POLITICA COMERCIALĂ - OBIECT ESENŢIAL AL CADRULUI ECONOMICO - JURIDIC AL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

2.1. Aspecte generale privind politica comercială ca obiect al cadrului economico - juridic al relaţiilor internaţionale

Este unanim admis actualmente în teoria şi practica relaţiilor economice internaţionale,

că măsurile de politică comercială fac obiectul negocierilor internaţionale derulate ab initio,

într-un cadru bilateral, care a evoluat ulterior spre regionalism şi multilateralism. În opinia

mea, negocierile comerciale internaţionale au ca obiect coordonarea politicilor comerciale ale

statelor participante în vederea obţinerii de avantaje reciproce. În altă ordine de idei,

încheierea acordurilor comerciale, convenţiilor, tratatelor etc., elemente definitorii ale

cadrului economico-juridic al relaţiilor internaţionale, consfinţeşte practic, finalizarea

negocierilor comerciale internaţionale. Aşa cum consideră pe bună dreptate economistul de

geniu Paul Krugman, există cel puţin două motive pentru care putem considera mai facilă

diminuarea tarifelor vamale în cadrul unui acord bilateral, decât realizarea acestui lucru

printr-un act de politică comercială unilaterală.

Astfel, în primul rând, un acord bilateral contribuie la creşterea sentimentului în

favoarea comerţului liber. În al doilea rând, negocierea de acorduri bilaterale privind

schimburile comerciale poate preveni guvernul să se lase antrenat în « războaie comerciale »

distructive84. Ca urmare, în afara unor reglementări ale relaţiilor economice dintre state pe

plan bilateral, subregional sau regional, în perioada imediat postbelică a apărut şi tendinţa de

multilateralizare (globalizare) a relaţiilor economice dintre state prin intermediul unor

acorduri care au încercat să codifice anumite principii şi reguli în ce priveşte folosirea

diverselor instrumente şi măsuri de politică comercială în relaţiile reciproce.

Pe linia aceasta s-a înscris activitatea Acordului General pentru Tarife şi Comerţ

(GATT), iar în prezent a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Cu toate acestea,

practica relaţiilor economice internaţionale demonstrează că statele au elaborat şi aplicat în

această perioadă instrumente de politică comercială din ce în ce mai variate, încălcând foarte

adesea o serie de principii şi reguli statuate în anumite acorduri şi coduri de conduită privind

folosirea acestor instrumente în relaţiile comerciale reciproce, concomitent cu o puternică

84 KRUGMAN, P. R., OBSTFELD, M., Economie internationale, 4e edition, Editions De Boeck Universite, Bruxelles, 2004, p 272-273.

tendinţă de regionalizare a schimburilor prin proliferarea grupărilor economice integraţioniste

mai ales în ultimele patru decenii ale secolului XX85.

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat care

vizează sfera relaţiilor economice externe ale acestuia. Ca şi politica economică, ea este un

atribut al suveranităţii oricărui stat independent. Într-un sens mai larg, prin politica comercială

se înţelege totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ,

fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul promovării sau al restrângerii

schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa străină. În

altă ordine de idei considerăm că politica comercială reprezintă un ansamblu de reguli

adoptate de o ţară pentru dirijarea sau reglementarea comerţului său exterior şi a plăţilor sale

externe. Instrumentele utilizate de către politica comercială sunt: mijloacele tarifare (politica

tarifară) mijloacele netarifare (politica netarifară) şi mijloacele de promovare şi stimulare a

exporturilor (politica de promovare şi stimulare), aşa cum sunt prezentate în Figura nr.2.

Figura nr. 2. Componentele politicii comerciale

85 A se vedea, SUTĂ, N., SUTĂ – SELEJAN, S., Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 97-99.

Sursa: FOTA, C., Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Editura Sitech, Craiova, 2007.

Referitor la politica tarifară trebuie menţionat că aceasta se realizează în special cu

ajutorul tarifului vamal, considerat de normele comerţului internaţional (Acordul General

pentru Tarife şi Comerţ - GATT, înglobat din anul 1995, în Organizaţia Mondială a

Comerţului - OMC) drept principalul instrument de protecţie a economiei naţionale, vizând în

principal importul, pe care încearcă să-l descurajeze sau chiar să-l oprească, orientând

consumul spre produsele indigene86.

Politica comercială netarifară cuprinde un ansamblu vast de reglementări şi practici

naţionale care conduc către discriminarea (restricţionarea atunci când situaţiile o impun) a

bunurilor importate, în raport cu cele indigene. Din perspectiva sa, chiar şi obiceiurile şi

preferinţele de consum ar putea fi stigmatizate prin termenul de „obstacole netarifare în calea

importurilor87”. Dimpotrivă, politica de promovare şi de stimulare vizează exportul, pe care

îşi propune să-1 dezvolte în cât mai mare măsură. Actualmente, tot mai multe state pun

accentul principal nu atât pe politicile de îngrădire a importului, cât mai ales pe politicile de

dezvoltare a exportului, considerându-se că o ţară este cu atât mai prosperă, cu cât are

capacitatea de a importa mai mult, dar pe seama unor exporturi cât mai mari.

Având în vedere faptul că relaţiile economice externe sunt şi trebuie să fie un factor

important al creşterii economice, principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl 86 FOTA, C., Economie internaţională, Editura Universitaria, Craiova, 2001, p. 62-63.87NEGRESCU, D., Protecţionismul netarifar - evoluţii şi tendinţe în ţările dezvoltate , Editura Economică,

Bucureşti, 1998, p. 14.

Politică economică

Monetar - valutară Bugetar - fiscală

Politică comercială

Promovarea şi stimularea exportului

Politica tarifară

Politica netarifară

Politica de promovare

Politica destimulare

Taxă

vam

ală

Supr

atax

e, ta

xe c

ompe

nsat

orii,

ta

xe a

ntid

umpi

ng

Res

tric

ţii c

antit

ativ

e

Res

tric

ţii c

alita

tive

Form

alită

ţi

Trat

ate

Târ

guri

inte

rnaţ

iona

le

Rep

reze

ntar

e în

stră

inăt

ate

Info

rmar

e, fo

rmar

e

Fisc

ale

Bug

etar

e

Valu

tare

Ban

care

Protecţia economiei

Tari

f vam

al

urmăresc cu ajutorul instrumentelor şi măsurilor de politică comercială este stimularea

dezvoltării economiei naţionale la adăpost de concurenţa străină. De aici rezultă că politica

comercială a oricărui stat trebuie să îndeplinească trei funcţiuni principale:

de promovare a relaţiilor economice externe, înţelegând prin aceasta impulsionarea

exporturilor;

de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, înţelegând prin aceasta o

reglementare şi un control al importurilor în spiritul acordurilor la care ţara respectivă este

parte;

de realizare a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi

concomitent, de sporire a rezervei valutare a statului.

Semnificativ este faptul că aceste obiective pot să difere sensibil de la un stat la altul,

în funcţie de comandamentele majore urmărite de acesta, respectiv:

majorarea substanţială a producţiei de export şi a exportului propriu-zis;

încurajarea selectivă a exportului unor anumite grupe de produse, pentru

diversificarea vânzărilor în străinătate de bunuri cu valoare adăugată sporită şi cu

productivitate a muncii ridicată;

stimularea schimburilor comerciale cu anumite ţări şi zone geografice, în vederea

îmbunătăţirii sensibile a raportului de schimb, prin creşterea puterii de cumpărare a

exporturilor;

protejarea economiei naţionale de concurenţa externă;

echilibrarea soldului negativ al balanţei comerciale, prin reducerea importurilor.

Scopul final al oricărei politici comerciale trebuie să fie obţinerea câştigului oferit de

comerţul internaţional, respectiv o economie de muncă şi un aport cât mai substanţial al

activităţii de comerţ exterior la creşterea economică generală a ţării. Referitor la principiile de

politică comercială externă, trebuie subliniat totodată faptul că, iniţial, aceste principii au

rezultat din interesele statelor, luate individual, privind dezvoltarea unui comerţ exterior cât

mai favorabil, care să răspundă dezideratelor lor de dezvoltare internă şi de promovare a unor

relaţii comerciale internaţionale avantajoase88.

Mult timp, reglementările, măsurile şi acţiunile pe linia desfăşurării comerţului cu alte

state, fie erau luate în mod unilateral, fie ţineau seama de clauzele din acordurile sau

convenţiile comerciale bilaterale dintre aceste state. Marea criză financiară din anii 1929-

1933, a pus şi mai puternic în lumină necesitatea unor aranjamente internaţionale, care să 88 BOTEZ, O. GH., Politica comercială externă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p.

13-14.

armonizeze reglementările în materie de politică comercială externă în scopul accelerării

liberalizării exportului şi importului dintre state. După cel de-al doilea război mondial,

contribuţia decisivă la stabilirea unor principii de bază de politică comercială externă a adus-o

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT, care a intrat în funcţiune în anul 1948).

De-a lungul a aproape 50 de ani de existenţă a GATT (până la 1.01.1995), principiile

de bază ale relaţiilor comerciale dintre statele membre au fost următoarele: nediscriminarea,

utilizarea taxelor vamale pentru protejarea economiilor naţionale şi interzicerea folosirii

restricţiilor cantitative, eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export, folosirea consultărilor

în rezolvarea diferendelor şi adoptarea deciziilor, de regulă, prin consens, aşa cum rezultă din

Caseta 2.

Sursa: BOTEZ, O., Politica comercială externă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 98.

Participarea la acorduri comerciale internaţionale nu este obligatorie iar guvernele

statelor participante intră în astfel de acorduri în mod voluntar. Aceasta înseamnă că,

acordurile trebuie să permită tuturor participanţilor să obţină o parte din beneficiile

comerciale. În aceste condiţii, menţionăm faptul că odată cu apariţia acordurilor preferenţiale,

aceste avantaje pot, cel puţin în parte, să fie transferate de la non-participanţi, o posibilitate

Caseta 2. Principiile fundamentale ale sistemului comercial mondial adoptate de către OMC

Nediscriminarea, pe baza aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a tratamentului naţional.Eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului prin negocieri multilateralReciprocitatea în asumarea de angajamente.Folosirea taxelor vamale, ca principal instrument de politică comercială, şi interzicerea, în principiu, a restricţiilor cantitative.Previzibilitatea regimului de import graţie consolidării taxelor vamale şi a angajamentelor negociate privind accesul la pieţe, în sensul că acestea nu pot fi mărite şi, respectiv, înrăutăţite, cu excepţia situaţiilor în care se acordă o compensaţie adecvată.Contracararea concurenţei neloiale prin măsuri antidumping, taxe anti-subvenţie, precum şi prin limitarea şi eliminarea subvenţiilor.Transparenţa măsurilor de politică comercială prin publicarea şi notificarea lor la OMC.Aplicarea unui tratament mai favorabil ţărilor în curs de dezvoltare (solicitarea de la acestea de angajamente mai reduse, acordarea de termene mai lungi pentru aplicarea angajamentelor asumate).

care este prezentată în continuare. Cu toate acestea, în cazul acordurilor multilaterale,

beneficiile participanților nu ar trebui să fie obţinute pe seama celor care nu se constituie

partener comercial efectiv89. Acordurile comerciale multilaterale ar trebui să genereze

câştiguri reciproc avantajoase care să se adauge beneficiilor generale de obţinut. Abordarea

economică tradiţională ilustrează deficienţele şi externalităţile comerciale între state sau, cu

alte cuvinte, faptul că o ţară îşi poate îmbunătăţi bunăstarea prin utilizarea unor instrumente

comerciale moderne prin utilizarea taxelor şi tarifelor vamale şi nu numai prin clasicul liber

schimb.

Astfel, se iau în considerare doi mari parteneri comerciali, A şi B, care se confruntă cu

două opţiuni de politici diferite. Fiecare poate alege fie o politică tradiţională de comerţ bazat

pe liber schimb, fie să impună un tarif care ridică câştigurile sale reale, dar reduce veniturile

partenerului său comercial. De asemenea se presupune că guvernele pot atribui valori

numerice fiecărui rezultat în conformitate cu cerinţele rezultate din politica urmărită.

Tabelul nr. 1 prezintă matricea corespunzătoare beneficiilor rezultate din relaţiile

comerciale în funcţie de modul cum înţeleg cei doi parteneri să coopereze. Prima cifră din

fiecare pătrat reprezintă beneficiul pentru ţara A, în timp ce cea de-a doua cifră ilustrează

beneficiul pentru ţara B.

Tabel nr. 1. Matricea rezultatelor din comerţ liber sau protecţionism

B

Comerţ liber Protecţionism

Comerţ liber

A

Protecţionism

10/10

20/-10

-10/20

-5/-5

Sursa: World Trade Report 2007.

Matricea rezultatelor reflectă faptul că fiecare din cele două ţări îşi poate ridica

nivelul bunăstării sale faţă de situaţia dată de liberul schimb pe seama cheltuielilor suportate

de partener. Aceasta explicaţie economiştii o denumesc argumentul pentru clauzele

comerciale la instituirea tarifelor vamale. Acest argument, care joacă un rol crucial în teoria

dominanţei, relevă în esenţă faptul că o ţară poate aplica un tarif mai mic pentru a micşora

preţul la importurile sale şi, prin urmare, poate genera beneficii comerciale. Pentru a realiza

acest lucru, ţara trebuie să fie suficient de mare pentru a influenţa preţurile exportatorilor

străini.

89 Multilateral nu înseamnă universal, ceea ce înseamnă că pot exista transferuri de la non-membri, dar că aceste transferuri nu sunt o caracteristică proeminentă a acordurilor multilaterale.

Atunci când o ţară mare instituie un tarif asupra mărfurilor importate la produsul X,

ea acționează asupra diminuării cererii mondiale ale acestuia suficient de mult pentru a dicta

micșorarea prețului mondial și a obţine astfel, importurile de produse X, la un preţ mai mic.

Prin analogie cu impozitul intern, care este parțial plătit de către producătorii indigeni tariful

poate fi perceput ca un impozit aplicat asupra bunurilor importate care este parțial plătit de

către exportatorii străini, impozit care nu cade în întregime asupra sarcinii fiscale a

consumatorilor indigeni și astfel se închide circuitul suportării costurilor vamale90. Evident,

acest beneficiu al ”clauzelor comerciale” trebuie să fie stabilit la un nivel superior costurilor

vamal-tarifare, datorită distorsiunii induse de către tarif.

Cu toate acestea, se poate demonstra faptul că țările mari se pot îmbogăți, nu numai

prin metoda tradițională a comerțului liber, ci și prin intermediul utilizării tarifului vamal ca

instrument al politicii comerciale. În esență, studiul de caz al clauzelor comerciale este un

argument în favoarea folosirii poziției dominante pe piață, pentru obținerea de profituri pe

seama cheltuielilor partenerilor comerciali. Având în vedere aceste profituri, fiecare ţară își

protejează mult mai bine situația economică, în cazul în care aceasta ia în considerare și

strategia partenerului său comercial. Aceasta ilustrează ideea că dacă statele partenere

acționează unilateral se poate, ajunge la un război comercial91.

Comportamentul acaparator al unuia dintre partenerii comerciali determină

repoziționarea celorlalți. Astfel, un «război comercial» este un echilibru stabil (echilibrul

Nash), căci odată ce protecţia este aplicată nici prima și nici cealaltă țară nu ar mai fi

stimulată sa-şi reducă în mod unilateral tarifele. Acest lucru se datorează faptului că nu se

poate anticipa felul în care partenerul va reacționa și, dacă celălalt partener răspunde la rândul

său, atunci ţara care adoptă liberalizarea comerţului va pierde. Cu toate acestea, în acelaşi

timp ambele ţări ar obține beneficii, în cazul când amândoi ar alege simultan liberalizarea

schimburilor comerciale. Acest lucru reflectă faptul că beneficiul comercial al unei ţări este

mai mic decât costul pe care îl impune partenerului său comercial. Eliminarea tarifelor de

ambele părţi, conduce astfel la creşterea randamentului comercial şi a beneficiului pentru

ambele ţări92. Toate acestea înseamnă că dacă cele două ţări nu cooperează, ele înregistrează

90 Această analogie, demonstrează de asemenea, în mod clar de ce în termeni de comerţ, argumentul nu funcţionează pentru cele mai multe NTBs. Dacă nu există nici un tarif de venituri sau echivalente în venituri, rezultate de la un agent economic intern,nivelul optim al barierei de comerţ este zero şi în termenii comerciali, argumentul nostru nu mai poate explica de ce naţiunile sunt de acord cu liberalizarea NTBs.

91 Din punct de vedere tehnic, rezultatul derivat din comportamentul non-cooperant este cunoscut ca o formă de echilibru Nash.

92 O reducere a tarifelor de la nivelul de echilibru Nash nu este suficientă pentru a asigura bunăstarea câştigurilor reciproce. Dacă nu există o simetrie suficientă între cele două ţări, ţara mai mare poate obţine beneficii , prin echilibrul Nash.

pierderi, dacă ajung în partea de jos a colţului din dreapta matricei, iar dacă dimpotrivă, ajung

la colțul din stânga sus, atunci ele câștigă. Această situaţie este cunoscută sub denumirea de

«dilema prizonierilor». Un acord comercial între semnatari nu elimină tentațiile de tip beggar-

thy-neighbour93, ceea ce înseamnă că implementarea „de facto” a acordurilor comerciale

devine o problemă crucială. Pentru ca angajamentele de reducere a tarifelor să fie credibile,

acordul trebuie să fie executoriu în mod efectiv. În absenţa altor forme de penalități, înseamnă

că profitul obținut pe termen scurt care se abate de la regulile angajamentului trebuie să fie

contrabalansate de pierderea pe termen lung drept consecință a represaliilor. Prin aplicarea

teoriei jocurilor, problemele implementării au fost analizate folosind cadrul de joc repetat cu

un număr infinit de perioade. În acest cadru utilizarea teoriei jocurilor ilustrează o serie de

învățăminte.

În primul rând, tarifele cele mai cooperante care pot fi implementate vor depinde de

constrângerile implementării, a punerii acestora în aplicare. Astfel, cu cât ele nu se vor abate

de la echilibrul Nash, cu atât mai mare va fi stimulentul de a frauda.

În al doilea rând, această perspectivă devine aplicabilă controverselor privind

procedurile de soluţionare a litigiilor în cadrul instituţional GATT /OMC. Acestea pot fi

privite ca o încercare de tranziţie de la o formă de echilibru non-cooperativ, la o formă de

echilibru al cooperării prin limitarea folosirii represaliilor de-a lungul cadrului de echilibru şi

repoziţionarea acestora, ca o ameninţare ce serveşte la realizarea echilibrului de cooperare. În

literatura de specialitate se evidențiază două abordări ale negocierilor comerciale. Aceste

abordări explică modul cum guvernele pot depăși dilema prizonierilor și să treacă de la un

echilibru non-cooperant la optimul politic. Astfel, pe de-o parte este vorba despre abordarea

bazată pe poziţii de autoritate, în cadrul căreia se consideră că statele negociază acordurile

comerciale fără a ține seamă de vreun cadru general al principiilor negocierii, adică

negocierea se face de pe poziții de forță.

În al treilea rând, se remarcă faptul că abordarea bazată pe reguli este una în care

guvernele ajung la un consens în legătură cu principiile ce vor sta la baza negocierilor tehnice.

Negocierile de tip GATT/OMC, ilustrează practic această din urmă abordare a consensului

principiilor. În cadrul teoriei economice tradiţionale, motivul pentru care guvernele pot obţine

beneficii de pe urma cooperării prin intermediul politicii comerciale este faptul că au

posibilitatea de a împărți împreună costurile, ceea ce conduce la evitarea adoptării şi

aplicarea de politici unilaterale ineficiente. Ineficienţa reflectată în excesul de protecţie şi

93 Posibilitatea obținerii de beneficii de către o țară pe seama cheltuielilor celeilalte.

prea puţin în accesul pe piaţă - care se adresează acordurilor comerciale - apare pentru că

interesele exportatorilor străini nu sunt luate în considerare la adoptarea deciziilor de politică

comercială internă .

Atunci când o ţară A aplică un tarif la importurile din ţara B, ea instituie un cost

asupra bunurilor importate din ţara B în termenii preţurilor mai scăzute.

 Ineficienţa, apare datorită faptului că guvernul din ţara A nu ia în considerare acest cost

atunci când stabileşte fixarea tarifelor sale .

În opinia mea, exemplul prezentat anterior este unul simplificat, dar în lumea reală,

există multe ţări şi numeroase gradaţii intermediare în cadrul politicilor comerciale între

liberul schimb şi protecţionismului total. Cu toate acestea, exemplul utilizat evidenţiază două

aspecte importante: pe de o parte este necesar să se armonizeze politicile comerciale prin

acordurile internaţionale încheiate, iar pe de altă parte aceste acorduri fac, de fapt, diferenţa

între rezultatele obţinute. Prin urmare, putem afirma că la baza politicii comerciale externe a

statelor se află cadrul economico-juridic al relaţiilor internaţionale.

În concluzie, apreciem că obiectivul strategic al politicii comerciale constă în

obţinerea din relaţiile economice internaţionale a avantajului comparativ, respectiv a unei

economii de muncă prin exportul de mărfuri competitive şi importul de produse cu condiţii

mai puţin favorabile de fabricaţie în interiorul ţării, sau cu alte cuvinte, obţinerea câştigului

oferit de comerţul internaţional, respectiv o economie de muncă şi un aport cât mai substanţial

al activităţii de comerţ exterior la creşterea economică generală a ţării.