1

CONDUCĂTORII BIZANŢULUI

        - stat desprins din Imperiul roman (s-a mai numit Imperiul roman de Răsărit ), care a cuprins în hotarele sale - în perioada de maximă expansiune - teritorii din actualele state Turcia, sudul U.R.S.S. (R.S.S. Gruzină, R.S.S. Armeană), Siria, Iordania, Liban, Israel, Egipt, ţărmul de nord al Africii, sudul Peninsulei Iberice, insula Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Peninsula Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, sud-estul României (Dobrogea), Grecia şi Cipru; capital la Constantinopol (azi Istanbul, Turcia); în fruntea statului se afla împăratul, care a folosit la început titulatura imperială latină (imperator, caesar, augustus), înlocuită, din 629, cu străvechiul titlu regal grecesc de basileus.

DINASTIA CONSTANTINIANĂ

324-337, Constantin (Flavius Valerius Constantinus) I cel Mare; la 8 nov. 324 a luat hotărîrea de a muta capitala imperiului de la Roma în oraşul Byzantion; inaugurată oficial la 11 mai 330 sub numele de Constantinopol

337-361, Constantiu (Flavius Valerius lulius Constantin) II; în urma victoriilor asupra lui Flavius Magnus Magnentius la Mursa (28 sept. 351) şi Mons Seleuci (aug. 353), a devenit unic stăpînitor al Imperiului roman; l-a desemnat (la 6 nov. 355) pe nepotul său Flavius Claudius Iulianus caesar al provinciilor din Occident

361-363, Iulian (Flavius Claudius lulianus) Apostatul; proclamat împărat (în febr. 360) de trupele din Occident la Lutetia (azi Paris); a fost recunoscut la Constantinopol (dec. 361) ca unic împărat

363-364, Iovian (Flavius Iovianus)

DINASTIA VALENTINIANĂ

26 febr.-28 mart. 364, Valentinian (Flavius Valentinianus) I; proclamat împărat de armată la Niceea (azi Iznik), după moartea lui Iovian; la 28 mart. 364 l-a numit pe fratele său Valens co-împărat, încredinţîndu-i cîrmuirea Orientului; administrarea separată a celor două părţi ale imperiului

364-378, Valens (Flavius Valens); înfrînt şi ucis în lupta de la Adrianopol (azi Edirne) (9 aug. 378) cu vizigoţii stabiliţi în imperiu

DINASTIA TEODOSIANĂ

379-395, Teodosiu (Flavius Theodosius) I cel Mare; numit co-împărat de către Gratian, care i-a încredintat prefecturile dunărene şi orientale; întemeietorul dinastiei; a înfrînt armata uzurpatorului Magnus Maximus (ucis la Aquileia, 28 aug. 388), reinstalîndu-l pe Valentinian II în partea occidentală a imperiului; în urma victoriei (6 sept. 394) asupra lui Flavius Eugenius şi a generalului franc Arbogast, Imperiul roman a fost reunificat, pentru ultima dată în istorie, sub o

2

autoritate unică; creştinismul a fost decretat ca unică religie a Imperiului roman (febr. 391)         - la moartea lui Teodosiu I (17 ian. 395), imperiul a fost divizat între cei doi fii ai săi; Flavius Arcadius a devenit împărat al provinciilor din Răsărit (pars Orientis), cu capitala la Constantinopol, iar Flavius Honorius al celor din Apus (pars Occidentalis), cu capitala la Ravenna; destrămarea unităţii teritoriale a Imperiului roman 395-408, Arcadiu (Flavius Arcadius); augustus din 19 ian. 383; primul împărat al Imperiului roman de Răsărit

408-450, Teodosiu II; augustus din 10 ian. 402; minor, s-a aflat, între 408 şi 414, sub regenta lui Anthemius, praefectus praetorio, apoi, între 414 şi cca 416, sub cea a Pulcheriei, sora sa; sfîrşitul dinastiei

450-457, Marcian (Marcianus)

DINASTIA LEONIANĂ

457-474, Leon I (Leo Thrax Magnus) 18 ian. - sfîrşitul lui nov. 474, Leon II; augustus din oct. 473; la 9 febr. 474, tatăl său Zenon a devenit coîmpărat 474-475, Zenon (prima oară); de origine isaurian, cu numele de Tarasikodissa; căsătorit, din 466, cu Ariadna, fiica lui Leon I         - la 9 ian. 475 Zenon a fost înlăturat de o conjuraţie, care l-a proclamat împărat pe comandantul militar Basiliscus

475-476, Basiliscus

476-491, Zenon (a doua oară); căderea Imperiului roman de Apus (28 aug. 476); Odoacru, noul stăpîn din Peninsula Italica, a recunoscut supremaţia bizantină

491-518, Anastasiu (Anastasios) I; domnia sa, remarcabilă prin realizările pe planul reformelor interne, a fost tulburată de răscoala (491 - 497) lui Longinus, fratele lui Zenon, de războiul cu perşii (502-505) şi de rebeliunea lui Vitalian (513-515)         - la moartea lui Anastasiu (10 iul. 518), împărat a fost ales Justin (Justinos), la origine ţăran din Macedonia, care, îmbrăţişînd cariera armelor, a ajuns la înalta demnitate de comandant al gărzii excubiţilor

DINASTIA JUSTINIANĂ

518-527, Justin I

527-565, Justinian (Justinianus) I cel Mare: coîmpărat din 1 apr. 527; unul dintre cei mai de seamă suverani bizantini; a urmărit să restaureze în vechile sale hotare Imperiul roman - "eterna nostalgie a Bizanţului"; după reprimarea răscoalei Nika (11 - 18 ian. 533) din Constantinopol, marele comandat militar Belizarie (cca 504-565) a cucerit, în 533-534, Regatul vandalilor, iar în 535-540 a pus stăpînire pe insula Sicilia şi pe cea mai mare parte din Peninsula Italică, înfrîngînd şi luând captiv pe regele ostrogpt Vitiges; reluarea luptelor (552-553) pentru cucerirea Peninsulei Italice, unde ostrogoţii, din 542, sub conducerea regelui Totila, repurtaseră importante succese; bizantinii, conduşi întîi de Belizarie, apoi de Narses (cca 478-568) au înfrînt pe ostrogoţi. Pragmatica Sancţiune promulgată de Justinian I la 14 aug. 554 a instituit regimul dominaţiei

3

bizantine în Peninsula Italică; după ocuparea, în 554, a unui teritoriu din sud-estul Peninsulei Iberice, Marea Mediterană a devenit o mare interioară bizantină; în Orient, după pacea din sept. 532 cu perşii, regele Chosroes I Anusirvan a încălcat, în 540, pacea 'eternă', invadînd Siria, distrugînd Antiohia şi extinzîndu-şi stăpînirea pînă la litoral, iar în nord, ocupînd Armenia, Iberia şi Lazica (estul şi vestul Gruziei); prin pacea din 562 pe termen de 50 de ani, în schimbul unui tribut, persanii au evacuat Lazica; în această vreme, stăpînirile balcanice ale imperiului au fost invadate de slavi, care au ajuns pînă la Marea Adriatică, Golful Corint şi Marea Egee

565-578, Justin II; invazia longobarzilor (568) în Peninsula Italică şi contraofensiva vizigotă în Peninsula Iberică; reluarea luptelor cu persanii; datorită îmbolnăvirii lui Justin II, s-a instituit o regentă compusă din soţia sa Sofia (din nov. 573) şi comandantul militar Tiberiu (caesar din 7 dec. 574), cel din urmă devenind împărat

578-582, Tiberiu II Constantin

582-602, Mauriciu (Maurikios); caesar din 5 aug. 582; l-a numit coîmpărat pe fiul său Teodosiu (încoronat la 26 mart. 590); cea mai mare parte a stăpînirilor bizantine din Peninsula Iberică au fost pierdute definitiv în favoarea vizigoţilor (584- 588), însă dominaţia bizantină în Occident s-a consolidat prin crearea exarhatelor de Ravenna şi de Cartagina; între 592 şi 602 armata bizantină a luptat împotriva avarilor, slavilor şi gepizilor, dar, în cele din urmă a abandonat o mare parte din Peninsula Balcanică slavilor         - în 602, trupele de la Dunăre, s-au revoltat împotriva autorităţii imperiale, ridicîndu-l pe scut pe centurionul Focas (Phokas care, în fruntea trupelor a pornit spre capitală; concomitent, în Constantinopol a izbucnit o răscoală împotriva lui Mauriciu, care a fost detronat (22 nov. 602), Focas fiind proclamat împărat (23 nov. 602) cu asentimentul Senatului 602-610, Pocas (Phokas); anarhia din imperiu a permis persanilor, în timpul războiului din 605-609, să facă importante achiziţii teritoriale în Asia Mică         - în 608, Heracliu (Herakleios), exarhul Cartaginei (cca 602 - cca 610), s-a răsculat împotriva regimului de teroare instituit de Focas şi a trimis împotriva capitalei o flotă comandată de fiul şi omonimul său; Focas a fost detronat (3 oct. 610) şi executat, iar Heracliu a devenit împărat, încoronat la 5 act. 610 şi a întemeiat dinastia Heraclizilor, prima dinastie bizantină în sensul propriu-zis al cuvântului

DINASTIA HERACLIZILOR

610-641, Heracliu (Herakleios); unul dintre cei mai de seamă împăraţi bizantini; ca urmare a reluării războiului cu persanii (611), după redobîndirea Caesareei (611), bizantinii au eşuat în încercarea de a recuceri Armenia şi Siria, iar apoi, în urma unei puternice ofensive persane, au pierdut Antiohia (azi Antakya), Caesarea, Damasc, Tarsus (613), Ierusalimul (5 mai 614), Alexandria (616), Chalkedon (617) şi întreg Egiptul (619), importantă bază de aprovizionare cu grîne a imperiului; în nord, ca urmare a pătrunderii masive a slavilor, principalele oraşe din Peninsula Balcanică: Salona (azi în apropiere de Split), Singidunum (azi Belgrad), Viminacium (azi Kostolac), Naisus (azi Nis) şi Sardica (azi Sofia) au fost cucerite de invadatori, bizantinii pătstrînd, ca puncte de rezistenţă, în afară de capitală şi de Thessalonic (Thessaloniki), cîteva oraşe pe coasta adriatică ca Jadera (azi Zadar), Tragurium (azi Trogir), în nord şi Butua (azi Budva), Scodra (azi Shkodra) şi Lissus (azi Lezha), în sud; pe lîngă o amplă reformă a

4

administratiei centrale (611 - 622), Heracliu, în încercarea de a consolida stăpînirea bizantină în Asia Mică şi de a o întări din punct de vedere militar, a împărţit acest teritoriu (înainte de 622) în mari circumscripţii administrative cu un caracter esenţialmente militar (numite theme şi comandate de strategi), care au devenit "coloana vertebrală a statului bizantin medieval"; în toamna anului 622, cu armata reorganizată, Heracliu a reluat lupta împotriva persanilor, repurtînd un şir de importante victorii (de exemplu cucerirea, în 624, a oraşului Gaznak; azi Tabriz, vechea reşedinţă regală persană); în 626, o considerabilă armată persană a traversat Asia Mică şi a ajuns pe malul Bosforului; în acelaşi timp, o imensă masă de avari, slavi, bulgari şi gepizi a supus capitala unui puternic asediu (29 iul. - 10 aug. 626); în toamna anului 627 a început marea campanie spre sud, în interiorul ţării perşilor: victoria de lîngă Ninive (azi în ruine, în apropiere de Mosul) şi ocuparea oraşului Dastagert (pe rîul Zab al-Kabir) (ian. 628), reşedinţa favorită a lui Chosroes II, au pus capăt acestui îndelungat război; prin pacea cu noul rege persan (8 apr. 628) bizantinilor li s-a recunoscut stăpînirea asupra Armeniei, Mesopotamiei bizantine, Siriei, Palestinei şi Egiptului, marcînd astfel ruinarea puterii persane; dar, la puţină vreme, în 633, arabii au început campaniile împotriva stăpînirilor bizantine: pierderea Damascului (635), ocuparea Siriei în urma bătăliei de pe rîul Yarmuk (afluent al Iordanului) (20 aug. 636), a Ierusalimului (637), a Mesopotamiei bizantine (639) şi a Egiptului (640-642)         - la moartea lui Heracliu (11 febr. 641), la conducerea imperiului i-au urmat fiii săi Constantin (III), din căsătoria cu Fabia-Evdochia şi Heraclonas, din a doua căsătorie, cu Martina

11 febr.-24 mai 641, Constantin III (Herakleios novus Constantinus); coîmpărat din 22 ian. 613.

11 febr. - sfîrşitul lui sept. 641, Heraclonas (Herakleios Heraklonas); coîmpărat din 4 iul. 638; singur împărat după moartea fratelui său; succedînd la vîrsta de 15 ani, conducerea reală a exercitat-o mama sa Martina, cu sprijinul patriarhului Pyrrhos         - în 641, comandantul de origine armeană Valentin Arsacidul (Arsakumi), partizan al lui Constantin III, a răsculat trupele din Asia Mică şi a apărut în faţa Chalkedonului; Heracliu, fiul lui Constantin III, a fost impus coîmpărat; la sfîrşitul lui sept., printr-o decizie a Senatului, Heraclonas şi mama sa Martina au fost depuşi, mutilaţi şi exilaţi în insula Rhodos (tăierea nasului lui Heraclonas, simbolizînd incapacitatea publică a victimei, a fost primul exemplu de mutilare fizică a unui împărat din istoria Bizanţului), iar Heracliu desemnat succesor

641-668, Constans II Pogonatul (="Bărbosul"); la botez s-a numit Heracliu, la încoronare a primit numele de Constantin, iar popular era numit cu diminutivul de Constans; preluînd domnia la 11 ani, s-a aflat sub tutela Senatului; în cadrul marii ofensive arabe împotriva stăpînirilor bizantine, celebrul comandant Amr ibn al-As a cucerit, la 29 sept. 642, Alexandria (a doua oară în 646) şi o mare parte din litoralul nord-african; după Cipru (649) şi Arwad (650), în 654 a fost devastată insula Rhodos, iar în 655/656 flota bizantină, comandată de însuşi împăratul, a suferit o gravă înfrîngere în bătălia navală de la Dhat al-Sawari, pe ţărmul de sud-vest al Turciei actuale; luptele cu arabii au fost curmate prin pacea din 659 de care Muavia ibn Abu Sufian avea nevoie în disputa sa cu Ali pentru moştenirea lui Usman; în 663 Constans II a trecut în Peninsula Italică, unde a luptat împotriva longobarzilor şi şi-a stabilit reşedinta la Siracuza; a numit coîmpăraţi pe fiii săi Constantin (încoronat între 5 şi 26 apr. 654, probabil la 13 apr.), Heracliu şi Tiberiu (din 659, între 26 apr. şi 9 aug.)         - la 15 sept. 668 împăratul Constans II Pogonatul a fost ucis în urma unei conspiraţii; armeanul Mezezius, care deţinea dregătoria de comes obsequi, a fost proclamat împărat de

5

armată; revolta a fost reprimată ca urmare a intervenţiei, la începutul lui 669, a trupelor exarhului de Ravenna

668-683, Constantin IV; coîmpărat din apr. 654; începînd din 669, stăpînirile bizantine au fost atacate anual de către arabii califului Muauia; după cucerirea insulei Chios (670), arabii au pus stăpînire pe Peninsula Cyzic (azi Kapidagi), unde cuceritorii şi-au creat baze navale, supunînd Constantinopolul unei blocade şi atacului timp de 5 ani (674-678); numai graţie "focului grecesc", folosit de bizantini acum pentru prima oară, flota arabă a fost respinsă şi obligată să părăsească apele bizantine şi să încheie un tratat de pace (12 aug. 678); eşecul campaniei bizantine împotriva lui Asparuh (Isperih) (680) şi recunoaşterea de către imperiali (681) a statului slavo-bulgar; la sfîrşitul anului 681 Constantin IV a retras fratilor săi Heracliu şi Tiberiu drepturile imperiale, i-a mutilat prin tăierea nasului şi a afirmat principiul succesiunii primogeniturii

685-695, Justinian II (prima oară); coîmpărat din 681; a pierdut Armenia în favoarea arabilor, care l-au înfrînt decisiv în lupta de la Sebastopolis (azi Sulusaray) (692)         - la sfîrşitul anului 695, în urma răscoalei din Constantinopol împotriva regimului lui Justinian II, partida (dema) Albaştrilor a proclamat împărat pe Leontie, strategul themei Hellas (care cuprindea partea centrală a Greciei); Justinian II a fost detronat, însemnat la nas (ceea ce i-a atras porecla de Rhinotmetos - "Cu nasul tăiat") şi exilat în Peninsula Crimcea, la Chersones (azi Kerson)

695-698, Leontie (Leontios); pierderea definitivă a Cartaginei, cucerită de arabi (primăvara anului 698)         - detronat de partida Verzilor, închis într-o mănăstire şi însemnat la nas, împărat a fost încoronat Apsimaros, proclamat basileu de către flota bizantină răsculată împotriva autorităţii imperiale, sub numele de Tiberiu

698-705, Tiberiu III         - în toamna anului 705 Justinian II, refugiat la curtea hanului bulgar Tervel, susţinut de o numeroasă armată slavo-bulgară, a recucerit tronul

705-711, Justinian II Rhinotmetos (a doua oară); în 705 l-a desemnat coîmpărat pe fiul său Tiberiu; pentru ajutorul acordat la redobîndirea tronului, hanului Tervel i s-a acordat titlul de caesar, devenind astfel primul conducător străin care a primit acest însemn; între 709 şi 711 arabii au făcut importante achiziţii teritoriale, între care şi orasul-cetate Septem (azi Ceuta) (711), ultimul avanpost bizantin pe ţărmul de nord al Africii         - la sfîrşitul anului 709 sau începutul lui 710 a izbucnit o răscoală la Chersones în urma căreia armeanul Bardanes a fost proclamat împărat; rebelii au cucerit Constantinopolul, iar Justinian II şi fiul său Tiberiu au fost ucişi (cca 11 dec. - dec. 711); sfîrşitul dinastiei Heraclizilor

711-713, Filipicos (Philipp ikos) Bardanes         - în 713, trupele themei Opsikion (din Asia Mică), aduse peste Bosfor pentru a lupta contra bulgarilor care invadaseră imperiul (vara 712), contrar aşteptărilor, s-au răsculat împotriva lui Filipicos, care a fost detronat (3 iun. 713) şi i s-au găurit ochii; împărat a fost ales demnitarul

6

Arlemios, numit la încoronare (4 iun. 713) Anastasiu

713-715, Anastasiu II Artemios         - răscoala trupelor themei Opsikion, care au proclamat împărat pe Teodosiu, un perceptor de impozite din Adramytlion (azi Edremit); după cca 6 luni de lupte, Anastasiu a fost depus şi obligat să îmbrace rasa monahală, iar Teodosiu încoronat împărat la Constantinopol (sfîrşitul anului 715)

715-717, Teodosiu III         - comandantul militar Leon, strategul themei Anatolikon - cea mai mare şi mai importantă themă a imperiului -, s-a răsculat împotriva lui Teodosiu III şi a fost proclamat împărat de trupele sale (18 apr. 716); în alianţă cu Artavasdes, strategul themei Armeniakon, Leon a traversat thema Opsikion ostilă, a făcut prizonier, la Nicomedia (azi Izmit), pe fiul lui Teodosiu şi a înaintat pînă la Chrysopolis (azi Uskudar); după tratative, în schimbul garantării vieţii lui şi a familiei sale, Teodosiu a renunţat la coroană şi s-a călugărit, iar Leon a intrat în Constantinopol (25 mai 718) şi s-a încoronat împărat, întemeind dinastia Isauriană

DINASTIA ISAURIANĂ

717-741, Leon III; a degajat Constantinopolul de un îndelungat asediu arab (l iul. 717 - 15 aug. 718) şi a reuşit, în urma remarcabilei victorii de la Akroinon (740), nu departe de Amorion (azi ruinele Asar, la 12 km est de Emirdag), să elibereze teritoriile ocupate de arabi (începînd din 726) în vestul Asiei Mici

741-775, Constantin V Copronimul; coîmpărat din 25 mart. 720; în timp ce se afla în campanie în Asia Mică împotriva arabilor, cumnatul său, strategul Artavasdes s-a răsculat, încoronîndu-se împărat la Constantinopol (27 iun. 742); Constantin V, cu sprijinul themelor ce-i rămaseră credincioase (Anatolikon şi Trakesion), după un şir de victorii, a intrat în capitală (2 nov. 743), arestînd şi orbind pe Artavasdes şi pe cei doi fii ai săi, Nicetas şi Nicefor; la reluarea luptelor cu arabii, spre deosebire de epoca anterioară, iniţiativa a aparţinut bizantinilor: recucerirea Germaniciei, a insula Cipru (746), campania victorioasă din 751/752, cînd au fost reluate importantele fortăreţe de frontieră Theodosiupolis (azi Erzerum) şi Melitene (azi Malatya); în nord, din 755/756, războiul cu bulgarii s-a permanentizat, culminînd cu marea biruinţă bizantină de la Anchialos (azi Pomorie) (30 iun. 763); odată cu domnia lui Telerig, luptele au fost reluate, Constantin V aflîndu-şi moartea (14 sept. 775) într-o campanie antibulgară; în vest bizantinii au pierdut în favoarea longobarzilor Exarhatul de Ravenna (751)

775-780, Leon IV Chazarul

780-790, Constantin VI (prima oară); coîmpărat din 24 apr. 776; succedînd la vîrsta de 10 ani, s-a aflat sub regenţa mamei sale Irina (Eirene)         - în primăvara anului 790, regenta Irina, după ce a primit din partea armatei din Constantinopol jurămînt de fidelitate, s-a proclamat împărăteasă, în timp ce fiul ei Constantin VI a, devenit coîmpărat primăvara - oct. 790, Irina (prima oară)         - trupele din thema Armeniakon, adversare ale cultului icoanelor, se răscoală împotriva Irinei; armata l-a proclamat pe Constantin VI ca unic suveran, mama sa fiind îndepărtată de la

7

curte

790-797, Constantin VI (a doua oară); în urma intervenţiei partizanilor împărătesei îndepărtate de la curte, în ian. 792 s-a revenit la formula iniţială, Irina devenind coîmpărăteasă; în 792, Constantin VI a suferit o gravă înfrîngere din partea bulgarilor în bătălia de la Markellai, bizantinii fiind obligaţi să reia plata tributului către aceştia         - la 15 aug. 797, în urma unei lovituri de palat pusă la cale de Irina, Constantin VI a fost arestat, orbit şi alungat din palat, mama sa devenind unică suverană

797-802, Irina (a doua oară); prima femeie care a condus efectiv Imperiul bizantin         - la 31 oct. 802, în urma unei conspiraţii de palat, Irina a fost detronată şi apoi exilată; conducătorul complotului, logothetul Nicefor a fost proclamat împărat

802-811, Nicefor (Nikephoros) I Logothetul; a pus capăt războiului cu arabii (declanşat în 804), încheind cu califul abbasid Harun ar-Rasid un tratat de pace umilitor (806); ripostînd la atacul bulgar din 809, Nicefor a distrus Aboba-Pliska, capitala statului bulgar (811), dar pe drumul de întoarcere, la trecerea prin munţi, armata bizantină a fost încercuită şi nimicită (26 iul. 811) de oastea hanului Krum, însuşi împăratul aflîndu-şi moartea în luptă

26 iul.-2 oct. 811, Staurakios; coîmpărat din dec. 803

811 - 813, Mihail I Rhangabe; primul împărat bizantin care a purtat un nume de familie; l-a proclamat coîmpărat pe fiul său Teofilact (Theophylaktos) (25 dec. 811); a dus un război cu bulgarii (812-813), bizantinii fiind înfânţi de, Krum în bătălia de la Versinikia (22 iun. 813), aproape de Adrianopol         - în urma eşecului în faţa invaziei bulgare, Mihail I a fost depus şi călugărit, iar strategul themei Anatolikon, Leon Armeanul a fost proclamat împărat (11 iul. 813)

813 - 820, Leon V Armeanul; l-a desemnat pe fiul său Constantin coîmpărat (25 dec. 813)         - la 24 dec. 820, Leon V a fost asasinat în biserica Sf.Sofia de partizanii fostului său tovarăş de arme Mihail de Amorion, care a fost proclamat împărat (25 dec. 820), întemeind o nouă dinastie

DINASTIA AMORIANĂ

820-829, Mihail II Gîngavul; a reprimat răscoala lui Toma, un slav originar din Asia Mică, proclamat împărat de răsculaţi, pe care l-a înfrînt şi executat la Arcadiopolis (azi Luleburgaz) (sfîrşitul anului 823); între 823 şi 828 (probabil în 826), bizantinii au pierdut în favoarea arabilor insula Creta, principalul punct strategic din partea orientală a Mării Mediterane

829-842, Teofil (Theophilos); coîmpărat din 12 mai 821; în 830 arabii au reluat ofensiva în insula Sicilia, cucerind oraşul Palermo (sept. 831), iar califul al-Mutasim a efectuat o mare campanie (iul.-aug. 838) în Asia Mică: Teofil a fost înfrînt la Dazimon (azi Dazmana) (22 iul. 838) şi a pierdut importantele cetăţi Ancyra (azi Ankara) şi Amorion (12 aug. 838)

842-867, Mihail III Beţivul; succedînd la moartea tatălui său (20 ian. 842) în vîrsta de 6 ani, s-a

8

aflat sub un consiliu de regenţă condus de mama sa Teodora, care, cu timpul, a cedat conducerea logothetului Teoctist (Theoktistos); Mihail III a asumat puterea efectivă în mart. 856, acordînd unchiului său Bardas titlul de coîmpărat şi conducerea treburilor de stat, ceea ce a deschis o nouă etapă în istoria Bizanţului; după un şir de lupte cu arabii, la 3 sept. 863 armata bizantină, comandată de strategul Petronas, a repurtat o victorie decisivă asupra lui Omar, emirul de Melitene, marcînd începutul ofensivei bizantine împotriva arabilor; în timpul unei expediţii împotriva insulei Creta, comandantul militar Vasile, un armean din Macedonia, devenit favorit al împăratului, l-a ucis pe Bardas (21 apr. 866), rivalul său, pentru care a fost recompensat cu titlul de coîmpărat (26 mai 866) de Mihail III         - în noaptea de 23 spre 24 sept. 867 Mihail III, ultimul reprezentant al dinastiei amoriene, a fost ucis de favoritul său Vasile, care a preluat domnia, întemeind o nouă dinastie

DINASTIA MACEDONEANĂ

867-886, Vasile I; a încoronat coîmpăraţi pe fiii săi Constantin (6 ian. 869), Leon (870) şi Alexandru (cca 871); în luptele cu arabii, a consolidat, după 867, poziţiile bizantine pe ţărmul estic al Mării Adriatice (înfiinţarea themei Dalmaţia), dar a pierdut în favoarea lor insula Malta (870); după ce a reprimat răscoala paulicienilor din Asia Mică (872-873), cucerindu-le capitala, oraşul Tephrike (azi Divirgi), ceea ce i-a redeschis calea spre Orient, a reluat campaniile împotriva arabilor în regiunea Eufratului (873), cucerind Zapetra şi Samosata, dar eşuînd în încercarea de a recuceri Melitene (campaniile în Orient au fost reluate în 879, 882 şi 883); pierderea Siracuzei în favoarea arabilor (21 mart. 878) a obligat imperiul să acorde mai multă atenţie Peninsulei Italice unde, în 883-886, marele comandant bizantin Nicefor Focas, a restabilit poziţiile bizantine (în partea centrală şi meridională a peninsulei)

886-912, Leon VI înteleptul; l-a avut pe fratele său Alexandru coîmpărat; contrast între amploarea operei sale de politică internă (de ex. elaborarea marelui cod de legi Basilicalele, 887-893) şi eşecul politicii externe; războiul cu bulgarii (894-896) s-a încheiat cu înfrîngerea bizantinilor la Bulgarophygon (896), urmată de un tratat, de pace defavorabil, luptele cu ambii - atît pe uscat cît şi pe mare - au avut ca rezultat pierderea Taorminei (1 aug. 902), ceea ce a marcat lichidarea stăpînirii bizantine în insula Sicilia, căderea (31 iul. 904) şi jefuirea Thessalonicului - al doilea oraş ca mărime după capitală -, precum şi eşuarea efortului imperialilor de a readuce supremaţia maritimă în faţa forţelor navale arabe (înfrîngerea flotei bizantine în apr. 912); în 907 a avut loc o expeditie rusească împotriva Constantinopolului (prima a avut loc în cca 860), încheiată printr-un tratat de pace (sept. 911) care consemna acordarea unor importante privilegii comerciale negustorilor ruşi

912-913, Alexandru

913-920/959, Constantin VII Porphyrogenetos ( = "Cel născut în purpură"); coîmpărat între 9 iun. 911 şi 11 mai 912; succedînd unchiului său la vîrsta de 7 ani, s-a aflat, între 6 iun. 913 şi febr. 914, sub un consiliu de regenţă condus de Nicolae Misticul, patriarhul Constantinopolului, între febr. 914 şi mai 919 sub regenţa mamei sale Zoe Karbonopsina, iar între mai 919 şi 17 dec. 920 sub cea a marelui conducător (drungar) al flotei Roman Lecapenos, socrul său (cu titlul de basileopator); în cursul războiului cu bulgarii, declanşat de Simeon în sept. 914, armata bizantină care se retrăgea de la Dunăre a suferit o gravă înfrîngere la Acheloos (20 aug. 917), nu departe

9

de Anchialos, resturile oştii bizantine fiind ajunse şi nimicite la Katasyrtai, în apropiere de capitală, după care ţarul bulgar a pustiit sudul Peninsulei Balcanice, pînă la istmul de Corint (918)         - la 17 dec. 920 Roman Lecapenul a devenit coîmpărat (după ce la 24 sept. 920 primise titlul de caesar), iar în scurtă vreme, între 20 mai 921 şi apr. 922, consolidîndu-şi poziţia, a reuşit să modifice ordinea ierarhică oficială, devenind împărat principal, iar Constantin VIII coîmpărat, între 920 şi 944. Porphyrogenetos s-a retras din viaţa politică, dedicîndu-se activităţii cărturăreşti

920-944, Roman I Lecapenul; pe lîngă Constantin VII, el a proclamat coîmpăraţi pe fiii săi Cristofor (Christophoros) (20 mai 921-aug. 931), Ştefan (Stephanos) şi Constantin (ambii din 25 dec. 924); după victoria categorică asupra escadrei renegatului Leon din Tripoli (lîngă insula Lemnos, 924), flota bizantină şi-a reimpus, treptat, supremaţia în bazinul oriental al Mării Mediterane; continuarea şi lărgirea războiului cu bulgarii, încheiat imediat după moartea ţarului Simeon (27 mai 927); pacea la hotarul nordic a permis redeschiderea războiului în Orient (recucerirea Melitenei, 19 mai 934), unde bizantinii s-au confruntat însă cu puternicul dinast hamdanid Saif ad-daula, de care au fost înfrînţi (sept. 938), oastea acestuia supunînd, mai tîrziu, părţi din Armenia şi pătrunzînd în imperiu, unde a jefuit în regiunea oraşului Koloneia (azi Koyluhisar) (940); în iun. 941 ruşii au debarcat pe litoralul Bithyniei (în nord-vestul Asiei Mici) şi au devastat toată coasta asiatică a Bosforului, dar au fost obligaţi să se retragă în faţa armatei bizantine, mare parte din ambarcaţiuni fiindu-le distruse cu ajutorul "focului grecesc" (atacul rusesc s-a repetat în toamna anului 944); debarasat de pericolul rusesc, marele comandant, bizantin Ioan Courcouas, a reluat ofensiva în Orient: a pătruns în Mesopotamia şi a cucerit, în 943, Martyropolis (azi Mayyafarqin), Amida (azi Diyarbakir), Dara şi Nisibis (azi Nusaybin), apoi a asediat, cu succes, Edessa (azi Urfa) (944) - Ştefan şi Constantin, fii şi coîmpăraţi ai lui Roman I, şi-au arestat tatăl (16 dec. 944), deportîndu-l în insula Prote; opoziţia legitimiştilor au făcut ca lovitura de stat să eşueze: Ştefan şi Constantin a fost arestaţi (27 ian. 945), învăţatul împărat preluînd domnia efectivă

944-959, Constantin VII Porphyrogenetos; continuarea luptelor cu arabii, bizantinii preluînd iniţiativa, din 957, sub comanda celebrilor comandanţi Nicefor Focas şi Ioan Tzimiskes

959-963, Roman II; coîmpărat din 6 apr. 945; în luptele cu arabii bizantinii au recucerit Kandia (7 mart. 961), iar în 962 au întreprins o campanie victorioasă împotriva hamdanidului Saif ad-daula, cucerind oraşul Alep (Halab, Haleb) (20 - 31 dec. 962)         - la moartea prematură a lui Roman II (15 mart. 963), puterea a fost preluată de văduva sa Teofano, care şi-a, asumat regenţa în numele celor doi fii minori Vasile (II) şi Constantin (VIII); la 3 iul. 963 Nicefor Focas a fost proclamat împărat de trupele bizantine la Caesarea (azi Kayseri) şi a intrat, la 14 aug., în Constantinopol, unde, după lupte sîngeroase, a pus stăpînire pe oraş, încoronîndu-se la Sf.Sofia (16 aug.), iar la 20 sept. s-a căsătorit cu văduva Teofano

963-969, Nicefor II Focas (Nikephoros Phokas); coîmpăraţi Vasile (II) şi Constantin (VIII); a organizat repetate campanii împotriva arabilor (964-965, 966, 968, 969), cucerind Cilicia, cu importantele fortăreţe Tarsus şi Mopsuestia (Misis) (vara anului 965), o parte din Siria, cu oraşul Antiohia (29 oct. 969) şi şi-a impus suzeranitatea asupra Emiratului de Alep (dec. 969); recucerirea insula Cipru (965/966)

10

        - în noaptea de 10 spre 11 dec. 969, Nicefor Focas a fost asasinat în urma unui complot pus la cale de comandantul militar de origine armeană Ioan Tzimiskes şi de necredincioasa Teofano

969-976, Ioan I Tzimiskes; coîmpăraţi Vasile (II) şi Constantin (VIII); înfrîngerea pretendentului Bardas Focas, nepot al împăratului asasinat, proclamat împărat la Caesareea (971); campanie împotriva bulgarilor şi ruşilor la hotarul nordic al imperiului: Ioan I a cucerit Marele Preslav (7 apr. 971), capitala Ţaratului bulgar şi a înfrînt decisiv pe Sveatoslav, cneazul de Kiev, la Dunărea de Jos, în lupta de la Durostorum (azi Silistra) (24 iul. 971); alungarea ruşilor şi anexarea Bulgariei orientale şi a Dobrogei (aug. 971), imperiul restabilind, după trei sec., graniţa pe Dunăre; în Orient, Ioan I a efectuat, între 972 şi 976, campanii în Mesopotamia, Siria şi Palestina, unde a cucerit sau a supus autorităţii sale numeroase oraşe, între care: Emesa (azi Homs), Ba'labaak, Damasc, Tiberiada (azi Tiberias), Nazareth (En Năsiră), Acra (azi Akko), Caesareea (azi Kaisareia), Beirut şi Sidon (azi Saida)         - la moartea lui Ioan I Tzimiskes (10 ian. 976), contrar aspiraţiilor lui Bardas Skleros, tronul a revenit coîmpăratului Vasile, fiul lui Roman II

976-1025, Vasile II Bulgaroctonul (= "Omorîtorul de bulgari"); coîmpărat din 22 apr. 960; l-a avut coîmpărat pe fratele său Constantin (VIII); în timpul domniei sale forţa militară a Bizanţului a atins apogeul; consolidarea domniei prin reprimarea revoltelor pretendenţilor Bardas Skleros (976-979) şi Bardas Focas (proclamat împărat la 15 aug. 987) după victoriile de lîngă Chrysopolis (azi Uskudar) şi de la Abydos (la nord-est de actualul oraş Canakkale) (13 apr. 989); pe plan extern, după campania eşuată din 986, principalul efort militar al imperiului a fost îndreptat împotriva bulgarilor, într-un îndelungat război (991 - 1018), întrerupt de campaniile din Orient (995, 999), necesare pentru a stăvili expansiunea Fatimizilor; din 1001, Vasile II a început cucerirea sistematică a Taratului lui Samuil, şi după 4 ani de lupte victorioase (biruinţele de la Vodena şi de pe rîul Vardar), mai mult de jumătate din stăpînirile puternicului adversar de la nord au fost anexate, iar mai tîrziu, în lupta decisivă de la poalele muntelui Belasica (29 iul. 1014) armata bizantină a zdrobit oastea bulgară încercuită, mulţi au fost ucişi, iar dintre prizonieri cca 14.000 au fost orbiţi; în febr. 1018 Vasile II încheia cucerirea stăpînirilor bulgare printr-o intrare triumfală în Ohrida; pentru prima oară de la invazia slavilor, întreaga Peninsulă Balcanică aparţinea din nou Imperiului bizantin; după moartea bagratidului Gaghik (1020), Vasile II a intervenit în luptele pentru succesiune din Armenia, anexînd Vaspurakanul şi o parte din Iberia; la moartea sa (15 dec. 1025), Vasile II lăsa ca mostenire un Imperium, care se întindea de la munţii Armeniei la Marea Adriatică şi de la Dunăre la Eufrat 1025-1082, Constantin VIII; coîmpărat din apr. 961         - la moartea lui Constantin VIII (11 nov. 1028) rămineau după el trei fiice: Evdochia, Zoe şi Teodora; pentru a asigura Roman succesiunea, Zoe s-a căsătorit (12 nov. 1028) Argyros, care s-a încoronat împărat 1028-1034, Roman III Argyros         - după moartea lui Roman III (11 apr. 1034) împărăteasa Zoe s-a căsătorit pentru a doua oară, luîndu-l de soţ pe tînărul paflagonian Mihail

1034-1041, Mihail IV Paflagonianul; domnia i-a fost tulburată de răscoala lui Ştefan Vojislav, conducătorul Zetei (izbucnită în 1035, s-a încheiat în 1042 cu dobîndirea independenţei; Zeta a fost primul stat slav care s-a emancipat de sub dominaţia bizantină), precum şi aceea condusă de Petru Delian (1040-1041), ce-a cuprins o mare parte din Peninsula Balcanică         - la 10 dec. 1041, Mihail IV, epuizat şi ros de boală, a părăsit domnia şi s-a retras la

11

mănăstire; pentru asigurarea continuării dinastiei, împărăteasa Zoe a adoptat pe un fiu al surorii lui Mihail IV, numit tot Mihail, care a fost încoronat împărat (14 dec. 1041)

1041-1042, Mihail V Kalaphates (= "Smolitorul"); îndepărtînd-o de la palat pe împărăteasa Zoe (18 apr. 1042) şi-a atras adversitatea legitimiştilor, care l-au detronat şi orbit (20 apr. 1042), readucînd-o la conducerea imperiului pe Zoe 21 apr.-11 iun. 1042, Zoe şi sora sa Teodora (prima oară)         - la 11 iun. 1042 Zoe, în vîrstă de 64 de ani, s-a căsătorit pentru a treia oară, luînd de soţ pe senatorul Constantin, care a primit coroana imperială (12 iun. 1042)

1042-1055, Constantin IX Monomachos; în timpul domniei sale a purtat lupte împotriva uzurpatorilor George Maniakes şi Leon Tornikios, ruşii au lansat ultimul lor atac asupra Constantinopolului (iun. 1043), imperiul a fost invadat de pecenegi (1046-1047) şi de turcii selgiucizi (sept. 1048), iar în iul. 1054 s-a produs separarea definitivă dintre biserica constantinopolitană şi cea romană (Marea schismă)         - la moartea lui Constantin IX (11 ian. 1055), domnia a fost preluată de Teodora

1055-1056, Teodora (a doua oară)

1056-1057, Mihail VI Stralioticul         - în urma revoltei comandanţilor militari din Asia Mică, Isac Comnenul a fost proclamat împărat în 8 iun. 1057 la Gomaria (localitate în Paphlagonia); după ce armata imperială trimisă împotriva răsculaţilor a fost înfrîntă sub zidurile Niceei (20 aug. 1057), Mihail VI a intrat în negocieri cu Isac Comnenul, dar împăratul a fost obligat să abdice şi să se călugărească în urma unei răscoale populare din capitală şi a intervenţiei decisive a patriarhului Mihail Kerularios; la 1 sept. 1057 Isac a intrat în Constantinopol, fiind încoronat de patriarh

1057-1059, Isac (Isaac) I Comnenul         - la 25 dec. 1059 a abdicat, desemnînd ca urmaş pe aristocratul Constantin Ducas, care a întemeiat o nouă dinastie

DINASTIA DUCAS

1059-1067, Constantin X; în timpul domniei sale uzii au invadat imperiul (1064 sau 1065), ungurii au cucerit Belgradul (1064), iar turcii Marelui Selgiucid Alp Arslan (1063-1072) au supus V teritoriul regatelor armene Ani şi Kars (1064 - 1065), au devastat Cilicia şi au pus stăpînire pe Caesareea

21 mai-31 dec. 1067, Evdochia (Eudocia) Macrembolitissa (prima oară); văduva precedentului, regentă în numele fiilor ei Mihail, Andronic şi Constantin; treburile de stat au fost conduse de Mihail Psellos şi caesar-ul Ioan Ducas, fratele împăratului defunct         - sub presiunea comandanţilor militari, Evdochia a fost nevoită să se recăsătorească, luîndu-l de bărbat pe generalul cappadocian Roman Digenis (sau Diogenes), încoronat împărat la 1 ian. 1068

1068-1071, Roman IV Digenis; în Occident, stăpînirile bizantine din Peninsula Italică şi insula

12

Sicilia au fost pierdute definitiv (1068-1072) în favoarea normanzilor conduşi de Robert Guiscard, iar în Orient, după două campanii victorioase (1068 si 1069) asupra turcilor selgiucizi (de exemplu victoria de la Hierapolis, azi Manbidj, Siria, 20 nov. 1068), în cea de-a treia a suferit o gravă înfrângere la Manzikert (azi Malazgîrt, în regiunea Lacului Van) (19 aug. 1071) din partea Marelui Selgiucid Alp Arslan, fiind luat prizonier; după încheierea unui tratat de pace defavorabil, care a permis turcilor selgiucizi înaintarea spre centrul Anatoliei, Roman IV a fost eliberat         - la vestea dezastrului, Evdochia l-a declarat depus pe Roman IV, iar la întoarcere împăratul a fost orbit din ordinul lui Mihail Ducas

19 aug.-24 oct. 1071, Evdochia (a doua oară); încercarea ei de a conduce singură imperiul a eşuat, caesarul loan Ducas îndepărtînd-o de la curte şi închizînd-o într-o mănăstire; proclamarea lui Mihail Ducas ca împărat

1071-1078, Mihail VII Ducas Parapinakes; împărat titular din mai 1067; domnia sa a fost tulburată de revoltele celor trei pretendenţi la coroana imperială: caesar-ul Ioan Ducas (în 1073), susţinut de aventurierul normand Roussel de Bailleul, Nicefor Bryennios, comandantul trupelor din partea europeană a imperiului (3 oct. 1077-apr. 1078) şi Nicefor Botaniates, strategul themei Anatolikon (proclamat împărat la 7 ian. 1078)         - în mart. 1078, în urma răscoalei din Constantinopol, Mihail VII a abdicat şi s-a retras la mănăstirea Studion; Nicefor Botaniates a intrat în capitală (24 mart. 1078), unde a primit coroana imperială

1078-1081, Nicefor III Botaniates; apogeul crizei din sec.XI; continuarea luptelor pentru coroana imperială în care erau angajaţi Nicefor Bryennios, Nicefor Basilakios, Constantin Ducas şi Nicefor Melissenos; profitînd de luptele interne, conducătorul selgiucid Suleiman ibn Kutalmîs a pus stăpînire pe mare parte din Anatolia, făcînd din Niceea (cucerită în cca 1080) capitala sultanatului său (din 1081)         - comandantul militar Alexie Comnenul, revoltat împotriva autorităţii imperiale, cu asentimentul puternicei familii Ducas (acordul de la Tzurullon, azi Corlu) şi avînd concursul garnizoanei germane din Constantinopol, a pătruns (1 apr. 1082) în capitală, care timp de trei zile a fost supusă jafului; Nicefor III a abdicat, iar Alexie a devenit împărat (4 apr. 1081), întemeind o nouă dinastie

DINASTIA COMNENILOR

1081-1118, Alexie (Alexios) I Comnenul; între 1081 şi cea 1090, coîmpărat a fost Constantin Ducas, fiul fostului împărat Mihail VII, iar apoi, din sept. 1092, fiul său loan (viitorul împărat); consolidarea autorităţii imperiale şi efort de restaurare a puterii internaţionale a Bizanţului; pentru a face faţă campaniilor normande (1081-1085) în Peninsula Balcanică şi-a aliat pe veneţieni, cărora le-a acordat importante privilegii comerciale (mai 1082); repetatelor invazii ale pecenegilor (1086, 1087, iarna 1090-1091), Alexie le-a răspuns printr-o mare campanie, încheiată cu biruinţa decisivă asupra pecenegilor în bătălia de la poalele muntelui Lebunion (29 apr. 1091); construindu-şi o puternică flotă, în 1093 a reuşit să readucă sub ascultare insula Cipru şi Creta şi să recucerească stăpînirile pierdute în 1088-1089 în favoarea emirului Tzachas din Smirna (azi Izmir); în schimbul promisiunii de a-i aproviziona, a-i trece în Asia Mică şi a li

13

se alătura cu un corp de oaste, Alexie I a cerut conducătorilor primei cruciade (1096-1099) să restituie imperiului orice teritoriu îi aparţinuse vreodată şi să-i presteze jurămînt de fidelitate pentru celelalte teritorii cucerite; redobîndirea părţii de vest a Asiei Mici (Niceea a fost luată la 19 iun. 1097); cucerirea Antiohiei (3 iun. 1098) de către Bohemond de Tarent şi refuzul acestuia de a recunoaşte suzeranitatea lui Alexie I au provocat conflictul bizantino-cruciat (1099); profitînd de presiunea selgiucizilor asupra cruciaţilor, bizantinii au pus stăpînire, în 1103 şi 1104, pe cetăţile Adana (azi Seyhan), Tarsus şi Mamistra (sau Mopsuestia, azi Misis), iar flota imperială a cucerit Laodiceea (azi Latakia) şi alte oraşe porturi de pe coastă pînă la Tripolis (azi Trabulus esh Sham), ceea ce a provocat reacţia lui Bohemond de Tarent, care a debarcat (9 oct. 1107) la Avlona (azi Vlore) şi a atacat Dyrrachium (azi Durres), dar a fost înfrînt şi obligat să încheie tratatul dezavantajos de la Deabolis (sept. 1108), prin care recunoştea suzeranitatea lui Alexie I

1118-1143, Ioan II; a purtat lupte cu veneţienii (1123-1126), fiind obligat să le reînnoiască acestora (aug. 1126) privilegiile comerciale anterioare, cu pecenegii (1122), pe care i-a învins după ce acestia invadaseră imperiul şi jefuiseră pînă în Tracia şi Macedonia şi cu ungurii (1128-1129) care, după unele succese, au fost înfrînţi, obligaţi să se retragă şi să încheie pacea cu bizantinii; în Orient, Ioan II a luptat împotriva emiratului Danismenizilor, a supus Cilicia armeană (primăvara anului 1137) şi a impus, după un scurt asediu victorios asupra Antiohiei (aug. 1137), suzeranitatea bizantină principelui Raimond de Poitiers; pentru a neutraliza forta crescîndă a Regatului normand din sudul Peninsulei Italice şi Sicilia a încheiat alianţe antinormande cu "Sfîntul imperiu" şi cu Pisa (căreia i-au fost reconfirmate, în 1136, privilegiile comerciale acordate în oct. 1111)

1143-1180, Manuel I; a promovat o politică nerealistă, urmărind refacerea vechiului teritoriu al imperiului; după o campanie victorioasă împotriva turcilor selgiucizi (1146-1147), imperiul a fost invadat, în 1147, de normanzi care au cucerit insula Corfu (recucerită cu ajutor veneţian în 1149), au jefuit Eubeea (Evvoia sau Negroponte), iar apoi au pătruns în Golful de Corint, de unde au prădat Teba (azi Thevai), Atena şi Corint (Corinth); reluînd războiul cu normanzii (1155-1158), după unele succese, imperialii au suferit o grea înfrîngere la Brindisi (28 mai 1156) şi au fost repede înlăturaţi din peninsulă; în Orient, a reinstituit suzeranitatea bizantină asupra formaţiilor cruciate din Cilicia, Antiohia (1158) şi Ierusalim (1159); în partea de nord-vest, în urma unei mari campanii împotriva Regatului maghiar, a încorporat imperiului Dalmaţia, Croaţia; Bosnia şi regiunea Sirmium (1167); acordarea de privilegii Genovei (oct. 1169) şi Pisei (1170) a atras după sine duşmănia Veneţiei, faţă de care Manuel I a reacţionat prompt şi, la 12 mart. 1171, în întreg imperiul negustorii veneţieni au fost arestaţi, bunurile şi navele lor confiscate, ceea ce a declanşat, războiul cu Veneţia, încheiat în 1175 printr-un tratat de pace care prevedea reînnoirea privilegiilor şi plata unor mari despăgubiri; profitînd de complicaţiile lui Manuel, Kîlîc Arslan II, sultan selgiucid de Konya (1156-1192), a denunţat, în 1175, suzeranitatea bizantină (care data din 1161), ceea ce l-a determinat pe împărat să întreprindă, în 1176, o mare campanie în Asia Mică, încheiată cu o grea înfrîngere a armatei bizantine în defileul de la Myriokephalon (azi Chardak Pas) (17 sept. 1176)

1180-1183, Alexie II; coîmpărat din 1172; succedînd la vîrsta de 12 ani, s-a aflat, între 24 sept. 1180 şi 16 mai 1182, sub regenţa mamei sale Măria de Antiohia, ajutată de protosebastul Alexie Comnenul, un nepot al împăratului defunct

14

        - Andronic Comnenul, un văr al împăratului Manuel, aflat la Oinanon, în Paphlagonia, unde era guvernator, mare adversar al aristocratiei bizantine şi a occidentalilor, s-a erijat în "tutore desemnat" al tînărului Alexie; în mai 1182 a traversat Asia Mică şi şi-a fixat tabăra la Chalkedon; flota condusă de A.Kontostephanos, căreia i se încredinţase blocarea Bosforului, a trecut de partea lui Andronic; în acelaşi timp în Constantinopol a izbucnit o răscoală împotriva protosebastului Alexie Comnenul şi a regenţei Maria de Antiohia, în urma căreia Andronic a pătruns în capitală, afişîndu-se în salvator şi protector al lui Alexie II; în calitatea sa de regent a devenit adevăratul stăpîn al curţii imperiale, iar în sept. 1183 s-a încoronat împărat asociat al "protejatului" său, care, două luni mai tîrziu, în nov. 1183, a fost ucis prin sugrumare, Andronic rămînînd singur împărat

1183-1185, Andronic I; în vara anului 1185 imperiul a fost invadat de o puternică armată normandă condusă de Guillaume II

1166-1189, care a cucerit orasul Dyrrachium (azi Durres) 6 iun. 1185, flota lor a pus stăpînire pe insula Corfu, Cefalonia Kefalinia) şi Zante (Zakinthos), precum şi marele oraş Thessalonic (24 aug. 1185), cucerit după un atac combinat terestru şi naval, urmat de un jaf cumplit; apoi, armata normandă, pe două coloane, s-a îndreptat spre Serres şi Constantinopol; la 12 sept. 1185 a izbucnit în capitală o răscoală populară, în frunte cu elemente aristocratice potrivnice basileului, în urma căreia Andronic I a fost sfîrtecat de constantinopolitani         - la 12 sept. 1185 Isac Anghelos (Angelos), nepotul lui Constantin Anghelos şi al Teodorei, fiica împăratului Alexie I, a devenit împărat, întemeind o nouă dinastie

DINASTIA ANGHELOS

1185-1195, Isac II; forţele bizantine comandate de generalul Alexie Branas au repurtat victoriile de la Mosynopolis şi Dimitrita (7 nov. 1185) asupra normanzilor, care au evacuat Thessalonicul, Dyrrachium şi insula Corfu, ei păstrînd numai insula Cefalonia şi Zante; în toamna anului 1185, în nord a izbucnit răscoala vlaho-bulgară condusă de Asan şi Petru, doi fraţi de origine vlahă, în urma căreia, în teritoriul cuprins între Dunăre şi Balcani, s-a constituit un nou stat; după eşecul încercărilor bizantine din 1186, 1187 şi 1188 de a recuceri teritoriul pierdut în favoarea Asăneştilor, tratatul încheiat (vara 1188) cu aceştia din urmă a însemnat recunoaşterea tacită a noii realităţi politice; victoriile forţelor cruciate care invadaseră imperiul (la 28 iun. 1189) sub conducerea lui Frederic I Barbarossa asupra bizantinilor, precum şi ocuparea Adrianopolului (22 nov. 1189), a Traciei şi Macedoniei orientale l-au obligat pe Isac II să încheie un tratat la Adrianopol (febr. 1190) cu Frederic I prin care se obliga să asigure participanţilor la a treia cruciadă (1190-1192) nave bizantine pentru a trece în Asia Mică, aprovizionarea cu hrană la preţuri convenabile ş.a.; în 1190 forţele bizantine au înfrînt pe marele jupîn Ştefan Nemanja (cea 1170-1196) pe cursul Moravei, obligîndu-l să cedeze teritoriile recent cotropite, dar au eşuat în încercarea de a cuceri statul vlaho-bulgar; după un nou eşec din 1194, Isac II a întreprins o campanie împotriva Asăneştilor (mart.-apr. 1195), în cursul căreia împăratul a fost înlăturat de la putere şi orbit de fratele său Alexie (8 apr. 1195), care a preluat domnia 1195-1203, Alexie III         - prin înţelegerea dintre Alexie Anghelos, fiul împăratului detronat şi forţele crucialo-veneţiene (încheiată definitiv la 20 mai 1203, în insula Corfu), participanţii la a patra cruciadă (1202-1204) au hotărît ca, în schimbul unor obligaţii asumate de bizantini (ca pitita uriaşei sume de 200.000 mărci de argint, unirea bisericii constantinopolitane cu cea romană sub supremaţia

15

papei, participarea la cruciadă cu 10.000 de combatanţi ş.a.), să meargă asupra Constantinopolului pentru a-l reînscăuna pe Isac II; în urma unui atac combinat, terestru şi naval, capitala bizantină a capitulat la 17 iul. 1203 (după asediul început la 24 iun. 1203); Alexie III şi-a aflat salvarea prin fugă, Isac II fiind restabilit pe tron 1203-1204, Isac II (a doua oară); din 18 iul. 1203 a domnit împreună cu fiul său Alexie IV         - în urma unei revolte populare din Constantinopol izbucnită la sfîrşitul lunii ian. 1204, Isac II a fost depus (28 ian. 1204); după ce coroana imperială fusese oferită, la 25 ian. 1204, lui Nicolae (Nikolaos) Kanabos, aristocraţia constantinopolitană antilatină l-a proclamat împărat pe Alexie Ducas, supranumit Murtzuphlos din cauza sprîncenelor sale groase

28 ian.-13 apr. 1204, Alexie V Ducas Murtzuphlos, încoronat la 5 febr. 1204; ginerele împăratului Alexie III Anghelos         - la 13 apr. 1204, după un asediu de trei zile, Constantinopolul a fost cucerit de către cruciaţi; Alexie V şi-a aflat salvarea prin fugă; capitala Imperiului bizantin a fost supusă unui jaf cumplit timp de trei zile         - conform înţelegerii dintre cruciaţi şi veneţieni (mart. 1204), concretizaţi în Partitio Romaniae, teritoriul bizantin a fost împărţit între cuceritorii latini (vezi Imperiul latin de la Constantinopol, Imperiul bizantin de la Niceea, Imperiul bizantin de Trapezunt, Ahaia, Epir)         - la 25 iul. 1261 armata Imperiului de la Niceea, comandată de strategul Alexie Strategopoulos, profitînd de faptul că Constantinopolul era practic lipsit de apărare, a cucerit oraşul; împăratul latin Balduin II şi-a abandonat tronul; la 15 aug. 1261 Mihail VIII şi-a făcut intrarea solemnă în Constantinopol, restaurând Imperiul bizantin

DINASTIA PALEOLOGILOR

1261-1282, Mihail VIII (împărat de Niceea, din 1259); urmărind refacerea vechiului teritoriu bizantin a luptat în Peninsula Balcanică împotriva Principatului de Ahaia (1261, 1264), a bulgarilor (1261, 1265, 1272, 1277-1278), a tătarilor (1265), pe care mai apoi şi i-a aliat împotriva bulgarilor (1272) şi împotriva Despotatului de Epir (1264), iar în Asia Mică împotriva Emiratului de Mentese (1269, 1278), care făcuse importante achiziţii teritoriale; iniţial s-a aflat în alianţă cu Genova împotriva Veneţiei, dar după înfrîngerea de la Settepozzi, în Golful Nauplia (iul. 1263), Mihail VIII şi-a reconsiderat pozitia, încheind cu veneţienii un important tratat (4 apr. 1268); pentru a contracara planurile latinilor de a ataca Imperiul bizantin şi în primul rînd pe principalul său adversar Carol de Anjou, regele Siciliei (1265-1282), a desfăşura intensă activitate diplomatică şi a acceptat, în 6 iul. 1274, la Conciliul de la Lyon, unirea cu biserica Romei, ceea ce i-a atras adversitatea a numerosi supuşi

1282-1328, Andronic II; coîmpărat din 8 nov. 1272; între 21 mai 1294 şi 13 oct. 1320 l-a avut asociat la domnie fiul său Mihail IX, iar între 2 febr. 1325 şi pînă cînd a fost depus (24 mai 1328), a domnit împreună cu nepotul său Andronic III; după ce au repurtat unele succese împotriva Despotatului de Epir (1290), bizantinii au pierdut însemnate teritorii şi puncte strategice în favoarea sîrbilor şi bulgarilor; favorîzîndu-i pe genovezi         - care au ajuns să controleze comerţul dintre bazinul mediteranean şi cel pontic, Andronic II a intrat în război cu Veneţia, aceasta din urmă obligîndu-l pe împăratul bizantin să acorde negustorilor ei vechile privilegii (4 oct. 1302, reînnoite în 1310); pentru a se împotrivi cu succes înaintării turcilor în Asia Mică Andronic II, a făcut apel la mercenari alani şi catalani

16

("almugayares"), care însă au provocat mari prădăciuni bizantinilor, iar în 1311 catalanii au întemeiat un principat aragonez la Atena (care a dăinuit pînă în 1388); dintre seminţiile turceşti care au pus stăpînire pe cea mai mare parte din Asia Mică, s-a remarcat cea condusă de emirul Osman, ce a cucerit şi supus importante teritorii (între care şi orasul Prusion, azi Brusa, 6 apr. 1326, devenită ulterior capitală); dezmoştenirea lui Andronic III, fiul lui Mihail IX, de către bunicul său Andronic II, a generat un război civil între cei doi Andronici (1321 - 1328), întrerupt de scurte armistiţii, în care au intervenit, nu fără foloase, conducătorul sîrb Stefan Uros III Decanski (1321 - 1331) şi tarul bulgar, Mihail Sisman (1323-1330), şi încheiat prin cucerirea capitalei şi depunerea lui Andronic II

1328-1341, Andronic III; în Peninsula Balcanică bizantinii au cucerit Thessalia (1333 si 1335), Epirul şi Akarnania (1337, definitiv în 1340), dar au pierdut în 1334 mare parte din Macedonia (cu importantele orase Ohrida, Prilep, Strumitza, azi Strumica, Castoria şi Vodena) în favoarea sîrbilor prin tratatul de pace încheiat cu Ştefan Dusan (1331 - 1355) îi recunoştea acestuia toate achiziţiile teritoriale făcute de el şi de predecesorii săi Ştefan Uros II Milutin (1282-1321) şi Stefan Uros III Decanski; în 1329 insula Chios (pierdută în cca 1302) a reintrat în stăpînirea deplină a imperiului; în Asia Mică, turcii otomani au supus numeroase teritorii, între care şi importantele orase Niceea (azi Iznik) (1329) şi Nicomedia (azi Izmit) (1337)

1341-1376, Ioan V (prima oară); succedînd tatălui său la vîrsta de 9 ani, s-a aflat, iniţial, sub regenţa marelui domestic Ioan Cantacuzino apoi, după înlăturarea acestuia, tînărul împărat a fost încoronat la 15 nov. 1341, iar conducerea a fost asumată (pînă în 1347) de regenta Ana de Savoia, mama sa, susţinută de patriarhul Ioan Kalekas şi de megaducele Alexie Apokaukos (pînă în 11 iul. 1345, cînd a fost ucis)         - la 26 oct. 1341, Ioan Cantacuzino s-a proclamat împărat la Didymoteikhon (azi Dimetoka)

        - între 1341 şi 1347 război civil între Ioan V Paleologul şi Ioan VI Canlacuzino, în timpul căruia bulgarii lui Ioan Alexandru, sîrbii lui Ştefan Dusan şi genovezii au făcut importante achiziţii teritoriale pe seama bizantinilor, care la sfîrşitul acestui război nu mai stăpîneau decît Trada, insula din nordul Mării Egee, Thessalonicul şi Paleoppnezul; Ioan VI Cantacuzino, stăpîn pe cea mai mare parte din teritoriul bizantin (în ascultarea lui Ioan V Paleologul nu se afla decît capitala, cu împrejurimile), s-a încoronat solemn ca împărat la Adrianopol (21 mai 1346), iar la începutul anului următor, după ce populatia şi garnizoana din Constantinopol au trecut de partea sa, a intrat în capitală (3 febr. 1347), unde a încheiat un acord cu regenta Ana de Savoia (8 febr. 1347) prin care s-a hotărît ca Ioan VI Cantacuzino să cîrmuiască singur imperiul pe o perioadă de zece ani; o nouă încoronare a lui Ioan VI Cantacuzino a avut loc la Constantinopol (13 mai 1347), urmată de căsătoria fiicei sale Elena cu Ioan V Paleologul (21 mai 1347) 1347-1354, Ioan VI Cantacuzino; coîmpărat, din 1353 (încoronat în 1354), fiul său Matei (care a renuntat în 1357); a creat pentru cei doi fii ai săi Matei (în 1347) şi Manuel (în 1348) două principate autonome pe teritoriul european; încercînd să înlăture monopolul negustorilor genovezi, acestia din urmă au ripostat, înfrîngînd în două rînduri (1348 si 1349) (aşa-numitul "Război al Galatei") flota bizantină, iar prin tratatul de pace încheiat (mart. 1349) genovezii şi-au consolidat monopolul comercial în Bosfor; războiul cu Genova a fost reluat, bizantinii participând alături de veneţieni şi aragonezi la lupta din Bosfor (13 febr. 1352) împotriva flotei genoveze; abandonat de aliaţi, Ioan VI Cantacuzino a fost obligat să încheie o nouă pace cu genovezii (6 mai 1352), acordîndu-le acestora importante avantaje teritoriale şi comerciale

17

        - în toamna anului 1352, Ioan V Paleologul, cu sprijin de la veneţieni, sîrbi şi bulgari a declansat lupta împotriva lui Ioan VI Cantacuzino (cel de-al doilea război civil), care avea sprijinul sultanului Orhan         - la 2 mart. 1354 turcii otomani conduşi de Suleiman Pasa, fiul lui Orhan, care veniseră în ajutorul lui Ioan VI Cantacuzino, pun stăpînire pe portul Gallipoli (azi Gelibolu), din Tracia, stabilindu-se durabil în Europa, după care şi-au lărgit stăpînirea, ceea ce a dus la ruperea legăturilor lui Ioan VI Cantacuzino cu turcii otomani         - la 22 nov. 1354, în urma unei răscoale populare din Constantinopol, Ioan VI Cantacuzino a fost obligat să abdice în favoarea lui Ioan V Paleologul, care a rămas singur împărat         - cuceririle turcilor otomani: în 1360 Heracleea (azi Eregli), în nov. 1361 Didymoteihhon (azi Dimetoka), în 1364 Biga s.a. l-au determinat pe Ioan V Paleolog să plece, în ascuns, în 1366, la Buda, solicitînd, în zadar, ajutor din partea lui Ludovic I de Anjou împotriva cuceritorilor otomani; capturat şi întemniţat la Vidin de către Stratimir, a fost eliberat în urma intervenţiei armate a lui Amedeo de Savoia, care a recucerit Gallipoli (2 aug. 1366), precum şi unele oraşe-porturi (Mesembria şi Sozopolis); între 1369 şi 1371 a efectuat o vizită în Occident, urmărind dobândirea de ajutoare împotriva turcilor otomani; eşuând şi de această dată, Ioan V Paleologul a fost obligat să se închine prepotenţei otomane, intrînd în relaţii de vasalitate faţă de sultanul Murad I (1373)         - Andronic, fiul mai vârstnic al lui Ioan V Paleologul, după ce a eşuat în 1373 în încercarea de a-şi înlătura tatăl, la 12 aug. 1376 a ocupat Constantinopolul şi l-a întemnitat pe Ioan V

1376-1379, Andronic IV, încoronat la 1 oct. 1376         - la 1 iul. 1379, Ioan V, cu sprijinul Veneţiei şi al turcilor otomani, l-a înlăturat de la domnie pe fiul său

1379-1390, Ioan V (a doua oară); în schimbul ajutorului primit din partea sultanului Murad I pentru redobîndirea domniei, s-a obligat faţă de turcii otomani la plata unui tribut anual de 30.000 de ducaţi şi să se pună la dispoziţia suzeranului său cu un corp militar de 12.000 de oameni; pentru a pune capăt conflictului cu fiul său Andronic (IV), Ioan V a încheiat o înţelegere (la 2 nov. 1382) cu fiii săi, hotărînd: Andronic devenea urmaş la tron şi primea ca apanaj unele teritorii în Tracia, Manuel, al doilea fiu, primea Thessalonicul, în timp ce Teodor, al treilea fiu, devenea despot de Morea; în apr. 1387, după un asediu de trei ani, turcii otomani au cucerit Thessalonicul şi au luat prizonier pe despotul Manuel         - la 14 apr. 1390 Ioan V a fost înlăturat de la domnie de Ioan VII, fiul lui Andronic IV, avînd sprijinul sultanului Baiazid I

14 apr.-17 sept. 1390, Ioan VII         - la 17 sept. 1390, Ioan V a fost restaurat cu ajutorul fiului său Manuel

1390-1391, Ioan V (a treia oară); bizantinii au pierdut în favoarea turcilor otomani oraşul Philadelphia (azi Alasehir), ultima cetate bizantină din Asia Mică

1391-1425, Manuel II; coîmpărat din 25 sept. 1373; între 10 dec. 1399 şi 15 iun. 1403, pe timpul cît a fost plecat în Occident, unde încerca să dobîndească ajutoare armate contra turcilor otomani, imperiul s-a aflat sub cîrmuirea lui Ioan VII Paleologul, fiul lui Andronic IV, cu care Manuel se împăcase; după tratatul avantajos din primăvara anului 1403, încheiat cu Suleiman,

18

un fiu al lui Baiazid I, care renunţa la obligaţiile de vasalitate şi la plata tributului, cedînd bizantinilor Thessalonicul, Peninsula Calcidică cu Muntele Athos şi unele insule, la 22 febr. 1424 a încheiat un nou tratat cu turcii otomani, bizantinii plătind din nou tribut (în valoare de 300.000 de aspri) şi cedînd unele teritorii, reintrînd astfel sub suzeranitatea otomană

1425-1448, Ioan VIII; coîmpărat din 19 ian. 1421; la 29 mart. 1430 Murad II a cucerit Thessalonicul (care fusese cedat de bizantini în 1423 veneţienilor)         - la moartea lui Ioan VIII (31 oct. 1448), fără a desemna un moştenitor, Constantin, fratele mai mare al împăratului, s-a proclamat împărat, încoronîndu-se la Mistra la 6 ian. 1449; cu ajutor din partea catalanilor a venit la Constantinopol la 12 mart. 1449, iar la 25 mart. 1449 a încheiat pacea cu, sultanul otoman pe 25 de ani

1449-1453, Constantin XI (sau Constantin Dragases)         - la 29 mai 1453 (după un asediu început la 7 apr.) Constantinopolul a fost cucerit de turcii otomani conduşi de sultanul Mehmed II; împăratul Constantin şi-a aflat moartea în luptă; timp de trei zile şi trei nopti oraşul-capitală a fost supus unui jaf cumplit; sfîrşitul Imperiului bizantin