conceperea si elaborarea ziarului

47
1 CURS Concepera şi elaborarea ziarului Conf. univ.dr. Liana IONESCU Tema 1 Comunicarea prin media tipărite. – Tipologia instituţiilor de presă scrisăComunicarea umană se poate realiza pe baza a două tipuri de relaţii: 1. Directe: comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate în apropiere (spunem, într-o relaţie de proximitate spaţială). În actul comunicării, ele interacţionează şi se influenţeză reciproc. Aceasta este comunicarea interpersonală. 2. Indirecte: comunicarea este mediată de un suport tehnologic (scrisoare, telefon, calculator) sau de un ansamblu de instituţii, specialişti şi dotări tehnologice (ziare/reviste, radioul, televiziunea, Internetul). În cazul al doilea, difuzarea produse culturale, a informaţiilor fixate pe suport tehnologic se face pe scară largă şi prin tehnologii sofisticate: sistemele mass-media. Vorbim despre comunicarea de masă sau comunicarea prin mass-media. În acest tip de comunicare, emiţătorul este instituţionalizat, iar comunicarea se adresează unor grupuri umane foarte numeroase. Ceea ce îi leagă pe receptori este un singur lucru: consumul aceluiaşi produs cultural, distribuit pe scară largă, prin tehnologii moderne. Între emiţător şi receptor se interpun nu numai instalaţii tehnice sofisticate, ci şi instituţii complexe, cum ar fi: sistemul editorial, redacţiile din presa scrisă, radio, TV şi media online, sistemul de difuzare, sistemul de promovare a produselor (emisiuni, ziare, reviste etc.). Etimologia cuvântului compus mass-media: englezescul mass (masa de consumatori ai acestor forme culturale) şi latinescul media (un plural, care se referă la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective: tipărit, sonor, audiovizual, electronic). Caracteristicile comunicării prin media tipărite –Emiţătorul este instituţionalizat, este o organizaţie formală –Comunicarea se bazează pe difuzarea unui produs către mai mulţi receptori –Emiţătorul/comunicatorul oferă informaţie şi divertisment –Comunicarea este orientată către audienţe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator –Deşi extrem de diversificată, audienţa poate fi tratată ca tipuri de public. Vorbim despre target-ul unei publicaţii. El ţine de interese/preocupări, vârstă, grad de instrucţie/cultură, gen etc. –Mesajele sunt transmise în mod public şi se urmăreşte ca ele să ajungă cât mai repede la public şi pe arii geografice cât mai mari –Difuzarea mesajelor se face prin modalităţi de codare şi multiplicare electronice, digitale şi mecanice. Se folosesc tehnologii complexe, care presupun costuri financiare mari –Produsele au statut de mărfuri şi sunt consumate personal, privat, de către publicul lor –Există posibilităţi de feed-back

Upload: valentina-lica

Post on 08-Dec-2014

114 views

Category:

Documents


3 download

DESCRIPTION

Conceperea si elaborarea ziarului

TRANSCRIPT

Page 1: Conceperea si elaborarea ziarului

1

CURS Concepera şi elaborarea ziarului Conf. univ.dr. Liana IONESCU Tema 1

Comunicarea prin media tipărite. – Tipologia instituţiilor de presă scrisă–

Comunicarea umană se poate realiza pe baza a două tipuri de relaţii:

1. Directe: comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate în apropiere (spunem, într-o relaţie de proximitate spaţială). În actul comunicării, ele interacţionează şi se influenţeză reciproc. Aceasta este comunicarea interpersonală.

2. Indirecte: comunicarea este mediată de un suport tehnologic (scrisoare, telefon, calculator) sau de un ansamblu de instituţii, specialişti şi dotări tehnologice (ziare/reviste, radioul, televiziunea, Internetul). În cazul al doilea, difuzarea produse culturale, a informaţiilor fixate pe suport

tehnologic se face pe scară largă şi prin tehnologii sofisticate: sistemele mass-media. Vorbim despre comunicarea de masă sau comunicarea prin mass-media. În acest tip de comunicare, emiţătorul este instituţionalizat, iar comunicarea se adresează unor grupuri umane foarte numeroase. Ceea ce îi leagă pe receptori este un singur lucru: consumul aceluiaşi produs cultural, distribuit pe scară largă, prin tehnologii moderne.

Între emiţător şi receptor se interpun nu numai instalaţii tehnice sofisticate, ci şi instituţii complexe, cum ar fi: sistemul editorial, redacţiile din presa scrisă, radio, TV şi media online, sistemul de difuzare, sistemul de promovare a produselor (emisiuni, ziare, reviste etc.).

Etimologia cuvântului compus mass-media: englezescul mass (masa de consumatori ai acestor forme culturale) şi latinescul media (un plural, care se referă la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective: tipărit, sonor, audiovizual, electronic).

Caracteristicile comunicării prin media tipărite

–Emiţătorul este instituţionalizat, este o organizaţie formală –Comunicarea se bazează pe difuzarea unui produs către mai mulţi receptori –Emiţătorul/comunicatorul oferă informaţie şi divertisment –Comunicarea este orientată către audienţe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator –Deşi extrem de diversificată, audienţa poate fi tratată ca tipuri de public. Vorbim despre target-ul unei publicaţii. El ţine de interese/preocupări, vârstă, grad de instrucţie/cultură, gen etc. –Mesajele sunt transmise în mod public şi se urmăreşte ca ele să ajungă cât mai repede la public şi pe arii geografice cât mai mari –Difuzarea mesajelor se face prin modalităţi de codare şi multiplicare electronice, digitale şi mecanice. Se folosesc tehnologii complexe, care presupun costuri financiare mari –Produsele au statut de mărfuri şi sunt consumate personal, privat, de către publicul lor –Există posibilităţi de feed-back

Page 2: Conceperea si elaborarea ziarului

2

Tipologia instituţiilor de media tipărite Instituţiile de presă scrisă – în principal, ziarele şi revistele – se clasifică după

criterii foarte diverse: 1.Periodicitatea apariţiilor

cotidiane (5 sau 6 apariţii pe săptămână, uneori şi duminica. În ţările anglofone, numerele de week-end conţin numerose suplimente: culturale, economice, financiare, sportive, de lifestyle) săptămânale lunare sau bilunare trimestriale anuale sau bianuale

Periodicitatea este corelată cu specificul publicului: cu cât publicul este mai

specializat, cu atât mai rare sunt apariţiile publicaţiei. Publicul mai eterogen este mai numeros şi este atras de publicaţii cu un ritm de apariţie mai mare (în special de cotidiene şi de reviste săptămânale). 2.Tirajele: numărul de exemplare tipărite pentru fiecare ediţie. În lume există ziare tipărite şi în peste 10 milioane de exemplare. Cotidianul japonez Yomuri Shimbun - 14,5 mil. exemplare). Relevant este însă numărul de exemplare vândute la 1.000 de locuitori (Potrivit unor statistici, Norvegia ar fi pe primul loc, cu 610 exemplare, urmată de Elveţia, Japonia, Suedia, Finlanda, Franţa etc.) 3.Formatul în care sunt tipărite:

Format de ziar cu pagină mare Format de ziar tabloid Format de săptămânal (mărime intermediară) Format de revistă (A4) Formate mai mici decât A4

Prin tradiţie, cotidianele generaliste au format mare. Dar există tot mai multe cotidiane, în lume, dar şi în România, în format tabloid, deşi conţinutul rămâne generalist („Liberation”, „The Times”, dar şi „Evenimentul Zilei”, „Adevărul” ş.a.). 4.Aria de difuzare

Naţionale Internaţionale (România nu are aşa ceva). În general, puţine publicaţii produc ediţii internaţionale: Financial Times (Europa), USA Today, Herald Tribune (SUA). Cel mai adesea, o ediţie naţională este difuzată şi internaţional. Regionale. În lume sunt cele mai importante în ceea ce priveşte raportul tiraje-venituri. În multe ţări, acestea domină piaţa: în Germania, în Franţa. Locale (În Italia, de exemplu, cotidianele aşa numite metropolitane domină piaţa: Corrierre della Sera, Milano, La Repubblica, Roma, La Stampa, Torino. În SUA: New York Times, Los Angeles Times, Washington Post, Chicago Tribune.

5.Conţinut

Page 3: Conceperea si elaborarea ziarului

3

Generaliste . Răspund unor multiple interese şi aşteptări ale publicului. Ex.: majoritatea cotidianelor. Specializate. În marea majoritate, sunt săptămânale şi lunare, dar şi cotidiane, cu circulaţie mare. De exemplu, cotidiane sportive: Gazzetta delllo Sport, L’Equipe; economice: Financial Times, Wall Street Journal, confesionale. În România: Pro Sport şi Gazeta sporturilor, Ziarul financiar.

Publicaţiile specializate, săptămânale şi lunare, pot fi:

De informaţie politică şi generală. În lume, din această categorie fac parte cele mai prestigioase reviste şi magazine: The Observer (cel mai vechi titlu din Europa, cu apariţie neîntreruptă din 1791!), Stern, Der Spigel, Paris Match, L’Express, Figaro Magazine, Nouvel Observateur, Newsweek, Time, etc. În România: Dilema veche, 22, Foreign Policy. Publicaţii economice: The Economist, Capital Presa pentru femei: Elle, Oggi, revistele de modă Presa pentru bărbaţi Presa pentru copii şi adolescenţi. Reviste ilustrate sau de benzi desenate, reviste cu tematică muzicală, cinematografică, IT, ce se adresează adolescenţilor. Presa de divertisment. Reviste cu tematică sportivă, de promovare a ştiinţei - National Geographic, Science et vie - reviste de artă, de hobby, turism, reviste de media (cu programe de TV) etc.. Presa confesională (viaţa spirituală)

6.Calitate (acest criteriu funcţionează mai ales în presa anglo-saxonă):

Publicaţii de calitate (quality). Abordează subiecte cu impact social major, au un ton echilibrat, informaţiile sunt bine verificate. În Marea Britanie: Daily Telegraph, The Times, The Guardian, The Independent. În România, multe publicaţii pretind că sunt de calitate, dar tind spre tabloidizare. Publicaţii populare. Abordează subiecte de tip senzaţionalist; informaţiile se bazează pe exegerări, aluzii, zvonuri; afirmaţiile sunt nedemonstrate. În Marea Britanie: The Sun, Daily Mirror, Daily Mail. În România: Libertatea, Click.

7.După momentul apariţiei (Sunt corelate cu ritmurile vieţii urbane).

Publicaţii de dimineaţă (majoritatea) De seară (tot mai puţine, de când cu concurenţa televiziunii)

8. Scopul activităţii

Publicaţii comerciale (vizează obţinerea profitului). Nu depind de o sursă publică de finanţare. Sunt independente de autorităţile statale în privinţa conţinutului celor publicate. Ele depind însă de recaţiile publicului, care pot impune atitudini politice şi conţinuturi, pot impune persoane publice. Influenţa publicului se realizează direct (cumpără sau nu cumpără ziarul) şi indirect (prin valorile munitului de publicitate). Sunt autonome sau integrate (în grupuri economice mai mari). Publicaţii non-profit. Surse de finanţare: structuri guvernamentale (pentru asigurarea serviciului public de informare), partide, ONG (societatea civilă), organizaţii filantropice (pentru sprijinirea unor valori culturale) etc.

9. Poziţia politică

Page 4: Conceperea si elaborarea ziarului

4

Neutre. Nu aderă în mod exlicit la o anumnită doctrină sau grupare politică. Sunt mai echilibrate şi echidistante. Partizane. Promovează în mod evident anumite valori, partide sau persoane. Când concepem o publicaţie, trebuie să avem în vedere toate aceste criterii.

Aplicaţii:

1. Arătaţi în ce constă feedback-ul în cazul presei scrise. 2. Comparaţi ştirile economice dintr-un cotidian şi cele dintr-o revistă de specialitate. 3. Analizaţi ziare şi reviste, publicate în România, potrivit criteriilor: periodicitatea apariţiilor, formatul, aria de difuzare, conţinutul, calitatea. ------------------------------ Tema 2

Ziarul/revista – o creaţie colectivă – Realitate, context, mesaj. Obiectivitate şi manipulare. Funcţiile presei scrise –

Orice publicaţie este o creaţie colectivă. Ea încorporează munca unor echipe –

redacţionale, tehnice, manageriale– şi a fiecărui om în parte, angajat într-o instituţie de presă.

În acelaşi timp, ziarele, revistele sunt parte a unei realităţi culturale. Presa oferă, în principal, informaţii despre realitate – evenimente, persoane, locuri – şi opinii cu privire la acea realitate, moduri în care o putem desluşi şi înţelege. Dar, realitatea este întotdeauna complexă, ţesută din mii de nuanţe, cu neputinţă de înfăţişat exhaustiv. De aceea, informaţia de presă propune un „decupaj” din realitate, pe baza unor criterii jurnalistice consacrate, care dau valoare informaţiei brute. Vom vorbi despre ele la timpul potrivit. Deocamdată, observăm că modalitatea presupusă de această operaţiune nu este niciodată neutră.

O asemenea abordare naşte ample dezbateri privind obiectivitatea jurnalistică, bazate pe un lung şir de argumente pro şi contra. Poate exista obiectivitate dacă nu există neutralitate? Răspunsul este da, în condiţiie în care obiectivitatea se referă la adevărul celor relatate, la concordanţa ştirii cu faptele/evenimentele prezentate. În ansamblul unei publicaţii, obiectivitatea se bazează pe separarea clară a opiniilor de faptele şi evenimentele prezentate. Există pagini şi rubrici consacrate informaţiilor propriu-zise, şi rubrici, chiar pagini în unele publicaţii, rezervate exprimării opiniilor.

Din punct de vedere jurnalistic, noţiunea de obiectivitate poate fi definită ca transpunerea onestă a unei realităţi verificate. Verificarea informaţiei, deopotrivă cu credibilitatea surselor, fac diferenţa între jurnalism şi activitatea de propagare a unor zvonuri.

Pe de altă parte, dacă pentru jurnalist prioritatea fundamentală este de a obţine şi difuza informaţii verificate, o reflectare absolut fidelă a realităţii, ştirea ca „oglindă”, nu poate exista. Din această perspectivă, obiectivitatea a fost şi rîmâne un mit.

Întrucât obiectivitatea absolută nu există, spunem că presa trebuie să fie „cât mai obiectivă”. Practic, acestea sunt aşteptările pe care un cititor trebuie să le aibă în raport cu o publicaţie, şi totodată acestea sunt obligaţiile pe care fiecare publicaţie şi fiecare om de presă sunt chemate să le satisfacă.

Presa nu oferă informaţie pură, ci îi asociază un mesaj. A trata un subiect înseamnă a prezenta informaţia, dar şi a da, direct şi/sau indirect, un sens acelei

Page 5: Conceperea si elaborarea ziarului

5

informaţii. Mesajul ţine de modul în care jurnalistul abordează subiectul, de unghiul ales şi de concluziile ce se degajă din acel articol. Cititorul percepe informaţia împreună cu acel mesaj.

În acest punct intervine credibilitatea unei publicaţii sau a unui jurnalist. De remarcat că, credibilitatea se referă nu numai la conţinut, la mesaje, cum s-ar putea presupune, ci şi la stilul editării, care, pentru a avea impact, trebuie să fie adecvat receptării,. Lingvistul Patrick Charaudeau consideră că toate actele de comunicare presupun un „contract”, iar în cazul comunicării mediatice, acesta vizează captarea atenţiei, această adevărată „obsesie” a jurnalismului, dar şi credibilitatea produsului jurnalistic. Comunicarea mediatică ar avea, în opinia sa, o dublă finalitate: „A fi cât mai credibil posibil, atrăgând cel mai mare număr posibil de receptori” .

Mulţi autori consideră credibilitatea drept cea mai de seamă datorie a jurnalistului de ştiri. Ea se bazează, în opinia lor, pe convingerea publicului că informaţiile prezentate sunt obiective, corecte.

Credibilitatea nu este obligatoriu legată de seriozitatea jurnalistului, ci şi de capacitatea acestuia de a fi convingător, de priceperea de a trezi în fiecare consumator de presă sentimentul că informaţiile îi sunt adresate numai şi numai lui şi că, în acel moment, pe lume nu există nimic mai important decât acele ştiri. Şi aici intervine responsabilitatea jurnalistului şi a publicaţiei respective.

Responsabilitatea presupune evitarea pericolului manipulării. Manipularea prin presă se manifestă sub o multitudine de aspecte: de la selecţia şi ierarhizarea informaţiilor, modul lor de tratare jurnalistică, formularea titlurilor, selectarea citatelor, până la alegerea fotografiilor/ilustraţiilor, amplasarea lor în pagină şi comentariile care le însoţesc (legenda).

Manipularea stă şi nedelimitarea opiniei de informaţie şi prezenţa nefastă a elementelor de comentariu în textele de informare.

Presa este, fără îndoială, un instrument de persuasiune, dar nu trebuie să devină şi un instrument de manipulare, de constrângere psihologică şi cognitivă a gândurilor cititorilor.

Funcţiile presei scrise

Presa scrisă, ca întreaga mass-media, răspunde unor nevoi şi aspiraţii ale oamenilor. În acelaşi timp, ea influenţează acţiunile indivizilor şi ale grupurilor Spunem că influenţează viaţa socială, având misiuni (roluri) generale, consecinţele globale şi influenţe precise. Termenul generic pentru toate aceste aspecte în care este implicată presa este cel de funcţii.

1. Funcţia de informare

– Presa scrisă, ca formă a mass-media, răspunde nevoii indivizilor şi grupurilor de a controla mediul înconjurător. Ei evaluează, pe baza informaţiilor primite, evenimentele care ar putea să-i afecteze direct, anticipează unele tendinţe ale vieţii sociale, economice, politice şi iau decizii în cunoştinţă de cauză. În terminologia americană se cheamă şi funcţia de supraveghere (are în vedere statutul de instrument de control al realului). – Presa adună informaţia, o selectează, o ambalează în forme accesibile şi o difuzează. Ea oferă o anumită versiune a realului. De multe ori informaţia este distorsionată. – Oamenii depind tot mai mult de informaţiile difuzate de media. Pe de altă parte, cantitatea de informaţii vehiculate de presă este uriaşă; oamenii nu mai au timp de

Page 6: Conceperea si elaborarea ziarului

6

reflecţie şi preiau ce li se dă fără a gândi critic. Consecinţa suprainformării este pasivitatea în rândul cititorilor. Se poate spune că funcţia de informare generează şi o disfuncţie, are rol de „narcotizare”.

Tipuri de informaţii oferite de presă

– Informaţii generale: ştiri privind evenimente importante, dar care nu sunt situate în apropierea noastră şi nu ne influenţează în mod direct. Ex. o lovitură de stat într-o ţară îndepărtată, un premiat Nobel, o descoperire ştiinţifică + evoluţia inflaţiei, starea delicvenţei, iniţiative legislative etc. Ne ajută să ne formăm o concepţie generală, pe baza căreia vom lua, apoi, decizii punctuale. – Informaţii de utilitate imediată. Exemplu: starea vremii, manifestări culturale, cotaţii bursiere, situaţia preţurilor, transportul în comun. Informaţiile „instrumentale” (cum se numesc în presa anglofonă) sau „de serviciu” (în presa franceză) sunt o zonă prioritară de interes pentru public. De aceea, tot mai multe publicaţii pun accent pe acest tip de informaţii. – Informaţii de prevenire/de avertizare. Se referă la ceea ce s-ar putea întâmpla. Este dimensiunea anticipativă a presei. Exemplu: informsaţii privind evoluţia vremii, evoluţii financiare, crize bancare, accidente, catastrofe naturale etc.. Informaţiile nu sunt însă întotodeauna luate în serios (vezi avertizările privind codurile meteo- galben, portocaliu, roşu).

2. Funcţia de interpretare

O ştire nu este numai o sumă de informaţii. Este şi o viziune asupra unor informaţii, şi anume o viziune cultural-determinată. Ştirea oferă informaţii despre un eveniment, dar şi înţelesuri ale acestuia, bazate pe judecăţi de valoare. Altfel spus, oferă o interpretare a realului în funcţie de un set de norme, reprezentări, principii, simboluri, interese etc.

Apoi, ştirea ierarhizează evenimentele, stabileşte priorităţi. Aceste ierarhii influenţează judecăţile publicului. De aceea, şi responsabilitatea socială a presei este foarte mare.

Pe de altă parte, oamenii au nevoie de a li se oferi o interpretare a evenimentelor. Ei caută sensuri ale acestora. Spunem că presa plasează evenimentele în contexte semnificante. Opiniile, punctele de vedere, dezbaterile au mare audienţă.

Pentru ca presa să fie obiectivă, este important ca opiniile să se delimiteze clar de relatările despre evenimente. „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” (afirma, în anii 90, G.P.Scott, editorul ziarului englez The Guardian). Pentru o delimitare mai clară, se apelează la distincţia dintre genuri jurnalistice de informare (ştirea, relatarea, interviul, reportajul, ancheta) şi genuri jurnalistice de opinie: editorialul (care exprimă poziţia ziarului), comentariul (exprimă un punct de vedere personal al autorului), cronica, pamfletul. Există apoi diferite tradiţii privind ponderea pe care o au diferitele genuri jurnalistice. De exemplu, în lumea lumea anglo-saxonă se pune accentul pe informaţia pură, în timp ce în lumea continental-europeană se acordă o mare atenţie comentariului şi presaei de opinie.

3. Funcţia de socializare, de „legătură” sau liant Presa realizează o comunicare de predominant informativă, dar ea este şi

creatoare de reţele sociale. Consumând acelaşi produs, fiind expuşi aceloraşi mesaje,

Page 7: Conceperea si elaborarea ziarului

7

milioane de oameni sunt legaţi prin nenumărate fire nevăzute. Ei posedă cunoştinţe asemănătoare, împărtăşesc aceleaşi valori şi reprezentări culturale, gândesc aproximativ la fel. Oferind subiecte comune de dialog, presa scrisă, ca parte a mass-media, „leagă” oameni diferii şi aflaţi la depărtare. De exemplu, un subiect tratat de media poate genera un dialog între persoane care nu au nimic în comun.

Marshall McLuhan, în „Galaxia Gutenberg” a creat sintagma de „sat global” cu referire la acţiunea de informare realizată de mass-media, şi pe cea de „tribalism planetar”. Media crează un public, o comunitate imaginară, iar aceasta la chemarea media, se poate solidariza. De exemplu, în cazul unor apeluri umanitare, puterea de mobilizare a mass-media este foarte mare.

4.Funcţia educativă şi de culturalizare

Presa transmite valori şi modele culturale, formează gândirea şi comportamentul oamenilor. Implicit (prin aluzii simbolice), dar şi explicit, presa generalizează şi întăreşte normele unei societăţi.

5. Funcţia de divertisment

Nevoia omului de relaxare, de evadare din grijile cotidiene se implineşte şi prin lectura ziarului sau a unei reviste. Chiar dacă supremaţia la acest capitol o deţine televiziunea, presa scrisă continuă să deţină un rol important. Iar acest tip de divertisment este accesibil la preţuri destul de mici. Problema care apare în legătură cu această funcţie este acela că multe publicaţii tratează toate subiectele în forma divertismentului. Informaţiile sunt „ambalate” în aşa fel încât să devină spectacol. Şe pune tot mai mult accent pe ceea ce se numeşte „dramatizarea” ştirilor. Mesajele devin mai accesibile, iar audienţa creşte.

Când concepem o publicaţie, trebuie să avem în vedere ce funcţie

predominantă urmează să exercite aceasta.

Aplicaţii:

1.Arătaţi care sunt „mărcile” obiectivităţii cu referire la două cotidiane din presa românească actuală. 2.Daţi exemple de texte sau imagini din ziare/reviste care afectează obiectivitatea actului jurnalistic. 3.Comparaţi trei cotidiane de mare tiraj din România din punctul de vedere al funcţiei predominante pe care o exercită. 4. Procedaţi la fel cu referire la trei reviste. ---------------------------------- Tema 3

Mesajul comunicaţional mediatic – Structură, conţinut, modalităţi de transmitere.

Text şi ilustraţie –

Mesajele publicistice se diferenţiază în funcţie de tipul de media: presă scrisă, radio, audiovizual, media online. Caracteristicile lor ţin, aşadar, de specificul media. În

Page 8: Conceperea si elaborarea ziarului

8

cadrul presei scrise, există factori generali, dar şi factori specifici care influenţeză structura şi conţinutul mesajului comunicaţional.

Structura mesajului mediatic depinde de mai mulţi factori, fiecare având o pondere variabilă în ansamblul mesajului:

1. Procesul de comunicare global (preponderent scris – aşa cum a fost în perioada cunoscută sub numele de „Galaxia Gutenberg”; preponderent audio – ca în „Galaxia Marconi; preponderent audiovizual; sau o dată cu apariţia new media - online).

2. Procesul de comunicare la nivel naţional. Momentul istoric, ponderea fiecărei media în procesul comunicaţional, raportarea la actualitate şi ponderea informaţiei media, problematica dominantă (informaţia politică, evenimentul social, dezbaterea civică).

3. Periodicitatea mass-media (cotidian, revistă săptămânală, bilunară, lunară, trimestrială). Raportul faţă de actualitate: teme de actualitate – teme cu „bătaie lungă”. Genuri jurnalistice preponderente: ştire şi relatare, pentru cotidian; comentariu, cronică de carte, de eveniment, interviu, reportaj, anchetă, în reviste.

4. Repartizarea geografică (naţională/publicaţii centrale, regională, locală). Ştire, reportaj, relatare: de interes naţional sau local. Situaţia în presa occidentală.

5. Profilul publicului (apartenenţă educaţională, socială, profesională, capacitatea de înţelegere şi asimilare, nivel de cunoştinţe, competenţe lingvistice, interese şi aşteptări).

Conţinutul mesajului mediatic se configurează în raport cu mai multe

elemente, de ordin cultural, istoric, valoric, dar şi în raport cu strategiile editoriale şi cu modalităţile de tratare jurnalistică. Iată câteva dintre aceste repere:

1. Contextul istoric. Acesta determină preponderenţa abordării unor teme: politice, electorale, sociale, educaţionale.

2. Contextul cultural. Grila culturală acceptată în societate la un moment dat. Presupune un anumit sistem de valori: instituţionale, politice (ex.: pluralismul politic), ideologice (ex.: liberatatea de exprimare), morale, atitudinale, comportamentale. Impunerea şi „consumarea” valorilor.

3. Valorile şi sistemul politic. Critica valorilor în cadrul aceluiaşi sistem sau cu schimbarea sistemului. (de exemplu: atitudinea faţă de proprietate).

4. Gradul de elaborare a textelor jurnalistice: genuri jurnalistice, construcţia textelor, limbaj, stil de redactare.

Modalităţi de transmitere a mesajului în media tipărite1

Sunt avute în vedere stereotipii de receptare, constând în reprezentări şi obişnuinţe ale cititorilor privind consumul de media tipărite. În acest sens, se vorbeşte despre strategii de lectură, despre lecturi rapide şi selective, sau dimpotrivă, despre lecturi continue şi lecturi „globale”. Pe de altă parte, receptarea textelor jurnalistice este parţială şi ierarhizată, în funcţie de capacităţile şi interesele destinatarului. Se 1 A se vedea Luminiţa Roşca, Crearea unei publicaţii. Concepte fundamentale, strategii editoriale şi tehnici de lucru, în Roşca, Luminiţa, Surugiu, Romina (coord.), 2007: Producţia unei reviste. Strategii editoriale în presa specializată, Editura Universităţii din Bucureşti, pp.35, 45, 46 .

Page 9: Conceperea si elaborarea ziarului

9

consideră că, în general, cititorii parcurg cam 1/5 dintr-un ziar. Pe de altă parte, se consideră că aproximativ 50% dintre cititori revin asupra ziarului de două-trei ori pe parcursul unei zile, mai ales în căutarea unor informaţii utilitare (programe TV, meteo etc.).

Tipul de lectură şi tipul receptare pe care le practică consumatorul de presă reprezintă constrângeri extrem de importante pentru „producătorul” de mesaje şi texte jurnalistice.

În funcţie de criteriile conţinut şi public, mesajul se poate transmite pe trei niveluri (vezi „piramida culturală”, concept creat de sociologul Abraham Moles, în lucrarea „Sociodinamica culturii”, 1967):

1. La nivel de informare generală. Se au în vedere nevoile cititorilor de informare curentă, de informare largă şi continuă, în anumite domenii.

2. La nivel de informare specializată. Se au în vedere interesele cititorilor pentru adâncirea unui domeniu sau pentru abordări interdisciplinare.

3. La nivel de informare accesibilă. Este ceea ce face presa de popularizare sau „de senzaţie”, (people magazine). Informarea este asemănătoare unui proces didactic: presupune iniţiere în anumite domenii, instruire. Mijloace: gradarea informării, contextualizarea informaţiei, definirea termenilor. Se recurge la scheme, tabele, statistici, multe ilustraţii. Caracteristicile mesajului realizat la acest nivel: largă adresabilitate, cultivă faptul divers ca gen jurnalistic, poveştile de larg interes uman (human interest stories). Sunt mesaje conformiste, necritice, liniştitoare, ataşate actualităţii.

Luând drept criteriu modalitate de lectură, se procedează la o selecţie a

nivelurilor de lectură: 1. Nivelul I : când lectura vizează mai ales titlurile 2. Nivelul II : lectura titlurilor şi şapourilor 3. Nivelul III : lectura vizează deopotrivă titluri, şapouri şi texte

Când este concepută publicaţia, se limitează din start opţiunile cititorului,

propunându-i-se tipul de selecţie pe care s-o opereze. De exemplu, ziarele Libertatea şi Click dirijează lectura pe nivelul I. De aceea, titlurile, subtitlurile şi intertitlurile sunt culese cu corpuri de literă mari, bolduite. Titlurile ocupă o mare parte din spaţiul tipografic, iar textele articolelor sunt foarte scurte.

În funcţie de criteriul proporţii ale lecturii, există următoarele tipuri de

lectură: 1. Lectură continuă. Texte sunt lungi, compacte. Ele sunt receptate mai greu. 2. Lectură discontinuă . Grupaje de ştiri scurte, anunţuri, starea vremii etc. 3. Lectură globală . Pagina conţine reclame, desene, ilustraţii, texte în chenar.

Se recomandă alternarea în pagină a textelor mai lungi cu texte supuse lecturii discontinue şi celei globale.

Texte şi imagini Articolul nu este un text de sine-stătător. El face parte dintr-o pagină, care

cuprinde pe lângă texte, şi imagini (ilustraţii, fotografii). Fotografiile sunt un suport al textului şi asigură o vizualizare eficientă.

Page 10: Conceperea si elaborarea ziarului

10

Funcţiile îndeplinite de imagine sunt: informativă, documentară, decorativă, narativă, de divertisment, simbolică 2

Funcţia narativă a fotografiei este consideră ca fiind foarte importantă. O fotografie reuşită povesteşte, are acţiune şi un personaj. O fotografie expresivă , inedită are mare efect în pagină.

În paginile unui ziar sunt de evitat fotografiile simbolice, care par ieşite din actualitate. Ele sunt mai potrivite pentru o revistă.

Fiecare publicaţie are propria politică de ilustraţie. De pildă, unele exclud fotografia şi o suplinesc prin desene, grafice, caricaturi etc. Alte publicaţii pun accent pe fotoreportaj.

În legătură cu fotografiile, necesită mare atenţie comentariile care le însoţesc. „Legenda”, explicaţia care însoţeşte o fotografie trebuie să fie corectă (nu manipulativă), rezumativă, fie informativă, fie sugestivă.

Aplicaţii:

1.Analizaţi comparativ mai multe ziare şi reviste cu scopul de a pune în evidenţă tipul de mesaj comunicaţional transmis, nivelul de informare şi tipul de lectură propuse cititorilor. 2.Arătaţi care dintre publicaţiile alese sunt în măsură să atragă un număr mai mare de cititori. Explicaţi de ce. 3.Identificaţi şi comparaţi codurile textuale şi vizuale caracteristice cotidianelor Adevărul şi Libertatea. Comentaţi consecinţele în planul acceptării şi consumării produselor mediatice pentru fiecare dintre cele două publicaţii. 4.Analizaţi cum funcţionează modalităţile de adecvare a mesajului la aşteptările şi obişnuinţele de receptare ale publicului în cazul săptamânalului Dilema veche. ------------------------- Tema 4

Modalităţi de tratare a informaţiei –Criterii de ştire. Rigori redacţionale.

Mijloace de acroşaj. Citatul –

Conceperea şi realizarea oricărui material jurnalistic presupune, din punct de vedere textual, alegerea subiectului, colectarea informaţiei, organizarea şi prezentarea informaţiei.

Informaţia este, în cazul presei, materia primă şi produsul finit. În redacţiile de ştiri, informaţia de presă este numită adesea subiect. Jurnaliştii propun subiecte, editorii trimit echipa să realizeze un subiect şi întreaga muncă este încheiată o dată ce „subiectul” îşi găseşte locul în pagină.

Nu orice informaţie este informaţie de presă, sau mai pe scurt, ştire. Pentru a deveni ştire, informaţia brută trebuie să satisfacă anumite criterii jurnalistice.

Criterii de ştire Selecţia şi ierarhizarea informaţiilor se face potrivit mai multor criterii, care

asigură valoarea de ştire (în engleză: newsworthiness). O informaţie este cu atât mai importantă cu cât satisface mai multe criterii de selecţie.

2 Vezi Sorin Preda, 2006: Tehnici de redactare în presa scrisă, Polirom, Iaşi, pp.129-132, 134.

Page 11: Conceperea si elaborarea ziarului

11

În mod tradiţional şi mult timp unanim recunoascut ca primordial, cel mai important criteriu pentru ca o informaţie să devină ştire este noutatea, actualitatea informaţiei furnizate. În media anglo-saxonă, termenul de ştire este cel de news, ceea ce înseamnă „nou”. Presa este mediul actualităţii. Ea evoluează într-un continuu prezent: cel al cotidianului. Pe de altă parte, informaţia este perisabilă şi se „învecheşte” foarte repede. De aceea, elementul de noutate trebuie tratat în strânsă legătură cu alte criterii, în special cu cele de proximitate şi larg interes.

Proximitatea (apropierea) se referă, în principal, la distanţa geografică la care s-a petrecut evenimentul faţă de zona de receptare a ştirii. O informaţie despre un accident în lanţ de pe o şosea naţională din România este mai importantă pentru cititorul unei publicaţii româneşti decât să spunem, inundaţiile din India. Pe lângă proximitatea în spaţiu, există şi o proximitate în timp, care se referă la apropierea producerii evenimentului de momentul relatării. Nu în ultimul rând, se vorbeşte despre o proximitate socială sau simbolică. Ceea ce interiorizăm ca fiindu-ne apropiat: naţionalitate, un domeniu particular, o profesie. De exemplu, Bruxelles este departe, dar de când România a intrat în Uniunea Europeană, îl percepe ca pe un reper apropiat.

Interesul public presupune ca informaţia să fie importantă, relevantă, să aibă semnificaţie pentru un număr cât mai mare de cititori. De exemplu, o decizie guvernamentală privind salariile sau pensiile interesează un număr mare de persoane. Spunem că este relevantă şi are, de aceea, un impact larg.

Proeminenţa sau notorietatea, un alt criteriu de ştire se referă la eveniment, dar mai ales la persoana din centrul lui. De exemplu, ceea ce i se întâmplă unei persoane publice este mai relevant, dată fiind notorietatea persoanei, decât ceea ce i se întîmplă unui anonim. Un parlamentar, un candidat la preşedinţie, o vedetă din show-biz sau din sport vor asigura întotodeauna proeminenţa unei ştiri.

Ineditul. Ştirea trebuie să releve neobişnuitul din viaţa cotidiană, precum şi aspectele neobişnuite ale unui fapt sau eveniment. Pe scurt: „Ciudăţeniile fac ştire”. Acest criteriu este ilustrat de celebra frază „Nu este ştire informaţia că un cîine a muşcat un om, ci aceea că un om a muşcat un câine”. Să reţinem că anumite informaţii fac înconjurul lumii nu pentru că sunt importante, ci pentru că sunt ciudate, neobişnuite sau, pur şi simplu, amuzante.

Dimensiunea conflictuală este un criteriu care se referă la tensiunea care face evenimentul demn de atenţie. Orice conflict între persoane, grupuri, naţiuni trezeşte interesul consumatorului de media.

Spectaculozitatea este un criteriu care se impune tot mai mult în presă, şi nu doar în cea tabloidă. Chiar dacă, în esenţă, sunt irelevante, evenimentele cu mare valoare spectaculară îşi fac adesea loc în paginile ziarelor şi revistelor.

Utilitatea. Unii autori vorbesc despre criteriul utilităţii în selectarea informaţiilor pentru a crea o ştire. Este ceea ce americanii numesc news to use (ştiri bune de folosit), ştiri cu un aport practic/aplicativ dens. Sunt ştirile despre scumpirea unor produse de bază, despre evoluţiile bursiere, starea vremii, probleme legate de trafic, alimentarea cu apă sau gaze, recomandări privind spectacole şi alte manifestări artistice, sportive, politice etc.

Rigori redacţionale Regulile de bază ale unei bune comunicări a informaţiei de presă sunt: idei

clare, exprimate concis, accesibilitate în conţinut şi formă, corectitudine logică şi gramaticală, expresivitate stilistică.

Page 12: Conceperea si elaborarea ziarului

12

Textul de presă trebuie privit cu seriozitate. Înainte de a comunica, jurnalistului trebuie să-i fie clar ce vrea să spună (să-şi definească mesajul) şi în ce fel va spune. Iar răspunsul este: cât mai clar cu putinţă. Claritatea în expunerea ideilor asigură receptarea corectă a informaţiilor. Pentru aceasta, jurnalistul trebuie să se pună mereu în locul cititorului. Regula de aur este: decât să emitem mai multe mesaje într-o manieră confuză, mai bine tratăm un singur subiect, într-o manieră clară. De exemplu, în loc să prezentăm exhaustiv greutăţile pe care le întâmpină şcolile, mai bine supunem atenţiei felul în care lucrările de construcţie a unui bloc afecteză cursurile unei şcoli. Apoi, claritatea ţine şi de stil, de modalităţile de frazare, de vocabularul folosit.

Jurnalistul trebuie să se întrebe şi cui i se adresează (cu un termen la modă, care este targetul) şi care sunt aşteptările cititorilor. Iar cititorii vor, de obicei, să afle esenţialul legat de un eveniment, fără informaţie redundantă. Dar, observă cunoscutul realizator TV Larry King, „nu e uşor să fii concis, mai ales cu un subiect despre care ştii foarte multe.” (Secretele comunicării,1999 (trad.), Almatea, Bucureşti: p.135). Dincolo de această dificultate, jurnalistul nu are de ales. Trebuie să „distileze” informaţia până la esenţe şi să ofere ceea ce este cu adevărat semnificativ pentru subiectul tratat.

Concizia este necesară şi pentru că oamenii au o capacitate limitată de a recepta informaţii. Numărul informaţiilor pe care trebuie să le prelucreze zilnic creierul uman este estimat la circa 1500, de la informaţii simple, Cât este ceasul?, Unde sunt cheile?, la informaţii complexe (apud. M. Giraud, L.Bourdon, 1991). Inevitabil, asemenea interogaţii operează o ierarhie. În aceste condiţii, jurnalistul, persoană competentă pe subiectul tratat, este cel chemat să ierarhizeze informaţia şi selectează ceea ce consideră că este important.

Accesibilitatea asigură înţelegerea mesajului de către un număr cât mai mare de telespectatori. Ea ţine atât de conţinut (densitatea informaţiilor), cât şi de formă/stil (alegerea cuvintelor, lungimea şi topica frazei, segmentarea ideii în mai multe sub-idei). Publicaţiile generaliste nu se adresează unui public specializat, ci unui public divers, de toate vârstele, cu pregătiri diferite şi cu interese multiple. Presa nu se pretează la dezvoltări teoretice, cursuri academice. Jurnaliştii recurg adesea la relatări simple, într-un limbajul comun, uşor de înţeles.

Corectitudinea logică este o altă cerinţă esenţială pentru un text jurnalistic. Concluzia trebuie să decurgă din premise, iar premisele să fie corecte. Argumentele să nu se bazeze pe sofisme. Sofismul este un raţionament aparent corect, construit astfel pentru a induce în eroare. Mijloacele folosite ţin de limbaj şi/sau de demonstraţia propriu-zisă: stilul prolix, premise false, echivocuri, atacul la persoană, apelul la autoritate, excesul de exemple, în locul demonstraţiilor, generalizări nefundamentate, analogii absurde etc. Toate aceste „tehnici” nu-şi au locul într-un text jurnalistic.

Lipsa de logică este pusă în evidenţă de exemplul următor: „Violenţa în familie trebuie să treacă pragul de la teorie la practică”! Fireşte, este vorba despre combaterea violenţei. Un alt exemplu, pe aceeaşi temă: „De la violenţa în familie trecem la protecţia acesteia de către stat”!

Corectitudinea gramaticală a textului este absolut obligatorie. Limbajul în care sunt redactate mesajele trebuie să respecte regulile gramaticale. Totodată, trebuie respectate sensurile cuvintelor, ale locuţiunilor, ale proverbelor. De exemplu, relatând despre renunţarea unei persoane de a candida în alegeri, un jurnalist a afirmat, nici mai mult, nici mai puţin decât că aceasta „s-a dus să se odihnească în loc cu verdeaţă”. Fireşte, o asemenea „trimitere” nu poate viza o persoană aflată în viaţă!

Stilul în care sunt redactate textele jurnalistice trebuie să fie simplu (nu simplist!), fără fraze complicate, cu multe propoziţii subordonate, fără aglomerări de

Page 13: Conceperea si elaborarea ziarului

13

cifre, date, fără prescurtări, abrevieri. Este recomandat un stil cât mai expresiv. Trebuie evitată „limba de lemn” (sau „de cauciuc”), adică un limbaj bazat pe înflorituri lingvistice, clişee, şabloane. Toate acestea sunt piedici în calea unei bune comunicări.

Trebuie evitată exprimarea în aşa-numita „limbă de lemn”, un discurs clişeizat, bazat pe formule fixe, îmbinări previzibile, structuri rigide, pe utilizarea excesivă a perifrazelor, adverbelor şi adjectivelor inutile. Unii autori sunt de părere că „limba de lemn” de “ieri”, specifică regimurilor comuniste, a fost înlocuită cu o limbă „de cauciuc”, o limbă nouă, groaie şi imprecisă. „De lemn” sau „de cauciuc”, discursul clişeizat este lipsit de conţinut şi trădează schematismul gândirii celui care îl foloseşte.

Mijloace de acroşaj Sunt elemente folosite într-un articol cu scopul de a atrage atenţia cititorului.

Ele ierarhizează şi valorizează informaţia. Au şi rolul de a facilita lectura. Între elementele de acroşaj se numără: titlurile, intertilurile, şapourile, citatele extrase din text şi, eventual, plasate în chenare.

Titlul Cel mai adesea, titlul şi, eventual, subtitlul rezumă mesajul principal. Titlurile trebuie să fie „inteligente”, originale (nebanale), chiar şocante. Titlurile nu trebuie să fie prea generale, nici abstracte, nici metaforice în exces. Nu trebuie să fie nici foarte lungi (pe trei rânduri), nici foarte scurte (formate

dintr-un singur cuvânt). Pentru ştiri scurte pot fi folosite itluri formate dintr-un singur cuvânt.

În titlul se poate recurge la un calambur (un joc de cuvinte), la un paradox, la un element umoristic.

Titlurile interogative trebuie folosite cu măsură. La fel titlurile cu puncte de suspensie.

Titlurile se dau, în general, după compunerea textului Cunoaşterea funcţiilor pe care le poate îndeplini titlul ne ajută la găsirea unui

titlu bun. 1. Titlul-anunţ (titlu-informativ). Semnalează evenimentul. Este uşor reperabil,

„sare în ochi” înainte de a-l citi în întregime. 2. Titlul-declaraţie. Indică obiectul articolului. Enunţă esenţialul despre ceea ce

este scris în articol. Sugerează o opinie, o nemulţumire. 3. Titlul-rezumativ. Este ceva mai lung şi sintetizează mesajul sau noutatea

articolului. 4. Titlul-incitativ. Invită la lectura grabnică a articolului. Stârneşte dorinţa de

lectură. Presupune inspiraţie. Se bazează pe combinaţii de cuvinte, de idei.de oicei este scurt, direct, şocant. Poate conţine un cuvânt-cheie al naraţiunii din articol.

5. Titlul-citat. Folosit mai ales în cazul inetrviului. 6. Titlul-rubrică. Este lipsit de predicat. (Nu este o frază, un enunţ). Reprezintă o

informaţie generală. Subtitlul Este mai lung decât titlul, aducând detalii informative. Poate consta în enumerarea ideilor principale şi marcarea lor prin elemente

grafice (bumbi). Nu trebuie să fie neclar, tendenţios sau purtător de informaţie redundantă.

Page 14: Conceperea si elaborarea ziarului

14

Dacă titlul este foarte lung (pe două-trei rânduri), subtitlul îşi pierde din impact. Subtitlul nu trebuie să fie metaforic. Intertitlul Este elemente de titrare în interiorul textului. Este folosit pentru a atrage atenţia, dar şi pentru pentru a „sparge” un text prea

lung. Intertitlul nu rezumă mesajul, ci accentuează un element al informaţiei

prezentate în text. În formularea subtitlurilor, trebuie evitată suprapunerea cu elemente/cuvinte

din titlu. Şapoul Este un text de sine stătător, în care sunt rezumate ideile principale ale

articolului, sau este sintetizat mesajul principal. Trebuie să stârnească atenţia cititorului şi să faciliteze lectura articolului. Subliniază noutatea sau originalitatea articolulul, motivele pentru care articolul

merită citit. Şapoul poate plasa în context subiectul articolului sau poate indica de ce este

necesară abordarea sau actualizarea temei. Poate apela la cuvinte-cheie. Este un text scurt, de regulă un paragraf, maximum două. Este redactat într-un

stil alert. Poate fi plasat pe prima pagină, eventual în chenar, cu trimitere la articolul din

interior.

Rolul citatului Citatul oferă dinamism şi autenticitate unui text. Are rol de credibilizare a

informaţiei vehiculate în text. Exigenţe: – Citatul trebuie să fie relevant în raport cu subiectul. – Să nu fie prea lung sau neclar, generator de confuzii. – Se poate foloşi un citat cu agramatisme, dacă foloseşte mesajului. – Citatul nu trebuie să fie banal, foarte general sau previzibil. – Citatul nu trebuie rupt din context. Ar însemna o manipulare, chiar dacă nu este făcută cu intenţie. – Autorul citatului nu trebuie să fie un personaj colectiv. (ca în exemplul: „........”, ne-au declarat profesorii). – Poate fi folosit ca element de titrare, mai ales în interviuri. – Nu este recomandată folosirea lui în şapou.

Aplicaţii: 1. Analizaţi cotidiane şi reviste din perspectiva tipurilor de ştiri publicate. 2. Analizaţi diverse publicaţii din punctul de vedere al titlurilor articolelor. 3. Faceţi exerciţii de compunere a şapoului, pornid de la un articol dintr-un ziar. -------------------------- Tema 5

Page 15: Conceperea si elaborarea ziarului

15

Tehnici de redactare a textului jurnalistic – Unghi de abordare. Structură. Elemente de scriitură –

După alegerea subiectului şi culegerea informaţiei urmează organizarea şi

tratarea informaţiei. De multe ori, succesul unui text jurnalistic depinde de unghiul de abordare propus şi de modul de derulare a ideilor. Ambele au în vedere mesajul esenţial şi aşteptările publicului vizat.

Unghiul de abordare Este noţiunea centrală în procesul de construire a textului jurnalistic. Se referă

la perspectiva din care sunt relatate faptele şi pe care jurnalistul o propune pentru „citirea” acestora. Un subiect nu poate fi tratat sub toate aspectele. În primul rând, pentru că materialul ar fi prea lung. Apoi, pentru că ar fi prea „stufos” şi greu de „digerat”. Trebuie găsită o „poartă de intrare”, o perspectivă de a trata unul sau două aspecte.

Comparaţia cu perspectivele oferite de camera de filmat sau de aparatul de fotografiat ne ajută să înţelegem mai bine rolul unghiului de abordare în procesul de planiifcare a redactării. În esenţă, este vorba despre focalizarea informaţiei şi a intersului cititorului pe o „felie” de realitate. Perspectiva poate fi, de exemplu: descriptivă, cu accent pe noutatea evenimentului; explicativă, axată pe cauze – fapte – consecinţe; centrată pe punctele de vedere ale 2actorilor” implicaţi; analitică, bazată pe evidenţierea „componentelor” evenimentului despre care se relatează.

Luăm ca exemplu un subiect privind poluarea. O explicaţie ştiinţifică bazată pe multe date ar fi inaccesibilă cititorului nespecializat. Pot fi prezentate, de exemplu, problemele respiratorii pe care le generează poluarea sau degradarea faţadelor locuinţelor. Dacă este vorba de un dosar tematic, trebuie alese unghiuri diferite pentru fiecare material.

Într-un text, jurnalistul alege şi propune un singur unghi de abordare. Unghiul de abordare relevă adesea semnificaţia majoră a unui eveniment. Să mai reţinem că unghiul de abordare dă originalitate materialului.

Structura textului jurnalistic Jurnalistul fixează cadrele temporale şi spaţiale ale informaţiei, delimiate de

răspunsurile la cele cinci întrebări fundamentale presupuse de o ştire, cei „5W” cum sunt numite aceste întrebări în presa anglo-saxonă: cine?, ce?, unde?, când?, de ce?/cum?.

În funcţie de modul în care sunt prezentate informaţiile în raport cu importanţa lor, textul poate fi construit „în trepte” sau „în cascadă”. Cel de-al doilea tip este cel recomandat pentru un text jurnalistic interesant şi adecvat lecturii rapide.

Structura în trepte poate urma ordinea cronologică, în care faptele/evenimentele sunt expuse potrivit derulării lor în timp. Este o formulă comodă pentru jurnalist, dar nu suficient de atrăgătoare pentru cititor. Structura temporală se poate baza şi pe cronologia inversă: ordonarea ideilor în funcţie de timp, începându-se cu acţiunea prezentă, continuând cu trecutul (sau contextul) şi sfârşind cu aşteptările. O structura temporală poate fi şi cea de tip clepsidră, în care se enunţă pe scurt problema, după care se prezintă cronologia apariţiei acesteia. Structura în trepte poate urma şi relaţia cauză-efect.

Page 16: Conceperea si elaborarea ziarului

16

Structură în cascadă, cunoscută şi sub denumirea de „piramida inversată” se referă la prezentarea informaţiei în ordinea descrescătoare a importanţei ei. Importanţa/relevanţa se stabilesc în raport cu evenimentul şi cu aşteptările cititorilor. Este vorba despre o piramidă situată cu vârful în jos alcătuită din trei secvenţe textuale. Latura care în mod normal este baza piramidei, constituie cea mai importantă structură textuală, paragraful introductiv , lead-ul. A doua secvenţă este corpul textului, iar a treia – fraza sau paragraful final.

Paragraful iniţial sau prima frază (lead) conţine mesajul principal. El anunţă tema articolului sau pur şi simplu atrage atenţia cititorului, îi stârneşte curiozitatea prin ceea ce se numeşte frază de atac. Leadul trebuie formulat în maximum două fraze, indiferent de complexitatea subiectului. Leadul sau fraza de atac descrie o imagine-forte, un loc, o situaţie, citează o declaraţie; poate fi o comparaţie, o anecdotă. Prin atac se răspunde la câteva din întrebările jurnalistice de bază (cine? ce? când? unde? de ce?, cum?), dar nu la toate! În general se face referire la întrebările: cine? ce? când? sau unde?

Paragrafele următoare fac precizări privind cele 4 întrebări precedente şi răspunsul la întrebările complementare: de ce? cum? . În aceste paragrafe poate fi prezentat cadrul de desfăşurare a evenimentelor, poate fi dată informaţie de background sau poate fi amplificată informaţia din lead. Un paragraf trebuie să acopere convingător o idee.

Paragraful/fraza finală are rolul de a pune în valoare informaţia ca o unitate închegată. Ultima frază trebuie să pară firească în ordinea expunerii şi, în acealşi timp, să surprindă. Această frază va rămâne ca o concluzie, o sinteză a ideilor prezentate, un ecou în mintea telespectatorului. Finalul este de două tipuri:

(a) cel care închide materialul (citări, comparaţii, anecdote) şi (b) cel care-l deschide spre alte unghiuri (dacă subiectul se pretează la o tratare

mai amplă). Este indicat ca fraza de final să prezinte o extindere a unghiului de abordare, să

releve un alt aspect al problemei, întrebări, ipoteze, perspective care nu fost tratate în paragrafele anterioare. De asemenea, fraza finală poate nuanţa un mesaj prea frust, prea categoric.

Elemente de scriitură

Fraza. Sunt recomandate fraze scurte. Într-o lume saturată de comunicare, frazele scurte sunt mai percutante. Fraza nu trebuie să conţină mai mult de o idee, pentru că ar fi greu de urmărit.

Fraza este recomandabil să fie construită pe structura: subiect, predicat, complement direct. Atenţie însă! Repetarea întocmai a acestui model duce la monotonie.

Fraza nu trebuie să înceapă cu o propoziţie secundară (cu o subordonată), ci cu propoziţia care conţine ideea principală.

Exemplu:

NU „După ce a scris poezie, piese de teatru, romane şi a revenit acum la poezie, Harold Pinter a luat Premiul Noberl pentru literatură”.

DA „Harold Pinter a luat Premiul Nobel pentru literatură, după ce s-a afirmat ca autor de poezie, piese de teatru, romane şi a revenit, în ultimii ani, la poezie”.

Page 17: Conceperea si elaborarea ziarului

17

Nu trebuie interpuse în mijlocul unei fraze propoziţii ce conţin detalii nesemnificative. Se recomandă ca ele să fie plasate la sfârşitul frazei, fie rescrise ca propoziţii separate.

Nu sunt recomandate construcţiile negative, de tipul „Nu e sigur că el n-a dorit acest lucru”. Spunem: „Se pare că el a dorit acest lucru”. .

Vocabularul. Se consideră că vocabularul pe care îl înţelege o persoană cu nivel mediu de pregătire atunci când citeşte este de trei ori mai mare decât cel pe care îl foloseşte atunci când vorbeşte.

Există un „vocabular al ştirilor”, care presupune alegerea cuvintelor potrivite: care desemnează evenimente concrete şi pot fi înţelese de un public larg. (Din circa 20.000 de cuvinte uzuale, circa 1000-2000 sunt considerate fundamentale). Cuvintele plasate la începutul unei fraze sunt mai bine percepute. Sunt recomandate şi aşa-numitele cuvinte de tranziţie, care fac legătura între idei: azi, tocmai, în sfârşit, prin urmare, pe de altă parte, în altă ordine de idei, în plus etc.

Sunt de evitat cuvintele din argou (limbajul de cartier, de exemplu), şi din jargon (limbajul specializat). Folosirea unor cuvinte/expresii din argou este nepotrivită, pentru că nu vor fi înţelese de toată lumea: „Este un tip cool, care a absolvit o super-şcoală”. Nu este recomandată nici folosirea expresiilor din registrul colocvial: „Pe bune, ce ar trebui să facă locuitorii confruntaţi cu această problemă?”, întreabă, neinspirat, un jurnalist.

Termeni din jargon, cum ar fi cei împrumutaţi din limbajul IT, par a da mai multă greutate textului. Spunem „a printa”, în loc de „a tipări”; „a vizualiza”, în loc de „a vedea” sau „a privi”; a „upgrada” în loc de „a îmbunătăţi”. Adesea, termenii în jargon sunt folosiţi în exces, ceea ce îngreunează înţelegerea mesajului de către marea majoritate a telespectatorilor. Vorbind despre persoanele recent alese în conducerea unui partid, un jurnalist a spus că „merită remarcate şi câteva new-entry-uri”. Un altul afirmă: „Primarul vrea să microcipeze câinii Capitalei”.

În mare măsură, în presă este preluat şi imitat limbajul corporatist, bogat în anglicisme: training, target, focusare, team-building , suport, planing, prioritizare etc. Dacă nu au echivalent în limba română, cuvintele împrumutate din limbi străine se pot folosi ca atare, numai că trebuie traduse sau explicate. La fel, trebuie explicaţi termenii specifici unui anumit domeniu, cum ar fi cel ştiinţific. De exemplu, într-o ştire despre o recentă tehnică chirurgicală, încercăm să folosim termeni cât mai pe înţelesul publicului larg.

Sunt de evitat termenii generali, abstracţi, cuvintele polisemice (cu mai multe sensuri), ca şi a asocierile stranii de cuvinte, cum ar fi : „este debutul sfârşitului”, „impas total”, „o anumită unanimitate”, „spaţii dedicate...”, „îmbunătăţiri dramatice”, „iubeşte să cumpere”, „a fost ofertat”

Se recomandă şi evitarea expresiilor vagi, a cuvintele „goale”, care nu adaugă nimic conţinutului mesajului: „o inovaţie majoră”. Exprimările pleonastice trebuie, de asemenea, evitate. Exemple: „co-există unul cu altul” („co-există” înseamnă că ceva există împreună cu altceva), „prima întâlnire tête-a-tête fără intermediari” (dacă este „în doi”, despre cel fel de intermediari ar putea fi vorba?). Ele sunt un semn de şcolire (prea)sumară a jurnalistului. La fel, asocierile, cel puţin ciudate, de cuvinte: „este debutul sfârşitului”, „impas total”, „o anumită unanimitate”.

Stereotipurile sau ticurile verbale nu comunică de obicei nimic şi obositoare. Trebuie evitate formulările standard, proprii unui limbaj schematizat: „dezvăluiri incendiare”, „monstru sacru” etc. Cu ocazia inundaţiilor, reporterii invocau „furia

Page 18: Conceperea si elaborarea ziarului

18

apelor, care le-a răpit oamenilor agoniseala de-o viaţă.” Întrebările lor erau de genul: „Ce au făcut autorităţile pentru dvs.?”

Un jurnalist bun nu apelează niciodată la clişee, decât, poate, pentru a le ironiza. Calificative cum ar fi: „briliantul”, „regele fotbalului românesc”, sunt trecătoare.

Trebuie evitate şi abaterile gramaticale frecvente: „ca şi” în loc de „ca”. „eu ca student” şi nu „eu ca şi student”; „pe care” şi nu „care” la acuzativ; „datorită” ,adică mulţumită, şi „din cauza” atunci când efectul este ceva neplăcut sau nedorit. Nici folosirea exagerată a lui „deci”, „păi”, „una la mână” nu este recomandată, după cum nici superlativele, de genul „cel mai mare, „cel mai bun”, „primul”, o realizare „excelentă” nu sunt binevenite într-un text jurnalistic.

Verbele. Se recomandă folosirea verbelor care desemnează o acţiune. Verbele se folosesc, de regulă, la diateza activă.

Exemple: DA! „Ioana a scris ştirea” NU! „Ştirea a fost scrisă de Ioana” DA! „Preşedintele României va promulga, până la sfârşitul acestei luni pachetul legislativ privind combaterea corupţiei” NU! „Pachetul legislativ privind combaterea corupţiei va fi promulgat de preşedinte până la sfârşitul acestei luni”. DA! „Parlamentul a adoptat legea…” NU! „Legea….a fost adoptată de Parlament”.

Aceasta este regula. Dar sunt şi excepţii. Exemplu: „Trei ziarişti au fost răpiţi în Irak”.

Adjectivele trebuie folosite cu grijă. Ele pot afecta obiectivitatea. De exemplu, nu spunem: „Negru de supărare, fostul premier X.Y. s-a prezentat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” şi nici „În plină criză de nervi, senatorul Z. s-a pronunţat împotriva votului uninominal”.

Pronumele personale pot fi factori de confuzie. De aceea, trebuie folosite cu precauţie. Ce să înţelegem din enunţul: „Paul i-a strâns mâna lui Petre. El era foarte emoţionat”. Cine era emoţionat? Paul sau Petre?

Cifrele. Trebuie evitată aglomerarea textului cu cifre, pentru că, în exces, estompează mesajul. Cifrele, mai ales cele mari, nu se dau în detaliu, ci rotunjite. Reţinem mai uşor 500.000, decât 498.329 de locuitori. Se poate spune, „peste 1000 de persoane”, în loc de „1037”.

Dacă însă este vorba despre victimele unui accident, nu ne permitem să rotunjim numărul acestora. Spunem „12 persoane au fost rănite” şi nu „ peste 10 persoane au fost rănite”.

Utilizarea unor termeni de comparaţie facilitează înţelegerea mesajului. Cifrele pot fi relativizate, pot fi sugerate proporţii, relaţii între mărimi, pentru a ne imagina dacă ele reprezintă puţin sau mult. A spune că „x mii de metri cubi de solvant au fost deversate într-o zonă”, nu reprezintă nimic decât pentru neiniţiaţi. A adăuga că „acesta este volumul unui bazin de înot”, ajută la o mai bună reprezentare a situaţiei. În aceeaşi manieră, spunem: „Restructurarea fabricii afectează 10 la sută din cei peste 1000 de angajaţi”; „Suma alocată reprezintă 50 de km de autostradă”.

Titulatura. Nu se folosesc prea multe titulaturi şi nume într-o frază. Aglomerarea acestora creează dificultăţi de receptare a mesajului. Dacă referirea la identitatea persoanei respective se repetă, la a doua referire titulatura poate fi

Page 19: Conceperea si elaborarea ziarului

19

eliminată, mai ales dacă este vorba despre persoane cunoscute. Nu însă şi dacă este vorba despre înalte oficialităţi ale statului sau despre oficilităţi ale bisericii. De exemplu, spunem: „Preşedintele României, Traian Băsescu” sau „Preşedintele Băsescu…..”. În nici un caz nu spunem doar „Băsescu”. În cazul repetării, se poate folosi şi apelativul „domnul”.

Titulaturile prea lungi trebuie reduse la esenţial. De exemplu, „Preşedintele Comisiei de bugete, finanţe, bănci din Camera Deputaţilor…” poate fi enunţat doar: „Preşedintele Comisiei de finanţe, deputatul XY”.

Uneori numele nu se rosteşte, ci doar titulatura. Cazuri: când titulatura este mai importantă decât numele.Exemplu: „Şeful statului a declarat că.....”; când numele este al unui personaj obscur sau nesemnificativ. De exemplu: „Soldatul Vasile Popescu a dezertat ieri de la Unitatea militară la care îşi efectua stagiul. Soldatul a fost prins….”. Şi nu „Vasile Popescu a fost prins...”.

Siglele şi prescurtările trebuie evitate. Denumirile de instituţii se dau integral cel puţin o dată în text.. Abrevierile pot fi folosite numai dacă instituţiile/organizaţiile sunt foarte cunoscute, ca de exemplu NATO, ONU.

Limba română folosită în textul jurnalistic reflectă nivelul de instrucţie şi cultură al autorului. Repetarea dezinvoltă a unor greşeli gramaticale frecvente arată lipsa de responsabilitate a jurnalistului faţă de cuvânt, convingerea acestui că „merge şi aşa”. Ceea ce, într-o presă de calitate, nu poate fi acceptat.

Aplicaţii 1.Redactaţi texte informative complete şi credibile utilizând piramida răsturnată. 2.Rescrieţi un text jurnalistic preluat din presa actuală, schimbându-i unghiul de abordare. 3.Găsiţi în presă cinci cuvinte în jargon şi cinci cuvinte în argou. Explicaţi care le este înţelesul. 4. Găsiţi în textele de presă 10 termeni în limba engleză, care ar putea fi înlocuiţi cu cuvinte în limba română. ------------------------- Tema 6 Genuri jurnalistice – Genuri de informare şi genuri de opinie –

În procesul de organizare a informaţiei, jurnalistul alege genul jurnalistic în care urmează să fie „ambalată” informaţia. Genurile jurnalistice se referă la forma de tratare jurnalistică a subiectelor. Tratarea unui subiect într-un anumit gen jurnalistic ţine de deciziile redacţionale, care, la rândul lor, sunt în concordanţă cu specificul şi politica redacţională ale publicaţiei.

Genurile jurnalistice se clasifică în genuri de informare şi genuri de opinie. Principalele genuri de informare sunt: ştirea, relatarea, interviul, reportajul, ancheta, documentarul. Genuri de opinie sunt: editorialul, comentariul, analiza, însemnarea, cronica.

Genuri jurnalistice de informare Ştirea transmite informaţia de bază, fără a intra în detalii.

Page 20: Conceperea si elaborarea ziarului

20

Relatarea oferă explicaţii, prezintă motivaţii şi cauze. Interviul este bazat pe dialogul dintre jurnalist şi interlocutorul său; prezintă

informaţii, opinii, luări de poziţii, conferind dinamism unei publicaţii. Reportajul reuneşte, pe lângă informaţii, impresii, elemente de atmosferă culese

de pe teren, microinterviuri, dând culoare conţinutului unei publicaţii. Ancheta abordează teme bazate pe demersuri investigative proprii. Documentarul vine în completarea ştirilor şi a relatărilor, oferind informaţii

compacte despre un anumit subiect sau persoană. Acelaşi fapt poate fi tratat în genuri jurnalistice diferite. De exemplu,

informaţia despre dispariţia unui copil poate fi prezentată sub formă de: – scurtă ştire: anunţarea dispariţiei; – relatare: detalii privind contextul dispariţiei şi declaraţii ale autorităţilor; – reportaj la domiciliul copilului, declaraţii de la părinţi, vecini; – interviu cu şeful echipei de poliţişti angajaţi în căutarea copilului; – anchetă, pornind de la întrebările: Cum s-a întâmplat? Ce motive ar putea fi? Există suspecţi? A mai fost vreun caz similar în zonă? Pe de altă parte, genurile interferează. Reportajul poate interveni în completarea unei anchete, atunci când aceasta abundă în statistici, sondaje, procente. Unui „dosar” tematic auster îi sunt asociate declaraţii, mărturii, portrete. Interviul, ca gen jurnalistic, este prezent şi în reportaj şi anchetă, unde poate fi inclus ca atare.

Ştirea Se interesează de fapte lăsând cititorul să judece situaţiile. Chiar dacă

obiectivitatea este scopul principal al acestui gen jurnalistic, textul nu trebuie să fie rece sau insipid. Poate conţine citate, descrierea locului unde se petrece evenimentul şi chiar portrete ale protagoniştilor.

Ştirile sunt hard sau soft. Ştirea hard este despre evenimente noi, importante şi de larg interes. Uneori, ştirile hard sunt „provocate” pentru a fi de larg interes. Ştirile soft sunt o informaţii importante, dar care nu presupun prezentarea lor imediată. Se referă, în general, la un subiect de interes uman, cum ar fi: o lansare de carte, o paradă a modei, un spectacol.Uneori, ştirea soft este latura umanizată a ştirii hard. De exemplu: un accident de maşină cu urmări deosebit de grave este o ştire hard. Ştirea soft, în acest caz, se referă la profesia sau preocupările victimelor, la rude, vecini etc. Fiecare ştire are un titlu, de obicei scurt. Redactarea unei ştiri se face după schema clasică a piramidei inversate: se începe cu ceea ce este mai important. De subliniat că opinia jurnalistului nu apare în ştire. Relatarea

Alături de ştire, relatarea este un gen jurnalistic mai des întâlnit în presă. Răspunde la întrebările „Ce este nou?”, „Ce este interesant?”, oferind informaţii, dar şi explicaţii. În raport cu ştirea, relatarea conţine mai multe detalii. Trebuie avut însă grijă ca detaliile să fie semnificative, relevante în raport cu subiectul.

Relatarea este de fapt o naraţiune, şi anume una lineară şi exahaustivă (cuprinzătoare). Jurnalistul este un intermediar între public şi eveniment. De exemplu, dacă relatează de la un meeting, jurnalistul-reporter descrie locul producerii acţiunii, precizează ce pancarte poartă manifestanţii, ce scandeză, estimează numărul manifestanţilor, prezintă conţinutul discursurile rostite, cine au fost vorbitorii, oferă unele elemente de culise.

Page 21: Conceperea si elaborarea ziarului

21

Asemenea ştirii, relatarea trebuie să fie obiectivă. Ca tehnică de redactare, relatarea este o reconstrucţie a informaţiei, în funcţie de mesajul esenţial pe care jurnalistul doreşte să-l transmită.

Interviul Presupune a obţine informaţii şi opinii de la o persoană care acceptă să le facă

publice. Interlocutorul trebuie să deţină răspunsuri la întrebările pe care şi le pune publicul, prin intermediul jurnalistului, în legătură cu un subiect sau opinia interlocutorului în legătură cu subiectul să intereseze publicul. Jurnalistul pune întrebări pentru a obţine răspunsuri; nu îşi dă cu părerea! Interviul nu este o discuţie şi, cu atât mai puţin, o dezbatere.

Precizare: interviul este un gen jurnalistic, dar şi o tehnică jurnalistică de a obţine informaţii de la un interlocutor calificat pe subiectul abordat.

Modul ideal de a realiza un interviu este întâlnirea faţă-în-faţă a reporterului cu interlocutorul. Jurnalistul are astfel posibilitatea să comunice mai bine cu interlocutorul, să exploateze anumite aspecte ale întâlnirii directe: ambianţă, comportament, mod de adresare, disponibilitate către confesiuni, câştigarea încrederii, o scurtă discuţie preliminară. Acest tip de interviu poate fi programat dinainte, de comun acord, sau poate fi realizat ad-hoc, la locul producerii unui eveniment, după o conferinţă de presă, pentru clarificarea unor declaraţii, sintetizarea informaţiilor prezentate sau pur şi simplu din dorinţa jurnalistului de a avea o exclusivitate.

O condiţie obligatorie pentru succesul unui interviu este ca reporterul să se documenteze temeinic înainte de a sta faţă-în-faţă cu interlocutorul. Pe parcursul documentării, reporterul schiţează întrebările pe care le i le va pune interlocutorului. O dată încheiată documentarea, el va întocmi o listă de întrebări şi le va memora pe cele mai importante. Lista de întrebări o va păstra la îndemână în timpul interviului, ca măsură de prevedere în cazul în care memoria i-ar juca o festă.

Cele mai bune întrebări sunt cele cu final deschis, care solicită explicaţii, argumente şi la care nu se poate răspunde cu da sau nu. Răspunsurile la întrebările închise sunt adesea irelevante. Sunt acceptate întrebările care formulează o alternativă: „Veţi susţine proiectul de lege al guvernului privind … sau veţi iniţia un alt proiect?”, precum şi întrebările care presupun un răspuns exact: Cine?, Ce?, Unde?.

Întrebările trebuie formulate în aşa fel încât să stimuleze răspunsuri interesante. „Cum comentaţi?” este cea mai simplistă întrebare pe care o poate pune un reporter. La fel de banală şi de nepotrivită într-un interviu este întrebarea „Ce părere aveţi?”.

Întrebările nu trebuie să fie confuze, nici prea generale (de tipul „Ce impresii aveţi din călătoria la Bruxelles?”). Nu sunt recomandate nici întrebările care sugerează răspunsul („Nu-i aşa că vă veţi adresa justiţiei?”).

În ceea ce priveşte ordinea întrebărilor, se poate începe şi cu o întrebare „de încălzire”, nu prea dură, după care se lansează ofensiva. Este de asemenea important să fie menţinut ritmul, să existe un anumit joc al întrebărilor şi răspunsurilor, o anumită tensiune, pentru ca interviul să capteze atenţia pe toată durata lui. În nici un caz, reporterul nu trebuie să adreseze dintr-o dată un pachet de întrebări.

Reporterul trebuie să vină „înarmat” cu întrebări la întâlnirea cu intervievatul, dar asta nu înseamnă că trebuie să rămână „încremenit în proiect”. Un interviu dinamic, bine realizat, poate să nu repecte întocmai lista de întrebări concepută anterior. O primă întrebare şi un prim răspuns îi pot sugera reporterului o altă abordare a temei decât cea preconizată. El poate schimba, astfel, pe loc cursul interviului, adresând întrebări care nu se aflau pe listă, solicitând exemple. Rezultatul este adesea mult mai bun decât dacă reporterul ar fi respectat ordinea iniţială a întrebărilor.

Page 22: Conceperea si elaborarea ziarului

22

Reportajul A realiza un reportaj înseamnă a culege informaţii din imediata apropiere a

evenimentului. Un reportaj oferă elemente de citit şi de simţit. Se spune că un reportaj este asemenea unei reţete culinare. „Reportajul este «bucătăria» jurnalistică. Sunt necesare numeroase ingrediente pentru reuşita reţetei. Dar plăcerea pe care o avem când îl degustăm depinde de talentul cu care jurnalistul ştie să le îmbine” (Famery, Leroy 2007: 22).

O condiţie a realizării unui reportaj reuşit ţine de creativitatea reporterului şi de spiritul lui de observaţie şi de simţul detaliilor. Totodată, este un gen jurnalistic în care subiectivitatea reporterului este permisă. El poate să-i împărtăşească cititorului opiniile şi impresiile sale generate de subiectul tratat.

Pe lângă reportajele de informare, foarte bine primite de cititori sunt reportajele cu subiecte de interes uman. Acestea prezintă un loc sau o zonă neexplorată; destine ale unor oameni; specificul unor comunităţi - etnice, religioase, profesionale ori care conservă anumite obiceiuri; înfăţişează oameni legaţi prin aceleaşi pasiuni sau care au trecut prin aceeaşi suferinţă, oameni care practică meserii pe cale de dispariţie.

Un reportaj se pregăteşte. Reporterul se înarmează cu multe informaţii, fie că este vorba despre o întâlnire politică, un spectacol, un meci sau o expoziţie. Reportajul se relizează pe teren. Misiunea jurnalistului este de a povesti ce a văzut, a auzit şi a simţit. Pentru aceasta trebuie să colecteze cât mai multe elemente despre eveniment, să se „impregneze” cu evenimentul. Cu toate acestea, reporterul nu trebuie să se abată de la regula de aur a jurnalismului: să prezinte faptele observate şi să nu inventeze faptele. El trebuie să culeagă informaţii din mai multe surse, să prezinte exact locul acţiunii, să prezinte personajele, să le portretizeze.

Când realizează reportajul, jurnalistului trebuie să-i fie clar mesajul esenţial pe care vrea să-l transmită şi ce elemente îl vor ilustra cel mai bine. El trebuie să selecteze informaţia, pentru a da sens reportajului. Totodată, jurnalistul trebuie să evite comentariile explicite.

De multe ori, reuşita unui reportaj nu ţine de subiect, ci de unghiul de abordare. Este recomandabil ca înainte de a pleca pe teren, reporterul să aibă o idee despre cum va aborda subiectul. Dar, unghiul de abordare poate fi ales şi după colectarea informaţiilor pe teren. Sau schimbat, după caz. După documentare, se poate constata că unghiul de abordare cu care jurnalistul a pornit la drum nu corespunde realităţii. De exemplu, jurnalistul intenţionează să facă un reportaj într-o comunitate de rromi. Unghiul este, mai mult ca sigur, evidenţierea sărăciei, a primitivismului, şi alte clişee asociate. La faţa locului jurnalistul descoperă însă că lucrurile nu stau chiar aşa şi atunci alege să prezinte ceea ce este inedit, pozitiv şi merită cunoscut.

În legătură cu scrierea reportajului, „soarta” acestui gen jurnalistic se joacă încă din titlu şi din primele fraze. De asemenea, finalul reportajului trebuie construit cu mare atenţie, pentru că punctează mesajul principal şi rămâne ca un ecou în mintea cititorului. Paragraful final nu trebuie să îmbrace forma unei concluzii, nici a unei morale, ci să ofere o deschidere către alt subiect sau către un punct rămas în suspensie la momentul redactării reportajului. El poate fi şi o informaţie suplimentară, o „imagine” puternică, o referire la un personaj, un subiect de meditaţie, o anecdotă, chiar o întrebare.

Ancheta În limbaj jurnalistic, se spune că, dacă reportajul arată, ancheta demonstrează.

Se mai consideră ca subiectul reportajului este spectacolul unui eveniment, iar

Page 23: Conceperea si elaborarea ziarului

23

subiectul anchetei este o problemă. Ancheta presupune găsirea de răspunsuri la întrebările ridicate de un subiect precis. „De ce este astfel?”, „Cum este posibil?”. Sarcina jurnalistului este de a aduna informaţia din cele mai bune surse, pentru a ajunge la un răspuns.

Pentru reuşita anchetei, subiectul ales nu trebuie să fie prea general. De exemplu, „educaţia astăzi”, „statutul aleşilor”, „corupţia în România”, sunt teme mult prea vaste pentru o anchetă. Subiectul trebuie să fie un „decupaj” din asemenea teme, în funcţie de un anumit unghi de abordare. Este imposibil să spunem totul. Unghiul este poarta de intrare în eveniment, coloana vertebrală a anchetei. De exemplu, o anchetă despre drogurile în şcoli poate trata această gravă problemă din mai multe unghiuri: drogurile şi delicvenţa juvenilă; drogurile şi starea de sănătate a tinerilor; drogurile şi recuperarea toxicomanilor. Astfel, un fenomen amplu poate fi disecat în funcţie de mai multe domenii de importanţă socială: delicvenţă, sănătate publică, strategii de ajutorare.

În linii mari, realizarea unei anchete trece prin aceleaşi etape ca oricare gen jurnalistic. Durata şi volumul de muncă subsumate fiecărei etape sunt însă mult mai mari. Documentarea trebuie făcută minuţios, fiind verificate mai ales detaliile, iar cercetarea de teren este uneori extrem complexă.

Structura anchetei, ca gen jurnalistic, este asemănătoare demonstraţiei ştiinţifice: problemă – ipoteză – verificare – concluzie. Pentru a realiza o anchetă demnă de acest nume, trebuie parcurse mai multe etape: (a) Definirea problemei: „Ceea ce caut”; (b)Reunirea tuturor informaţiilor privind subiectul: „Ceea ce ştiu deja”; (c) Formularea cât mai multor ipoteze posibile asupra subiectului: „Ceea ce vreau să ştiu”; (d) Verificarea tuturor ipotezelor pe teren, potrivit tuturor interlocutorilor cunoscători ai problemei: „Ceea ce am aflat”; (e) Formularea unei concluzii: „Ceea ce pot spune”.

Adesea, ceea ce decide succesul anchetei sunt ipotezele de lucru. Acestea „deschid” unghiul. Dacă sunt prea multe ori prea „vaste” şi nu există timp pentru aprofundarea lor, unghiul trebuie restrâns. „Câte persoane ar trebui chestionate?”, „Câte documente ar trebui parcurse?”, ”Cât timp vor lua aceste operaţiuni?”, sunt întrebări pe care jurnalistul şi le pune atunci când alege unghiul de abordare.

Documentarea bine făcută nu numai că asigură informaţiile de pornire, dar este utilă jurnalistului la întâlnirea cu sursele, unde jurnalistul trebuie să transmită un mesaj puternic: să arate că „ştie” despre ce este vorba şi să fie credibil în ochii interlocutorului. Pe teren, metoda de lucru presupune: întrebări clare şi precise, înregistrarea răspunsurilor, consemnarea cu grijă a detaliilor.

O anchetă de presă nu este un expozeu abstract. Ea trebuie să furnizeze exemple, mărturii, documente pentru fiecare etapă a demonstraţiei. Totul se organizează în jurul mesajului principal, care trebuie formulat cât mai clar cu putinţă.

După publicarea unei anchete, se recomandă urmărirea efectelor pe care aceasta le-a avut şi, eventual, revenirea asupra temei cu un follow-up. Acesta poate fi o minianchetă, o relatare sau o simplă ştire.

Documentarul Vine în completarea unei ştiri sau a unei relatări, pentru a spori cantitatea de

informaţie oferită cititorului, pentru a preciza contextul desfăşurării unui eveniment sau a prezenta o problemă în evoluţia ei. Se asigură, în felul acesta, o mai bună înţelegere a problemei. Informaţiile pot avea caracter istoric sau biografic; pot fi de tip economic, cultural, social, politic. Se bazează pe fapte, acte oficiale, documente de arhivă.

Page 24: Conceperea si elaborarea ziarului

24

Precumpănitoare sunt documentarele cu tematică politică, de obicei de politică internă, dar şi internaţională. Se porneşte de la un subiect de actualitate şi se „sapă” pentru a vedea care este istoria problemei. Dacă este o problemă controversată, sunt prezentate poziţiile care s-au confruntat în timp. Pot fi reamintite anumite declaraţii făcute de un lider politic, afirmaţii contradictorii, angajamente pe care acesta nu le-a respectat.

Documentarele istorice vizează lămurirea unei probleme controversate din istorie, în timp ce documentarele de personalitate relevă rolul pe care l-a avut o personalitate publică – om de ştiinţă, scriitor, pictor, muzician, lider politic - într-un anumit domeniu sau în influenţarea istoriei.

Genul jurnalistic documentar se bazează pe cât mai multă informaţie referitoare la un subiect, provenită din surse cât mai obiective.

Inevitabil, informaţia prezentată într-un documentar este stufoasă şi de aceea trebuie organizată după criteriile logicii, clarităţii şi coerenţei. Stabilirea unei ierarhii a ideilor este absolut necesară pentru ca documentarul să-şi atingă scopul.

Genuri jurnalistice de opinie

Elemente comune genurilor de opinie:

– Toate pornesc de la un fapt, eveniment, detaliu semnificativ.. – Toate pornesc de la particular şi ajung la general, la o conlcuzie integratoare, menită să pună în lumină mesajul. – Toate exprimă judecăţi de valoare (e bine, e rău) şi o opţiune a semnatarului în legatură cu subiectul tratat. – Toate apelează, într-o măsură mai mare sau mai mică, la argumente. – Structura: Atac (o afirmaţie, un citat, o întrebare retorică, un paradox); Recapitularea faptelor (de la ce anume se pleacă); Enumerarea unor poziţii în raport cu faptele; Opinia personală (sau a publicaţiei); Argumente care susţin poziţia; Concluzie. – Stilul: acurateţe, credibilitate, adecvare

Elemente care diferenţiază genurile de opinie: – Proporţia dintre informaţie şi opinie din interiorul textului. În editorial, informaţia este minimă, este un pretext. În analiză, informaţia (cifre, statistici, date comparative) predomină. În editorial, informaţia este de larg interes, în timp ce în însemnare ea poate fi un detaliu surprins de autor, o replică, o gafă a cuiva. – Raportul dintre semnalarea unei probleme şi lămurirea ei. Editorialul semnalează o problemă; comentariul încearcă să o lămurească. În editorial contează întrebarea. În analiză, hotărâtor este răspunsul, verdictul, prognoza. – Amprenta subiectivităţii. În editorial, exprimarea subiectivităţii este mai limitată, în timp ce autorul comentariului se bucură de mai multă libertate în exprimarea opiniilor. În analiză, prezenţa eului şi a altor elemente de subiectivitate constituie un defect. – Scriitura. Este mai sobră în cazul editorialului, şi mai personală în cazul comentariului.

Editorialul Este acel text de opinie care susţine punctul de vedere al publicaţiei într-o

problemă de actualitate şi de larg interes public. Editorialul comentează informaţii deja cunoscute de cititori.

Page 25: Conceperea si elaborarea ziarului

25

Editorialul este necesar în structura unei publicaţii deoarece ajută la ierarhizarea informaţiei, la stabilirea agendei (a temelor importante ale momentului) şi la plasarea publicaţiei în actualitate.

Editorialul manifest apare în primul număr al publicaţiei şi prezintă politica editorială sau principiile deontologice după care se va conduce publicaţia. Acest tip de editorial mai intervine şi atunci când publicaţia se restructurează.

Editorialul propriu-zis este centrat pe eveniment, în cazul ziarelor, sau pe o temă din conţinutul publicaţiei, în cazul revistelor.

Editorialele din cotidiane se împart în două categorii: cele care propun o nouă lectură a evenimentului luat în discuţie şi cele care semnalează o primejdie, cerând măsuri de prevenire sau de limitare a efectelor.

Editorialul este semnat de o persoană din conducerea publicaţiei. Comentariul Comentariul propune o lectură nouă a faptelor. Apreciază, face lumină,

interpretează faptele. Dezvoltă idei, furnizează opinii, afirmă poziţii. Formulează reflecţii personale, emite judecăţi de valoare, face predicţii, identifică riscuri, formulează aşteptări, propune soluţii, face recomandări.

Este un gen inevitabil subiectiv, dar care se bazează pe examinarea obiectivă a faptelor sau ideilor supuse analizei. Evenimentele prezentate sunt ordonate, explicate, integrate într-un context şi situate într-o perspectivă.

Subiectul comentariului este de mare actualitate şi de interes pentru cititori. Autorul comentariului este o persoană cunoscută, un lider de opinie, analist,

politolog, specialist într-un domeniu. Analiza Analiza constă în examinarea unei situaţii, a unei probleme de actualitate, prin

apel la documentare şi la bagajul cognitiv al autorului. Analiza conţine foarte multă informaţie. Sunt furnizate explicaţii în vederea unei mai bune înţelegeri a problemei şi este precizată clar poziţia autorului faţă de subiectul în cauză. Analiza impune un dignostic, o previziune, o concluzie valorizantă. Cititorul aşteaptă verdicte: Unde să-şi plaseze economiile?; Vor fi probleme cu energia?.

Autorul analizei este un specialist, o persoană cu autoritate, care stăpâneşte domeniul despre care scrie. În presa română, termenul de specialist este folosit în exces, mai ales cu referire la domeniul politic. Analistul politic este mai curând un comentator.

Însemnarea Porneşte de la un detaliu, o constatare personală a autorului, un dialog suprins

de acesta. Este un text în care amprenta subiectivităţii este puternică. Poate avea accente ironice sau umoristice. Este de dimensiuni mici (30-40 de rânduri). Conferă culoare unei pagini.

Cronica Propune cititorului gânduri ale autorului provocate de un fapt de viaţă, de o

întâmplare produsă în cotidian. Cronica aparţine unui condei cunoscut şi are o apariţie constantă: apare într-o rubrică permanentă, în aceeaşi zi a săptămânii, plasată în acealşi loc pe pagină. Autorul are un nume şi o scriitură care îl individualizează. În jurnalismul american cronica se numeşte columnă, iar autorul columnist.

Page 26: Conceperea si elaborarea ziarului

26

Aplicaţii:

1.Redactaţi trei ştiri pe baza informaţiilor din comunicate de presă; ştirilor de agenţie; şi prin documentare directă. 2.Alegeţi un reportaj şi rescrieţi-l sub forma unei ştiri de 10 rânduri. 3.Formulaţi un subiect de anchetă şi precizaţi de la ce ipoteză de lucru porniţi, cum veţi culege informaţia, cu ce persoane intenţionaţi să vorbiţi. 4.Scrieţi un comentariu pe o temă de actualitate ------------------------- Tema 7

Piaţă – produs – competiţie – Precondiţii în conceperea unei publicaţii –

Poziţionarea pe piaţă Prima întrebare pe care ne-o punem atunci când vrem să lansăm un nou produs

se referă la publicul căruia îi este destinat. Poziţionarea înseamnă „Ce face produsul şi cui îi este destinat” (David Ogilvy). Ziarele se poziţionează după cât sunt de utile unui public potenţial. Când se lansează un nou produs, se identifică noi pieţe şi se creează noi cerinţe la nivelul consumatorului.

Marketing este ştiinţa care studiază specificul pieţei şi realizează analize de piaţă.

Se ia în considerere modul de gândire şi acţiune al agenţilor economici existenţi, altfel spus viziunea lor managerială.

Piaţa este orientată cu precădere spre consumator, spre nevoile şi aşteptările acestuia. Modul de abordare este de tipul: „Se fabrică şi se vinde ceea ce se cere” , şi nu: „Se vinde ceea ce se fabrică”. Profitul se obţine din satisfacerea cerinţelor consumatorilor.

Studiul pieţei se bazează pe metode şi tehnici specifice de cercetare. Noţiunile-cheie sunt: piaţa, analiza de piaţă, concurenţa.

Activităţi de marketing în vederea conceperii unui ziar:

– Se studiază dinamica pieţei media tipărite, competitorii (relaţiile concurenţiale), nevoile pieţei (comportamentul şi aşteptările consumatorilor de presă scrisă). Se identifică breşe. – Se fac strategii pe termen scurt (1 an) şi pe termen lung (5-10 ani). Strategiile iau în considerare oportunităţile interne: resurse financiare, de producţie şi umane, şi oportunităţile externe: condiţiile economice de pe piaţa presei, stabilitatea/instabilitatea condiţiilor general economice, nivelul tehnologic, legislaţia, guvernarea, aşteptările societăţii.

Caracteristicile pieţei media tipărite Piaţa este un spaţiu economico-geografic, în care se confruntă oferte şi cereri

de bunuri şi servicii, şi care este supus unor restricţii şi constrângeri. În cazul media tipărite, produsul este vândut pe o piaţă primară (adică acolo

unde este şi fabricat, şi eventual în împrejurimi). De ce? Pentru că produsul (ziarul/revista, informaţia) este perisabil.

Page 27: Conceperea si elaborarea ziarului

27

Având în vedere nevoile de informare ale cititorilor, informaţiile din cotidian interesează, spunem că se pliază pe o piaţă coerentă din punct de vedere economico-geografic.

În general, cititorii au un venit care le permite achiziţionarea unui ziar, au dorinţa, educaţia şcolară şi capacitatea de a se informa prin lectură, prin media scrise.

Este o piaţă în care statutul demografic, educaţional, economic al cititorilor, ca şi modul lor de viaţă (obişnuinţele de a cheltui banii, de exemplu) influenţează volumul de publicitate din paginile ziarului. Potenţialul segment de public trebuie să fie adecvat profilului pieţei şi sub aspectul publicităţii pe care ziarul o poate atrage.

Piaţa media tipărite este o piaţă duală: cititorii consumă atât informaţie, cât şi publicitate. Din această perspectivă, publicaţia este vândută, practic, de două ori.

În România, piaţa media tipărită este liberă (adică permite afaceri private, constituirea de trusturi media, româneşti sau străine) sau reglementată (subvenţionată de la bugetul de stat, conform legislaţiei în vigoare. Exemplu: publicaţii culturale, publicaţii ale ministerelor etc.).

Studiul pieţei presei scrise presupune: – Cunoaşterea „pulsului” economic. Într-o perioadă de criză economică, nu lansezi un nou ziar. Dacă este vorba despre o publicaţie locală, iar economia zonei este „în suferinţă”, nu le propui locuitorilor un nou cotidian local. – Identificarea pieţei servite în mod curent de ziare: titluri, volum (nr.pagini) tiraje, aria de difuzare, numărul şi profilul cititorilor, ponderea publicităţii (pentru a putea vorbi de eficienţă, cotidian naţional: 70-80% venituri din publicitate; cotidian local: circa 40%). – Analiza structurii competitive a pieţei prin luarea în considerare şi a altor mass-media (non-tipărite). Ce efect de atracţie au acestea? – Identificarea zonelor (de interes) încă neatinse de presa tipărită. – Identificarea „locului” unde se va plasa viitoarea piaţă. Altfel spus, poziţionarea noului produs. – Relevanţa noului produs în raport cu piaţa (tipul de informaţie oferită; potenţialii consumatori: număr, putere de cumpărare, obişnuinţe de consum etc.).

Publicul-ţintă

Este un concept introdus în marketing în 1950. Apoi, a devenit valabil şi cu referire la media.

Public-ţintă reprezintă persoanele care consumă acelaşi produs. De aceea, trebuie un prim pas îl constituie identificarea grupului de consumatori care ar putea constitui audienţa pentru noul produs. Criteriile avute în vedere sunt: sexul, vârsta, specializarea, grupul social.

Să le analizăm pe rând.

Criteriul 1: femei/bărbaţi – Un ublic constituit preponderent din femei sau din bărbaţi. – Publicaţii care se adresează în mod expres femeilor sau bărbaţilor. Dar şi cuplului (presa familială). – În raport cu o piaţă dată (deja existentă) se stabilesc noi strategii de atragere: strategii informaţionale, publicitare, promoţionale (cadouri), dar şi „compensatorii” (De exemplu, sub raportul imaginii promovate. Vezi presa destinată femeilor în raport

Page 28: Conceperea si elaborarea ziarului

28

cu presa consumată preponderent de bărbaţi), de impunere a unor stereotipuri culturale, mentalităţi, stiluri de viaţă. – Presa periodică destinată femeilor este diversificată şi cunoaşte, în lume, cele mai mari tiraje. – Publicaţii elitiste (Ex.: Elle, Avantaje, Marie-Claire, Cosmopolitan etc.), practice (Femeia), sentimentale (Poveşti adevărate). Criteriul 2: categoriile de vârstă – Persoane active, aflate la maturitate. – Copii. Această categorie nu interesează în mare măsură întreprinderile de presă (costuri mari, strategii editoriale şi de promovare elaborate, publicitate insuficientă, piaţă relativ stabilă). Publicaţiile pentru copii au ca publicu-ţintă copii, părinţi, educatori. Publicul-copii este imatur afectiv, cognitiv, volitiv, dependent de grup, dependent financiar. Sprijin financiar: subvenţii, implicarea statului, scutirea de taxe, preturi preferenţiale la hârtie, difuzare gratuită şi/sau sponsorizări de la asociaţii, firme interesate. – Adolescenţi (14-18 de ani). Această grupă de vârstă are nevoie de socializare, manifestă interes pentru diverstisment, interes pentru lectură, pentru căutarea unor modele de viaţă, dezvoltarea sferei afectiv-emoţionale. Posibilele conţinuturi trebuie să se bazaze pe interactivitate. Tematică preponderentă: muzică, film, staruri, lansări modă etc. Grafica este marcată de culori, ilustraţii. – Vârsta a treia (peste 55-60 de ani). Este un public mare consumator de produse media tipărite: ziare, reviste. Această grupă de vârstă este de interes pentru întreprinderile de presă scrisă: cititori care au timp liber şi un confort material. Tematică preponderentă: solidaritate, compasiune, problemele familiei, educaţia copiilor, prob.culinare-gospodăreşti, sănătate, portrete, memorii, jurnale. În România, segmentul nu este reprezentativ, iar presa consacrată acestui segment nu este dezvoltată. Criteriul 3: specializarea – Specializări: sport, finanţe, informatică, economie, comunicare etc. – Profesii – Hobby-uri: pescuit, vânătoare, îngrijirea câinlui/pisicii, grădinărit, cuvinte încrucişate etc. Criteriul 4: grupul social – Publicaţii elitiste – Publicaţii umoristice – Presă „quality” – Presă populară („People Magazine”) – Presa de senzaţie (tabloidă, de scandal, de fapt divers, axată pe povestire)

Tuturor acestor potenţiali cititori trebuie să li se satisfacă interesele. De asemenea, trebuie procedat în sensul creării de noi nevoi/cerinţe.

Aplicaţii:

1.Analizaţi diferite publicaţii din punctul de vedere al poziţionării pe piaţă şi al publicului-ţintă.

Page 29: Conceperea si elaborarea ziarului

29

2.Explicaţi care sunt motivele pentru care presa pentru copii nu interesează în mare măsură instituţiile de presă din România. ---------------------- Tema 8

Organizarea structurală a ziarului – Managementul resurselor. Gestionarea publicităţii –

Managementul desemnează metodele prin care o întreprindere (în cazul de

faţă, o instituţie de presă) poate fi făcută performantă. Presupune:

1.Armonizarea resurselor existente – materiale, financiare şi umane; stabilirea cu precizie a atribuţiilor şi sarcinilor angajaţilor; stabilirea unor ierarhii profesionale şi a unor niveluri de autoritate. De asemena, presupune stabilirea formulelor de conlucrare între aceste segmente

2.Gestionarea publicităţii.

Resursele pot fi grupate în următoarele categorii: – Resurse financiare: private, cu sau fără subvenţii, cu finanţare provenind exclusiv din afaceri de media, cu finanţare (totală sau parţială) de la buget. Resurse proprii sau atrase, reale sau potenţiale. – Resurse materiale: echipamente, tehnologie, computere şi aparatură electronică, tipografie, hârtie. – Resurse umane: au o pondere importantă în managementul unei instutuţii de presă.

Organizarea structurală se referă la managementul resurselor umane. Stabileşte: poziţia fiecărui angajat în structura de organizare a instituţiei de presă şi atribuţiile fiecărui loc de muncă din schemă. Structura unei instituţii de presă este birocratică, piramidală. – Liderii. Sunt personalităţi puternice. Calităţi: profesionalism, abilitate şi promptitudine în luarea deciziilor, consecvenţă, asumarea responsabilităţilor, încredere în sine, flexibilitate în gândire, inteligenţă, capacitate de a comunica. Trebuie făcută distincţia între lideri formali (care ocupă poziţii ierarhice de vârf în schema de organizare) şi lideri informali (care sunt un model, impulsionând şi eficientizând activitatea în grup). – Relaţiile umane şi profesionale dintre angajaţi au un rol important, în sensul că grupurile informale pot eficientiza activitatea redacţională. – Trebuie făcută distincţieîntre sistemul managerial (care constă în ierarhiile de conducere şi de decizie) şi structura redacţională.

Există trei niveluri manageriale: Nivelul operaţional: şefi de departamente, editori coordonatori. Sunt supervizori: responsabili cu supervizarea activităţii/performanţelor fiecărui angajat. Rol important în implementarea politicii redacţionale, armonizarea echipei şi funcţionarea ei eficientă. Structura departamentală se referă la organizarea propriu-zisă a unei redacţii, la locul şi ponderea fiecărui departament în politica redacţională, la numărul de angajaţi al fiecărui departament şi competenţele lor, precum şi la relaţiile profesionale dintre departamente.

Page 30: Conceperea si elaborarea ziarului

30

Nivelul mediu: redactori şefi adjuncţi, secretari generali de redacţie, şeful/şefii departamentului de publicitate. Comunică supervizorilor politica editorială majoră. Nivelul de vârf (top management): Redactor-şef/redactori şefi, director, director onorific al publicaţiei, preşedintele Consiliului de Administraţie. La acest nivel se stabilesc: strategia majoră a ziarului, organigrama (organizarea umană). Se iau decizii privind: periodicitatea, aria de distribuţie, lansarea, difuzarea, promovarea. Persoanele de la acest nivel au vizibilitate publică.

Structura redacţională – Se stabileşte în funcţie de: resursele financiare şi materiale ale publicaţiei, tipul publicaţiei, tirajul, numărul de pagini, ponderea publicităţii etc. –Număr de angajaţi şi calitatea acestora: redactori, reporteri, corespondenţi, fotoreporteri, (traducători), comentatori, analişti, secretari de redacţie. – Număr de colaboratori. – Atribuţiile tuturor acestora, stipulate în fişa postului. – Deontologie profesională. Vizează: tipul de mesaj şi angajamentul contractual, moral, profesional. Opţiunea de a lucra la un ziar este liberă; după cum liber este refuzul de a opta pentru un ziar sau altul. În practica redacţională poate deveni operaţională şi o instituţie juridică specifică presei: clauza de conştiinţă. Ea se referă la ziariştii angajaţi cu contract; de obicei, în contractul colectiv de muncă (acolo unde există) sau în contractul individual sunt/pot fi specificate şi anumite principii şi norme comunicaţionale (obiective informaţionale, mesajul etc.), care devin obligaţii pentru părţile contractante. În situaţia în care redacţia, spre exemplu, îşi schimbă profilul comunicaţional (promovează alte idei, alt tip de mesaj; de la stânga, să zicem, trece la extrema stângă, de la dreapta la extrema dreaptă) jurnalistul îşi poate prezenta demisia, invocând clauza de conştiinţă: incompatibilitate a convingerilor sale cu cele, tocmai schimbate, ale redacţiei. – Recomandări: redacţia este bine să fie concepută ca: (a) structură funcţională, întemeiată pe libertate şi onestitate profesională; (b) o echipă ce-şi asumă răspunderi individuale, colective şi instituţionale, în general acceptate, în aria comunicării publice; (c) o sumă de individualităţi complementare.

Organigrama este componenţa echipei redacţionale. În funcţie de periodicitatea şi aria de difuzare a publicaţiei (ziar sau revistă),

componenţa echipei şi numărul membrilor acesteia sunt diferite. În cazul unui cotidian de mare tiraj şi acoperire (teritorială), echipa redacţională este mult mai numeroasă; poate ajunge la câteva sute de angajaţi (redactori, reporteri, fotoreporteri corespondenţi, personal tehnic, economic-administrativ, auxiliar). Pentru un periodic, echipa redacţională poate fi formată doar din câţiva angajaţi permanenţi (director/redactor şef, secretar de redacţie, unu-doi redactori). În acest caz, publicaţia se realizează, în principal, cu ziarişti/colaboratori (permanenţi sau ocazionali).

Tipuri de organigrame Structura standard a unei organigrame:

- Directorul publicaţiei - Redactor şef - Şefi de departamente - Secretar general de redacţie - Redactori, reporteri - Fotoreporteri - Secretariat tehnic (corectori, machetatori)

Page 31: Conceperea si elaborarea ziarului

31

În cazul marilor cotidiane, organigrama este mult mai cuprinzătoare, atât pe compartimente, cât şi ca număr de persoane implicate în conceperea, elaborarea şi difuzarea ziarului. Simpla citire a organigramei ne dă posibilitatea să anticipăm relaţiile şi responsabilităţile intra-redacţionale, precum şi domeniile de maxim interes investigate şi comentate de ziarul vizat.

Redacţia unui cotidian are o organigramă de tipul următor: - Consiliul de administraţie - Directorul publicaţiei - Redactorul şef - Şefi departamente: Eveniment, Politică, Economie, Internaţional (Externe), Cultură, Societate, Sport. - Documentare - Corectură - Foto - Secretariat de redacţie, Servicii tehnice - Servicii administrative, Servicii comerciale (distribuţie)

Comitetul/consiliul de redacţie Redacţiile sunt coordonate operativ de un organism colectiv format dintr-un număr restrâns de persoane (3-5-7), cifra optimă dovedindu-se a fi cinci. Denumirea organismului coordonator respectiv diferă de la redacţie la redacţie (la noi, azi) sau corespunde unei tradiţii redacţionale (ca de exemplu în Franţa). În presa din România întâlnim denumiri, cum sunt: “Comitet director”, “Consiliu director”, “Comitet de redacţie” (semnalat şi pentru Franţa). La unele ziare, în caseta tehnică nu este specificată existenţa şi componenţa “Comitetului” sau a “Consiliului”, dar se nominalizează preşedintele Consiliului de administraţie sau directorul executiv, redactorul şef, adjuncţii, secretarul general de redacţie. Deosebirile sunt de stil de conducere. De exemplu: unele ziare sunt conduse de “Consiliul director”, în care directorul ziarului are un rol important (întâmplător este şi preşedintele Consiliului de administraţie). La alte ziare, rolul cel mai important îl are “directorul executiv al Societăţii X”. Ceea ce nu înseamnă că ziarul respectiv nu are un organism operativ de lucru. În practică, acesta este format din directorul executiv, redactorul şef, redactorul şef adjunct, secretarul de redacţie coordonator şi, după caz, şefii de secţie.

Gestionarea publicităţii Ţine tot de organizarea structurală a publicaţiei, fie că este ziar sau revistă.

Vizează aspetele legate de raportul dintre preţul de cost şi preţul de vindere a publicaţiei respectie. Diferenţa este acoperită din încasările rezultate din publicitate (spaţiu publicitar).

La un cotidian central, câştigurile din publicitate sunt de circa 40%- 80%. Este important de amintit că numărul paginilor unei publicaţii este fixat şi în

funcţie de numărul de pagini publicitare, estimate sau vândute. Publicitatea este diseminată în toate paginile ziarului. Preţul publicităţii variază

în funcţie de tipul de publicaţie (ziar sau revistă), modalitatea de prezentare (color sau alb-negru), pagina pe care este amplasată reclama, locul reclamei în pagină.

Page 32: Conceperea si elaborarea ziarului

32

Problema etică: un anumit tip de publicitate afectează independenţa ziarului sau contravine liniei politicii redacţionale? Recomandări: calcularea ponderii financiare a clienţilor şi diversificarea clienţilor, concomitent cu mărirea numărului lor.

Aplicaţii: 1.A se vedea şi compara casetele redacţionale ale cotidianelor de mare tiraj din România şi ale unor reviste glossy. 2.Explicaţi cum credeţi că ar trebui depăşite dificultăţile create de un tip de publicitate care contravine polticii editoriale a publicaţiei. ---------------------------- Tema 9

Organizarea procesuală a ziarului – Managementul editorial – Ori de câte ori se lansează pe piaţă o publicaţie se iau în considerare:

1.Resursele 2.Publicul-ţintă 3.Conţinutul mesajului global

Management editorial

Presupune o concepţie pe termen lung asupra publicaţiei (relaţia dintre latura editorială şi cea financiară în cadrul publicaţiei, tipul de informaţie publicat, tipul de ilustraţie, raportul articole-publicitate) şi o strategie corespunzătoare acesteia (număr de pagini, alocarea spaţiului editorial, rubrici, raportul text-fotografie). Managementul editorial se referă la gestionarea conţinutului mesajului global al publicaţiei. Se monitorizează felul în care se realizează politica editorială a publicaţiei (perspectiva din care este tratată informaţia, cu accent pe problematica politică la zi, pe cea economică-financiară, socială, civică, aspecte mondene etc.), precum şi felul în care este gestionată şi tratată informaţia.

Vizează întărirea reputaţiei publicaţiei şi lărgirea numărului de cititori. Concepte-cheie legate de managementul editorial: – Calitate. Se referă la integrarea publicaţiei în standardele perceptive ale publicului-ţintă. Presupune crearea de dependenţă pentru achiziţionarea publicaţiei respective. Fidelizarea publicului-ţintă. Atragerea unor potenţiali cititori. Se alcătuieşte o bază de date cu profilul cititorilor, imaginea publicaţiei, poziţia ei pe piaţă. – Consistenţa actului editorial. În cazul unei publicaţii de informare, se verifică dacă sunt oferite informaţii numeroase. Verificarea consistenţei vizează şi evidenţierea rubricilor fixe şi a celor de evenimente-la zi. Sunt importante şi designul şi tehnoredactarea, care trebuie să asigure lizibilitate şi o lectură eficientă. Tehnici de analiză: se monitorizează secţiunile editoriale şi se face analiză de conţinut. Aceasta este o metodă statistică: presupune analiza cantitativă şi calitativă a mesajelor. La nevoie, se modifică strategia editorială. – Identificarea avantajului competitiv al publicaţiei (bazată pe analiza de conţinut a ziarului şi a publicaţiilor concurente). De văzut care sunt punctele-forte ale competitorilor (publicaţiile cu aceeaşi piaţă şi cu aceeaşi frecvenţă de apariţie). De

Page 33: Conceperea si elaborarea ziarului

33

adaptat strategia editorială în raport cu acestea: fie prin adoptarea unor puncte-forte noi, fie prin renunţarea la punctele-slabe. Opţiunile redacţionale/editoriale – Convergenţa conţinutului informaţional cu interesele cititorilor. – Tipul de informaţie şi calitatea scriiturii trebuie să corespundă nivelului educaţional şi intereselor cititorilor. – Trebuie să fie avuţi în vedere cititorii din toată aria geografică vizată. – Trebuie avută în vedere relaţia dintre informaţia internaţională, cea naţională şi cea regională/locală. – Trebuie să fie atractivă pentru publicitate. Politica editorială se referă şi la gestionarea şi tratarea informaţiei. Standardele profesionale vizează în acest sens: – Aspecte legate de obiectivitate şi de evitare a manipulării. – Acurateţea textelor şi corectitudinea relatării. – Delimitarea clară între informaţie şi opinie, atât în paginile publicaţiei, cât şi în cadrul fiecărui text. Separarea, în interiorul ziarului, a textelor de informare de cele de opinie. – Verificarea tuturor informaţiilor publicate şi raportarea la surse credibile (autenticitatea informaţiei). Modalităţi de tratare a informaţiei. Criterii de selecţie şi ierarhizare - Unghiul de abordare şi mesajul prioritar. - Actualitate şi proximitate (dacă e vorba de o publicaţie cotidiană). - Proeminenţă - Limbaj - Raportul opinie-informaţie - Verificaresa informaţiei (din trei surse sau din cel puţin două surse) - Ambalarea informsaţiei în diverse genuri jurnalistice.

Aplicaţii: 1.Analizaţi patru publicaţii (două cotidiane şi două reviste săptămânale), din punctul de vedere opţiunilor editoriale. 2.Evidenţiaţi punctele-forte ale unor publicaţii săptămânale cu aceeaşi piaţă. ------------------------- Tema 10

Proiectarea conceptului unei publicaţii – Format, slogan, titlu, grafică, structura paginii I –

Conceptul Proiectarea conceptului este de domeniul managementului de vârf şi este

rezultatul evaluării resurselor existente, al estimării publicului-ţintă, al poziţionării pe piaţă (să fie util, căutat).

Page 34: Conceperea si elaborarea ziarului

34

Proiectarea conceptului este în strânsă legătură cu tipul de lectură pe care îl propunem potenţialilor cititori (Selectivă: niveluri I, II, III. Lectură a textelor: continuă, discontinuă, globală).

Conceptul asigură marca, personalitatea ziarului. Un concept bine găsit creează o marcă foarte căutată.

Vizează mai întâi titlul şi sloganul. Apoi: formatul, numărul de pagini, tirajul, preţul, calitatea grafică, distribuţia, ponderea publicităţii, caracteristici tehnice (hârtie, dimenisiuni)

De asemenea vizează structura paginii I (sau a copertei, în cazul revistelor).

Titlul publicaţiei trebuie să corespundă tipului de discurs mediatic şi de mesaj comunicaţional promovat.

Este concis, format din cel mult două cuvinte. Tipuri de tiluri:

– Titlul - periodicitate (Evenimentul zilei, Cotidianul, Ziua), – Titlul asumat prin tradiţie (Adevărul, Cuvântul, Curentul). – Titluri care trimit la conţinutul general al publicaţiei (Ziarul financiar, Capital) – Titlul - atitudine faţă de realitate (Adevărul, România liberă, Libertatea) – Titlul care face trimitere la o valoare: profesională, comportamentală, etică.

(Dreptatea) – Titlul care trimite la publicul-ţintă (Lumea femeilor, Star, Elle). – Titlu - publicaţie în slujba cititorilor (Avantaje) – Titlul care reflectă modalitatea de tratare a informaţiei (Story, Cancan)

Sloganul Concentrează obiectivele prioritare ale publicaţiei. Este un vehicul de imagine al respectivei publicaţii. Este un ghid pentru tipul de informaţie promovat. Are un potenţial simbolic. Exemplu de slogane: „Nimeni nu este mai presus de lege”, „Pentru noi,

adevărul contează”. Formatul

În limbajul jurnalistic obişnuit, cu referire la ziar, desemnează două dimensiuni: format mare şi format tabloid.

Formatul mare are dimensiunile – lăţime şi înălţime – pe care le constatăm la marile cotidiane din lume şi la cele care se respectă (înţelegând prin aceasta că au resurse financiare), din România.

Formatul mare nu este considerat şi obligat să se supună unor dimensiuni stricte, fixe. Poate avea, de exemplu, 51 cm. înălţime şi 39 cm. Lăţime; sau 49 cm înălţime şi 32 cm lăţime.

Formatul tabloid urmează aceleaşi reguli privind dimensiunile. Formatul optim este considerat a fi ≈ 38 x 14 cm (“lumina paginii”); apropiate de aceste dimensiuni sunt Libertatea – 26,5 x 39 cm–, Adevărul şi Formula AS: ≈ 25 x 36 cm.

Dimensiunile rămân sunt impuse de parametrii tehnici ai tipografiei sau pur si simplu ţin de alegerea echipei redacţionale.

Pentru reviste, formatul este şi mai diversificat. Un format standard este cel de A4.

Page 35: Conceperea si elaborarea ziarului

35

Pagini şi rubrici Formatul se referă şi la structurarea ziarului pe coloane, rubrici şi pagini

tematice. De exemplu, unele cotidiane au optat pentru şase coloane (≈ 5 cm lăţime); altele pentru şapte coloane (≈ 5 cm lăţime).

Dimensiunile sunt orientative. În multe pagini există mai puţine sau mai multe coloane, în funcţie de formatul textelor, fotografiilor, al publicităţii etc.

Concomitent cu structurarea tematică, aproape în fiecare pagină există rubrici permanente. Pot fi rubrici de ştiri complementare tematicii/domeniului comentat în pagină, pot fi şi “rubrici de autor”, “tabletă” sau “comentariul zilei”, în care prevalent este stilul personal. Dar pot fi şi rubrici ca de exemplu: “la închiderea ediţiei”, “ultima oră” (referitoare la evenimente/fapte/opinii de interes general şi de mare actualitate). De asemenea, “flash”, “flickflack”.

Unele rubrici sunt comune mai multor ziare şi curpind informaţii utilitare: “horoscop”, “meteo”, “curs valutar”. La fel, există rubrici aproape nelipsite din ziare, despre care se mai spune că reprezintă obsesiile zilnice: “soarta”, “vremurile”, “coşul zilnic”.

Paginile tematice sunt întâlnite mai ales în cotidianele de week-end. Structura paginii întâi Pagina întîi este considerată oglinda comunicaţională a ziarului. În stabilirea conceptului unei publicaţii se are în vedere şi structura paginii I, în

cazul ziarelor, şi a copertei, în cazul revistelor. Este vorba despre: poziţionarea numelui publicaţiei; ponderea text – imagine; amplasarea unor titluri de articole (alinierea titlurilor, cât de mare va fi corpul de literă etc.); tipul de ilustraţie; locul şi mărimea spaţiului publicitar.

În funcţie de opţiunea redacţională (orientare, stil, punere în pagină etc.), pagina întîi poate fi:

– predominant comentativă-informativă (Exemplu: România liberă); – predominant infomativă-comentativă (Exemplu: Adevărul, Evenimentul zilei); – pagina vitrină (De exemplu: Jurnalul naţional). În privinţa revistelor, pagina

vitrină tipică, practic fără nici un text informativ sau comentativ, este a săptămânalului “Formula AS”, cu o fotografie de mari dimensiuni, însoţită de titluri şi imagini care trimit la paginile şi textele din interiorul revistei.

O apreciere de ordin cantitativ este necesară. Ziarul, în general (pagina întâi pregnant) a suportat, în ultimul secol, influenţele şi presiunile mediei audiovizuale (televiziunii). Drept urmare, ziarele au căutat soluţii de vizualizare noi, recurgând, mai ales, la puterea de atracţie a titlurilor şi imaginilor. S-au conturat anumite reguli de elaborare a ziarului. În acest context, atenţia a fost acordată mai ales paginii întâi, ca pagină de prim contact cu cititorii. S-a stabilit, astfel, o anumită proporţie între titluri-texte-imagini, în care repartizarea spaţiului imprimat (“lumina paginii”) să se facă astfel: cel puţin 50% să fie ocupat de titluri şi imagini. Ar fi de dorit ca spaţiul menţionat să ajungă până la 70-75%, astfel încât cititorul să fie atras “de oferta evenimenţială”, pe lângă forma grafică în care aceasta este prezentată. Întâlnim o asemenea proporţionalizare şi în presa română, mai ales la publicaţiile informativ-comentative.

În şedinţele de machetă, din dimineaţa zilei de apariţie, alcătuirea paginii întîi se discută separat, de obicei în finalul întâlnirii. Şi este normal să fie aşa, de vreme ce această momentele cele mai importante zilei, dar şi maxima tensiune profesională: faptele, evenimentele, opiniile considerate cele mai importante din punct de vedere al echipei redacţionale. O titrare sugestivă, expresivă, cu puternic impact la public; o

Page 36: Conceperea si elaborarea ziarului

36

scriitură concisă, exactă; un mesaj clar, coerent; imagini care să completeze sau care să fie, prin ele însele, evenimente definitorii pentru intenţia informaţională a zilei respective – sunt numai câteva dintre deciziile care se iau în fiecare zi cu referire la prima pagină a unui cotidian.. Conceptul grafic Este la fel de imporatnt ca şi cel editorial în crearea unei publicaţii. Acesta presupune: – Alegerea formei grafice potrivite, opţiunile privind cromatica, tipul de scriere, corpul de literă. Ilustraţiile, fotografiile şi amplasarea lor. – Asigurarea unităţii stilistice a publicaţiei, printr-o structură grafică unitară. – Ponderea imagine–text şi armonizare celor elemente principale ale unei publicaţii. Se precizeză dacă imaginea are o poziţie prioritară sau este doar complementară textului. Distincţie între text şi imagine atunci când fotografiile nu se intersectează cu textul. Alternanţa dintre articolele cu (multe) imagini şi cele fără imagini. Fotografii ca background pentru porţiuni de text (grijă ca textul să fie lizibil). – Caracteristici tehnice (tipul de hârtie) – Elemente de tehnoredactare. Conceptul mai presupune stabilirea ponderii publicităţii în ansamblul ziarului/revistei, ca şi a fiecărei pagini în parte. Aplicaţii: 1.Comparaţi mai multe mai multe publicaţii cu apariţie zilnică din punctul de vedere al structurii paginii întâi. Evidenţiaţi elementele care le apropie şi cele care le deosebesc. 2.Procedaţi la fel în cazul unor reviste. ------------------- Tema 11

Opţiuni şi strategii editoriale – Carta editorială –

Politica editorială se referă la principiile şi punctele-forte ale unei publicaţii. Este sintetizată în ceea ce se numeşte Carta editorială.3 Vizează concepţia generală, filosofia publicaţiei. Principiile pe baza cărora sunt

selectate şi orientate mesajele spre publicul-ţintă. (Ex.: prioritate acordată problemelor cetăţeneşti, din perspectiva interesului public. Exemplu: ştiri scurte, bogat ilustrate, pentru un public mai „superficial”).

Stipulează problema independenţei editoriale (în raport cu patronatul, cu ofertantul de reclamă, cu sfera politică etc.). Stabileşte codul deontologic (adică normele etice ale jurnaliştilor care scriu la acea publicaţie).

Stabileşte valorile generale promovate de publicaţia respectivă. Stabileşte domeniile de interes (temetica generală care va fi abordată): teme de

actualitate şi proximitate, de informare economico-financiară, de interes monden.

3 Vezi Luminiţa Roşca, Crearea unei publicaţii. Concepte fundamentale, strategii editoriale şi tehnici de lucru, în Roşca, Luminiţa, Surugiu, Romina (coord.), 2007: Producţia unei reviste. Strategii editoriale în presa specializată, Editura Universităţii din Bucureşti, pp.46-61.

Page 37: Conceperea si elaborarea ziarului

37

Tematica este aleasă în funcţie de publicul-ţintă şi de poziţionarea pe piaţă a publicaţiei respective. Se ţine seama şi de contextul socio-politic şi cultural.

Ponderea temelor se concretizează în strategia editorială, prin alocarea spaţiului editorial: pagini, rubrici, amplasarea informaţiei pe pagini, ponderea şi tipul imaginilor etc. Pagini tematice, pagini speciale de informare, suplimente.

Stabileşte perspectiva predominantă de abordare a temelor. Aceasta poate fi: descriptivă, explicativă, analitică, comparativă.

Carta editorială face şi referiri cu privire la alocarea spaţiului editorial. Altfel spus, organizează conţinutul publicaţiei: tipuri de pagini, rubrici fixe (permanente) şi variabile.

Precizează cum sunt structurate materialele: titlu, subtitlu, şapou, text, casete, chenare etc.

Dar, mai ales, Carta editorială stabileşte modalităţile de tratare a informaţiei: –Selecţia şi ierarhizarea informaţiilor (criterii); –Tehnici de colectare a informaţiei (verificare, din câte surse); –Relaţia dintre opinie şi informaţie (vezi distincţia: genuri de opinie şi genuri de informare); –Construcţia textului, „ambalarea” informaţiei: unghiuri de abordare şi mesaje prioritare. De exemplu, clarificarea şi înţelegerea faptelor sau generarea de controverse. Aspecte legate de limbaj, cum ar cele care vizează accesibilitatea. – Precizări cu referire la raportul dintre text şi imagine: lungimea articolelor, tipul şi mărimea imaginilor (fotografii, grafice etc.).

Aplicaţie:

1.Realizaţi două studii de caz centrate pe politica editorială a unui cotidian şi a unei reviste săptămânale. Arătaţi cum se concretizează politica editorială în fircare în caz în parte. --------------------------- Tema 12

Vizualizarea mesajului. Carta grafică –Punere în pagină, machetare şi tehnoredactare –

Textele, titlurile şi imaginile selectate, prelucrate şi definitivate pentru tipar se

vor regăsi în macheta realizată de specialişti în vizualizare ai redacţiei (angajaţi permanenţi şi/sau colaboratori). În fapt, acest moment al conceperii şi elaborării ziarului activează în mod deosebit compartimentul secretariat de redacţie.

Secretarul de redacţie face parte şi reprezintă un “organ de execuţie şi coordonare”, dar căruia nu-i poate lipsi dimensiunea creativă. Munca secretarului de redacţie este succesivă actului de creaţie publicistică şi-i poate spori valoarea comunicaţională, prin mijloace specifice.

În timp, s-au conturat anumite constante ale muncii redacţionale în competenţa secretariatului şi a secretarului de redacţie În special la marile cotidiane. La periodice sau alte publicaţii cu tiraje mici sau cu o periodicitate lunară, trimestrială munca secretarului de redacţie poate fi făcută de redactorul şef sau de unul dintre puţinii redactori angajaţi.

La ziarele de mare tiraj, secretariatul de redacţie este constituit în serviciu sau compartiment tehnic, cu un personal relativ numeros, coordonat de un secretar general sau secretar principal, în funcţie de organigramă. Rolul secretariatului de redacţie este

Page 38: Conceperea si elaborarea ziarului

38

subliniat şi de expresiile (sintagmele) sugestive ce-l definesc, în limbajul redacţional: “statul major” al redacţiei; “artera principală” a ziarului. Despre secretarul de redacţie se spune că este “eminenţa cenuşie a redacţiei”. O atenţie specială acordă specialiştii în materie calităţilor şi profesionalismului obligatorii pentru secretarul de redacţie.

Sunt sublinate, astfel, atribuţiile de sinteză ale secretariatului de redacţie şi obligaţia acesti departament de a asigura coerenţa întregii publicaţii, în structură şi conţinut.

Punerea în pagină şi machetarea Machetarea şi punerea în pagină sunt operaţiuni ce se situează în munca de

prezentare a informaţiei sub formă de texte, titluri, imagini. Punerea în pagină urmează o geometrie “vizuală”, şi ţine seama de stilul

publicaţiei şi de publicul-ţintă. Punerea în pagină are în vedere imaginea de ansamblu a ziarului: formatul,

numărul de coloane, lăţimea coloanelor, raportul dintre mărimea textului şi spaţiul din “lumina paginii” în care va fi repartizat.

În legătură cu relaţia text-spaţiu, se poate stabili o relaţie “de referinţă” (convenţională) în felul următor: - Într-un “format” de dimensiunile: 1,8 cm înălţime şi 4,5 cm lăţime intră 2,5 rânduri culese, cu 65 de semne pe fiecare rând, cules cu “corp 8”: - Fireşte, când corpul de literă este mai mic (“corp 7”), intră aproximativ 3 rânduri culese; dacă se utilizează un corp de literă mai mare, în “formatul” (“dreptunghiular”) vor intra ≈ 2 rânduri.

Important este să avem un reper în funcţie de care să putem aprecia raportul “spaţiu-text”, fie şi aproximativ. Lucrul direct în calculator rezolvă cu multă uşurinţă şi acest detaliu de machetare, atâta vreme cât “litera electronică” poate fi redimensionată continuu (se lucrează şi cu corpuri “intermediare”: corp 6,5 sau 9,7, 10,8, astfel că raportul de care vorbim se rezolvă operativ).

Criterii de punere în pagină:

Diagrama lui Arnold – construită pe baza rezultatelor obţinute în urma observării “traseului” urmat de cititori pe pagina de ziar. Traseul este:

Fond (locul din stânga sus, locul cel mai important al fiecărei pagini). Contrafond (dreapta sus, al doilea, ca importanţă, în structurarea paginii). Centrul optic (puţin mai sus de centrul geometric). Ultima oră (sau “la închiderea ediţiei” , unde se pot publica, printr-o atentă prelucrare grafică şi tipografică – chenar, literă mare şi pregnantă – informaţii de mare interes şi de mare actualitate). „Diagrama lui Arnold” nu este obligatorie, după cum şi observăm în ziarele

româneşti (“format mare” sau “tabloide”). Rămâne, însă, ca un principiu de lucru şi o soluţie de ultimă instanţă.

În ciuda unui aparent “haos grafic”, tehnicile de machetare şi punere în pagină sunt, la ora actuală, de mare rigoare profesională. Fantezia vizualizării, oricât de neaşteptată şi riscantă, se subordonează mesajului, publicului ţintă şi politicii editoriale. (Pierre Duplan şi Roger Jauneau stabilesc o serie de reguli de care se poate ţine seama în momentul realizării machetei şi punerii în pagină). Trei exemple:

Page 39: Conceperea si elaborarea ziarului

39

- Pătratul geometric este pentru ochi mai larg decât înalt. Pătratul optic trebuie înălţat puţin. - Verticala neagră pare mai subţire ca acea orizontală, de aceeaşi mărime. - Orizontala neagră „striveşte” partea inferioară. Modele grafice de punere în pagină:

- Modelul segmentelor egale - Modelul ondulatoriu - Model „aerisit”. (delimitarea imaginilor de text prin mici spaţii albe, numite „semne grafice”).

Paginarea pe coloane: - două, trei, patru - egale, inegale - în cazul paginilor faţă în faţă, coloanele pot fi aşezate „în oglindă”

Alinierea textelor în cadrul coloanelor: - la stânga, la dreapta (pentru texte scurte) - justificată/justify (oferă claritate şi lizibilitate)

Observaţie: jocul de alinieri elimină monotonia Macheta, în datele ei principale, urmează structurarea pe pagini şi rubrici a

ziarului. Cotidianele, dar şi periodicele în multe cazuri, stabilesc o repartizare precisă “pe pagini” a evenimentelor, faptelor, opiniilor, în funcţie de natura lor: politice, economice, sociale etc..

Marile cotidiane occidentale, cu precădere, sunt structurate pe secţiuni, tot după natura evenimentelor, cu deosebirea că secţiunile sunt adevărate “ziare în ziar” şi pot ajunge la numeroase pagini fiecare. Este un fapt curent acela că multe persoane cumpără ziarul numai pentru una dintre secţiuni, de exemplu cea financiară/bursă/curs valutar; la celelalte secţiuni renunţă să le citească sau pur şi simplu le aruncă la coş.

Machetarea şi noile tehnologii Presa asistată de ordinator (PAO) a schimbat în mare măsură ideea de machetă.

Machetarea se realizează efectiv pe calculator. “Desenarea” riguroasă a coloanelor, chenarelor, formatele, literei de text şi de

titlul, „calibrarea” fotografiilor, traseul de la paginare la calandru şi la rotativă, culegerea la linotip, recursul la plumbul topit pentru tot ce însemna literă culeasă, “peria”, şpaltul, au devenit istorie, iar termenii au ieşit practic din vorbirea şi practica secretariatului de redacţie.

Un vocabular nou s-a impus: printare (în loc de şpalt), procesare (în loc de machetare), “punere în pagină”, format pdf, font de literă (în loc de probar), bold (în loc de aldin), scanare, programe de paginare: Page Maker, Quark XPress sau Photoshop (pentru fotografii) etc.

Schimbările tehnologice au schimbat, firesc, datele profesiei: au crescut viteza şi mobilitatea secretariatul de redacţie.

Structurarea machetei presupune:

1.Calibrarea şi cotarea textelor 2.Calibrarea şi cotarea titlurilor 3.Calibrarea şi cotarea fotografiilor 4.Tipuri, caratere şi corpuri de literă 5.Culorile

Page 40: Conceperea si elaborarea ziarului

40

1.Calibrarea şi cotarea textelor Calibrarea, se referă la dimensiunile textului. Ea presupune stabilirea lungimii

textului (număr de rânduri pe pagină) şi raportul cu tipul, caracterul şi corpul de literă. Cotarea textului, adică stabilirea traseului textului de la „manuscris” la tipografie. Ea poate fi simultană sau ulterioară calibrării

Calibrarea şi cotarea textului privesc: dimensiunea exactă a textului (numărul de rânduri, numărul de semne pe rând), caracterul, corpul şi tipul de literă, sublinierile în text, eventuale inserţii de imagini, opinii, date sau expresii sugestive ”decupate” din textul în lucru.

Cotarea şi calibrarea textelor ţin de stilul publicaţiei şi de mesajul comunicaţional.

Editorialul va fi bine valorizat grafic prin chenar şi poziţie. Un bumb sau litere îngroşate va marca o ştire scurtă.

Casetele, încadrările în chenar, focalizează atnţia, subliniind ideea principală sau mesajul. Este un text complementar articolului, cu rol complementar, de întărire a celor scrise sau poate concentra informaţii esenţiale, care nu se găsesc în text.

2.Calibrarea şi cotarea titlurilor Titlurile au un impact vizual foarte mare. În tabloide, care mizează mult pe titluri, întâlnim chiar titluri cu litere de afiş, tip banner. Uneori, pe prima pagină, presa tabloidă publică doar un titlu şi o fotografie. Titlul trebuie să fie informativ, clar, concis, expresiv. Titlul poate fi eliptic, aluziv, metaforic. Adesea, titlul trimite la contextul momentului şi conţine cuvinte des folosite. Presa modernă nu exclude titlurile lungi (care dau informaţie cât mai completă), nici pe cele bazate pe o găselniţă („trouvaille”).“Titlul important face ca ştirea să fie importantă” (replică în filmul “Cetăţeanul Kane”, Orson Wells).

Importanţa şi dificultatea titrării a făcut ca la unele mari ziare, în special americane, să existe un ziarist care se ocupă tocmai cu formularea de titluri pentru textele la zi. Riscul este ca un titlul să nu reflecte exact mesajul principal al textului jurnalistic.

Părţile componente ale titlului: a) supratitlul; b) titlul propriu-zis; c) subtitlul. Cele trei componente ale titlului conţin informaţii diferite (eventual, nuanţări), dar complementare, astfel încât cititorul să afle ce s-a întâmplat, sau când s-a întâmplat; cine şi/sau cum s-a produs, a declarat ceva. Subtitlul încearcă să detalieze cauze, consecinţe, mobiluri, mod de operare etc. Cum vedem, titlul, în întregul său, poate fi supus canonului celor cinci întrebări jurnalistice, utilizate pentru elaborarea/scrierea ştirii: cine? ce? de ce? când? unde? uneori plus cum? (“cum” a fost adăugat ulterior, pentru a înlesni redactarea unei ştiri cât mai complete).

În stabilirea titlului, nu sunt obligatorii cele trei componente. Cum nu sunt fixe nici cele cinci întrebări pentru componentele titlului. Apar titluri fie fără supratitlu, fie fără subtitlu, fie numai titlul.

Frazarea titlului se referă la “punerea în pagină”, pe două sau mai multe rânduri. Regula frazării impune împărţirea titlului pe rânduri, în aşa fel încât fiecare parte să-şi păstreze o anumită autonomie de sens.

Calibrarea şi cotarea titlului se fac pe baza dimensiunilor titlului: număr de cuvinte, familia, caracterul, tipul şi corpul de literă. Lungimea titlului, caracterul şi corpul de literă, posibilitatea de frazare corectă se află în raport cantitativ cu dimensiunea spaţiului din lumina paginii destinat titrării evenimentului vizat.

Page 41: Conceperea si elaborarea ziarului

41

Ca regulă generală, corpul de literă pentru supratitlu şi pentru subtitlu este mai mic, în mod semnificativ, decât cel pentru titlu. Se poate stabili o diferenţă de mărime pentru litera supratitlului faţă de cea a subtitlului. Mai ales atunci când subtitlul este, de fapt, o succesiune de “bumbi” (detalii, precizări) din cuprinsul textului.

Este recomandată utilizarea, pentru titluri, dar şi pentru ziar în ansamblul său, utilizarea unei singure familii de literă, cu caractere, corpuri şi tipuri diferite; aceasta, cu deosebire în cazul cotidianelor de informaţie şi comentariu de mare tiraj şi audienţă.

Relaţia text-titlu se referă la familia, caracterul şi corpul de literă; dar şi poziţionarea/dispunerea unui titlu faţă de text. În legătură cu familia/caracterul/corpul de literă, este bine să fie din aceeaşi familie şi, eventual, acelaşi caracter. Fireşte, cu obligaţia diferenţelor de corp (de mărime), între supratitlu, titluri şi subtitlu.

În privinţa dispunerii şi a formei grafice, regula este impusă de imaginaţia şi profesionalismul secretarului de redacţie.

Dispunerea titlului în pagină poate arăta astfel: – Pe întreaga lăţime a textului, deasupra textului – Centrat în “capul” textului, cu spaţii albe egale, de o parte şi de alta a titlului – Îngropat, în text, în partea de sus. Exemplu: un text paginat pe patru coloane: titlul este dispus în coloanele 2 şi 3, iar coloanele 1 şi 4 îl flanchează, în stânga şi în dreapta. – În “burta” (mijlocul) textului. În cazul unui text paginat tot pe patru coloane, titlul poate fi “îngropat” pe cele două coloane din mijloc (2 şi 3), puţin mai sus de centrul geometric. – Aliniat la stânga sau la dreapta, în spaţiul tipografic. – Pe înalt, în stânga textului; fie pe o coloană îngustă (cuvintele unul sub altul), fie chiar unul sau două cuvinte scrise literă sub literă (tehnică frecventă în presa japoneză şi chineză, acolo literele fiind adevărate desene, cu efecte grafice sigure). – Titlurile pot fi “impresionate” pe o fotografie, pot fi însoţite (sau pot însoţi) o fotografie.

Formele grafice ale titlurilor sunt practic nelimitate. În tehnoredactarea franceză, spre exemplu, titlurile sunt: „rând unic plin”, care „umple” în întregime spaţiul destinat titlului; “două rânduri decalate”, în care primul rând se aliniază la stânga, al doilea la dreapta; “mai multe rânduri în cadru” (“au carré”), în care rândurile

titlului sunt perfect egale etc.

3.Calibrarea şi cotarea fotografiilor Funcţiile fotografiei:

- Informativă - Formativă - Ilustrativă/decorativă. - De divertisment - Simbolică -Documentară (“documente fotografice” sau imagini de alt gen: desene,

grafice, portretul robot etc.) În structurarea paginii de ziar, fotografiile pot avea funcţii informaţionale

diferite: – informativ-exemplificative (în sprijinul textului publicistic – “proeminenţa textului”) –predominant informative (de exemplu, în fotoreportaje, unde textul însoţeşte fotografia – “proeminenţa imaginii”, când imaginea vorbeşte de la sine) –fotografia-informaţie (când numai imaginea singură este suficientă pentru a face cunoscut un fapt, un personaj implicat, un detaliu revelator)

Page 42: Conceperea si elaborarea ziarului

42

–fotografia-titlu (când conţinutul imaginii este definitoriu prin el însuşi, încât un titlu adăugat poate părea pleonastic) –fotografia artistică (în care prevalează mesajul estetic – “cunoaşterea emoţională”)

Dincolo de orice clasificări funcţionale şi informaţionale, fotografia are mare putere de impact asupra publicului. Ea este convingătoare. Omul vrea să vadă, înainte de a accepta. Marshall McLuhan vorbea de proeminenţa văzului, faţă de celelalte simţuri, odată cu răspândirea tehnicii Gutenberg de tipărire a cărţilor şi publicaţiilor.

Şi în cazul evenimentului fotografiat intervin aceleaşi reguli profesionale ca şi în cazul evenimentului scris. Fotoreporterul trebuie să aibă un acut simţ al faptului cu relevanţă publică, de a-l selecta, prelucra şi publica. Decuparea din realitate a faptului trebuie să respecte regulile riguroase ale “încadrării”: să nu fie deformat, să nu omită sau să adauge alte elemente informaţionale (o fotografie retuşată nu trebuie să fie o fotografie deformată), să limpezească, nu să distorsioneze etc.

Cadrajul presupune: (a)Sublinierea ideii ce se vrea exprimată (b)Situarea imaginii în raport cu mesajul (c)Integrarea imaginii într-un context cu alte imagini

Aspecte tehnice privind imaginile Presa asistată de calculator a soluţionat radical tehnicile de calibrare şi de

plasare în pagină a imaginilor. Scannerul rezolvă şi problemele de înălţime, de lăţime, de selectare a unor

“entităţi” informaţionale din fotografie (decupaj, cadraj, “fereastră” etc.). Poate avea loc şi o “pre-vizionare” a fotografiei, la dimensiunea din pagină. Totuşi, pentru a avea o idee cât mai precisă asupra efectelor reducerii sau măririi fotografiei, a cadrajului – procedeele tehnice clasice pot fi necesare şi utile. Cum se micşorează/măreşte o fotografie?

Întîi, se stabileşte numărul de coloane pe care va fi publicată (în cazul unui ziar tabloid, cu cinci coloane; fiecare coloană este lată de 4,5 cm; iar distanţa între coloane este de ≈ 5 mm)

Micşorarea fotografiei nu trebuie să se facă mecanic. Prioritar este elementul informaţional (ansamblu sau detaliu) pe care dorim să-l propunem cititorului. Micşorarea să nu afecteze valoarea de ştire a fotografiei; şi nici valoarea grafică (“vizuală”).

Dacă fotografia nu este suficient de clară, se recurge la scoatarea “în medalion” a detaliului informaţional pe care vrem să-l relevăm, sau se încadrează detaliul

Mărimea fotografiei nu trebuie să estompeze definiţia imaginii. Şi în acest caz, procedeele de precizare a detaliilor (detaliului) sunt asemănătoare cu acelea privind micşorarea fotografiei.

Prin procedee tehnice asemănătoare se pot realiza “o fereastră” sau “o crestătură”(encoche) în fotografie, pentru un titlu, o explicaţie, un detaliu.

4.Litera de ziar Familia, caracterul, tipul de literă pot constitui mijloace tehnice de creştere a

forţei informaţionale a textelor, titlurilor, logo-urilor. Litera nu trebuie să pună probleme cititorului, prin desenul său sau printr-o

tăietură (floare) care să-i “adauge” detalii supărătoare pentru cititor. Dimpotrivă, o literă bine aleasă şi compatibilă cu textul dă vizibilitate acestuia.

Page 43: Conceperea si elaborarea ziarului

43

În acelaşi timp, litera trebuie pusă într-o relaţie simbolică cu textul. O literă accentuată (bold) ar apărea cel puţin excesivă pentru un text care solicită afectivitatea (scrisoare, laudatio), cum tot astfel litere italice ar părea cu totul improprii pentru un pamflet sau pentru un articol de analiză economică.

În mod obişnuit, în tipărirea ziarelor, a revistelor şi a altor tipuri de publicaţii se utilizează:

– Familii de literă –Caractere de literă –Tipuri de literă –Corpuri de literă

Familiile de literă diferă în funcţie de desenul, dimensiunea şi particularităţile

“formale”. Există două clasificări ale familiilor de litere, general acceptate de specialişti, la ora actuală. Clasificarea Thibaudeau:

- Egipţiene - Antiqua - Didot - Elzevir Clasificarea Thibaudeau şi-a stabilit drept criteriu baza (“piciorul”) literei. De

exemplu, familia “Egipţiene” are forma dreptunghiulară; “Elzevir” are forma triunghiulară; “Didot” are piciorul literei filiform; “Antiqua” nu are caracteristică anume, în comparaţie cu celelalte familii. Clasificarea Vox, realizată în 1962, cuprinde nouă familii de literă, dispuse în ordine istorică, de la litera care reproduce caracteristicele desenului manual, până la care litera care imită scrisul curent, obişnuit (folosită rar). Caracterele de literă. Fiecare “familie” are caractere de literă de mare diversitate. Totuşi, fiecare “caracter” păstrează nota distinctivă a literei ce defineşte “familia”.

Arial asdfg ASDFG Arial Black asdfg ASDFG Arial Narrow asdfg ASDFG AvantGarde Bk BT asdfg ASDFG Book Antiqua asdfg ASDFG Bookman Old Style asdfg ASDFG Calisto MT asdfg ASDFG Century Gotic asdfg ASDFG Courier New asdfg ASDFG Garamond asdfg ASDFG Lucida Console asdfg ASDFG Tahoma asdfg ASDFG Times New Roman asdfg ASDFG Verdana asdfg ASDFG

Tipurile de literă

–de rând – litera utilizată, în mod obişnuit, pentru culegerea textelor; litera “obişnuită”, “normală”, “de bază”, cum este numită în cadrul serviciilor electronice de culegere a textelor;

Page 44: Conceperea si elaborarea ziarului

44

–verzală (majusculă). După pregnanţa literei, există trei tipuri:

–dreaptă (obişnuită, normală) –cursivă (italică) –aldină (bold).

Atât literele “de rând” (obişnuite), cât şi cele verzale (majuscule) pot fi drepte, italice sau bold.

Utilizarea tipurilor de literă trebuie să se facă în funcţie de natura textului. Pentru un text emoţional/afectiv sunt potrivite italicele, pentru unul de mare gravitate poate fi potrivit bold-ul.

Textele de ziar pot avea sublinieri cu altă literă decât cea de bază. Ex. un text cules cu “drepte” (obişnuite) poate avea cuvinte, sintagme, fraze sau paragrafe culese cu bold sau italice. Nu se recomandă sublinierile cu bold (literă obişnuită) în texte culese cu italice; mai potrivite ar fi sublinierile culese cu literă obişnuită (normală). Corpurile de literă indică dimensiunea (mărimea) literei utilizate pentru culegerea textelor, titlurilor, legendelor etc.

Cel mai mic corp de literă utilizat este “corp 6” şi cel mai mare poate ajunge la “corp 72” sau litera de afiş.

Desigur, mărimea literei (“corpul”) nu se alege la întâmplare. Un ziar cules cu “corp 6” şi “corp 7” este greu de citit, greu de acceptat de cititori. Tendinţa generală este de a utiliza corpuri de literă mai mari (10-12), iar textele să fie, în general, rezonabile ca lungime şi coerente (concise şi exacte) stilistic. a A - corp 8 a A - corp 9 a A - corp 10 a A - corp 11 a A - corp 12 a A - corp 14 a A - corp 16

a A - corp 18 a A - corp 20 a A - corp 22 a A - corp 24 a A - corp 26

a A - corp 36

a A- corp 48

Page 45: Conceperea si elaborarea ziarului

45

a A - corp 72 Regula de lucru este: corelarea caracteristicilor literelor cu specificul şi

valoarea mesajului de comunicat. Litera poate da şi reda, printr-o potrivită alegere, tensiunea şi actualitatea evenimentului transpus în textul publicistic.

Pentru “imaginea” de ansamblu a ziarului, se recomandă utilizarea a cel mult două familii de literă (când nu este posibilă o singură familie + caracterele ce o compun), pentru a asigura o notă de distincţie publicaţiei, de profesionalism şi bun gust.

5.Culorile Aportul culorii la succesul unei publicaţii este mereu discutat/disputat, când nu

este de-a dreptul contestat (în special, în cazul cotidianelor de prestigiu şi mare tiraj). Culoarea poate conferi un plus de strălucire publicaţiei, poate “focaliza”, în pagină, un fapt, un eveniment, o imagine sugestivă. Folosirea culorilor a devenit inevitabilă pentru toate tipurile şi formatele de ziare, reviste, alte mijloace mediatice pe suport de hârtie.

Culorile de referinţă sunt cele şapte culori ale curcubeului (plus alb şi negru): roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet.

Clasificarea după importanţă:

–culorile de bază (albastru, verde, roşu) –culori complementare

Clasificare după puterea de impresionare:

–culori calde (roşu, portocaliu, galben) –culori reci (albastru, verde).

Sondaj privind preferinţele femeilor şi ale bărbaţilor pentru culorile din spectru: VIOLET – ALBASTRU –VERDE - GALBEN- PORTOCALIU – ROŞU

Rezultate: Femei: 0% 35% 30% 5% 17% 13% Bărbaţi: 0% 8% 8% 12% 20% 52% Concluzii Femeile preferă albastru şi verde Bărbaţii – portocaliu şi roşu Se poate spune în concluzie că portocaliul şi roşul sunt indispensabile într-o comunicare destinată bărbaţilor; albastru şi verde vor fi indispensabile în mesajele adresate femeilor. Valorile simbolice ale culorilor, raportate la viaţa psihică, socială, spirituală, afectivă:

Page 46: Conceperea si elaborarea ziarului

46

Alb: igienă, justiţie, înţelepciune loialitate Negru: moarte, nihilism, pesimism, tristeţe Roşu: forţă, putere, voinţă, pasiune Portocaliu: apetit, ambiţie, orgoliu, bucurie Galben: sănătate, bogăţie, inteligenţă, infidelitate Verde: odihnă, noroc, energie, speranţă Albastru: calm, arte, virtute, tandreţe Indigo: vindecare, umanitate, hotărâre, ardoare Violet: somn, politeţe, bunătate, gelozie

Efectele fiziologice ale culorilor:

Alb: neant Negru: repaus (odihnă) Roşu: penetrant, calorific, stimulator mental Portocaliu: favorizează digestia, stimulator emotional Galben: stimulator pentru ochi şi nervi Verde: sedativ, hipnotic, odihnitor Albastru: calmant, liniştitor Violet, indigo: calmant

Preluate de comunicarea publicistică (ziare, reviste), culorile trebuie asociate cu textele, titlurile şi imaginile ce urmează să fie puse în pagină.

Culoarea (policromia) a devenit o componentă obligatorie a ziarului. În realizarea materialelor audio-vizuale, ea micşorează timpul percepţiei globale a informaţiilor până la 65%, iar al citirii până la 76% ;

Contrastele (culoare şi lizibilitate) constituie, cum este şi normal, principiul de utilizare a culorii în conceperea, elaborarea şi imprimarea ziarului.

30 de îmbinări validate de practica realizării publicaţiilor color, pe principiul “culoare de fond” şi “culoare de contrast”:

- Fond alb: negru pe alb; roşu/alb; portocaliu/alb; verde/alb; albastru/alb - Fond negru: alb/negru; roşu/negru; portocaliu/negru; galben/negru - Fond roşu: alb/roşu; negru/roşu; galben/roşu; albastru/roşu - Fond portocaliu: negru/portocaliu; alb/portocaliu; roşu/portocaliu; galben/portocaliu; verde/portocaliu; albastru/portocaliu - Fond galben: negru/galben; roşu/galben; verde/galben; albastru/galben - Fond verde: alb/verde; negru/verde; roşu/verde; galben/verde - Fond albastru: alb/albastru; portocaliu/albastru; galben/albastru

Reguli relative la chenarele color aplicate culorii de bază. Exemple:

- pentru culoarea de bază albastru, chenarele vor fi galbene sau portocalii; - pentru roşu - verde şi brun; - pentru portocaliu – albastru şi verde oliv

De la şedinţa de machetă la închiderea ediţiei Succesiunea activităţilor de elaborare a numărului unui cotidian central este, în

linii generale, aceasta: Şedinţa de sumar – la ora 11,00 (dimineaţa). Participă Consiliul director, şeful

de număr (de obicei unul dintre membrii Consiliului director), secretarul general de redacţie şi secretarul general adjunct).

Page 47: Conceperea si elaborarea ziarului

47

Se discută sumarul şi se stabilesc ştirile, relatările, comentariile etc., impuse de evenimentele zilei respective;

Se discută pagina întâi: tema şi autorul articolului de fond, evenimentul din “frontul paginii” şi celelalte; se consultă sumarul evenimentelor la zi (certe - posibile), difuzat de agenţiile d epublicitate, pentru a se asigura “acoperirea” tuturor faptelor, evenimentelor la zi.

Corectura se face “pe print” şi în pagină. Pagina realizată şi “închisă” (“bună de tipar) se transmite digital la tipografiile

din ţară. Procesarea – programul Page Maker 6, iar pentru fotografii – Photoshop 5.

(Cele mai utilizate programe pentru procesare sunt Quark X Press, Page Maker, Macromedia Publisher.)

Închiderea ediţiei. Dacă apar modificări după închiderea ediţiei (evenimente cu totul deosebite), se lucrează doar la prima şi/sau ultima pagină, se reformatează şi se transmite digital la tipografii. BIBLIOGRAFIE Obligatorie Agnes, Yves, 2011 (trad.): Introducere în jurnalism, Iaşi, Polirom. Brielmaier, Peter, Eberhard, Wolf, 1999 (trad.): Ghid de tehnoredactare. Punerea în pagină a ziarelor şi revistelor, Iaşi, Polirom, pp.7-153. Johnson, Paul, 2012 (trad.): Arta de a scrie o cronică săptămânală, în La naiba cu Picasso şi alte eseuri, Bucureşti, Humanitas, pp. 11-27. Lauterer, Jock, 2010 (trad.): Ziarul local. Cum să scrii pentru publicaţia unei comunităţi, Iaşi, Polirom. Preda, Sorin, 2006: Tehnici de redactare în presa scrisă, Iaşi, Polirom. Roşca, Luminiţa, Surugiu, Romina (coord.), 2007: Producţia unei reviste. Strategii editoriale în presa specializată, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Orientativă Betrand, Claude-Jean, (coord.), 2001 (trad.): O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi, Polirom, pp.113-175, 233-256. Cabin, Phillipe, Dortier, Jean-Francois, 2010 (trad.): Comunicarea. Perspective actuale, Iaşi, Polirom. Coman, Mihai (coordonator), 2001, ediţia a-II-a, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. I, II, Iaşi, Polirom. Guery, Peter, Lebedel, Pierre, 1991: Comment créer et animer une publication, Paris, F.P.J.. Keeble, Richard, 2009 (trad.): Presa scrisă. O introducere critică, Iaşi, Polirom. Marinescu, Paul (coord.), 1999: Managementul instituţiilor de presă din România, Iaşi, Polirom, pp.13-94. Mouillaud, Maurice, Tétu, Jean Francois, 2003 (trad.): Presa cotidiană, Bucureşti, Tritonic. O’Sullivan, Tim, Hartley, John, Saunders, Danny, Montgomery, Martin, Fiske, John, 2001 (trad.): Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studii culturale, Iaşi, Polirom. Petrescu, Gheorghe, 2000: Elemente de bază în tehnoredactare, Bucureşti, I.N.I.. Popa, Dumitru Titus, 2000: Deontologia profesiunii de ziarist, Bucureşti, Norma. Preda, Sorin, 2006: Jurnalism cultural şi de opinie, Iaşi, Polirom. Roşca, Luminiţa, 2004: Producţia textului jurnalistic, Iaşi, Polirom.