1. Wikipedia:Concert din muzică de Bach este un roman scris de Hortensia Papadat-Bengescu și publicat pentru prima oară în anul 1927 de către Editura „Ancora”, S. Benvenisti & Co. din București.Romanul urmărește destinul principalelor personaje din Fecioarele despletite (1925), fiind cel de-al doilea volum din Ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanți se află în centrul acțiunii.[1]:p. XVII Următoarele romane ale ciclului sunt Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938) și Străina (roman scris între 1942 și 1955[2], considerat pierdut, recuperat și publicat de Fundația Națională pentru Știință și Artă a Academiei Române în anul 2013, la 58 de ani după moartea scriitoarei).Întreaga acțiune a romanului se învârte în jurul unui concert din muzică de Bach patronat de Elena Hallipa-Drăgănescu, eveniment monden de prim rang la care sunt invitați oameni din înalta societate a Bucureștilor. Romanul a fost considerat de George Călinescu ca fiind „tablou al unei societăți în mers spre perfecția aristocratică, deocamdată numai în faza snobismului”.[3]:p. 291

RezumatAcțiunea romanului se petrece în Bucureștii din primii ani de după Primul Război Mondial și continuă destinul membrilor familiei Hallipa. Divorțată de Doru Hallipa, cocheta Lenora se căsătorise cu medicul Walter, continuând să o întrețină pe Coca-Aimée, fiica ei cea mică. În același timp, fiica cea mare a Lenorei, Elena, se căsătorise cu industriașul milionar George Drăgănescu din dorința de a se răzbuna pe fostul ei logodnic, prințul Maxențiu, fiindcă cedase farmecelor surorii ei vitrege, Mika-Lé. Soții Drăgănescu răscumpăraseră moșia Prundeni pe care Doru Hallipa o vânduse mai demult. Având avere și prestigiu social, Elena Drăgănescu și-a transformat saloanele casei sale de pe bulevardul Lascăr Catargiu în spații pentru recepții mondene la care participau oameni din protipendada capitalei. Acolo erau organizate serate muzicale în fiecare joi, precum și două concerte anuale cu numeroși invitați. În acea toamnă era programat să aibă loc un concert din muzică de Bach, la care o parte din invitații fuseseră trimise din timp.Evenimentele prezentate în acest roman se petrec fie în casa Elenei Drăgănescu, fie în casa doctoriței Lina (verișoara Lenorei și soția profesorului Rim) sau în palatul prințului Maxențiu (fost logodnic al Elenei, căsătorit cu doi ani în urmă cu „făinăreasa” Ada Razu). Toate cele trei căsnicii s-au realizat din interes: Elena a vrut să-l pedepsească pe fostul logodnic, doctorița Lina a dorit să dobândească un statut social superior, ajutându-și soțul să obțină o catedră universitară, în timp ce prințul Maxențiu și Ada Razu au încheiat o căsătorie de conveniență, din care primul a făcut rost de bani pentru a răscumpăra moșia Plăesele, în timp ce „făinăreasa” a obținut un titlu nobiliar.[4]:p. 408 Multe întâmplări sunt relatate de către Mini și Nory, două femei din înalta societate care vizitează toate cele trei familii, transmițând noutățile celorlalte personaje; ambele femei îndeplinesc astfel rolul de personaje-reflector.După ce a plasat-o pe fiica sa, Sia, ca infirmieră a profesorului Rim, Lică Trubadurul (un „crai” de mahala înrudit cu familia Hallipa) o cunoaște pe Ada Razu, care este impresionată de curajul și de siguranța cu care acesta oprește calul speriat ce risca să răstoarne docarul prințului Maxențiu. Ada îl angajează pe Lică pe postul de maestru dresor al grajdurilor princiare și apoi ca profesor de echitație, iar cei doi devin amanți. Dornică de a pătrunde în înalta societate și de a evita bârfele compromițătoare cu privire la relația ei cu un bărbat de rang inferior, prințesa urmărește să fie invitată la concertul din casa familiei Drăgănescu și să-și introducă amantul cu această ocazie în lumea mondenă.

Având o sănătate șubredă, prințul Maxențiu suferă o congestie pulmonară ca urmare a faptului că soția sa îl lua pe la tot felul de evenimente în aer liber. Medicul consultat de familie dezvăluie faptul că prințul este bolnav de tuberculoză și recomandă internarea lui în sanatoriul de la Leysins (Elveția). Prințesa refuză, invocând cheltuielile prea mari, dar se folosește de boala acestuia pentru a invita acasă tot mai mulți musafiri din lumea bună care să-l viziteze pe bolnav, sperând să obțină astfel o invitație la concert. Ocazia de a pătrunde în saloanele Elenei Drăgănescu se ivește odată cu sosirea în țară a muzicianului de talie europeană Marcian (văr cu Maxențiu), care este convins de Ada să cânte la concertul din muzică de Bach. Obținând invitația mult dorită, Ada acceptă trimiterea prințului la Leysins. Amânat de mai multe ori din diferite motive, concertul este programat definitiv pentru data de 16 aprilie.În acest timp, aflat în ascensiune socială, Lică se simte tot mai rușinat de urâțenia și mojicia Siei și începe s-o evite, iar, ca un gest de răzbunare, fata acceptă avansurile nerușinate ale profesorului Rim. Alungată din casă de Lina, Sia este găzduită de gemenii degenerați Hallipa care profită și ei de biata fată. Sia rămâne gravidă și moare din cauza unei infecții grave survenite în urma unei întreruperi de sarcină realizate rudimentar. Toate personajele iau parte la slujba de înmormântare a Siei, ascunzându-și sub o mască îndurerată nerăbdarea de a participa la concertul ce urma să aibă loc în seara următoare. Veștile primite în aceeași zi confirmă ascensiunea socială a lui Lică: prințul Maxențiu murise, iar un fruntaș conservator îi propune să candideze pentru un loc vacant de deputat în județul Bihor.

StructurăRomanul este împărțit în 18 capitole, numerotate cu cifre romane (de la I la XVIII) și fără titluri.

Personaje• Elena Hallipa-Drăgănescu - urmașă a unei familii de moșieri, fiica Lenorei și a lui Doru

Hallipa, fosta logodnică a prințului Maxențiu și actuala soție a lui George Drăgănescu• George Drăgănescu - industriaș milionar provenit dintr-o familie de cârciumari, proprietarul a

mai multor fabrici și director al unei bănci, trăiește în umbra soției sale căreia îi datorează prestigiul social

• Elena (Lina) Gugiu-Rim - medic mamoș, fiica unui farmacist din Tecuci, verișoara Lenorei și soția profesorului Rim, o femeie urâtă și bondoacă, dar harnică și blajină

• Rim - medic de origine germană, profesor universitar de anatomie la Facultatea de Medicină din Iași și apoi la cea din București, fiu al unui vameș sas din Ungheni; se complace în rolul de bolnav închipuit

• Vasile (Lică) Petrescu poreclit Trubadurul - fante de mahala, fost plutonier-major de cavalerie, fratele Lenorei și verișorul Linei

• Anastasia (Sia) Petrescu - infirmiera profesorului Rim, fiica naturală a lui Lică și a Linei, o fată urâtă, leneșă și înceată la minte, în vârstă de 19 ani

• prințul Maxențiu - aristocrat bolnăvicios și ramolit, proprietarul moșiei Plăesele, fiul prezumtiv al unui prinț bătrân și decavat și al cântăreței franceze de varieteu Zaza

• Ada Razu poreclită „Făinăreasa” - unica moștenitoare a celei mai mari fabrici de făină din țară, soția prințului Maxențiu, s-a căsătorit nu din dragoste, ci pentru a beneficia de titlul princiar al soțului ei

• Victor Marcian[5] - muzician de talie europeană, vărul prințului Maxențiu, fiul unei surori a Zazei și a unui mic funcționar

• Mini - confidenta Elenei Drăgănescu și a Linei Rim

• Nory Baldovin - fiica boierului Baldovin dintr-o relație extraconjugală cu fata administratorului de moșie, confidenta Elenei Drăgănescu și a Linei Rim

• Mika-Lé (Norica) - fiica Lenorei Hallipa dintr-o relație extraconjugală cu un zidar italian, sora vitregă a Elenei Drăgănescu, poartă numele mamei sale; după o încercare de sinucidere cauzată de o decepție amoroasă este primită în casa Elenei pe post de secretară a familiei

• Dorin și Codin Hallipa - doi gemeni degenerați cu inteligențe complementare; deși nu absolviseră nici măcar liceul, s-au întors din Germania cu o diplomă de farmaciști și au fost luați ca laboranți de către profesorul Rim

• moșica Mari - o moașă din București, căsătorită apoi cu un negustor de vinuri îmbogățit după război, amantă ocazională a lui Lică

• doctorul Răut - medicul prințului Maxențiu, profesor universitar• mister Whip - jocheul-șef al grajdurilor de curse Maxențiu, de origine germană• Vardali - aristocrat autentic, fost ministru, fruntaș al unei facțiuni conservatoare• Vladici - „colportorul monden”, curier diplomatic• pictorul Greg - fost amant al Mikăi-Lé• baba - bucătăreasa familiei Rim

Scrierea și publicarea romanuluiIntegrarea Hortensiei Papadat-Bengescu în cenaclul literar „Sburătorul” organizat de criticul Eugen Lovinescu în primii ani de după Primul Război Mondial a determinat o evoluție a prozei sale de la nuvelele cu substrat psihologic scrise într-un mod stângaci la romanele cu specific citadin, mult mai obiective.[1]:p. XII Acestui cenaclu i se datorează într-o mare măsură înflorirea romanului românesc citadin prin promovarea scrierilor lui Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu.[4]:p. 44

Romanul Fecioarele despletite, publicat în anul 1925[6], i-a adus scriitoarei un anumit grad de notorietate și a marcat inițierea unui ciclu romanesc cunoscut drept „ciclul Hallipilor”.[1]:p. XVIII Cartea relata o serie de întâmplări referitoare la un grup de personaje din familia Hallipa, avându-i în prim-plan pe soții Lenora și Doru Hallipa și pe descendenții lor.După cum precizează scriitoarea în autobiografia sa, ciclul Hallipa nu a fost conceput după un plan elaborat în prealabil, ci s-a format ca și ciclul Comăneștenilor al lui Duiliu Zamfirescu prin „sciziparitate literară” din dorința de a prezenta în detaliu o serie de întâmplări legate de familia Hallipa. Lipsa unui plan prealabil determină existența unor neconcordanțe în plan cronologic; astfel personajul Doru Hallipa, despre care se afirmă în Drumul ascuns că ar fi murit, apare viu în Rădăcini, roman cu o acțiune ulterioară.[1]:p. XIX

Concert din muzică de Bach este cel de-al doilea roman al ciclului Hallipilor, prezentând întâmplările prin care trec descendenții Lenorei și ai lui Doru Hallipa, precum și personajele apropiate lor. Romanul a fost scris în anul 1925, fiind citit în ședințele literare ale cercului „Sburătorul” și modificat în urma discuțiilor cu membrii cenaclului, după cum precizează autoarea la începutul cărții („acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris și a fost lucrat, pe măsură ce s-a citit în ședințele literare ale cercului „Sburătorul” din anul 1925”[7]:p. 3). Cartea a fost publicată în 1927 de Editura „Ancora”, S. Benvenisti & Co. din București, cea care publicase anterior și primul roman al ciclului.

AnalizăVolumele ciclului Hallipilor au o oarecare independență între ele, acțiunea fiind mutată de la un grup la altul.[1]:p. XX Menținerea obiectivității auctoriale se realizează în primele două volume prin

folosirea unor personaje-reflector, martori ai evenimentelor relatate precum Mini și Nory.[1]:p. XXI Cele două personaje nu au o existență efectivă, ci îndeplinesc doar rolurile de transmițători.Spre deosebire de primul volum al ciclului, Concert din muzică de Bach are o substanță epică mai accentuată, iar rolul personajelor-reflector se estompează în cea de-a doua parte a romanului. Autoarea preia descrierea acțiunii, prezentând în paralel mai multe întâmplări ce se desfășoară în diferite familii și care sunt unite între ele atât prin combinațiile mondene generate de concertul din muzică de Bach, cât și prin vizitele personajului Lică Trubadurul.Raporturile umane dintre personajele romanului sunt marcate de interese și de calcule riguroase, iar un rol important îl dobândește căsnicia. Fără a avea cinismul lui Bel-Ami (personajul lui Guy de Maupassant), principalele personaje au înțeles că parvenirea prin femei este mai rapidă și mai puțin costisitoare.[1]:p. XXII Întâlnit din întâmplare, Lică Trubadurul devine tot mai ambițios să urce pe scara socială și acceptă să fie întreținut de prințesa Ada Razu; în lipsa acelei întâlniri providențiale este greu de știut dacă personajul ar fi putut să-și depășească ambițiile mărunte.Prințesa Ada Razu a intrat într-o familie princiară prin căsătoria cu prințul Maxențiu, dar ea este privită ca o parvenită și nu are parte de o poziție solidă în societate. Relația extraconjugală cu un simplu maestru dresor, fie și înrudit cu o familie influentă, ar risca să o compromită, iar ea încearcă prin urmare să pătrundă în cercurile exclusiviste împreună cu amantul, profitând de relațiile de rudenie ale lui Maxențiu cu muzicianul de faimă mondială Marcian. Prezența soțului îi este necesară Adei Razu cât timp se poate folosi de ea ca o trambulină pentru acceptarea în înalta societate; scopul fiind atins, Maxențiu devine un balast de care Ada încearcă să scape cât mai repede. „Pe Maxențiu îl suprima total, era ca și suprimat de altfel”, gândește personajul. Aflarea veștii că prințul a murit într-un sanatoriu din Elveția nu-i provoacă decât o ușurare sufletească.[1]:p. XXV

Încheiate prin calcule meschine, familiile burgheze suferă de o degenerare biologică. Prima victimă este prințul Maxențiu, fiul cântăreței de varieteu Zaza care dansa cu sânii goi pe scena teatrului Alcazar și care avea o mulțime de admiratori. El este recunoscut ca fiu de către un „prinț bătrân și decavat, dar destul de autentic” și moștenise titlul nobiliar, fără a se ști dacă era într-adevăr urmașul biologic al prințului.[1]:p. XXVII Autoarea sugerează subtil că degenerarea actualului prinț Maxențiu s-ar datora moștenirii unei boli venerice de la propria sa mamă. Atunci când apare pentru prima oară în acest roman, Lică Trubadurul îl vede ca pe „un biet coconaș galben ca de ceară, cu gene roșii și cu ochii pătați”.[7]:p. 43

Autoarea își pierde totuși obiectivitatea în anumite momente, atunci când își etichetează personajele caracterizate printr-o trăsătură principală: „buna Lina” sau „proasta de Sia”.[1]:p. XXX Din toată fauna de personaje ale romanului iese în evidență figura muzicianului Marcian, violonist, pianist și dirijor de renume european, în care unii critici au recunoscut trăsăturile compozitorului George Enescu. Prezentat fără contururi precise, personajul personifică aspirațiile umane superioare, căpătând contur doar atunci când domină „ca un stăpânitor” lumea muzicii.[1]:p. XXIX

Lumea prezentată de Hortensia Papadat-Bengescu este dominată de un instinct disperat de autoconservare, de aceea pare să nu aibă nicio perspectivă. Personajele duc o existență bazată pe automatisme sociale, în umbra unui trecut de care nu se pot dezbăra. Arta pare să fie singura posibilitate de salvare a personajelor din meschinăria unei vieți burgheze, deoarece ea poate trezi „corpul spiritual” și conferi o noblețe nepieritoare.[4]:p. 415 Prezentând simțirile Elenei Drăgănescu la o repetiție a concertului, scriitoarea afirmă că „muzica o liniștea, îi da o certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă, cu porturi unde ateriza fericită. Sunetele clădeau geometria solidă a unor orașe albe, inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. (...) Ritmul cu frază

largă sau șoapta minuțioasă a lui Bach nu părăseau nici un moment o idee gravă, o emoție concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, și modulațiile aveau sugestii virtuoase. Se înălțau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate, cu ascensiune senină; iubiri nălțate de un suflet victorios, dar fără de fast și vanitate, trecând peste obstacole învinse de măiestria sufletească”.[7]:p. 188

Singurul moment în care aceste ființe superficiale au trăiri omenești îl constituie doar boala. Constantin Ciopraga constata că aproape toate personajele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt apăsate de morbiditate, de spaime și moarte, ca urmare a uscăciunii morale produse de distanțarea de natură.[8] Spre exemplu, prințul Maxențiu își analizează propria boală, dezvăluind o sensibilitate greu de anticipat. Bolnavii din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu simt nevoia să se izoleze de lume nu din egoism, ci pentru a-și păstra aparența socială. Societatea acceptă boala închipuită ca o formă de excentricitate (bolnavii închipuiți aruncă banii pe medicamente, așa cum snobii sănătoși îi aruncă pe caii de curse), dar se apără de boala reală care îi aduce spaima morții. Universul social trebuie să rămână unul steril, iar bolnavii reali trebuie să dispară.[9]:p. 339

Teme principaleArivismulParvenitismul a fost un fenomen social caracteristic ascensiunii burgheziei din România, el prelungindu-se o vreme îndelungată și având particularități specifice perioadei istorice în care a avut loc. Profitând de lenea și desfrâul clasei boierești, arendași și funcționari energici încep să se ridice pe plan social, cumpărând moșii și imobile și devenind tot mai prosperi.[10]:p. VI Noii îmbogățiți din România proveneau adesea de la periferia societății, fiind inculți, vulgari și cu maniere grosolane.[10]:p. VII

După cum remarca și criticul Eugen Lovinescu, conducătorul cercului literar „Sburătorul”, arivismul devenise o temă recurentă în literatura română: „Dacă din civilizația noastră de azi n-ar fi rămas posterității decât puținele romane ce avem, urmașii și-ar face o falsă idee despre fizionomia societății noastre, întrucât eroul de predilecție al romanului românesc este învinsul... În țara noastră încă tânără și plină de energie e un număr nesfârșit mai mare de Dinu Păturică și Tănase Scatiu decât de Dan și Neculai Manea; de pretutindeni se ridică oameni noi, aprigi la luptă, harnici, ambițioși, ce vor să ajungă cu orice preț, călcând totul în picioare, afecții, legături sfinte, în vederea scopului suprem de a se îmbogăți și de a fi puternici. Adevăratul erou reprezentativ al societății noastre e, așadar, Tănase Scatiu”. (Eugen Lovinescu, Cinquantenarul romanului românesc, Critice, vol. IV, Ed. „Ancora”, București, 1928.)[4]:pp. 35-36

Arivistul este reprezentat în acest roman de personajul Lică Trubadurul, înrudit cu aproape toată lumea, dar rămas sărac. Din acest motiv el este disprețuit de rudele sale bogate care se jenează cu el pentru că le reamintește prin simpla sa prezență de trecutul lor umil.[4]:p. 408 Neplăcându-i să învețe, el nu reușește să fie promovat ofițer, rămânând la gradul de plutonier-major; din acest motiv relațiile sale cu familia sa se răcesc, iar sora sa Lenora „îl trata ca pe câinii bărbatului ei”.[7]:p. 31

Aventurier și vagabond, el are succes mare la femei, dar nu reușește să avanseze pe scara socială până la întâlnirea cu prințesa Ada Razu. Angajat ca profesor de echitație al acesteia, obraznicul Lică devine repede amant al prințesei. Încercările Adei Razu de a-l transforma într-un gentleman se lovesc inițial de instinctul de autoconservare al lui Lică, stânjenit de somptuozitatea spațiului burghez și de comportamentul prea riguros care i se impune. Înțelegând avantajele ascensiunii sociale, Lică devine tot mai ambițios și se transformă, sub supravegherea atentă a Adei, adoptând

o nouă ținută vestimentară și un nou stil de trai. Personajul devine un membru al lumii mondene: „trecuse pragul despărțitor al celor doua medii sociale și prinsese gust să rămână dincoace, unde îl condusese destinul lui de parvenitism”[7]:p. 93, fiind tot mai încrezător în „regia norocului”. La finalul romanului, Lică este propus candidat pentru postul de deputat de Bihor.

Lipsa de tradiții și snobismul burgheziei româneștiRomanul Hortensiei Papadat-Bengescu prezintă mai multe familii ce făceau parte din lumea mondenă a capitalei României. Personajele acestui roman sunt parveniți pătrunși în înalta societate care, neavând nicio tradiție aristocratică, mimează cu snobism bunele maniere. Originile acestor familii sunt umile: Lenora este fiica unui „accizar” (funcționar fiscal) din Mizil, Doru Hallipa provine dintr-o familie de arendași îmbogățiți, Ada Razu este poreclită „făinăreasa” deoarece averea adusă de întreprinderile de morărit ale tatălui ei au propulsat-o către blazonul princiar, industriașul milionar Drăgănescu este fiu de cârciumari.[4]:p. 413

Urmașii parveniților nu mai sunt preocupați de lupta pentru îmbogățire, deoarece ei sunt deja bogați, ci caută să-și consolideze poziția în societate, urmărind poziții politice sau organizând evenimente culturale exclusiviste. În acest sens, George Călinescu a observat că „un aspect caracteristic al acestei lumi este că indivizii nu sunt preocupați de bani decât la început, în momentul intrării în clasă. Toți sunt mai mult sau mai puțin bogați, dar aflați în afara oricărei griji materiale. Averea este unicul mediu în care pot pluti aceste ființe diafane. Energia nemaifiind îndreptată în sensul câștigării existenței, toate subiectele romanului balzacian sunt eludate. Aci n-aveam de-a face cu ambițioși politici, cu avari, cu speculanți, ci cu persoane preocupate de «ce zice lumea», ambiționând să dea serate, să fie primite la anumite recepții dificile, să reacționeze în toate momentele vieții, chiar cele mai grave, în modul cel mai distins”.[4]:p. 406[11]

Fiind destul de nouă în plan social, burghezia din primele două romane ale Hortensiei Papadat-Bengescu începe să se comporte ca o castă, introducând o serie de norme pentru a limita accesul noilor veniți. Instinctele primare de arivism nu s-au pierdut cu totul, așa că familiile îmbogățite simt nevoia să le mascheze prin convenții sociale, disimulându-și propriul trecut și evitând contactul cu rudele sărace și cu toți cei care ar putea să le amintească de originile lor umile.[9]:p. 329

Personajele fac eforturi disperate de a trăi distins, cheltuind sume mari de bani pentru a ieși în evidență și a-și crea o imagine diferită de ceea ce sunt în realitate. Eforturile nu sunt ridicole ca la personajele lui I.L. Caragiale, deoarece personajele Hortensiei Papadat-Bengescu s-au deprins într-o anumită măsură cu stilul de viață luxos. Lipsa de cultură, imoralitatea și lipsa sentimentelor nu pot fi însă ascunse, ieșind la iveală în anumite momente.[4]:p. 406 Personajele simt nevoia să epateze precum Ada Razu care poartă pe degete un inel cu un safir uriaș. „Sufletul acestor oameni e încă primitiv și grosier sub reflexe de aur și de purpur. Din civilizație, ei n-au decât confortul”, observa criticul Mihai Ralea.[12] Mediul uman descris de Hortensia Papadat-Bengescu aparține „unei burghezii de formație recentă, fără tradiții, fără morală, fără gust”, dar care cultivă luxul și dorește să constituie o elită.[11]

Concertul din muzică de Bach organizat în saloanele Elenei Drăgănescu este un eveniment monden de prim rang nu atât prin prezența muzicianului de talie europeană Marcian, cât mai ales prin selecția riguroasă a invitaților din rândul protipendadei capitalei. Obținerea unei invitații la concert devine astfel o confirmare a rangului social al participanților și o posibilitate a proaspăt îmbogățiților de a-și satisface orgoliul prin socializarea cu „lumea bună”.[4]:p. 408

Aprecieri critice

Literatura Hortensiei Papadat-Bengescu a fost apreciată de către membrii cenaclului literar „Sburătorul” nu pentru că zugrăvea lumea parveniților și snobismul protipendadei bucureștene, ci pentru că explora profunzimea psihologică a personajelor, acordând o mare atenție psihologiilor „morbide” și „ilogice”, „complexe”, „rafinate” și „intelectualizate” (după cum se exprima Eugen Lovinescu), precum și „valorilor sufletești eliberate de determinism social” și „saturate de analism” (potrivit lui Pompiliu Constantinescu).[4]:p. 45

Criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt precursoarele literaturii de analiză românești, excelând în sondarea adâncă a psihologiilor personajelor și explorând stările sufletești, sentimentele umane și procesele morale.[4]:p. 395 Autoarea manifestă o curiozitate analitică morbidă, urmărind comportamentul bolnavilor precum studierea evoluției tuberculozei de către prințul Maxențiu sau descrierea obsesiilor psihopate ale profesorului Rim.[1]:p. XXVIII

Primele trei romane ale ciclului Hallipilor - Fecioarele despletite (1925), Concert din muzică de Bach (1927) și Drumul ascuns (1932) - sunt considerate de criticii literari ca cele mai reușite scrieri ale Hortensiei Papadat-Bengescu, având aceeași formulă stilistică. Ele concretizează un efort artistic întins pe aproape un deceniu, în care scriitoarea și-a folosit toate resursele literare. Ulterior, potrivit criticului Mihai Zamfir, „forța Hortensiei a scăzut brusc, iar scrisul ei nu a mai prezentat interesul de odinioară”.[13]

Analizând opera literară a Hortensiei Papadat-Bengescu, criticul Silvian Iosifescu consideră că mai ales romanele Concert din muzică de Bach și Drumul ascuns au o „rigoare expresivă în compoziție” și o „echilibrare a diferitelor elemente” ca rezultat al unei perioade mai lungi de elaborare.[1]:p. XXXVIII Mihai Zamfir afirmă că romanul Concert din muzică de Bach atinge nivelul calitativ maxim al prozei Hortensiei Papadat-Bengescu, în timp ce „Drumul ascuns reia, în ton minor, Concertul…, fără a-i coborî prea mult nivelul”.[13] George Călinescu îl considera cel mai bun roman al autoarei, apropiat prin respectul pentru convenționalism de romanele lui Marcel Proust, în care viețile personajelor se consumă în nimicuri mondene petrecute în saloane.[3]:p. 292

Mult mai entuziast, Eugen Lovinescu afirma că romanul Concert din muzică de Bach este o scriere deschizătoare de drum care stă la baza afirmării unei noi literaturi române pur urbane, înfățișând „o mare frescă a vieții orășenești, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualitățile ascensiunilor fulgerătoare, și până la prințul Maxențiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoții ale concertului), nici forțele instinctuale, nici patologia, nici virtuțile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieți chinuite de atâtea nevoi și aspirații”. Acest roman este considerat de același critic ca fiind superior creaților literare românești din perioada anterioară „prin viața intensă, puterea de analiză, intelectualitatea și chiar ordonanța compoziției”.[14]:p. 279

Succesul redus la public al romanului Concert din muzică de Bach s-a datorat, în opinia lui Nicolae Manolescu, faptului că majoritatea cititorilor îl considerau o „proză lentă și greoaie, cu multe greșeli de exprimare”, această percepție negativă influențând inițiativa de introducere a romanului în programele școlare. Criticul sus-menționat afirmă că impresia cititorilor este falsă, datorându-se dificultăților de acomodare cu textul literar.[9]:p. 724 Chiar dacă stilul scriitoarei „abundă în barbarisme și construcții defectuoase, nu o dată chiar sub raport gramatical” (după cum observa Ov.S. Crohmălniceanu), romanele Hortensiei Papadat-Bengescu au o valoare incontestabilă.[4]:p. 416 „Concertul mi se pare astăzi mai degrabă un roman rezumativ, decât unul

minuțios (...): este liniar, ca o nuvelă ceva mai lungă, deloc inextricabil sau labirintic; pe scurt, a devenit perfect lizibil”, concluzionează Nicolae Manolescu.[9]:p. 724

2. Geneza şi apariţia romanului. Traduceri româneşti Chiar de la început, autoarea ne anunţă că romanul Concert din muzică de Bach „s-a citit pe măsură ce a fost scris, şi a fost lucrat pe măsură ce a fost citit în şedinţele literare ale cercului «Sburătorul» din anul 1925”. Cartea în discuţie face parte dintr-un ciclu românesc, ciclul Hallipilor, în care Hortensia Papadat-Bengescu urmăreşte „creşterea şi descreşterea” unei familii (Hallipa), în paralel cu mecanismele care guvernează o nouă structură socială ce pare să câştige tot mai mult teren - burghezia. Dar poate că dacă ar fi numai atât, Hallipii ar reprezenta doar cronica unei familii, un al doilea moment (după ciclul Comăneştenilor al lui Duiliu Zamfirescu) prin care literatura română se înscrie în tradiţia unor opere ca: Forsyte-Saga, Les Thibault, Les hommes de bonne volonte, Chronique des Pasquier etc. De fapt, ceea ce face din Concert o capodoperă a genului este realul, orgapicul interes al autoarei pentru investigarea „trupului sufletesc”.(„concept” teoretizat admirabil în primul volum al seriei, Fecioarele despletite), a tuturor elementelor care intră în contact cu el, a „fiziologiei” lui ca exponent al unei macrostructuri cu o funcţionalitate la fel de precară şi declinantă. Evident că o asemenea viziune, punerea ei în formă, avea nevoie de un alt fel de limbaj, de un alt fel de stil. de ceea ce autoarea numeşte „expresia cât mai simplificată a jazului meu frenetic de simţuri”. Elocventă şi pentru substanţa Concertului... este această mărturisire: „... ceea ce scriu, ce cuget nu e în principal idei şi sentimente, ci senzaţia lor, de aici chinul, dorinţa de a reda nu descrierea senzaţiei, ci senzaţia însăşi”. Rezumat literar / comentariu literarÎn lumina celor prezentate mai sus, romanul Concert din muzică de Bach este al doilea volum dintr-o serie care începe cu Fecioarele despletite şi continuă cu Drumul ascuns şi cu Rădăcini, având ca element central unificator, inclusiv caracterologic, deşi numai formal, familia Hallipa. Frumoasa şi senzuala Lenora Hallipa este cea care întreţine o atmosferă de mare doamnă la conacul din Prundeni, lucru care nu o împiedică, însă, să aibă o aventură cu un zidar italian. Rezultatul acestei „ieşiri” din cadrul conjugal al Lenorei cu primul ei soţ - un ofiţer dogmatic şi acru - va fi degenerata Mika-Le. Recăsătorită cu Doru Hallipa, tânăra femeie îşi intensifică evadările în alt spaţiu care o fortifică şi-i dă sentimentul de frumuseţe fatală. Lângă marele moşier de origine greacă, Lenora mai aduce trei fete: Elena, viitoare Drăgănescu, personaj central şi „regizor” al Concertului, Coca-Aimee, o curiozitate în aparenţă fragilă, dar în esenţă încăpăţânată şi puternică - ea va focaliza interesul Drumului ascuns şi androgina Mika-Le, care în Rădăcini va atenta la Lică Trubadurul (fratele vitreg al Lenorei). Pe lângă aceste trei Graţii, mai există şi gemenii Hallipa - „jumătăţi de om”, subdezvoltaţi mintal, marionetele doctorului Rim şi suspectaţi a întreţine relaţii perverse cu Sia. Fiică a „bunei Lina” - medicul curant al familiei Hallipa - şi a lui Lică, Sia însăşi este o creatură fără noimă. Strămutate de la Prundeni la Bucureşti, personajele Hortensiei Papadat-Bengescu îşi aduc în capitală şi tabieturile rurale pe care le spoiesc cu ceva cultură şi cu un confort orbitor: palate de lux (unul devine chiar sanatoriu), mobilier stil, tablouri etc. Şi pentru ca snobismul să se

conserve, lumea bună începe a prezenta interes faţă de muzică. Iar autoarea va dedica pregătirii unui concert de Bach spaţiul întregului roman în discuţie. Elena Drăgănescu - imagine autentică de feminitate sterilă, snoabă până în vârful unghiilor - este cea care pregăteşte cu minuţiozitate şi răbdare un concert căruia de la bun început i se conferă statut de eveniment al oraşului. Întreaga protipendadă a Bucureştilor speră să-şi etaleze blazonul. Aceasta s-ar putea numi intriga romanului. „Acţiunea”, însă, o constituie eterna amânare, din diferite motive, a concertului, plus colportajul aferent. Romanul este o mişcare spiralată, lină, în trei spaţii conjugale în care se strecoară bine motivat câte un amant: Sia pentru cuplul Lina - Rim, Lică Trubadurul pentru Ada Razu - prinţul Maxenţiu, Marcian pentru Elena Hallipa-Drăgănescu. De remarcat este faptul că cel puţin unul din actanţii fiecărui „cuplu” este atins de câte o maladie; trebuie spus, de asemenea, că adulterul, muzica şi alunecarea în moarte prin boală constituie laitmotivele romanului. Degradarea vieţii este urmărită atât la nivel individual - preocuparea majoră constituind-o investigarea „trupului sufletesc”, a imixtiunii elementelor morbide de diferite provenienţe şi a deformărilor survenite în natura personajelor cât şi la nivelul crepuscular-social, al mentalităţii, convenţiei etc. Menajul Lina - Rim, ca toate celelalte de altfel, reprezintă o pură formalitate. Alăturarea unei imagini pretins-abulice (Rim) de una gospodărească şi îndatoritoare, etern culpabilizată de „păcatele tinereţelor” (Lina) face suficient loc „produsului” Sia pentru a intra în familie. La insistenţele lui Lică, „buna Lina” cedează şi-şi primeşte fiica pe post de infirmieră a ipohondrului ei bărbat. Respectabilul Rim este totuşi tulburat de imaginea fundamental non-feminină a Siei, iar aceasta, „un bloc impermeabil care slujea de adăpost unor gânduri puţine, dosnice, încăpăţânate”, merge înainte inerţial şi oarecum vindicativ. Bastardă, fiică a lui Lică Trubadurul pe care îl adoră, dar cu „mamă necunoscută”, Sia face tot ce-i stă în putinţă să-şi vadă tatăl, să-l ajute şi să plece cu el. Lică este însă prea ocupat pentru a mai avea timp şi de fiica sa, şi atunci aceasta decide să-l pedepsească prin libertinaj şi ajunge să întreţină relaţii perverse cu băieţii Hallipa, nişte „vermuşi subterani”, retardaţi ca şi partenera lor. Această aventură este cauza morţii Siei - alt eveniment care devine public şi care premerge concertului. Prima victimă a lui Lică a fost Lina, iar doctoriţa va regreta această aventură toată viaţa, chiar şi la înmormântarea Siei, datorită vorbelor, şantajelor continue, ameninţărilor „tatălui”. Următoarea victimă este Ada Razu, „făinăreasa”, care prin căsătoria cu tuberculosul Maxenţiu devine prinţesă. Maxenţiu fusese logodit cu Elena Hallipa, dar, din raţiuni financiare, renunţă la ea şi se însoară cu Ada. În momentul în care Lică intra în familie ca „maître d’ecurie”, prinţul bolnav descoperea cu fiecare zi noi voluptăţi în devenirea sa patologică, bucurându-se când era ignorat de soţie, gândindu-se tot mai intens la Elena. Ca o Lady Macbeth, Ada încearcă să-şi „promoveze” constant amantul, propunându-l finalmente pentru postul de deputat de Bihor, iar după moartea soţului ei, „strivită” şi ea de convenţie, se va mărita cu el. De o luciditate diabolică şi poate singurul perfect sănătos, Lică o transformă în victimă şi pe Ada, eşuând mai târziu lângă perechea-i pervertită - Mika-Le. La polul opus Trubadurului se află dirijorul Marcian, delicat, visător şi sincer, prins în mrejele Elenei Drăgănescu. Sătulă de viaţa-petrecută alături de anodinul ei soţ, pentru care abandonul în favoarea dirijorului nu va fi o mare surpriză, organizatoarea tenace a concertului ţese cu aceeaşi minuţiozitate şi plasa destinată lui Marcian. În ciuda premeditării adulterului ei, (iar adulterul

este o caracteristică a fiecărui triunghi afectiv din roman), „trezirea” sentimentelor în Elena Drăgănescu este, poate, cea mai spectaculoasă şi mai autentică metamorfoză pe care ne-o oferă acest univers. Faţă de Ada Razu, la care pasiunea se declanşează cu sălbăticie, fiind codificată chiar fizionomie, Elena aduce în atenţie o altă faţă a dragostei, mai pură şi mai interiorizată. Interesată de formele erosului feminin, de articularea senzaţiilor, de corelarea gândurilor cu gesturile, cu expresia lor verbală sau chiar viscerală. Hortensia Papadat-Bengescu realizează volens-nolens o cazuistică a bovarismelor; doamna Bovary fiind diseminată în toate femeile Concertului.