concursul national de reviste

Concursul Na]ional de Reviste {colare Muncel - Ia[i, 29 iunie - 5 iulie

MUNCELMUNCELMUNCELMUNCELMUNCELMUNCELMUNCELMUNCELMUNCELMUNCELMUNCELMUNCEL200920092009MUNCELMUNCELMUNCEL2009MUNCELMUNCELMUNCEL2009MUNCELMUNCELMUNCEL2009MUNCELMUNCELMUNCEL

De patru ori Muncelpagina 5

pagina 7

pagina 10

pagina 14

Fotografi e pictură

Teacher,leave the kidsalone!

Fotografi e Fotografi e picturăvs.

pagina 14

Pentru căne place

să credemcă ştim

să ne distrăm

EditorialEditorialEditorialEditorialEditorialEditorial

,,Natura - acest Paradis din care vrem neapărăt

să ne autoalungăm”V.Ghica

V ineri, când am a� at că plec în tabară, primul meu gând a fost să caut pe hartă Muncel-Iaşi.

Cunoşteam zona orientativ, dar voiam să ştiu sigur ce mă asteaptă. Nu mi-am imaginat că închipuirea şi imaginaţia mea vor � depasite de ceea ce voi găsi de fapt în Tabara Muncel.

Dar să începem cu începutul: luni dimineaţa la ora şapte şi jumătate, ne strângem tot grupul în gara din Buzău. Aşteptăm trenul câteva zeci de min-ute, timp în care trăim din plin ,,Viaţa pe un peron” cu toate ,,frumuseţile” ei. Dar nu e timp prea mult de dare de seamă că vine trenul şi urcăm. E silenţios şi, în mersul lui pe şine scoate un şuierat molcom, aseme-nea unei bunici grase care respiră greu. Zumzăiala lui l iniştită îmbie la somn, aşa că îmi lipesc obrazul de sticla geamului f ierbinte, prăfuit de soare. Şi adorm. Cum visele nu cunosc noţiunea de timp, pierd şi eu şirul şi mă trezesc peste ceva timp cu faţa f ierbinte în soarele ce mă sagetează razbunător din locul lui de pe bolta cerească. Trenul îşi continua drumul său metalic inf init şi prin faţa ochilor mei aleargă cul-turi cu forme geometrice, deranjate parcă de cele câteva pâlcuri de case solitare, înghesuite parcă de revolta cerealelor, ce le strâng ca într-un cleşte.

Geometria verde şi galben-păioasa este însă schimbată cu una gri-neagră şi pâlcurile de case cu blocuri şi clădiri de beton. Am intrat în gară. Coborâm şi aşteptăm câteva minute microbuzele taberei. Urcăm şi pornim pe drumul

de câţiva kilometri în afara oraşului Paşcani.

Pâna la destinaţia � nală, tabăra Muncel, mai avem de parcurs câţiva kilometri pe un drum de ţară. La în-ceput doar un indicator de ,,drum ac-cidentat” şi nişte gropi. Apoi, încetul cu încetul miri� ca lume de ţară din mijlocul naturii ni se dezvăluie, descoperindu-ne din ce în ce mai multe din splendorile ei ascunse. Pe masură ce ne apropiem de tabără, pătrundem parcă pe tărâmurile Amintirilor lui Creangă. Căsuţele mici, ghemuite parcă sub cuşmele de paie şi străjuite de căpiţe de fân te fac sa-ţi doreşti să nu se � inventat marile aglomerări urbane. Cu cât înaintăm, cu atât devine totul mai frumos, sufocant de frumos. Deja sunt nerabdătoare să ajung în tabară să văd apogeul acestor minunăţii.

După un kilometru de mers prin pădure ajungem. E ca un parc, cu ca-bane lunguieţe şi leagăne presarate printre, totul într-un luminiş înconju-rat de pădure. Totuşi vremea nu ţine cu noi şi ne întâmpină cu o răpăială de ploaie aşa, de bun venit. Nu reuşeşte însă să ne şteargă impresia de linişte, de împlinire şi de înălţare parcă pe o nouă treaptă a fericirii. E fericirea imaterială dată de incantarea in� nită şi nesfârşită a ochiului şi a su� etului deopotrivă.

Această fericire va � aici completată de alte mici fericiri şi împliniri, alcătuind un tot, un su� et fericit şi liber, de o libertate pe care doar în mijlocul unei astfel de naturi o poate cunoaşte mintea şi su� etul.

Flavia Alexe

Mi-era aşa curat văzduhul şi inima de doruri plinăUrcam cărarea prin pădure şi zarea îmi părea senină,Noian de gânduri încleştate se destrămau rătăcitoareCa un pribeag ce-şi poartă paşii prin razele mângâietoare.E iarăşi viaţă, e lumină! Deşi afară plouă trist…Lângă minunea prieteniei – trăiesc, iubesc şi lupt ne-nvins!

Muncel

Georgiana Ploscaru

Pe lânga cer şi

într-un colţ

de rai

3Muncel 2009

D e la dulcili grai atât de vorbit la Iaşi [sau, să spun oare Ieşi? şi cu care probabil v-au salutat şi vânzătorii de la magazinele din jurul Muncelului, până la in� exiunea

interogativă pe care o capătă propoziţiile celor din Sud şi la “no”-ul speci� c ardelenesc, în tabăra Revistelor Şcolare se pot întâlni toate felurile de dialecte şi de intonaţii.

Limba se poate cânta ca o melodie saltăreaţă, în timp ce alţii parcă scuipă cuvintele cu un debit atât de mare, încât şi Amazonului i-ar � ciudă. Pe de altă parte, în timp ce unii aproape că nu ţin cont de faptul că limba română mai are şi vocale, ardelenii [grup distins din care fac şi eu parte] le lungesc pe toate. Vorba bancului, se zice Cluuuuj, nu Cluj, că doară nu-i nicio grabă. Aşadar ne găsim în situaţia de a ne potrivi urechile pe frecvenţe noi, ca să perceapă toate sunetele. În � ne, cu perseverenţă, şi asta se învaţă, ba chiar mai mult toate aceste accente parcă au tendinţa de a “se lipi” de cei neiniţiaţi.

Sunt şanse destul de mari să ajungem acasă cu o amestecătură de accente atât de omogenă, încât să � m capabili şi să lăsăm propoziţiile în aer, şi să mai scăpăm, printre rânduri, câte un ioi sau ceva perfect simplu oltenesc de fuserăm şi-n tabără. Nu e nimic grav, având în vedere că, după câteva zile, oricum trece de la sine, însă cu siguranţă ne vom aminti vreun regionalism sau două şi de Muncel, acest anti-Babel al revistelor.

C`lina Cenan

Scurt eseu de dialectologieEminescu spunea De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românu’ plânsu-mi-s-a. Însă ceea ce poetul nostru naţional a omis să precizeze este că tonalitatea e diferită de la regiune la regiune, că accentul folosit variază de la pianissimo la allegro [scuzaţi eventualele greşeli în folosirea termenilor de muzică, nu este tocmai specialitatea mea] şi prezintă tot felul de mici regionalisme exotice, aşa cum e caterincă, sau lenjerie Moartea Pasiunii, harbuz.

Concursul National de Reviste Scolare 29 iunie - 5 iulie Muncel-Iasi 20094

Pentru mine, care ştiam locurile, acesta � ind cel de-al patrulea an al participării în această tabără, curiozi-tatea nu s-a referit la a vedea cum este în tabără şi

ce se va petrece aici, ci a observa schimbările petrecute, a cunoaşte noi oameni si a remarca „feţele cunoscute” din alţi ani, dar şi a vedea revista Muncel 2009 de la an la an, învăluită de creaţii din ce în ce mai bune.Dar să revenim de unde am plecat…Un drum pietruit, o căruţă ici, una acolo, un zumzet nesfârșit, aproape inexplicabil al naturii…După un drum nesfârșit și drept, dintr-o dată facem la dreapta. Am schimbat direcţia, se schimbă și peisajul. O padure dea-să, umbroasă și un drum care parcă se juca cu noi ( ca în fiecare an de altfel). Cred că toţi colegii mei se uitau înainte să zărească o cabană, o pancardă, ceva care să le dea de veste că tabăra e aproape. Dar nu…De ce să fie întotdeauna cum vrem noi? Să lăsăm suspansul să-și facă treaba!

Și uite-așa drumul a continuat prin pădure, și a tot con-tinuat, până când…Ce să vezi? Ah…Nimic, ne-am înșelat, probabil dorinţa de a vedea tabăra și locul propriu-zis era atât de mare incât toţi sperau acum că vom ajunge cât mai repede. Câte gânduri cred că au existat în acele momente…dar nimic nu puteai spulbera. Și…într.-un final, misterul s-a sfârșit! Tabâra ne aștepta să poposim, nu și vremea care nu a fost deloc prietenoasă cu noi, căci la câteva ore după sosire, s-a răzbunat cu o ploaie zdravănă, cu tot „tacâmul”, așa ca să fie îndeajuns pentru toţi.

În afară de acea vreme „superbă” care a lăsat de dorit ( dar care s-a revanșat după doar o zi cu soare din belșug) în rest, totul a fost superb. Am regăsit cum s-ar spune, piesa lipsă a unui puzzle : cu ajutorul ei am putut recompune at-mosfera de altădată. Am găsit un colţ al naturii care, de câte

ori aș mai veni, îmi va transmite liniște, bună dispoziţie, inspirându.mă și totodată lăsându-mă să adulmec din frumu-seţea locului. Leagănele parcă și acum păstrau amintiri ale anilor trecuţi, iar cântecul păsărilor îmi amintea de un imn compus de grupul de acum doi ani din Suceava ( să reconstitui câteva frânturi: „ hai să mergem la Muncel/ Ca să facem un castel,/ Împreună eu cu el…Prin pădure pe la opt…”)

Vremuri frumoase au fost ce-i drept, dar altele noi vin grăbite și anul acesta pentru a fi rememorate în anii urmă-tori. Ca în fiecare an, am avut surpriza să găsesc și acum lucruri noi, de modernizare a taberei, care sunt spre folosul nostru și care îmbogăţesc piesa de puzzle.

Cu veselie, bună dispoziţie și un fundal muzical ce răsu-nă în fiece colţișor al taberei, ne apucăm cu mic cu mare să creăm, că doar unul din scopurile noastre principale este să realizăm Revista Muncel 2009. Leagănul sau foișorul, pătura, căsuţele sau banca, toate au reprezentat locuri de „refugiu” pentru „creatori”. Inspiraţi sau nu de natură, de oameni, de un copac sau chiar de un banal fir de iarbă, toţi au încercat să aștearnă pe hârtie câteva rândurie reprezen-tative propriei persoane. Ce va ieși? Vom vedea împreună răsfoind revista Muncel 2009, care așa cum am observat în cei trei ani în care am participat până acum, a primit doze maxime de articole, poezii sau fotografii, așa că anul acesta vom vedea poate o supradoză, un vulcan ce va erupe și ne va oferi nouă tuturor, rezultatul mult așteptat.

Cu speranţa că ne vom auzi și anul viitor, cu alte și alte impresii din tabăra Muncel, vă las să vă amintiţi de toa-te clipele ce le-aţi petrecut în tabără și să savuraţi revista Muncel 2009.

Adriana Filip

De patru ori MuncelO vreme cam mohorâtă cu un soare care avea chef de glume într-un moment aşteptat cu nerăbdare de noi, elevii din Judeţul Suceava, cei care am pornit cu alai de bucurie şi curiozitate spre o nouă experienţă din viaţa noastră:tabăra Muncel 2009.

5Muncel 2009

Într-o societate care încurajează – mai mult sau mai puţin conştient – materialismul, este greu pentru un tânăr a� at la început de drum să îşi urmeze visele.Ajuns la sfârşitul copilăriei, moment marcat de împlini-

rea vârstei de 18 ani, tânărul conştientizează pe deplin situaţia în care se a� ă doar când este pus faţă în faţă cu una din primele decizii care îi vor in� uenţa întreaga viaţă.

Rolul liceului este, teoretic, acela de a ne ajuta să de-scoperim ce ne place, ce putem, ce carieră ar � cea mai potrivită pentru noi. Paradoxal, vârsta pe care o avem în acea perioadă este una care ne face să avem alte priorităţi. Descoperim lumea, ne cunoaştem pe noi înşine şi ne per-mitem să visăm.

Şi atunci, când lumea pare a noastră, deviza noastră � ind „carpe diem”, când nimic nu ni se pare imposibil, nu

este nevoie decât de o clipă de luciditate, raţiune pură. De-scoperim responsabilităţile, înţelegem că � ecare mişcare a noastră, din acel moment, va hotărî cum ne vom trăi în-treaga viaţă.

În momentul în care ne hotărâm cariera, câţi dintre noi au încrederea şi curajul de a-şi urma visele? Câţi vor alege să facă ceva din pasiune, plăcere?

Eşti o � re boemă, un mic Picasso sau visezi sa � i următorul Mozart... Poate te-a interesat dintotdeauna � lo-zo� a, ai multe întrebări existenţiale, vrei să-l înţelegi deplin pe Platon! Vei avea tăria să faci ce vrei tu în momentul în care din toate părţile ţi se va spune cât de bine câştigă med-icii şi cât de căutaţi sunt în zilele noastre inginerii? Cu o facultate „de viitor”, unde îţi este garantat un loc de muncă, un venit stabil, vei avea, cel mai probabil, o viaţă sigură, confortabilă. Dar, pentru asta, vei renunţa la tot ce ai visat, la toate planurile tale, la individualitate, la tot ce eşti tu, de fapt.

Da, acesta se vrea un îndemn la curaj, la puterea de a � tu însuţi, la încredere în forţele proprii! Până la urmă, viaţa noastră e un � r subţire pe care trebuie să mergem fără să

ne uităm în jur, în jos, în urmă. Trebuie să ne concentrăm asupra destinaţiei, pentru că timpul este scurt, e o clepsidră � xată pe masă. Şansele pe care le avem acum

nu le vom mai avea vreodată din nou, greşelile pe care le facem acum nu le vom mai putea

repara, sigurele pe care le vom păstra în timp � ind regretele...

Niculescu Irina

Încotro?


F otografia a fost tot timpul cu un pas în spatele picturii. Încă din secolul al XIX-lea, când s-a oficializat inven-ţia fotografiei, aceasta a dus lupte seculare cu pictura

pentru a-și dovedi statutul de artă.Această bătălie nu s-a dat, însă, între artiștii ce se presu-

pune că își apărau domeniul, ci între artiști și mentalitatea oamenilor. O bună parte din noi considerăm că este mult mai greu să dai cu pensula pe o pânză, decât să apeși pe un buton, dar lucrurile nu sunt atât de simple precum par. Noi, muritorii de rând, nu știm să sesizăm asemănările dintre fotografie și pictură, pentru că fotograful nu este altceva decât un ,,pictor” care folosește lumina în loc de acuarele și pensule, iar filmul este pânza pe care el ,,pictează”.

În fotografie nu ai timp de gândire ca în pictură. Pentru a face o poză cu adevărat genială, ce merită văzută într-o expoziţie, trebuie să prinzi momentul. Nu există loc pentru greșeli sau clipe de neatenţie; în pictură, dacă greșești o linie pe pânză poţi să o ștergi, mai stai puţin, fluturi pen-sula, îţi mai ies două puncte și trei buline; mai vii peste trei ore și mai faci trei linii, două pătrate, un triunghi și gata tabloul.

Aici faci arta în ritmul tău; în fotografie trebuie sa fii spontan și să gândești repede. O fotografie ajunge la stadiul

de artă când nu este prelucrată deloc, când este pură, o performanţă la care se ajunge cu multă muncă și un bagaj foarte mare de cunoștinţe în domeniu.

Fotografia este o fereastră, un portal către locuri în care nu vom ajunge poate niciodată, o redare fidelă a reali-tăţii. Ea este scoaterea la iveală a ordinii în haosul în care ne învârtim în fiecare zi fara rost sau scop.

Ca și un tablou, o fotografie poate să îţi transmită sen-timente, trăiri, emoţii, să îţi trzească amintiri, căci orice fotograf poate obţine o imagine care să arate ca o pictură și orice pictor o imagine care să arate a fotografie, ceea ce aduce, implicit, fotografia la rangul de artă..

Beatrice Popescu

Fotografi e picturăotografia a fost tot timpul cu un pas în spatele picturii. de artă când nu este prelucrată deloc, când este pură, o

Fotografi e picturăvs.,,O fotografi e este un secret despre un secret. Cu cât îţi spune mai multe,cu atât înţelegi mai puţin.” (Diane Arbus)

Beatrice Popescu

7Muncel 2009

Aş vrea...Timpul meu este eternitateaA ş vrea să se încheie procesul de

dezumanizare a omului contem-poran subliniînd ca acest proces

işi are cauza in explozia tehnologică moderna prin care omul este pus in faţa a nenumărate informaţii si tot atatea intrebări existenţiale .

Pericolul se ampli� că atunci cînd aceste surse inepuizabile de moder-nitate ale tehnologiei sunt sprijinite de concepţii materialiste precum stat-utul omului de stăpân al naturii si predestinaţia.

Aş vrea ca democraţia capitalistă sa poată � socotită e� cientă şi să nu � e cauzată de stări de criză de orice natu-ra ar � ele: ecologică, stiinti� că, socială, onomică , politică si spirituală.

Oricare aspect al crizei afectează

iremediabil lumea.Aş vrea un invăţământ moral inten-

siv axat pe evidenţierea valorilor din acest sistem.

Aş vrea in activitatea � lantropica, implementarea spiritului de întraju-torare faţa de suferinţele si neajun-surile semenilor .

Aş vrea ca natura sa � e păstrată întegră , pentru că nu ascunde răul in sânul ei ci răul porneşte din voia omu-lui , porunca de a stăpâni pământul nu înseamnă ca investirea omului implică stăpanirea lui despotică .

Dacă pămantul nu este vătamator la adresa omului atunci nici omul nu trebuie sa pericliteze integritatea acestuia .

Aş vrea ca toate vocile din lume

să strige stop impotriva abuzur-ilor , nedreptaţilor sociale impotriva discriminării rasiste , impotriva, suprimării libertaţii conştiintei şi a cuvântului împotriva cursei înarmării , impotriva agresiunii , care vrea să se impuna prin forţă .

Mi-au plăcut foarte mult şi aş vrea sa recomand oricarui om cele noua sfaturi date de Maica Tereza tinerilor .

După cum se ştie Maica Tereza s-a făcut cunoscută, mai mult decat alte persoane, prin punerea in practică a principiului creştin al iubirii faţă de semeni. Ea s-a ocupat, la Calcutta, de săracii cei mai săraci, de muribunzi şi de leproşi. Ea este venerată de un număr impresionant de oameni, mulţi dintre aceştia văzand în ea imaginea


Aş vrea...Timpul meu este eternitatea

unei s� nte a zilelor noastre: “The Saint of the Gutters”. Implicarea ei in activităţi de prezervare a demnităţii umane a fost răsplătită, in anul 1979, cu Premiul Nobel pentru Pace. Mai-ca Tereza a căpătat însă şi statutul unui critic radical al oricărui tip de avort. Ordinul inf iinţat de ea, “Mi-sionarele Carităţii” işi desfăşoară astăzi activitatea intr-un număr mare de ţări.

Aş vrea să redau in continuare :

Interviu cu Dumnezeude Octavian Paler

,, Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu. - Dacă ai timp... i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.

- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui? - Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a raspuns: - Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească...., iar apoi tânjesc iar sa � e copii; că işi pierd sănătatea pentru a face bani......iar apoi isi pierd banii pentru a-si recăpăta sanătatea. Faptul că se gândesc cu teama la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici pr-ezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca si cum nu ar � trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna si am stat tăcuţi un timp. Apoi am intrebat: - Ca părinte, care ar � câteva dintre lecţiile de viată pe care ai dori să le inveţe copiii tai? - Sa inveţe că durează doar câteva secunde

sa deschidă răni profunde in inima celor pe care îi iubesc.....şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să inveţe ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci ace-la care are nevoie de cel mai putin; sa învete ca există oameni care îi iubesc dar pur si simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vada in mod diferit; să inveţe că nu este su� cient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei inşişi. - Mulţumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai � ceva ce ai dori ca oamenii să ştie? Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus: - Doar faptul că sunt aici, intotdeauna.”

Flavius Purcel - CT Matasari

CELE NOUA SFATURI SUNT :

1. Oamenii sunt adesea neintelegatori, irationali si egoisti… Cu toate acestea iarta-i.

2. Dacă esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intenţii ascunse… Cu toate acestea � i bun.

3. Dacă ai succes, poţi castiga prieteni falsi si dusmani adevarati… Cu toate acestea caută succesul.

4. Daca eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela… Cu toate acestea � i cinstit si sincer.

5. Ceea ce construieşti in ani, alţii pot dărîma intr-o zi… Cu toate aces-tea construieşte.

6. Daca gasesti liniştea si fericirea, oamenii pot � gelosi… Cu toate aces-tea � i fericit.

7. Binele pe care il faci azi, oamenii il vor uita mâine… Cu toate acestea fă bine.

8. Dă-i lumii tot ce ai mai bun, si poate nu va � niciodată de ajuns… Cu toate acestea dă-i lumii tot ce ai mai bun.

9. La urma urmei este intre tine si Dumnezeu… N-a fost niciodată între tine si ei, oricum."

9Muncel 2009

„ „S umbru şi trist. Trist că pe unele drumuri publice se pun

câte două rânduri de borduri care mai degrabă pun piedică maşinilor, care vor plonja ulterior în vreo groapă

lăsată în paragină la ultima reparaţie de chirurgii superiori ai asfaltului; trist că mai este nevoie, la ora actuală, de aproxima-tiv două mii de semnături necesare încercării de a îndupleca Guvernul să ridice alocaţia elevilor la o sută de lei, iar studenţii încă folosesc pentru transport Mercedes Citaro. Şi Cei de Sus se plâng că nu există soluţii şi îşi irosesc restul de viaţă încă neirosită întrebându-se de ce oamenii cu IQ mai mare decât numărul de la panto� pleacă din România. Din cauza sistemu-lui de învăţământ? Evident că asta trebuie să � e. Şi atunci ce facem? Facem o listă cu ţările care ne subtilizează tezaurul in-telectual, le analizăm cu atenţie şi le arătăm noi puterea copy-paste-ului aplicat peste ale noastre legi şi reforme.

Aparent „crima” perfectă. Cu toate acestea, există o singură parte proastă fundamentală, accea că românul este excelent în arta copiatului şi însuşirii informaţiei preluate, dar nu şi în aceea a implementării.

Astfel, după ani şi ani în care sistemul de învăţământ s-a confruntat cu schimbări mai mult sau mai puţin plăcute, am ajuns să reproducem exact lucrurile negative din siste-mele de învăţământ ale celorlalte ţări europene, chiar mai mult, să trântim noile legi peste debandada totală care era prezentă oricum, rezultând un haos ale cărui efecte se res-imt în lipsa de motivaţie a elevilor şi profesorilor.

Programul supraîncărcat, materia aglomerată şi lipsa unor metode adecvate de predare, precum şi alocarea unui număr insu� cient de ore derutează elevul complet, purtân-du-l extrem de rapid prin domenii variate şi complexe, acesta ajungând, la sfârşitul anului şcolar sau ciclului de învăţământ, obosit, confuz, chiar şi surmenat, fără nici cea mai vagă idee despre cele petrecute în ultimele nouă luni. Trist este că unii profesori încurajează „tocitul” fără să-şi

dea seama, deşi acest „sport” este criticat în unanimitate nu numai de cadrele didactice. Cu toate acestea, există lucruri care trebuiesc „luate ca atare” (deci învăţate pe de rost), dar să facem diferenţa între a învăţa pe de rost pentru a înţelege lucrurile care nu pot � învăţate pe de rost şi a toci pentru o notă din orgoliu sau de frica părinţilor (se pare că şi în prezent mai există astfel de specimene care contribuie la distrugerea intelectului odraslelor lor). Mai mult decât atât, datorită acestui fapt, multe dintre celel mai bune licee din

Teacher, leavethe kids alone!Cu fi ecare talkshow, emisiune informativă, conferinţă de presă sau alte scandaluri mediatice care intră la categoria „etc.” se promit schimbări. Vom avea borduri mai frumoase şi trainice, autoturismele vor aluneca pe drumurile publice cu supleţea unui skateboard, elevii vor face baie în cădiţa gonfl abilă plină cu dolarii proveniţi din alocaţie, iar pentru studenţi – programul „Un Mercedes pentru fi ecare”. Deznodământul?

Cu fi ecare talkshow, emisiune informativă, conferinţă de presă sau alte scandaluri mediatice care intră la categoria „etc.” se promit schimbări. Vom avea borduri mai Cu fi ecare talkshow, emisiune informativă, conferinţă de presă sau alte scandaluri mediatice care intră la categoria „etc.” se promit schimbări. Vom avea borduri mai Cu fi ecare talkshow, emisiune informativă, conferinţă de presă sau alte scandaluri


Bucureşti sunt ticsite de elevi al căror loc ar � aparţinut de fapt şi de drept în instituţiile cu pretenţii mai... modeste. De ce se întâmplă acest lucru?

Una dintre deciziile controversate şi, evident, pripite a fost introducerea repartizării computerizate, care nu nu-mai că deschide roboţeilor drumul drept spre instituţiile de învăţământ de elită, dar şi stimulează vânătoarea de note, ceea ce în timp diminuează interesul elevului pen-tru cunoştinţe, acestea devenind o simplă condiţie pentru obţinerea notelor şi mediilor mari, motiv pentru care sunt învăţate în grabă, îndesate în memoria de scurtă durată (nu foarte sănătos pentru substanţa cenuşie) şi lăsate de izbelişte după evaluare. Iată procesul de formare a roboţeilor de azi.

Consecinţa predării şi evaluării infecte este apariţia mai multor tipuri de elevi, dintre care vor � amintite cele mai importante:

Elevul “mă doare-n cot”Elevul “mă doare-n cot, dar nu şi de notă” (clasa socială

dominantă în şcoli şi licee, acestora ştergându-li-se memoria subit după închiderea caietului, pentru ca în locul lecţiilor pentru care s-a primit deja notă să se înmagazineze altele, proaspete şi cu un strat gros de ceaţă în prealabil)

Elevul pur mediocruElevul silitorElevul pasionat (pe cale de

dispariţie)De ce creăm roboţei?

Foarte simplu. Schimbăm setările (ochiometric) până când se ard circuitele şi blestemăm părinţii care n-au ataşat un manual de uti-

11Muncel 2009

lizare copiilor lor. Într-adevăr, Ea e: lipsa pedagogiei. Lipsa comunicării şi a empatiei. De remarcat românismul pur din această situaţie: de � ecare dată când se constată o bubă, aruncăm vina pe bacterii şi nu pe mediul precar, ajuns aşa oare din cauza cui. Ca elev, cum să nu-ţi vină o lene când � e-care profesor crede că materia lui e cea mai importantă (sau cel puţin se poartă aşa) şi te bombardează cu detalii inutile în ritm de Formula 1, iar tu rămâi aburit până la următoarea meditaţie? Mai mult decât atât, mai marii noştri au constatat recent că programa e cam grăsuţă, şi cum geniile nu se educă în 12 ani şi sute de pagini, ne uşurează munca excluzând din ea exact esenţialul, că ăla e cam puţin important ca să ne batem capul cu el şi să-l înţelegem mai bine.

Ajungem şi la discriminarea uman – mate-info (citez-”mere strivite”-”cele mai tari mere” – acestea din urmă clasi� cându-se la rândul lor în mere bătute şi mere strivite, dar nu chiar foarte coapte, din păcate). Am ajuns să adoptăm un stil care să ne facă să preamărim sau să ne � e ruşine de emisfera cu care gândim preponderent, pentru că realul şi umanul se completează reciproc, la fel cum matematica şi � loso� a, în esenţă, se unesc. De aceea un “măr tare” (şi aş adăuga şi “copt”, ca să elimin din start 90% dintre indivizii polivalenţi) ar trebui să conţină şi integrale şi sociologie. Mi se pare totuşi amuzant când vine vorba de bac (şi sunt sadică). Umaniştii nu au mate ca probă obligatorie la pro� l opus (din câte se preconizează), însă absolvenţii pro� lului real trebuie să îndure literatura şi “eseele” până la capăt. E oarecum îngrijorător ca pro� lele non-real să � e un refugiu pentru anti-matematicieni/medii modeste din lene generoasă şi nu pentru cei pasionaţi de ştiinţele um-aniste – dacă mai pasionează ceva pe cineva în ultima vreme. Dacă oamenii ar � împărţiţi în umanişti şi realişti, de ce unii dintre marii savanţi au fost consieraţi în copilărie inapţi pen-tru domeniul în care au excelat mai târziu? Poate ceea ce se preda în şcoală, şi atunci ca şi acum, n-avea nicio legătură cu ştiinţa, şi aici trecem deja la o problemă universală. Sau poate că au preferat să facă lucruri mai constructive la vre-mea respectivă decât să-şi ia notele sau să pară inteligenţi. Sau poate nu-şi descoperiseră încă pasiunea; sunt zeci de ipoteze, dar adevărul e unul singur.

Cert e că mai lipsesc Guţă la catedra de muzică şi Becali într-un halat roz la chimie pentru ca haosul să � e aproape to-tal, din moment ce oamenii cu cel puţin o facultate (mintală) stârnesc deja mai multă confuzie decât e cazul. Şi buba e la pedagogie, mai rar la pregătirea profesională, ţinând cont de faptul că o informaţie ambalată frumos pentru creier va � stocată rapid şi pe termen lung, fără a crea aversiuni faţă de obiectul respectiv.

Aproape � ecare oră de curs reprezintă o lecţie de fo-losire a memoriei de scurtă durată. Şi dacă tot avem ren-dez-vous cu profesorii de la clasă în afara orelor (e metoda românească de aprofundare, preluată de la americani), la ce ne mai stresează lumea cu şcoala? Probabil că neuronii noştri nu arată încă a glomeruli.

Soluţia acestui „sistem de ecuaţii”? Nu e reală. Românii nu pot procesa asta, chiar dacă depăşesc alte state euro-pene în ceea ce priveşte un anumit tip de competenţă. De ce suntem printre cei mai buni? Suntem printre cei mai buni pentru că ni se îndeasă informaţii pe gât. Suntem roboţi, poate nici atât, pentru că roboţii excelează în lucrurile practice. Iar asta ne face printre cei mai buni teoretic.

Claudia Busuioc

lizare copiilor lor. Într-adevăr, Ea e: lipsa pedagogiei. Lipsa


Plecând de la ideea că autocunoaşterea reprezintă o componentă esenţială în procesul dezvoltării person-ale a adolescentului putem spune că autocunoaşterea

se referă la structurarea informaţiilor despre propria persoană în vederea conturării stimei de sine a persoanei.

Este adevărat că Oscar Wilde spunea că numai oamenii super� ciali pot a� rma că se cunosc pe ei înşişi. Cunoaşterea de sine nu este posibilă în afara relaţionării cu ceilalţi.

Imaginea de sine(stima de sine) este deci un concept de-rivat din cunoaşterea de sine şi priveşte ceea ce subiectul gândeşte şi simte faţă de el însuşi: Se iubeşte? Se detestă? Îşi atribuie valoarea? Se crede slab şi neputincios? Se crede competent? Crede că este bun? Că este rău? Răspunsurile date de subiectul însuşi la astfel de întrebări conturează imaginea de sine, re� ectă valoarea care şi-o atribuie.

Imaginea de sine nu re� ectă întotdeauna realitatea. O adolescentă, cu o înfăţişare � zică atractivă se poate per-cepe ca � ind urâtă şi invers. Cu cât o persoană se percepe mai corect, îşi interpretează caracteristicile original şi îşi dezvoltă convingeri realiste despre sine, cu atât funcţionarea sa generală este optimă.

Ca adolescent, trăind în prezent, scapi măcar de o parte de griji şi frământări, pentru că se concretizează, doar ceea ce se întâmplă şi ceea ce simţi acum şi în acest loc.

Optimismul se învaţă!Optimismul lucid are rădăcini în încrederea în sine şi

mai ales în bucuria de a trăi. Este o stare de spirit care schimbă totul.

Ca adolescentă optimistă cred că avea dreptate Candide, personajul scriitorului iluminist Voltaire, care spunea că „trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile”

Fiecare om este unic în felul său, există drumuri care duc către imaginea de sine pozitivă care se a� ă la îndemâna noastră a tuturor.

Imaginea de sine pozitivă se traduce în optimism, acea prefaţă spontană către jumătatea plină a paharului şi nu către cea goală. El presupune deschidere şi expansiune şi încredere în ceea ce ne rezervă ziua de mâine. Aproape că l-am putea considera o privire amuzantă asupra lucrărilor acestei lumi.

Coman Andreea

Imaginea de sineImaginea de sineImaginea de sine

13Muncel 2009

Hi5-ul a devenit, din păcate un mod de viaţă pentru unii…şi nu unul sănătos, ci infectat cu tot felul de apucături fără antidot şi credem că se ia, la � ecare

manifestând forme din ce în ce mai grave. Liceanul pe Hi5…”am Hi5, deci exist”. Trist, dar nu

chiar. Doar pentru că ai un pro� l cu date personale, poze în poziţii care mai de care mai indecent, sau în ipostaze copi-ate unii de la ceilalţi, nu ar trebui să constituie un mod de a � . Din păcate mulţi “se confruntă” cu asta, printre care se strecoară şi un număr (mai mare sau mai mic) de liceeni. Ţopăind din pagină în pagină, dai peste fel de fel de person-aje care “te gâdilă”, până izbucneşti în râs sau cel puţin îţi stârnesc un zâmbet. De la descrieri pline de idei � loso� ce, la cele de genul “îmi place movul, îmi place să râd, îmi place să mă simt în viaţă, îmi place Tweety…”. E greu să întâlneşti pe cineva care să zică hotărât, “nu mă uit pe hi5, nu mă voi folosi de el, nu vreau commenturi”, deşi se poate şi asta, însă…destul de rar. E drept că în ziua de azi, trebuie să te conformezi ideilor turmei, chiar dacă nu îţi prea convine, altfel rişti să rămâi un “geniu pustiu”. Şi ce poate � mai dur decât să nu te cunoască lumea pe stradă, sau într-o cafenea, să nu existe măcar o persoană pe care să o ai la “ Friends” pe hi5, care să te salute în club şi aşa mai departe?

Toate păpuşelele simpatice au început să facă poze de hi5, de-alea aşa cu stil, cu camera la un metru deasupra capului, din colţ, de pe tavan, de la balcon, lipite de perete, cu buzele uşor bosum� ate, cu o şuviţă în ochi pe partea stângă, cu aceeaşi şuviţă de păr, dar pe partea dreaptă, cu bliţul în oglinda din baie, din băile cluburilor, cu acadele colorate în gură, privind exoftalmic şi romantic spre un biet norişor nevinovat…pe pat, sub pat, la umbra patului şi aşa mai departe. Altele sunt puţin mai macabre şi fac poze în cimitir ţinându-se de cruci ori căţărându-se pe monu-mente…trist…

De vreo lună studiez intensiv fenomenul hi5, şi mi-am dat seama că e contagios, misterios de roz şi orbitor de “scli-picios”. Aa şi dacă tot sunt la cuvântul ăsta cu terminaţia aproape de “cios”, am văzut la multe domnişoare că numele se termină aşa, dau un exemplu, “Fitzelicious”.O � cumva o regulă? De ce şi-or � stâlcind adevăratele nume cu un su-� xoid ca ăsta… nu pot să-mi închipui. Doamne…mare Ţi-e grădina! Dragilor, ca să � u în asentimentul vostru, ar trebui în primul rând să-mi deschid un cont, nu bancar, ci pe hi5, să-mi pun un nume ceva de genul “Ramonalicious” şi să-mi setez un skin roz porcos, eventual să mai dau şi nişte com-menturi “miss ya ma′ girl, ube mult la tine” şi uite ce sweet este tu în pozik asta“. Dar n-o să fac aşa ceva � indcă nu vreau să � u nici vedetă pe site-ul vostru şi nici să-mi pierd timpul punând descrieri lacrimogene la poze modi� cate genetic de photoshop. Şi după cum spunea un coleg…”Fatăăăăăă, dacă n-ai hi5, nu exişti din punct de vedere social”…deci, dacă

vreţi să a� aţi ceva de mine, mă găsiţi în dosarele evidenţei populaţiei, la categoria “fără cont de hi5”.

ATENŢIE: Acest site dăunează grav sănătăţii şi conduit-ei. Ne învaţă să cerşim (commenturi, bineînţeles), distruge simţul artistic şi creează dependenţa. Haifaivaholic-ii nu sunt deloc o specie pe cale de dispariţie.

Ţara piere şi baba-i pe

Ramona Cazan


Începi o viaţă cu un gând, cu o speranţă, cu o bucurie,Dar toate pier…În aparenţă te îmbeţi cu amintiri,Amintiri ce se transformă în regrete-Tainice regrete, înăbuşite amintiri.Viaţa-i ca un cântecŞi cântecu-i salvare- te-nalţă-n simţiri,Te poartă-n zile şi din zile-n nopţi;Te creionează cu o mină-curcubeu,Te-nvârte în roata societăţii,Te leagă de trecut, de patimi, de tristeţiCu frânghia adolescenţei şi-a maturităţii.Eşti prins ca o scânteie în jocul vieţii,Căci viaţa-i ca un cântec,Un unduios şi tragic cântecAl existenţei umane.

Sonată

Adriana Filip

Sentinţe. IroniiDacă vei trece cu altul hotarulAm să golesc pe jumate paharul.

Dacă lângă el te vei trezi în zoriFie în tortura vorbelor să mori.

Și dacă acela e-al meu camarad…Mai dă-o dracului, sa arzi în iad!

Dacă-i vorba de al iubirii hotarSângele lui va străluci în pahar.

Dacă te vei trezi cu el dimineaţăVei asculta suicidara povaţă,

Iar dacă acela-i prietenul meu…Chiar că la dracu’, ce Dumnezeu!?

Tudor Florian Paduraru

Tudor Florian Paduraru

De prin negura deplinăÎncet, timid, tremurătorApare-o palidă luminăCe se strecoară printre nori

Ea nu e alta decât lunaZeiţa falnicului visCe te pătrunde într-o tainăPe care nu poţi să o simţi.

Misterioasă şi plăpândăÎşi pune peste corp un voalCe din cristale şlefuiteFormeaz-un peisaj regal.Ea e regină între stelePe care le încalzeşte linCa o mamă iubitoareCu un su� et cristalin.

Şi tot acest mister profundPătrunde în su� et şi în gândIar jos, pe un pământ umbritDe-al răcorosului as� nţit.

O fată � ravă şi visătoareAruncă priviri primitoareÎn al voalului de boareDin acele zile trecătoare.

Zeiţa stelelor

Tilvescu Ingrid

după prima curbăcând a început oraşulperiferia părea distrusăaşa că am continuat să mergfără să privesc împrejur

ajungând în centruam observatpe un piedestal spartîngerul industrialdespre care NU AM VOIE

să vorbesc ochii acoperiţide aripile lui murdăritenu au privit împrejuram ajuns la capătla cealaltă periferiepărea distrusă şi din nou nu am privit împrejuram întors capul în schimbcătre îngerul estropiatNU AM VOIE mi-am zisşi am trecut mai departe

curând începea alt oraşdupă prima curbăperiferia părea distrusăaşa că am continuat să mergfără să privesc împrejur

Iar în centru va apărea,Pe alt piedestal spart,Alt înger industrial!

Citadin

mi s-a înclinat scrisul într-o partespre dreaptaşi a rămas aşaşchiopbătut de pietrecu pietrede soartăde cicatricea de deasupra ochiului tău drept

aseară ai născut o scrisoare ninsăcu riduri negre de tuşşi cu literele adormitela orizont

oamenii n-ar trebui să ştieşi să cearăveşnicia dintr-un cuvânt

oamenii ar trebui să strige şi să fugăde timpul prea somnorosce hibernează în cuvinte

de aceeea îmi place semnătura ta- falsă de altfelvrei să o copii pe cea a unui poet -căci în ea te găsesc doar pe tinelungit la orizontca o altă literă moartădin scrisoarea meacătre mineşi către tinecel ce stă în mine când te-am visatdeasupra foiica pe un cuvântprea lesne de-nţeles

Către crucea de pe spatele meu

Mihai Cârj`

17Muncel 2009

slugă la doi robi să � işi doar unul te va urî cât doi răsar şi apun

soare şi lună se-nvârt pe cer şi după doi ochise-nvârt în capul lui de mort descompus mâncat de doi

viermi înfometaţi nascuţi din hoit şi pagubă ajunge rodul a doioameni pe pământ să � e pământ din nou şi iară doisunt ei Me� sto şi-nc’un Dumnezeu ceva mai bun doi

la care să slujeşti sau ca ei să � i doi darnicunul nu ştia a simţi doi

bine şi rău alb şi negru pace pe vreme de război vesel funebrucald rece dezgustător stilat tânăr batrăn porc manierat

sărac în bogăţie - altarul celui bogat liber şi contrâns de conştiinţăsau inexistenţa ei adâncul înălţimii logic aberant

virtute păcat viaţă şi moarte încearcă să vezi cunoaşte doinu � doi

dumnezei prea mari ca să se certepentru doi ce sunt în tine

Doi

Mihai Cârj`

Un vis îmi tulbură conştiinţa,Mă leagă, mă dezleagă,mă duce pe tărâmul in� nituluiŞi de acolo simt că Edenul e aproape.O infuzie de lumină, oricum...ceva neverosimil;O umbră, un zgomot surd de ploaie,O clipă, o secundă, un minut,Un mister şi-o cadenţă,O vibraţie...Umblu pe aripile vântului,Pe spuma oceanelor, pe umerii munţilor,Contemplez natura şi viaţa,Adulmec din culorile şi miresmele abundente,Ca mai apoiS-alunec pe � rul existenţei, al realităţiiŞi-al cunoaşterii de sine- Am fost un visîn visul meu,Sunt un om în � rea mea.

Revelaţie

Adriana Filip

ZilnicMă găsesc în alţii,ZilnicMă înec cu râsul meu.Ca o � oare,Iubesc oamenii.ZilnicLe culeg viseleŞi tare mă tem de...CeaţaPrimei dimineţiFără iubire,Cu regrete!Mă temDe răutateaŞi de muţenia oamenilor.Care se � xeazăAdesea asupra-mi!

MĂ TEM DE MINE,ZILNIC!

Zilnic

Elena Alexandru

Iarna,Şi vântul arde într-un colţ de focDeschide-ţi ochii şi priveşte Cum plouă iarna peste frunzele de pe stradăAscultă pana mea, ce zgârie hârtiaCea galbenă;

Albastru,Chin veşnic al uitării mele,Adu-ţi aminte să renaştiŞi să laşi cenuşa în urma ta ca o viaţăDe frunze scorojite, pe care o părăseştiÎn nimic;

Lumină, În iatacul de vise, de temeri,Lumină în iarnă, în orbire tainică,Proaspătă, atingând fereastra umedă ce respirăOdată cu noi, în tumultul de frunzeCe revin;

Iarnă,Vifor senin în zile de decembrie,Cufăr pe marea însorită a cerului,Ce iarăşi împrăştie trupurile veştede,Cernite, lăsate să cadă peste frunzeDe albastru.

Frunze de albastru

Alexandra M�d�lina Tihan


Raftul Salvinei„Îl pândeam discret, ştiind că în asemenea clipe uşurare se afl ă în destăinuire, simţeam că aşa ceva nu era departe.”

B iblioteca mi-e în dezordine. Am încercat într-o zi să aşez volume în ordine alfabetică, însă nu m-am putut decide între alfabetul oraşului şi cel al naturii. Multe

lucruri s-au schimbat de la destăinuirea ce mi-ai făcut-o, iar acum tot încerc să restabilesc ordinea principiilor cvasi-hermetice ce-mi dirijau de ceva vreme paşii.

Mă dau înapoi şi o privesc: înaltă dar îngustă, poartă cotoare stacojii. Mă întorc în locul în care m-am oprit atunci când tu te-ai oprit din vorbit şi, singură de data asta, golesc rafturile şi încep să reaşez:

Cartea întâi, despre mers. Îmi aduc aminte însemnările pe care le-am făcut aici pentru că, marcând un început, am folosit cerneală neagră. Ceea ce vreau să spun defapt este faptul că nu uităm niciodată debutul în lume.

Cartea a doua, despre vorbit. Pe aceasta încă răsfoiesc uneori. E fragilă, cu pagini făcute din rouă şi scris subţire sau mlădios. Mi-e teamă uneori că nu o voi putea lăsa nimănui, căci îmi este teamă de necunoscut.

Cartea a treia, despre om şi oameni. Aceasta nu o pot suferi căci în � ecare zi i se modi� că numărul de pagini: epidemie, război, viciu, viaţă. Sunt confuză. Ce bine că tu nu faci parte dintre ei, altfel nu aş mai dormi niciodată şi nu aş mai citi altceva.

Cartea a patra, despre scris. Mă feresc de ea de mult timp. I-am citit prefaţa şi mi s-a părut că o înţeleg. Plănuiesc să o evit în continuare, mai ales când ne vom relua discuţiile despre fapte şi făpturi. E de neînţeles cum m-am obişnuit cu tine şi acum…

Cartea a cincea, despre timp. Ce pot să spun, jurnalele nu sunt deloc pasiunea mea şi prefer să te descopăr câte puţin, chiar dacă pornesc pe un drum anevoios.

Sper să îmi înţelegi părerea de rău, dar acrtea a cincea împreună cu cea de-a şasea, a şaptea, a opta… merg la an-ticariat. „…sage citoyen du vaste univers”, nădăjduiesc că într-o zi te vei opri şi tu încercând să mă descoperi.

Umbrele plopilor stau aliniate pe lânga cabana cu uşă de lemn rosu. Clanţa se lăsă în jos , scârţîind, şi scoate la iveala un şlap gri. Şlapul păşeşte somnoros pe beton aducând din cabană o perna si o fată ciufulită.

Fata merge încet până la scoarţa varuită a unui plop soli-tar, după care îşi continuă drumul monoton în jurul copacu-lui. Urmeaza cărarea argintie până la marginea pădurii.

O poiană sclipitoare stă luminita de la capătul tunelului, aşteptînd ultimii paşi.

Dar fata se opreşte; lângă o ciuperca otrăvitoare dă drumul pernei printre pietre, după care se întoarce spre cabană.

Adelina {tefania Jelescu

Noapte

Lara visează de obicei ponei înaripati, iepuraşi mov si astfel de lucruri pufoase.

Dar în noaptea aceea a visat ceva morbid: Era pe o masă de piatră, înconjurată de oase omeneşti si cranii cu partea de sus a orbitelor usor lasata in jos; zâmbind sinistru.

Se ridică repede si luă de lângă ea o carte albă, stra-lucitoare, pe care până atunci un o obsrevase. Fugi cât de repede putea afară din castelul negru pictat cu sange pe pereţi.

Cu cat era mai aproape de ieşire cu atât cartea strălucea mai tare.

Ieşi din castel, dar cand vroia să treacă podul - tocmai realizase că există unul – cartea strălucea orbitor, aşa că fata o aruncă jos şi se intoarse cu faţa spre castel pentru a-şi feri privirile.

În spatele ei auzea pocnete – de oase rupte – şi foşnituri , aşa că fugi din nou spre castel.

Când sunetele încetară, se a� a într-o camera neagră ca smoala, dar simţea cum paşii ei trec peste capete şi cum strop de sânge sar în toate direcţiile.

Simţi pe umar o mâna rece şi se intoarse incet, aşteptand inevitabilul:

Ţipa în sala de gimnastică a taberei.

Coşmar

Ana Maria Chirmiciuc

19Muncel 2009

Lectura-un pas spre cunoaştere

“Cartea…izvor de înţelepciune, dascăl al tuturor dascălilor, lumină ce se răsfrânge in inima şi cugetul tuturor pentru a prospera umanitatea” devine astăzi prilej de discuţie între semeni, de autocunoaştere şi de regăsire a sufletelor prin magia cuvintelor.

Cărţile vechi de sute de ani, apărute sub toate formele şi din diverse materiale, au avut scopul de a potoli setea de cunoaştere. Fiecare latură marcheaza într-un anume fel cit-itorul, care, fie invaţă o lecţie de viaţă, îşi dezvoltă limbajul sau devine deschis la discuţii privind diverse teme. Cartea poate semnifica un refugiu, un sfetnic bun, un adevărat pri-eten. Poate fi asemănată cu acei bătrâni sfătuitori care-şi deschid sufletul pentru a oferi poveţe tinerilor.

Cum ne-am cunoaşte istoria şi alte aspecte esenţiale ale culturii, dacă nu prin carte? De aceea, noi, tinerii, trebuie sa invăţăm să iubim mai mult cărţile, să iubim lectura, pen-tru cunoaştere.

Arta garantează cea mai nepreţuită dintre liber tăţi:

liber tatea de a fi măcar o oră pe zi singuri şi inactuali. Citind, empatizăm cu aventurierii cărţilor, lăsându-ne pradă rândurilor parcurse.

Slavici „zugrăveşte” o lume pură, dar reală, care a existat cândva. În lumea ficţiunii găsesc un tărâm înrobitor, unde există şi tineri dornici de iniţiere absolută. Consider că Eminescu a fost un magician al cuvântului românesc;cuvintele sale fiind firave ca nişte petale.

Basmele s-au născut odată cu naşterea lumii, deve-nind obsesia oamenilor de a distruge răul suprem. Spiri-tual, oamenii erau convinşi că toţi cei răi vor fi pedepsiţi, idee preluată şi de mentalitatea creştină. Inocenţa copiilor este înlocuită de pregmatismul actual;tinerii de astăzi se maturizează foarte repede, pierzându-şi naivitatea, puri-tatea. Lectura solitară, intimă, s-a transformat azi într-o lectură devoalată, asumată. Pe stradă, in metrou, pe marile scene, setea de cunoaştere adânceşte impresionant. Lectura nu e nimic altceva decât un portal. Un portal ascuns într-o oglindire divină. După ce îl găseşti şi îl înţelegi, poţi să-l depăşeşti ca apoi să ajungi la alte două uşi. Până acum nu s-a descoperit tot labirindul, ci s-au facut doar însemnări, simple cuvinte înşirate într-o dezordine haotică, care nu semnifică decât o enorma confuzie în rândul celor ce nu cunosc iubirea de lectură.

Cărţile sunt cărăuşii civilizaţiei, depozitare de ştiinţă şi frumuseţe umană. În diferite forme, tăbliţe de lut, papirus, pergament sau cărţi tipărite, cărţile au dăruit umanităţii informaţii fără a aştepta nimic în schimb.

Sunt veşnicia in sicriu de hârtie.

“Eu nu-mi pot imagina Paradisul decât ca pe o bibliotecă.”(J.Luis Borges)

Stefana LoghinLoredana Poienariu

B unicul meu, un om darnic, m-a sfătuit să încerc ca în viaţă să dăruiesc.

Trebuie ca fiecare dintre noi să îşi deschidă inima şi să dăruiască oamenilor nevoiaşi, deoarece bucuria pe care o faci cuiva este bucuria pe care o primeşti. Jucării sau tot ceea ce considerăm că este util, de vom încerca să le dăruim cuiva, viaţa acelor persoane se va schimba.

În fiecare dintre noi există un suflet bun, în care avem bucuria să îi ajutăm pe cei săraci. Ce dăruieşti în viaţă, aceea primeşti, iar privind în trecut vei fi mulţumit că poţi să ajuţi cu drag pe cei ce nu au.

Credinţa fără fapte demne de urmat este ca şi omul fără nume. Un suflet ce nu ştie să iubească nu va cunoaşte adevărata mântuire.

Bucuria de a dărui

Debora Buleandră


Viaţa bate fi lmul“Arta cere sacrifi cii”.

Asta mi-am spus sâmbătă dimineaţă după ce am fost trezită de un telefon...

„Revista noastră e laureată la naţională, trebuie să � m mâine în Iaşi, plecăm o săptămână în tabără!”

Prima reacţie, lacrimi de fericire, entuziasm; proiectul la care am lucrat atât de mult, în care am investit mult timp şi su� et, a luat premiul cel mare! După ce am dat veştile cele bune tuturor cunoscuţilor, am început să fac bagajele, pregătiri...Apoi am real-izat! O săptămână undeva în mijlocul pădurii, departe de prieteni, cu siguranţă fără internet şi probleme cu semnalul. Nu ştiam ce gen de oameni aveam să găsesc, de aceea eram destul de sceptică. Dar era un „sacri� ciu” care merita făcut, până la urma era doar o săptămână... Am plecat undeva pe la 8 dimineaţa din Constanţa. Prima parte a drumului a fost în regulă, dar undeva în Adjud a început o ploaie torenţială... Când am ajuns în vecinătatea taberei, am dat peste drumuri inundate, imposibil de străbătut. Ne-am făcut curaj, am mers mai departe, apa deja ajunsese în maşină... Dar, dupa 11 ore lungi şi grele, am ajuns la porţile taberei Muncel.

Ploaia nu se oprise, dar peisajul era superb. Mirosul proaspăt de ploaie, aerul curat şi verdeaţa... Uitasem de foame, somn, oboseală, m-am oprit pentru o clipă să mă bucur de frumuseţea naturii...Am fost conduşi spre camera noastră. Paturile suprapuse, căsuţele de lemn mă trimiteau undeva cu 7-8 ani în urmă, în ultima tabără în care am fost... Un pic nostalgică, am ieşit din cameră să mă duc să-mi iau bagajele din maşină. În faţa uşii camerei mele erau cele două persoane la care ţin cel mai tare... Am rămas şocată, nimic nu avea sens... Prietenul meu cel mai bun, con� dentul şi omul meu de în-credere, pe care îl ştiam în vizită la bunici în Techirghiol, împreună cu prietenul meu care trebuia să se pregătească pentru o călătorie în Braşov. Prima reacţie a fost să dau vina pe oboseală, să mă gân-desc că le simt lipsa atât de tare încât îi văd peste tot... Dar era real, ei erau acolo!M-au anunţat că urmau să stea o noapte cu mine, apoi o zi în Iaşi. Aveam atâtea întrebări, cum au reuşit să ajungă atât de repede, cum au găsit tabăra, dar nu eram în stare decât să-i îmbrăţişez şi să le mulţumesc, spunându-le cât de mult îi iubesc...

Dar în scurt timp am primit toate explicaţiile... explicaţii care, în loc să mă lămurească, m-au şocat mai tare! Cu o noapte în urmă, dupa ce îmi luasem rămas bun de la ei, vorbeau despre cât de mult şi-ar dori să vină cu mine... şi, spontan, undeva pe la 4 dimineaţa, au decis să se vadă în trei ore la gară de unde urma să-i ia o maşină să-i ducă în Bucureşti... Şi aşa au făcut! Am bănuit că de acolo au luat trenul, dar... ar � fost prea simplu şi banal! Mi-au întins două bilete. Bilete de avion... Pentru că aşa era clar că nu era nici o şansă să ajung înaintea lor! Am mers să servim cina, apoi am decis să facem o plimbare, să vedem întreaga tabără... Deja vacanţa mea era mai frumoasă decât m-aş � putut gândi vreodată, � ind alături de mine persoanele pe care le iubesc şi care, după cum mi-a fost dovedit, mă iubesc şi ele. Numai lucruri măreţe puteau să se întâmple în continu-are! Dar nu mă aşteptam să apară chiar în aceeaşi seară... Ne-am oprit la scena amenajată lângă camerele noastre de unde am auzit nişte voci. Am cunoscut acolo mai multe fete, din diverse oraşe... În următoarele zile două dintre ele mi-au devenit chiar bune prietene, � ind exact genul de persoane pe care le-aş vrea lângă mine. A urmat un schimb de adrese de mail şi numere de telefon, vizite promise pentru vara care de-abia a început şi multe planuri de viitor...Scepticismul de la început, grijile şi viziunea de-a dreptul sumbră asupra acestei săptămâni s-au dovedit a � foarte greşite... Acum pot să spun că tabăra aceasta a fost una dintre cele mai frumoase experienţe, nu numai pentru că am învăţat mai multe lucruri despre cum se realizează o revistă reuşită, dar şi pentru că am avut ocazia să cunosc nişte oameni minunaţi, plus un bonus, o surpriză de zile mari pe care cu siguranţă nu o voi uita vreodată. Ba chiar am avut parte şi de internet şi semnal!

Irina Ni]ulescu

21Muncel 2009

Pagini decrepiteD upă o scurtă vizită la Casa Pogor din Iaşi unde am

avut ocazia de a ne face poze cu junimiştii încruntaţi, următorul popas a fost strada Lăpuşneanul. Deşi

iniţial intenţia noastră nu a fost să mergem la un shopping spree, la vederea multitudinii de cărţi expuse la anticariate ne-am întrerupt delegaţia.

Aerul obosit al asfaltului precum şi oferta incredibil de variată a anticarilor (de la Sandra Brown la Dostoievski şi de la dicţionare până la albume de artă) ne-au îndemnat să petrecem aproape un ceas întreg în compania cărţilor cu pagini decrepite.

Preţurile erau foarte rezonabile, având în vedere rari-tatea unora dintre titlurile expuse. Printre rafturile prăfuite se găseau adevărate comori culturale. Aceste anticariate sunt fără îndoială nişte veritabile sanctuare, atât pentru cei

pasionaţi de beletristică, cât şi pentru cei care doresc să achiziţioneze cărţi de specialitate, cvasi-necunoscute, sau titluri obscure de care tanti bibliotecară nici măcar nu a auzit.

Mai mult, unele preţuri erau într-atât de avantajoase încât, în alte condiţii, aceste sume modice ar fi cumpărat o ceaşcă de cafea. Eu sunt de părere că putem renunţa, măcar din când în când, la o doză de cafeină pentru una de cultură.

Dacă pe o străduţă relativ lăturalnică există atâtea posibilităţi de emancipare culturală, mă gândesc că întregul Iaşi ar fi meritat o minuţioasă explorare (din păcate timpul nu ne-a permis) pentru a-i fi descoperite toate atracţiile cul-turale.

Daliana Olah

A fost odată ca niciodată...IaşulHmm! Ce să alegem? Da, cred că e mai bine aşa. Vom merge la Iaşi. Astfel au început pregătirile pentru excursia la Iaşi de a doua zi

L ăsam în urmă o linişte profundă, o pădure deasă şi ne îndreptam spre capitala Moldovei. Un drum de două ore prin arşiţa zilei de 1 iulie va fi recompensat cu de-

scoperirea Iaşului de ieri şi de azi.Prima oprire a fost la Muzeul de Literatura al Moldovei.

Străbătând cele nouă camere, am parcurs o perioada de 150 de ani din istoria literaturii române, pornind de la lit-eratura paşoptistă şi până la momentul „Viaţa românească” între cele două războaie mondiale. Am rămas plăcut impre-sionate de stilul fiecărei camere, de lucrurile vechi atinse de mâinile care au scris adevărate comori ale literaturii române. Un efect de memorie involuntară a avut-o Sala „Viaţa românească” care prin atingerea unuia dintre scaune ne-am amintit de momentele petrecute în biblioteca Colegi-ului alături de colectivul nostru de redacţie. Oare nouă cum ne-ar sta la această masă unde şi cei mai mari scriitori ai României au creat opere de valoare?


După această întoarcere în timp am decis să cunoaştem Iaşul pas cu pas, nu înainte de a cere ajutorul unui pasionat al împrejurimilor.

A fost odată ca niciodată, într-un colţ uitat de lume un palat. Acesta avea un turn înalt în care deseori erau închise fetele împăratului datorită temerii acestuia de a le pierde. Prinţesele erau foarte frumoase, iar tatăl lor credea că ci-neva se v-a indragosti de ele şi o să le ducă departe şi nu o să le mai vadă niciodată. Însă fetele erau foarte supărate. Nu se puteau bucura de parfumul � orilor, de mângâierile razelor de soare şi tot timpul şi-l petreceau în rugăciune. Un porumbel a auzit dorinţele fetelor şi s-a dus îndată la stăpânul său să-i vestească ce se întâmplă în acel ţinut uitat de lume. Astfel într-o noapte cele două fete de împărat au fost eliberate din turn şi duse în Ţara Fericirii...

Ok! Am � vrut noi să se întâmple aşa, însă realitatea se ţine scai de noi. Aşadar faimosul palat nu era decât Palatul Culturii; iar noi aşa-zisele prinţese eram închise, dar afară, deoarece clădirea se a� a în renovare. Rolul prinţului salva-tor îl juca călăuza noastră care nu ne-a lăsat să ne rătăcim prin oraş. Lămuriţi cu situaţia de la Palat am hotărât să ne continuăm drumul spre Ţara Fericirii. Pardon! Spre cen-trul oraşului. Învăţaţi cu liniştea din tabără ne-am trezit în jungla citadinului în care graba şoferilor ne-a determinat să mărim pasul. Privind în zare, printre crengile copacil-or se ivesc „S� nţii Trei Ierarhi” şi „Cuvioasa Parascheva”, simboluri ale credinţei ce au reuşit de-a lungul timpului să unească inimile creştinilor în rugăciune. Urcând bulevardul „Ştefan cel Mare” am poposit în parcul „Sensibilităţii” (l-am denumit aşa datorită pasionaţilor de pictură). O domnişoară cu chip de înger sta aşezată pe un scaun lăsând privirile pictorului să îi schiţeze pe foaie liniile feţei.

Setea de cunoaştere ne poartă paşii spre noi locuri. Statuia Independenţei ne dezvăluie povestea sa, povestea întregirii unui neam, istoria românilor scrisă în su� etul � ecăruia dintre noi. Păstrând atmosfera istorică ne întâl-nim cu cei opt viteji ai Moldovei în Parcul Statuar al Voi-evozilor. Istoria naşte poezie. Citim pe frunzele copacului bătrân versuri ce au făcut şi pietrele să plângă. Teiul lui Eminescu din Parcul Copou rămâne o mărturie a celui ce a fost „ultimul mare romantic”. Anticipând în scrierile sale indiferenţa celor din jur, simţim pe propria piele acest sen-timent prin distrugerea momentului de reculegere de către grupul de trecători zgomotoşi: „Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?/Ca şi vântu-n graiuri trece peste

traiul omenesc.”Tiiit! Tiiit! Vreau să trec! se aude o voce de copil în

spate.Of! Iaşul ăsta e plin de copii.Doar de copii? Şi de o groază de buticuri. Apropo trebuie

să cumpărăm o sticlă de apă....Drumul a fost anevoios, Ţara Fericirii a� ându-se peste

şapte ţări, nouă mări şi douăsprezece dealuri. După cele trei apariţii ale lunii pline pe cerul înstelat, zidurile cetăţii Fericite se vedeau la orizont. O poartă mare de lemn lasă să se întrevadă calea spre fericire, copacii salută prietenoşi pe noii veniţi, razele de soare le luminează chipurile şi � oril îi încântă cu parfumul lor.

Hai,măi Andreea...iar poveşti? V-aţi dat seama, nu? suntem în Grădina Botanică care

ne-a hrănit su� etul cu frumuseţile sale. Ne-am odihnit pri-virile şi am lăsat paşii să rătăcească prin labirintul format din diverse specii de plante. Arborii seculari împreună cu colţul tranda� rilor păreau un paradis regăsit în această so-cietate bântuită de interese meschine. Cred că vă întrebaţi cum s-a terminat povestea. Păi...să vedem...împăratul le caută pe fete şi în ziua de azi, iar în ceea ce priveşte des-tinul prinţeselor şi al salvatorului răspunsul se a� ă în � e-care dintre noi. Dacă există sau nu o Ţară a Fericirii nu ştim, însă experienţa de la Iaşi ne-a învăţat că pentru a � fericiţi nu avem nevoie de foarte multe ci doar de un zâm-bet, de o dorinţă de cunoaştere şi de omul potrivit la locul potrivit. Dacă la Casa Pogor am luat lecţii despre cum se scrie literatură, traversând citadinul am observat diverse ipostaze ale omului, iar admirând natura am lăsat loc sensibilităţii. Toate acestea ne-au determinat să ne strân-gem gândurile în vârful peniţei şi să le aşternem pe hârtie.

P.S. Mulţumim călăuzei noastre, domnului Alin An-dronache care pe lângă faptul că ne-a îndrumat, ne-a pr-ezentat şi câteva curiozităţi, mai puţin cunoscute lumii, cum ar � : dacă priveşti statuia Independenţei dintr-un anumit unghi conturul trasat de eşarfa şi mâinile acesteia reprezintă România Mare; în perioada comunistă în Iaşi, un soldat surprins de denivelările de pe drum a apăsat din greşeală pe buton declanşând astfel primul foc al revoluţiei; „S� nţii Trei Ierarhi” este singura biserică pe pereţii căreia se a� ă pictat simbolul svasticii.

ce vor ei sau ce gândesc?/Ca şi vântu-n graiuri trece peste Andreea Rusu

Georgiana Ploscaru

23Muncel 2009 23

HimereE peste măsură de ciudat! Să te afl i la Notre-Dame de Paris, în ultima seară petrecută în oraşul sclipitor, pur şi simplu sclipitor, din inima Franţei. Şi parcă îţi e dor de locurile natale, parcă ţi-ai dori să reintri în atmosfera rustică a ţării părăsite (doar pentru două săptămâni). Dar nu, te mulţumeşti cu vitraliile incandescente, cu mrejele acestui vis frumos pe care îl trăieşti pentru prima dată… şi cine ştie dacă nu este chiar unica ta şansă. E minunat să ai şaptezeci şi cinci de ani abia împliniţi ieri (am pierdut cumva socoteala?). Călătoreşti împreună cu nepoţii doar pentru că înainte nu ai avut timp – veneai la Paris ca să admiri interiorul unei sobre săli de conferinţe.

N epoţica mea de şaisprezece ani aşteaptă. Vrea să tre-salte la auzul vreunei tocate de Bach, al unui Adagio et fugue en ut mineur de Mozart venite dinspre orga

cea mare din spate. Şi eu mă bucur oarecum, deşi Mozart, Bach, Vivaldi îmi sunt la fel de familiari ca şi rapoartele de vânzare primite la companie. Concertul nu a început încă. Extrem de mult mă miră numărul de persoane, căci locurile sunt ocupate în întregime! Slujba abia s-a terminat – am asistat la partea de � nal, când oamenii îşi dădeau mâna între ei fără să se cunoască, zâmbind în beatitudine. Un copilaş mi-a întins palma-i mică; eu i-am strâns-o mai întâi cu neîncredere, însă, treptat, cu bucurie. Era ca şi când enormitatea catedralei s-ar � umplut de un sentiment de duioşie care m-a mişcat până şi pe mine, creştin-ortodoxă căzută în apatie. Straniu, dar l-am simţit pe Dumnezeu, sau i-am simţit pe cei din jur – ca fraţi, nu parteneri de afaceri.

În sfârşit, concertul trebuie să înceapă la opt şi jumătate, nimic mai ezoteric decât momentul în sine: Notre-Dame, literatură şi istorie, credinţă şi artă adunate sub arcade paralele, ale căror linii converg spre ceruri… sau poate spre neant. Simplitatea complicată a bisericii mă bulversează. Cele trei porţi imense prin care se intră, turnurile, înălţimea copleşitoare a construcţiei, elementele gotice prin excelenţă sunt doar organele unui corp. Arhitectura se proiectează asupra întregului începând cu celula, adică unitatea fundamentală pe care se structurează restul. Celule � li-grane şi celule sculpturi, vitralii, decupaje şi accesorii care compun ţesuturile unor organe desăvârşite, formând un organism complex. Cu certitudine un arhitect sau un con-structor ar susţine exact contrariul; în practică, se porneşte de la principal spre subsidiar – în biologie, esenţa rezidă în detalii. Şi asta te face să te gândeşti cât de bizar e omul, a cărui alcătuire nu respectă legile gravitaţiei. Unde să pui statuia dacă nu ai balconul şi unde să pui balconul dacă nu ai turnul? Dar ce te-ai face dacă nu ai avea celula care să formeze ţesutul, care la rându-i să-i îngăduie inimii să bată? Totuşi, Notre-Dame ascunde viaţa, căci în ea se con-topesc atâtea!

Melodia lui Mendelssohn se prelinge spre public… So-prana şi mezzo-soprana cântă acompaniate la orga mică a corului. Divin, concertul te trans� gurează, săltându-te de

pe o treaptă pe alta în mister. E vie catedrala, fără îndoială. Cu cât ascult realizez mai bine. Melopeea istoriei împletită cu inspiraţia răsună în materie, iar ambele plutesc în masa eterogenă a artei. Bănuiesc ceva în plus, dincolo de înţelegere, însă refuz să mă pronunţ. Am şaptezeci şi cinci de ani şi s-ar � cuvenit un pic mai multă credinţă.

Mă izbeşte o idee, profund în� ripată în mine încă din adolescenţă. Citisem întâmplător despre Eleea, colonia din sudul Italiei unde a fost în� inţată în secolul al V-lea î.Hr. şcoala � lozo� că presocratică. Eleaţii considerau lumea un miraj al simţurilor, cunoştinţele lor ontice vizau imuabili-tatea, in� exibilitatea, unitatea existenţei. Îmi imaginez sala fără muzică (orga cea mare tocmai înlănţuie notele fugii lui Mozart). Să mă cufund în solitudine între geamurile pictate, pălind la umbra unei răcoroase nopţi de vară, cu luminile stinse şi bolţile de întuneric şoptind deasupra. Să desluşesc într-un colţ o siluetă statuară, apoi de pretutindeni sta� -ile unui trecut impozant înfăşurându-mă în inconsistenţa morţii. Căsătorii regale, încoronări, crize politice şi religio-ase, războaie, ca şi cum � uctuaţiile istoriei de la jumătatea secolului al paisprezecelea până în prezent ar � atins-o neîncetat, preschimbând-o tacit. Zidurile au absorbit eveni-mente… singură aici, m-ar absorbi şi pe mine. Aş deveni o parte din ea, m-aş transforma într-una din iluziile timpului pe care le posedă în taină. Concertul este de asemenea o iluzie, iar noi, spectatori şi solişti, himere de piatră, simple � guri ornamentale. O utopie colectivă se naşte temporar prin coincidenţă, ori prin spiritualitate. Dacă lumea este un produs senzorial, atunci nimic din ceea ce vedem, auzim sau simţim nu este real. Înseamnă că nimeni nu are vârstă iar afacerile nu există…

Conştientizez că efectul paradiziac al sunetului s-a in-tensi� cat, iar lumea a pierit în cântec. Extazul platonic depăşeşte catedrala, mă conduce spre sferele celeste ale melodiei. Aproape înţeleg... Bunica stă lângă mine pe banca de lemn, cu ochii întredeschişi. Are şaptezeci şi cinci de ani şi abia s-a retras din competiţia solicitantă a afacerilor. Azi a intrat pentru prima oară în catedrala Notre-Dame din Paris, cu toate că a fost în oraş nu doar o dată. Îmi place aici, o voi ruga să mai vină cu noi şi voi încerca să o duc mâine la Disneyland…

Diana Marina Hanganu


Soarele s-a scurs (filă de jurnal)

S-a terminat vara. Câtă nostalgie pe capul nostru, prieteni! Soarele îmbătrâneşte, noi mai mult decât el, iar timpul trece atât de uşor şi încă mai avem de învăţat cum să ni-l petrecem.

Vara a fost scurtă, plină de chinuri pentru unii, fericită pentru alţii; un fel de Moş Crăciun, căci unora le-a adus cadouri din belşug. Mie, cel puţin, vara mi-a îndeplinit cele mai aprinse trei dorinţe. Vara asta mi-a adus iubire, euforie şi... fotografie.

Am găsit o persoană pe care o iubesc. Ea mă completează şi mă face să mă simt cel mai iubit adolescent din lume. Am dormit împreună sub cer de lună, am inspirat mireasma florilor de tei şi-am alergat de nebuni pe câmpuri pline de maci.

M-am regăsit, sau mai bine, m-am găsit. Am purtat discuţii serioase şi-am petrecut multe dimineţi plângându-mă de faptul că sunt un frustrat şi că nu-mi găsesc alinarea decât în muzica unor oarecare instrumentişti. M-am confesat unor persoane care-am simţit că mă înţeleg; am putut plânge pe umărul lor pentru că ştiam că nu vor schiţa vreun gest, dar îmi vor da un sfat atunci când voi avea cea mai mare nevoie de el.

Am colindat prin ţară şi-am văzut locuri rupte din rai. Am fotografiat munţi înzăpeziţi, răsărituri de soare la mare şi siluete de brazi. Am fumat ţigări privind Luceafărul şi-am băut cafea întins pe nisip. n

Cosmin Cristian Ursea

25Muncel 2009

Încearcă să elaborezi cvintete, după următoarea formulă: un cuvânt cheie, două adjective, trei verbe la gerunziu, o propoziţie formată din patru cuvinte, un cuvânt concluzie

Hiperactiv, echilibrat,Oscilând, organizând, lucrând!Finalizează tabăra cu succes.Portret

Ager, înfricoşător,Îngrijorând, înspăimântând, amuzând.Devine uşor prietenul tău!OK...!

Atractivă, interesantă, Creând, modi� când, tipărind.Lucrăm împreună cizelând, performând!Satisfacţie!

Fascinantă, relaxantă,Comunicând, călătorind, lenevind.Ne bucurăm de moment!Distracţie

Dicţionar de tabărăDicţionar de tabără

DirectorDirector

PârşPârş

RevistăRevistă

TabărăTabără

Roxana Dima

Astrid B`gireanu

Alexandra Tudurean

Andreea Coman

Prima poruncă: Carpe Diem!A doua poruncă: Fii tu însuţi! Măştile sunt doar pentru epigoni. A treia poruncă: Zâmbeşte mereu � indcă nu ştii când te vei întâlni cu persoana iubită care nu o să vrea să tevadă plângând!A patra poruncă: Joacă după propriile reguli!A cincea poruncă: Iubeşte ca şi cum nu ai fost dezamăgit niciodată!A şasea poruncă: Dansează şi cântă ca şi când nu te-ar privi şi nu te-ar asculta nimeni!A şaptea poruncă: Învaţă din trecut cum să preţuieşti prezentul!A opta poruncă: Nu supăra copilul din tine! El e singurul care te va ajuta să vezi în spatele invizibilului. A noua poruncă: Fii unic prin ceea ce simţi! Ascultă-ţi inima!A zecea poruncă: Hrăneşte-ţi foamea de cunoaştere � indcă e cel mai valoros lucru pe care îl deţii!

Decalogul AdolescentuluiDecalogul Adolescentului

AndreeaRusu,Georgiana Ploscaru


Rare[ RusuRare[ Rusu

Montaj cu acţiune liniarăAzi am ascultat Vama Veche. Îmi dă o stare bolnavă. „Nu am chef azi”...

Sunt prea apatică să mai fac ceva cu timpul meu. Îl las să treacă. Atât.

MONOTON. Şters, liniar, plictisit şi el de şerpuirea lui atât de previzibilă.

Dorm până târziu. Doar pe partea dreaptă ca să nu strivesc cea mai rămas din inimă. Faptul că � ecare dimineaţă e o condamnare la o zi inispidă mă scârbeşte. Timpul – absurditate invntată de oameni ca să se înlănţuie – îmi spune: „Hai. Trebuie.” Şi mă ridic absentă, târându-mi picioarele spre bucătărie. Da, beau cafea. Mă îmbrac dintr-un automatism, îmi iau telefonul şi veri� c dacă am cheile.Mereu le uit.

Merg pe aceeaşi stradă. Întârzii. Trec pe roşu. Aştept să termin. Urăsc ticăitul ceasului. Mi se pare atât de male� c. De parcă ar râde de mine. De parcă ar avea o satisfacţie că trece atât de repede. La semafor privesc marea masă şi mă simt atât de „la fel”. Îi compătimeam cândva, privind de după geam. Acum „mersul lucrurilor” mă atrage şi pe mine după el. Te înghite, e ca un malaxor imens care şterge identităţi. Trecătorii grăbiţi îşi privesc ceasurile, ascunşi şi trişti. Unde merg? Ce fac? Ce visează? Nimeni nu ştie. Nimănui nu-i pasă. Nici mie.

Tema la engleză: „cum ar � lumea fără vise?”. Ca a mea. Aveam cândva vise îndrăzneţe, doar o dată ce creşti înveţi că „nu se poate” . Sunt naive şi îţi aduc decepţie. Asta te învaţă. Te învaţă să te temi. Sunetul paşilor sacadaţi pe strada pustie se aude la fel de ritmic. Întotdeauna. În � ecare seară , chiar şi peste melodia care se tot repeta în caşti. Visam mult. Curajos. Infantil. Da – visele sunt frumoase şi eu vroiam să � u copil. Visam că o să � e altfel, visam în � ecare zi, s� dând reguli făcute să îţi sufoce cu praf de cretă su� etul. Cântam. Acum nu îmi mai dau voie pentru că „eu nu ştiu să cânt”. Şi tot spunându-ţi asta începi să îi crezi. Începi să te temi. Începi să-ţi cunoşti limitele şi te rezumi la ele. Obişnuiam să pun verbele la viitor şi nu la trecut. Acum m-au învăţat că viitorul e o incertitudine. Poate să aducă decepţii. Trebuie să te temi. Asta înveţi când creşti. Sau teama te face să creşti. Nu ştiu sigur. Teama ia locul viselor. „Hah!” par să spună ei, „ţi-am spus că e inutil să te împotriveşti”. Mai devreme sau mai târziu...te înghite pur şi simplu. Tot continui să îţi spui „De mâine, de când o să � u mare, poate vara asta”...cine te-a minţit? Nu copile. Ei omoară visele. E inutil. Deluzoriu. Timpul e un ucigaş insensibil.

Încetul cu încetul o să renunţi. O să te facă oamenii raţional, timpul...o să vezi altfel şi o să te mulţumeşti cu mai puţin şi mai puţin. La început o să te doară enumeraţia de zile şterse, difuze şi monotone, fără punct şi virgulă. Ca o chiuvetă stricată. PIC!PIC!PIC! până se umple. Apoi într-o fracţiune de secundă se scurg toate. Nu rămâne niciuna pe care să o smulgi din marea adunătură nefastă. Nu. Mai apoi, zilele care par doar o înşiruire de „copy şi paste” o să îţi alerge prin vene fără să te mai sinchiseşti de trecerea lor. O să stai molatec şi o să priveşti din afară cum faci aceleaşi lucruri. Şi o să înceapă să nu te mai deranjeze. Sau cel puţin nu o să mai sesizezi.

Cel mai trist e că încep şi eu să mă complac. Nici evadarea nu o mai conturez din speranţe. Am învăţat că dacă fugi

iarna cu trenul la mare, fără telefon, calculator, bani...fără ei...e doar o amăgire temporară. Te aşteaptă să te întorci, mai devreme sau mai târziu. Probabil o vei face pentru că nu eşti su� cient de puternic să te rupi.

Laris Nu�escu

27Muncel 2009

29 iunie anul curent, ora 12:00. Autocarul de şapte stele al taberei suferă intervenţii chirurgicale de ultim moment, în timp ce elevi din toată ţara

poposesc pe meleagurile metafizice ale somnului – evident, o activitate intensă ale cărei demersuri vor ocupa întreaga zi de luni… şi poate şi de marţi. Natura ca natura, dar tinerii (mai ales cei din oraşele mari) nu pot sta locului nici la iarbă verde. În fond, cine ar fi crezut că tabăra ar fi fost monotonă fără cele două „escapade” în Iaşi şi judeţul Neamţ? Fie că este vorba de casele memoriale Veronica Micle sau Mihail Sadoveanu, sau de mănăstirile Neamţ, Agapia şi Văratic, am „strâns” câteva priviri de ansamblu asupra excursiei în judeţul Neamţ, care a avut loc în a patra zi a taberei…

„Ziua de ieri mi-a plăcut foarte mult. A fost distractiv şi în acelaşi timp educativ. Cred că şi ceilalţi s-au distrat, însă mie una chiar mi-a plăcut. Îmi place să călătoresc foarte mult!” (Lumy)

„Zi obositoare, dar educativă. Cranii, cranii, cranii… a fost interesant.” (I. N.)

„A fost foarte educativ şi mişto! O zi plină de posibilităţi.” (Cetăţeanul anonim)

„Pentru atât de puţin de văzut, nu a meritat. Bani aruncaţi pe apa sâmbetei! Ar fi fost perfect, totuşi, dacă Ce-tatea Neamţului ar fi putut fi vizitată.” (Moulin Rouge)

„Joi a fost o zi încântătoare, împletită în firele aurii ale soarelui. Într-un cuvânt, o mică excursie de vis, pentru a putea afirma că Neamţul e magnific.” (Cîrdei Bianca, Su-ceava)

„A fost o zi minunată! Chiar mi-a plăcut, şi cu toate că am mai văzut aceste obiective, a fost frumos, pentru că aş putea spune că le-am văzut din nou, dar din alt unghi. Minunat!!!” (Matei Ionela-Ştefania, Suceava)

The Ultimate Neamţ Experience

28 Concursul National de Reviste Scolare 29 iunie - 5 iulie Muncel-Iasi 2009

„Muzeele, casele memoriale au fost excursii foarte reuşite, dar ar fi putut, cu ceva noroc din partea vremii, să meargă mai bine. Păcat!” (Chirniciuc Anna-Maria, Bucureşti)

„Ziua de ieri a fost foarte interesantă deoarece am viz-itat locuri pe care nu le-am mai văzut. Mănăstirile au fost deosebite, una mai frumoasă decât alta. Casele memoriale au fost şi ele, de asemenea, educative. A fost puţin cam cald, de aceea a fost un pic obositor, dar am amintiri frumoase în legătură cu acele locuri.” (Alexandra, Bucureşti)

„Excursia de ieri a fost foarte interesantă. Programul a fost în aşa fel organizat încât am avut timp pentru a admira pe săturate frumuseţile mănăstirilor şi caselor memoriale vizitate. Atmosfera parcă a fost intenţionat pregătită pentru ca totul să arate superb şi să dea o rezonanţă plăcută în su-fletul fiecăruia. Mi-a plăcut foarte mult şi mi-ar mai plăcea să le vizitez.” (Tîlvescu Ingrid, Târgovişte) n

Claudia Busuioc, Irina Militaru

29Muncel 2009

Acasă. Copil. Se pregăteşte. Tatăl – baga-jul – mâna copilului. Gară, peron, miros de fum. Destinaţie: tabăra de reviste. Compartiment aglomerat, dimineaţa devreme. Copilul ado-arme, bomboanele pe jos...Drum lung. Controlo-rul, biletele, compostate. Şuierul trenului, sosirea pe peronul din Iaşi. Căldură. Iar aglomeraţie. Miros depărtat de tei. Aşteptare. Autobuzul taberei soseşte. Îmbarcare. Praf şi drum

pietros. Linii. Camere, impresii, emoţii. Discur-suri, cină, mingii. Somn. Răsărit, ceai şi miere. Concursuri, excursii, to-bogane. Muzică. Glasuri, friptură, foi albe- apoi umplute. Dans. Pădure, gângănii, cântece de vese-lie. Nopţi pline. Zâmbete. Premii. Răcoare matinală, miros de rouă. Valize murdare, copii. Schimburi de adrese. Despărţire...amintiri.

Ne vedem la anul!

Director publicaţie: Prof. Florin ManoliuDirector tehnic: Prof. Ionela StatescuRedactor şef: Prof. Florin Manoliu Elena Andreea BadicaRedactor sef adjunct: Prof. Mimia Manolache, Doina Cheramidoglu

Niţulescu IrinaSecretar general de redacţie: Prof. Cristina Vasiliu

Alina Schiau ElenaTehnoredactare computerizată: Ştefan Catalin JuncuRedacţia: Toţi copiii participanţi la Tabăra de Reviste Şcolare Muncel 2009

ISSN 1844 – 6728


Va urma!

concursul national de reviste

Documents