Dosoftei, care folosește arhaismul voroavă pentru vorbă, și cuvântul izbucnește, care în contextul dat primește chiar valoare metaforică, acest verb implicând și ideea de inevitabil. Pentru latura meditativă a nopții traducătorii folosesc din nou cuvinte diferite: înțelepciuni, gând, minte, știință, cunoaștere. Vedem astfel că, deși aceste cuvinte sunt sinonime parțiale, ele sunt totuși diferite, iar alegerea lor probabil a părut cea mai potrivită vremurilor în care au fost traduse aceste texte.

Nu-s cuvinte nece ziceri ce să nu se auză gla / sul lor

În tot pământu ieși spu / sa lor – Coresi

Cât nu este graiuri să s-ascunză

Sau cuvinte să nu răspunză

Că le-au ieșit vestea-n tot pământul

De ce-au grăit ș-au răspuns cuvântul.

Să s-auză la toți preste țară,

Să-nțăleagă marginea de-afară. – Dosoftei

Nu-s graiuri nici cuvinte, cărora să nu să aud glasurile lor – Biblia de la București

Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale cărora să nu să auză glasurile lor – Biblia de la Blaj

Și acestea fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să nu fie auzit

Dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii –Cornilescu

Nu sunt graiuri și nici cuvinte ale căror glasuri să nu se-audă

În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginea lumii cuvintele lor. – Bartolomeu

Fragmentele citate fac referire la faptul că puterea dumnezeiască, cuvântul lui Dumnezeu nu este îngrădit de niciun fel de barieră, fie ea lingvistică sau geografică. Cuvintele cheie sunt: glas, graiuri, pământ, margine. Observăm însă cum au evoluat anumite construcții de la o traducere la alta.Dacă la Coresi: Nu-s cuvinte nece ziceri ce să nu se auză gla / sul lor/ În tot pământu ieși spu / sa lor, la Dosoftei: Cât nu este graiuri să s-ascunză/ Sau cuvinte să nu răspunză/ Că le-au ieșit vestea-n tot pământul. Astfel, dacă la Coresi termenii utilizați sunt cuvinte sau ziceri, la Dosoftei aceștia devin graiuri. Biblia de la București și Biblia de la Blaj reiau formele cuvinte și glasuri, la Cornilescu ele devin fără vorbe, fără cuvinte dar cu un ecou capabil să treacă până spre marginile pământului, pentru ca Bartolomeu să revină la graiuri și cuvinte.

În soare puse mutarea sa,

și el ca un ginere ieși din celariul său.

Bucu / ră-se ca uriiașul aleargă cale.

De la începutul ceriului ieșirea lui;

și timpinarea lui în sfârșitul ceriu / lui

și nu e cine se va ascunde de căldura lui. – Coresi

C-au întinsu-ș sălașul în soare,

De scripește și dă strălucoare,

Ca un mire de stă de purcede

Dintr-a sa cămară unde șede

Făcând voaie bună de drum mare

Ce-a s-alergeca un boinic tare,

Cu purcesul din ceri, de la capăt,

De-ș oprește tâlnișul la scapăt.

Și nu-i nime să-i scape de boare,

Să s-ascunză de dâns la răcoare. – Dosoftei

În soare au pus lăcașul lui; și el ca un ginere ieșind den cămara lui.

Bucura-se-va ca un uriaș să alerge cale; den marginea ceriului ieșirea lui

Și istovul lui până în marginea ceriului, și ni iaste cel ce să va ascunde de căldura lui. – Biblia de la București

În soare au pus lăcașul său; și El, ca un mire ce iasă din cămara sa.

Bucura-să-va ca un uriiaș să alerge cale; din marginea ceriului ieșirea lui.

Și întâmpinarea lui până la marginea ceriului; și nu easte cine să se ascunză da căldura lui. – Biblia de la Blaj

În ceruri El a întins un cort soarelui.

Și soarele, ca un mire, care iese din odaia lui de nuntă,

Se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz:

Răsare la un capăt al cerurilor,

Își isprăvește drumul la celălalt capăt;

Nimic nu se ascunde de căldura lui. – Cornilescu

În soare Și-a pus locașul Său;

și El ca un mire ce iese din cămara Sa,

bucura-se-va ca un uriaș ce-și aleargă drumul.

De la marginea cerului își are ieșirea,

Pân la marginea cerului îi este alergarea,

și nimic nu se poate ascunde de căldura lui. – Bartolomeu

În versetele citate, cuvântul cheie, indiferent de traducere este soare. Acest corp ceresc, dătător de viață și lumină se identifică în majoritatea traducerilor cu însăși puterea dumnezeiască. Soarele devine astfel lăcașul lui Dumnezeu din care acesta, asemenea unui ginere sau unui mire, oricum un tânăr voinic, este capabil să cuprindă întreaga lume. Din nou, singura traducere care diferă ca mesaj este aceea a lui Cornilescu. În această traducere, Creatorul este cel care a făcut lăcaș Soarelui, i-a făcut un cort, aluzie evidentă la cer, iar Soarele apare in ipostaza celui care mărturisește puterea dumnezeiască în toată lumea. Observăm, de asemenea, talentul de versificator al lui Dosoftei, care conturează imagini vii, nuanțate, apropiate de arta poetică.

În următoarele versete se face referire la cuvântul lui Dumnezeu, sub toate aspectele sale: Coresi le numește: Legea, Mărturia, Dreaptele Domnului, Frica, Judeațele, Învățătura; Dosoftei le numește: Legea, Mărturia, Dereptățîle, Frica, Giudețele, Curățarea. În aceeași manieră, în Biblia de la București, aspectele cuvântului lui Dumnezeu sunt numite: Legea, Direptățile, Porunca, Frica, Judecățile, Neprihănirea, în Biblia de la Blaj ele sunt numite:Legea, Dreptatea, Frica, Dorința, Greșelile și Neprihănirea. În traducerile mai noi, și anume în aceea a lui Cornilescu, ipostazele cuvântului sunt: Legea, Mărturia, Orînduirile, Poruncile și Judecățile, respectiv în traducerea lui Bartolomeu: Legea, Mărturia, Legiuirile, Porunca, Frica, Judecățile.

Prin traducerea psalmilor, limba română își descoperă frumusețea și taina în cuvinte de mare dulceață duhovnicească. Prezentă în ortodoxie, limba română, are neîndoielnic, calitatea de limbă religioasă, revelația dumnezeiască fiind transmisă, propovăduită, păstrată și în limba română. Prin cuvântul Creatorului, omul vorbește cu Dumnezeu, însă prin cuvântul Bibliei, inclusiv prin cuvîntul psalmilor, omul se întâlnește cu Dumnezeu și intră în comuniune cu El, românul reușind după îndelungi strădanii ce au durat secole, să vorbească românește cu Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE:

1. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și 1589, Introducere și indice de Stela Popa, Ed. Academiei R.S.R., București, 1976;

2. Dosoftei, Psaltirea pre versuri tocmită, ediție critică de N.A.Ursu, Ed. Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, 1974;

3. Chitimia, I., Un monument de valoare literară perenă: „Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688)”, ediție jubiliară, Ed. Universitații, Iași, 1988;

4.Chindriș, Ioan; Pavel, Eugen, Biblia de la Blaj(1795), ediție jubiliară, Cluj- Napoca, 2000;

5.Conilescu, Dumitru, Biblia sau Sfânta Scriptură(1921), Ed. Societatea Biblică din România, Oradea, 2010;

6.Anania, Bartolomeu, Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, București, 2001;

7.Munteanu, Nicodim, Biblia adică dumnezeiasca scriptură a Vechiului și a Noului Testament(1936), ediția a doua, tradusă după textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction din înalta inițiativă a Majestății Sale Carol II, Ed. Fundația pentru literatură și artă, București, 1939;

8. Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2001;

9. Dicționar religios -termeni religioși, credințe populare, nume proprii, Ed. Garamond, București, 1994;

10. Mehedinți, Simion, Creștinismul românesc, Fundația Anastasia, București, 1995;

11. Harl, Marguerite, Dorival Gilles, Oliver Munnich, Septuaginta- de la Iudaismul elenistic la creștinismul vechi, ed. Herald, București, 2007;

12. Munteanu, Eugen, Lexicologie biblică românească, Ed. Humanitas, București 2009;

13. Munteanu, Eugen, Studii de lexicologie biblică, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995;

14. Gheție, Ion, Baza dialectală a românei literare, Ed. Academiei R.S.R., București, 1975;

15. Behaeghel, Julien, Biblia în lumina simbolurilor, Ed. Paralela 45, Pitești, 2010;

16. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, București, 1992;

17. Harl, Marguerite; Dorival, Gilles; Munnich, Olivier, Septuaginta – de la iudaismul elenistic la creștinismul vechi, Ed. Herald, București, 2007;

18. Riches, John, Biblia – foarte scurtă introducere, ed. Alfa, București, 2000;

19.Gibert, Pierre, Biblia – cartea, cărțile, Ed. Univers, București, 2000.