CONCEPTE EUROPENE MODERNE DE REALIZARE A EDUCAŢIEI MUZICALE

De-a lungul timpului s-au conturat mai multe direcţii, concepte şi metode de educaţie muzicală, pentru ca în secolul XX să se ajungă la sisteme bine conturate, considerate de specialişti elemente de referinţă pentru educaţia muzicală modernă. Unele dintre acestea si-au dovedit aplicabilitatea doar la muzica instrumentală, chiar dacă au tins spre anumite generalizări, iar altele s-au referit cu precădere la formele de profesionalizare. EMILE JAQUES – D’ALCROZE (1865 – 1950) este un compozitor elveţian care a rămas în istoria muzicii mai ales prin sistemul său de educaţie muzicală bazat pe gimnastica ritmică, apreciată ca factor de sinteză a ritmului şi mişcării. Pornind de la ideea lui Platon, a interacţiunii dintre ritmurile psihice şi cele fizice declanşate de muzică, Dalcroze îşi fundamentează sistemul său de gimnastică ritmică, pornind de la premisa că orice acţiune şi orice emoţie trebuie să preceadă explicaţia şi nici o lucrare muzicală nu se va rezuma doar la scheletul ei ritmic. În studiul „O încercare de reformă a învăţământului muzical în şcoli” – 1905, Dalcroze pleda pentru ca educaţia muzicală să vină în întâmpinarea necesităţilor artistice ale vieţii dar şi a dezvoltării facultăţilor naturale ale copiilor. Ca pedagog el a sesizat că elevii învaţă şi memorează mult mai uşor un cântec dacă acesta este însoţit de mişcări, studiind conexiunile dintre ritmul muzicii şi mişcările corporale, a găsit marile avantaje ale gimnasticii ritmice în educaţie în general şi în cea muzicală în mod special. Noile modalităţi şi cerinţe ale educaţiei muzicale fac obiectul lucrărilor sale fundamentale (Ritmul, muzica şi educaţia - 1920, Muzica şi noi), unde detaliază metodele specifice: asocierea ritmului muzicii cu mişcări corespunzătoare caracterului ei (mers obişnuit, fugă, sărituri), cu dansul şi gimnastica artistică dar şi cu solfegierea şi improvizaţia instrumentală. Pe linia deschisă de Dalcroze se dezvoltă euritmia educaţională, susţinută în primul rând de Rudolf Steiner şi de şcolile Waldorf (şcoala Waldorf a fost înfiinţată de patronul fabricii de ţigarete, Waldorf, în Stuttgart, pentru copiii muncitorilor săi). În aceste şcoli euritmia este considerată obligatorie, se practica în fiecare după-amiază, în acea parte a programului numită fantezistă, având ca finalitate muzicală funcţionarea unei formaţii corale şi a unei orchestre performante în care-şi desfăşoară activiatea elevii. Experienţa acestor şcoli furnizează elemente preţioase care pot fi convertite în activităţile de educaţie umanistă, estetică, artistică şi muzicală. CARL ORFF (1895 – 1982) muzician complex, compozitor, dramaturg şi pedagog, este autorul unui concept de educaţie muzicală de mare răsunet şi care s-a bucurat de o deosebită răspândire în Europa, America, Asia şi Africa. Conceptul porneşte de la „crearea unei muzici elementare” şi s-a demonstrat a fi un mod important de dezvoltare a marelui potenţial creativ de care dispun copiii.

Prioritară în noua metodă de realizare a educaţiei muzicale a devenit activitatea interpretativă instrumentală, combinată cu cea de dezvoltare a crativităţii muzicale, legată şi de mişcări coregrafice. Orff a înfiinţat la Salzburg Institutul de Educaţie Muzicală ca o secţie specializată a Şcolii Superioare de Muzică şi Artă Dramatică „Mozarteum”. Experienţa şi practica pedagogică a lui Orff, pornind de la rezultatele activităţilor lui Dalcroze, au dus la sintetizarea acestor concepţii în lucrarea intitulată Schulwerk (operă, lucrare, muncă – de şcoală), apărută în 1930, sub forma unui manual ce cuprinde, în prima parte, 100 de exerciţii ritmice ordonate progresiv, de la bătăi din palme , lovituri cu piciorul, recitări măsurate şi formule ritmice realizate pe instrumente de percuţie simple – instrumente Orff, iar în partea a doua 125 de exerciţii melodice concepute tot progresiv, încheiate cu exerciţii corale pe două şi trei voci. Instrumentele Orff, cunoscute acum în toată lumea (pahare, pietre, baghete de percuţie, clopoţei, tobe de lemn şi cu membrane de piele, triangluri, xilofoane, metalofoane, cineli, chiatre, etc.) sunt utile doar în faza de iniţiere, în mod progresiv introducându-se instrumentele preclasice şi cele clasice. Orff rămâne primul compozitor care oferă modele de creaţii, modele artizanale pentru libera improvizaţie, activitatea dominantă în concepţia autorului şi cu un rol deosebit în cultivarea creativităţii elevilor, ţinând seama de dezvoltarea intelectuală a copiilor. Piesele muzicale sunt construite după modelul cântecelor populare şi de muzică veche (celebra Carmina Burana având aceeaşi sursă de inspiraţie), fiind simple, uşor de învăţat şi de interpretat creator, însoţite de mişcări ritmice, dans, pantomimă, jocuri specifice folclorului copiilor, numărători, ghicitori, cântece comice şi satirice. Modelul preconizat de Orff se bazează pe sincronizarea a trei aspecte fundamentale ale muzicii, legate organic între ele: ascultarea, reproducerea şi crearea, toate având ca ţintă cultivarea sensibilităţii şi a spiritului creativ, Orff înscriindu-se astfel pe linia pedagogiei ce promovează creativitatea, el propunând copilului să creeze, nu doar să participe şi să reproducă. La noi în ţară, metoda Orff a putut fi experimentată doar la Liceul Honterus din Braşov, care a putut beneficia de dotarea institutului iniţiat chiar de Orff. Aplicări ale metodelor lui Orff în ţara noastră a încercat Mania Botez, care a înfiinţat un institut muzical particular, iar după o lungă perioadă de uitare, în 1969, aceste metode au fost reînviate prin simpozionul Contribuţii la educaţia muzicală preşcolară, în cadrul căruia Ligia Toma Zoicaş a prezentat ceea ce va deveni latura didactică a monografiei lui Carl Orff - Principii – probleme ale unui sistem de educaţie muzicală. KODALY ZOLTAN (1882 – 1967) muzician maghiar, folclorist, compozitor şi muzicolog, care ţi-a legat numele de un sistem de educaţie muzicală aplicat în şcolile maghiare, sistem cunoscut şi folosit şi de alte şcoli din lume. Muzicianul a acceptat principiul să pornim de la copii , îndreptat împotriva normelor herbartiene, devenind fondatorul didacticii muzicale maghiare, ce oferă mostre pentru educarea muzicală a copiilor, în spiritul modalismului. Aceste realizări au fost posibile mai ales pentru faptul că el a fost preşedintele Academiei maghiare, calitate care l-a ajutat să obţină spaţiul necesar

pentru implementarea concepţiei sale în învăţământ, mai exact s-a ajuns ca educaţia muzicală din Ungaria să se extindă la toate ciclurile şcolare, fiind considerată apoi chiar disciplină de bacalaureat. În anul 1951 apare marea sa culegere de muzică populară Magyar Nepzene Tara – care a stat la baza sistemului său educaţional, numită culegere de educaţie muzicală generală, pentru că ea începe încă din faza grădiniţei şi urmăreşte dezvoltarea auzului, a vocii, a memoriei, alfabetizarea muzicală, ajungând la faza de a citi muzica la acelaşi nivel la care se situează scris – cititul literar, propunând lichidarea analfabetismului muzical. Compozitorul este dublat de pedagogul Kodaly, care scrie cântece pentru coruri de copii şi mai multe lucrări didactice cuprinzând exerciţii specifice şi explicaţii metodice. Preocuparea pentru practicarea muzicii ocupă cel mai important loc în modelul conceput de Kodaly, drumul propus de el fiind acela de la muzica populară spre cea de factură cultă. Principalele metode ale sistemului Kodaly sunt : aşezarea cântecului popular şi a cântării fără acompaniament instrumental, ca elemente centrale ale realizării educaţiei muzicale, solmizaţia relativă şi fonomimia. El recomanda cântecele în scări prepentatonice anhemitonice şi apoi cele în scări pentatonice şi introducerea copiilor de la vârste mici în cântarea polifonică, pe două şi pe trei voci. Solmizaţia relativă, în forma perfecţionată după sistemul iniţiat de John Curwen, era preconizată de Kodaly pentru copiii sub vârsta de 10 ani, după care vor trece la solfegierea cu înălţime absolută, în felul acesta neforţându-se ambitusul şi vocea copiilor nedezvoltate încă. Lui Kodaly îi revine meritul de a fi adaptat solmizaţia pedagogiei şi creaţiei muzicale maghiare, el extinzând solmizaţia relativă de la majorul şi minorul occidental spre sistemul modal. Pledoaria pentru primatul melosului popular în activitatea educativă o găsim la mulţi reprezentanţi ai pedagogiei muzicale europene, printre ei numărându-se şi cei doi corifei români George Breazul şi Constantin Brăiloiu. DMITRI KABALEVSKI (1904 – 1987) compozitor rus ce şi-a dublat activitatea creatoare cu cea legată de educaţia muzicală, elaborând un sistem care a fost acceptat în toate şcolile din Rusia şi în mai multe ţări ale Uniunii Sovietice, concretizat în lucrările sale: Educaţia gândirii şi a sufletului; Cum povestim copiilor despre muzică(1977), Cele trei balene, etc. Format în spiritul reprezentanţilor şcolii ruse, el este considerat continuatorul lui Boris Asafiev, teoreticianul care a formulat câteva direcţii desăvârşite de Kabalevski: muzica de o autentică valoare trebuie însuşită de către elevi în mod conştient şi benevol, tranformându-se în zestrea lor spirituală, şcoala trebuie să dezvolte deprinderile de audiere activă şi să cultive aptitudinile de creativitate ale elevilor. Kabalevski consideră că apropierea copiilor de valorile autentice nu se poate realiza decât prin trezirea interesului pentru muzică, prin audierea unor lucrări reprezentative şi accesibile şi prin cultivarea percepţiei muzicale. El însistă asupra

infuenţei benefice pe care o are muzica asupra vieţii emoţionale a copiilor şi la dezvoltarea culturii muzicale ca parte integrantă a vieţii lor spirituale. Pedagogul Kabalevski propune două modalităţi de bază pentru realizarea educaţiei muzicale: 1. principiul tematismului, prin care se preconizează organizarea tuturor activităţilor specifice dintr-un trimestru pe o anumită temă, care se aprofundează progresiv, pe trepte şi se ansamblează cu celelalte mari teme (acest principiu poate fi urmărit în educaţia muzicală a copiilor din Basarabia, dezvoltând teme ca: Muzica şi istoria, Muzica şi dansul, Muzica şi natura; Simbioza muzicii cu literatura, Muzica programatică şi neprogramatică, Muzica de-a lungul timpului, Muzica academică şi de divertisment, etc.); 2. centrarea activităţilor de educaţie muzicală pe cele trei genuri considerate primare: cântecul, dansul şi marşul. Anticipând detalierea obiectivului receptării, Kabalevski propune, pornind de la aceste trei genuri primare ale muzicii cu care sunt obişnuiţi preşcolarii, se ajunge la genurile muzicale complexe: opere, oratorii, cantate, balete, sonate, simfonii, etc. Astfel putem preciza reperele la care se poate ajunge la primul şi ultimul din cele trei genuri: - cântecul: popular, de leagăn, ritual, romanţa, liedul, cântecul-joc, cântecul integrat în operă; - marşul: cântecul-marş, marşul de paradă, marşul sportiv, ostăşesc, de nuntă, funebru, marşul solemn, etc. Kabalevski susţine că dacă nu orice copil este apt să devină un bun interpret, orice om cu dotare intelectuală normală poate înţelege muzica, arta care produce plăcere şi ne învaţă să devenim mai buni, mai distinşi. Experimentând concepţia sa într-o şcoală din Moscova, rezultatele obţinute l-au proiectat ca pe un reprezentant de marcă al educaţiei muzicale contemporane, astfel devenind preşedintele de onoare al Societăţii Internaţionale de Educaţie muzicală. GEORGE BREAZUL (1887 – 1961) muzicolog, etnomuzicolog, critic muzical, reprezentant de bază al pedagogiei muzicale româneşti, a dezvoltat un sistem ce demonstra un adevărat salt faţă de ceea ce ofereau predecesorii şi contemporanii săi. Programele elaborate de Breazul pornesc de la câteva obiective foarte generoase şi care le anticipă pe cele din zilele noastre: dezvoltarea însuşirilor muzicale ale copiilor, formarea armonioasă a sufletului lor, rpocurarea de bucurii spirituale prin învăţarea, executarea şi inventarea de cântece şi jocuri, cultivarea sensibilităţii şi a dragostei pentru valorile autentice, pregătirea „pentru viaţa obştească de simţire, cuget şi faptă românească”. Printre propunerile lui G. Breazul ce nu şi-au pierdut actualitatea se numără: - alcătuirea unui repertoriu al fiecărei clase, cuprinzând cel puţin 10 cântece diferite şi reprezentative; - fiecare elev va avea un repertoriu din care să facă parte cel puţin câte un exemplu din fiecare specie a folclorului; - abordarea unui repertoriu adecvat pentru marile sărbători naţionale şi creştine. Din păcate au rămas doar în fază de proiect două importante lucrări ale eminentului pedagog: Psihologia muzicală a copiilor români şi Personalitatea profesorului de muzică.