concordatul final corect

Preda Valeriu-BogdanAnul 3 grupa D

Concordatul dintre România şi Vatican

Papa Benedict al XV – lea, cel care va încerca să devină o punte de legătură între

statele beligerante, primind astfel numele de „Papa păcii” conducea Biserica Catolică în

timpul şi după Primul Război Mondial1.

Astfel, Papa Benedict XV gândeşte o acţiune de încheiere a unor tratate cu noile state

formate, denumite Concordate. Printre aceste state cu care Vaticanul a încheiat Concordate

cele mai importante au fost: cu Polonia (1925), Lituania (1927), România (1927), Germania

(1933), dar şi cu Italia, care datează din 1929, când s-a creat şi noul stat al Cetăţii Vaticanului.

Sensul termenului Concordat, este acela de convenţie internaţională, ce se încheie între

Vatican şi un stat suveran, pentru reglementarea situaţiei Bisericii Catolice de pe teritoriul

statului respectiv. Cuvântul Concordat, înseamnă de fapt punerea de acord a inimilor, a fi

adică într-o inimă sau într-un gând, înţelegându-se noţiunea de înţelegere mai temeinică şi

cuprinzătoare decât un simplu contract sau acord.2

Dacă înainte de primul război mondial catolicismului a operat cu precădere doar din

punct de vedere politico-administrativ, imediat după război ea se desfăşoară cel mai vizibil în

sectorul diplomatic pentru ca, la adăpostul convenţiilor internaţionale să se poată dezvolta în

aria culturală şi economică. Atâta timp cât Ardealul a fost încorporat statului ungar,

promovarea catolicismului ca religie şi a intereselor Vaticanului că politică religioasă erau

asigurate de un stat în fruntea căruia se găsea un rege catolic, moştenitor al coroanei Sfântului

Ştefan, şi se succedau guverne care, chiar dacă nu întotdeauna erau în întregime catolice şi

chiar dacă nu întotdeauna i-au recunoscut religiei romane drepturi de supremaţie, în nici un

caz n-au înţeles să-i împiedice dezvoltarea.3

Situaţia de instabilitate din punct de vedere al politicii interne, existent în Regatul

României Mari după Primul Război Mondial precum şi dorinţa Vaticanului de a clarifica

situaţia credincioşilor săi de aici a făcut ca în anul 1919, cardinalul francez Dubois să vină la

Bucureşti, ca oaspete al Regelui Ferdinand. Acesta îi aduce regelui în discuţie două puncte

1 Stăniloae, Dumitru Dr., Catolicismul după războiu, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1933, p. 6.2 Floca, Ioan, Din Istoria dreptului românesc, vol.III – Concordatul, act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Sibiu, 1993, p. 33 Anania Valeriu, “Pro Memoria, acţiunea catolicismului în România interbelică”, Bucureşti, 1993, p 3

1


esenţiale pentru relaţia directă dintre România şi Vatican. Astfel se doreşte stabilirea de relaţii

diplomatice între Vatican şi România precum şi încheierea unui concordat între aceste state.

Astfel, chiar din acel an, România stabileşte relaţii diplomatice cu Vaticanul. În anul

următor, la intervenţia lui Ulderico Cipoloni, duhovnicul Regelui şi administrator apostolic al

Episcopiei Catolice de Iaşi, Papa Benedict al XV – lea ridica excomunicarea sub care se află

Regele pentru simplul fapt că acesta îşi botezase copiii în religia ortodoxă, deşi el rămăsese

catolic.

În anul 1920 la cârma României se află guvernul condus de Averescu, avându-l ca

ministru al Cultelor pe Octavian Goga, iar ca ambasador al României la Vatican pe D.

Pennescu. Vaticanul iniţiază un anteproiect de Concordat pe care îl şi trimite trimite

guvernului român. În acesta, printre altele, Vaticanul pretinde dependenţa directă a eparhiilor

de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor şi titlul de „Biserica

apostolică romană”.4 Guvernul român deşi acceptă, încheierea unui Concordat, respinge

anteproiectul şi trimite Romei un alt proiect, redactat astfel încât interesele ţării să fie apărate.

În 1924, în contextul unei alte guvernări, nunţiul apostolic Angelo M. Dolci a

reînceput tratativele pentru un proiectul de Concordat pe care Vaticanul îl dorea semnat cu

România. Acesta era mult diferit de cel din 1920 şi 1921, dar totodată şi mult mai defavorabil

statului român, revenind la ideea de caracter apostolic roman al Bisericii Apusene, cu toate că,

în 1921, se renunţase la acest aspect. Totodată, în contradicţie cu art. 22 din Constituţia

României, ce declară Biserica Greco - Catolică fiind Biserică românească, transformă Biserica

Greco – Catolică într-un simplu rit al Bisericii Romei, Proiectul mai prevedea că, pe lângă

cele patru eparhii romano-catolice din România, să se înfiinţeze două greco-catolice, precum

şi două vicariate. Se cerea de asemenea că şcolile romano-catolice să poată avea dreptul de

publicitate, iar averile imense destinate “Fondului de studii” şi “Fondului religionar”, să intre

în proprietatea Vaticanului, mai exact al eparhiilor din România. Conform Codicelui de Drept

Canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Romei este papa5.

La acea dată guvernul liberal acceptă negocierile asupra acestui ultim proiect făcând

concesii treptate pentru ca în cele din urmă, să cadă de acord în faţa rigidităţii Vaticanului. Nu

ajunge însă să şi semneze Concordatul, deoarece cade de la putere. Opera va fi desăvârşită de

guvernul Averescu, revenit în fruntea ţării îndată după cel liberal, adică în 1926.6

4 Ibidem, p 11.5 Ibidem, p. 18-19;6 Ibidem, p. 13

2


Întrucât Sfântul Scaun a oprit negocierile cu România pentru Concordat, se impunea o

revenire, catolicii din Ungaria ameninţând Vaticanul că, dacă nu intervine mai repede în

chestiunea minorităţilor din România, se va trece la reforma protestantă. Cu toate acestea,

Guvernul de la Bucureşti a continuat tratativele pentru Concordat cu numeroase concesii şi

echivocuri. Într-un final ambele părţi accepta semnarea proiectului, urmând să lămurească

ulterior unele mici detalii.

În cadrul noii guvernări averesciene, portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor e

deţinut de V. Goldiş care în data de 10 mai 1927, merge la Roma şi semnează cu Vaticanul, în

numele regelui României şi al Statului român. Deşi Sfântul Scaun dădea impresia că nu mai

are niciun interes pentru semnarea Concordatului, se străduia ca, după semnarea de către

Goldiş, să îl pună în aplicare până nu moare regele pentru că nu cumva toate străduinţele să

fie zadarnice. La câteva zile după sosirea lui Vasile Goldiş de la Roma, a căzut Guvernul

Averescu, lăsând Concordatul moştenire Guvernului Brătianu.

Nicolae Titulescu, încercând să reducă din pagubele rezultate prin semnarea acordului,

cere Vaticanului mai multe declaraţii interpretative, în special acolo unde formulările ambigue

şi trimiterile la codexul romano-catolic păgubesc statul român şi nedreptăţesc celelalte culte

existente la acea dată în ţară. La 11 octombrie 1928 printr-o telegramă trimisă Guvernul

României Titulescu spune că monseniorul Angelo Marie Dolci, demnitar al cancelariei

papale, i-a comunicat confidenţial să renunţe la a mai cere explicaţii, “căci este vorba de o

rezistenţă personală a papei”.7

La puţin timp după acţiunea purtată de Titulescu acesta a plecat de la Ministerului de

Externe, în locul său venind C. Argetoianu. Astfel răspunsul Vaticanului ajunge la acesta din

urmă, care îl lasă în sertarele ministerului fără a da trimite un răspuns mai departe. Vaticanul

nu a schimbat cu nimic cele cerute de Titulescu şi conform adresei din 20 iulie 1928, unde se

specifică: “în caz că Guvernul Român nu acceptă răspunsul, Concordatul nu va fi ratificat”

legea pentru promulgarea Concordatului nu trebuia să intre în parlament.

În mai 1929, guvernul supune Corpurilor legiuitoare, proiectul de lege pentru

ratificarea Concordatului. Clerul Bisericii Ortodoxe Romane protestează intervenind în

Parlament printr-un discurs foarte documentat întocmit de către mitropolitului Ardealului,

Nicolae Bălan; Cu toate acestea, proiectul este ratificat în urma unui cuvânt de ordine al lui

Iuliu Maniu, transmis prin raportorul parlamentar al Concordatului. Textul documentului e

7 Ibidem, pp. 13-14

3


publicat în Monitorul Oficial la 12 iunie 1929, adică mai înainte de ratificarea lui, care a avut

loc la Roma în ziua de 7 iulie a aceluiaşi an.8

Concordatul a fost rodul negocierilor a patru guverne succesive, la care au colaborat

toate partidele politice ale României din acele vremuri.

Constituţia României acorda Statului dreptul suveran de a reglementa prin lege

raportul dintre el şi diferitele culte religioase de pe teritoriul său, inclusiv pe cel ortodox şi

romano-catolic. Concordatul sustrage cultul apusean din sfera prevederilor constituţionale şi îi

asigură o situaţie privilegiată în raport ce celelalte culte, raporturile dintre Biserică Catolică şi

Statul Roman reglementându-se pe baza unei convenţii cu caracter internaţional, cele două

parţi discutând şi tratând toate problemele de la egal la egal, în baza unor acorduri bilaterale.

Această posibilitate îi asigură cultului Catolic posibilitatea de a-şi continua, în noul stat,

activitatea de prozelitism în mijlocul poporului român încălcând principiul egalităţii de

drepturi pe care orice Stat are obligaţia să îl aplice faţă de toţi cetăţenii săi, indiferent de etnie

sau cult religios. În acest timp Biserica Ortodoxă Română prin reprezentanţii săi, cerea

Statului, egalitate în drepturi cu celelalte culte, deşi ortodoxismul era mult mai apropiat de

viaţa şi interesele poporului român.

Nu trebuie uitat faptul că potrivit Constituţiei cultul greco–catolic alcătuia Biserica,

naţională prin faptul că, spre deosebire de cultul romano–catolic, cu foarte puţine excepţii

avea componenţa românească. Vaticanul, prin articolul ÎI, din Concordat, v-a sustrage cultul

greco–catolic de sub influenţa prevederilor constituţionale şi îl v-a adăuga la Religia Catolică

Apostolică Română, transformându–l într–un, rit al acesteia. Această substituire a fost numită

de George Bariţiu, ``tragedia cea mare românească ’’, iar Petru Maior a afirmat că, Papei din

Roma nu–i trebuiesc români, ci numai catolici şi robi’’9

Concordatul v-a rămâne în vigoare până în anul 1948, în ciuda diverselor vociferări

făcute de către unii politicieni care erau împotriva prevederilor acestuia.

Biblioigrafie

8 Ibidem, p. 179 Lupaş Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p.11-15

4


1. Anania, Valeriu, Pro Memoria, acţiunea catolicismului în România interbelică, Editura

Institutului Bbiblic si de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1992.

2. Floca, Ioan, Din Istoria dreptului românesc, vol.III – Concordatul, act diplomatic în

slujba acţiunii catolice, Sibiu, 1993.

3. Lupaş, Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918.

4. Stăniloae, Dumitru Dr., Catolicismul după războiu, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu,

1933.

5

concordatul final corect

Documents