Principalele convenţii internaţionale pentru conservarea vieţii sălbatice

1. Noţiuni introductive

Etapa formării şi afirmării Dreptului Internaţional al Mediului este plasată în timp, în anii 1960, odată cu declanşarea crizei ecologice şi momentul actual. Caracterul global şi universal al problematicii protecţiei mediului a impus intervenţia organizaţii internaţionale care şi-au inscris preocupări în domeniu şi în cadrul cărora aveau să se adopte numeroase documente în materie.

Anul 1968 constituie din punct de vedere al formării Dreptului Internaţional al Mediului şi cooperării internaţionale în materie, un moment decisiv şi anume : ONU împreună cu Consiliul Europei şi Organizaţia Unităţii Africane au declanşat activităţi sistemaţionale în domeniul mediului.

Astfel, Consiliul Europei a adoptat, la începutul lui 1968, primele două texte în timp proclamate de către o organizaţie internaţională în materie de protecţie a mediului: Declaraţia asupra luptei contra poluării aerului(8 martie 1968, Rezoluţia nr.(68)4 a Comitetului Miniştrilor) şi Carta Europeană a apei (proclamată la 6 mai 1968).

În acelaşi an , organizaţia de la Strasbourg a adoptat şi primul dintre tratatele europene în domeniul mediului, respectiv Acordul European privind limitarea folosirii unor detergenţi în produsele de spălare şi curăţire.1

În ce priveşte OUA2, la 15 septembrie 1968 , şefii de state ai ţărilor membre au semnat Convenţia Africana asupra conservării naturii şi resurselor naturale.3 Documentul se remarcă prin caracterul său global , făcând referire la conservarea şi utilizarea solului, apri, florei şi resurselor faunei, practic la nasamblul factorilor de mediu. Au fost adoptate reglementări precise în ce priveşte conservarea florei şi resurselor faunei, prevăzându-se crearea de rezervaţii, reglementarea vânătorii, capturării şi pescuitului, protecţia particulară a unor specii. Convenţia Africană stabileşte 2 principii de conservare, ce au avut un rol foarte important în dezvoltarea ulterioară a dreptului mediului:

Protecţia atât a indivizilor speciilor ameninţate cât şi a habitatului lor; Proclamarea responsabilităţilor speciale a statului al cărui teritoriu este

singura care adăposteşte o specie rară4

În acelaşi an ,1968, Adunarea Generală a ONU adoptă Rezoluţia nr. 2398, prin care se prevede convocarea unei confruntări mondiale asupra „ mediului uman”.Aceasta a stat la baza pregătirii primei conferinţe mondiale privind mediul şi anume Conferinţa de la Stockholm din iunie 1972.5

1 Semnat la 16 septembrie 19682 Organizaţia Unităţii Africane3 Care a succedat Convenţiei de la Londra din 1933, convenţie ce a fost radical amendată în 20034 Art.VIII alin. 1 Convenţia Africană5 Modul în care a contribuit ONU la dezvoltarea Dreptului Internacional al Mediului este prezentat în “ Les Nations Unies et la protection de l’environnement”, sub direcţia S. Moldean-Dubois şi R. Mehdí, Ed. A. Pedome, Paris, 1999

1

În paralel cu lucrările preparatorii pentru reuniunea convocată de ONU, sub impulsul unor catastrofe ecologice6 sau al consecinţelor tot mai evidente ale continuării procesului de degradare a mediului, statele şi-au amplificat cooperarea multilaterală, în special, în domeniul luptei împotriva poluării mediului marin prin hidrocarburi7 sau în cel al conservării faunei sălbatice8. 9

Principiul conservării

Obiectiv fundamental al problematicii protecţiei mediului, conservarea urmăreşte

să menţină un nivel durabil al resurselor ecologice.Potrivit Strategiei mondiale de conservare a UICN10(1980) conservarea

presupune: Menţionarea proceselor ecologice esenţiale şi sistemelor care reprezintă

suportul vieţii; Prezervarea diversităţii genetice; Realizarea utilizării durabile a speciilor şi ecosistemelor Strategia europeană de conservare adoptată în cadrul Consiliului Europei îşi

propune ca scop să promoveze respectarea naturii pentru ceea ce este şi nu pentru ceea ce aşteptăm de la ea, respectiv satisfacera nevoilor şi aspiraţiilor legitime ale cetăţenilor.

În cadrul politicii de mediu trebuie să se arate o atenţie deosebită strategiilor preventive şi active, în primul rând, şi apoi celor corective şi reactive.

În concluzie, conservarea presupune menţinerea nivelului cantităţii şi calităţii durabile ale resurselor mediului; ea nu vizează în general calitatea mediului ci numai menţinerea condiţiilor minimale necesare pentru existenţa resurselor permanente.

În textele juridice recente , conservarea este completată şi chiar înlocuită cu referirile la conceptul de „dezvoltare durabilă ” înţeles ca asigurare a prductivităţii continue a resurselor naturale exploatabile şi prezervare a speciilor faunei şi florei.11

6 Precum “mareea neagră” cauzată în 1967 de petrolierul “Torrey- Canyon” asupra coastelor franceze, engleze şi belgiene7 Conferinţa de la Bonn, din 9 iunie 1969 , asupra luptei împotriva poluării apelor Mării Nordului prin hi-drocarburi, Convenţia de la Bruxelles, din 29 noiembrie 1962 privind responsabilitatea civilă pentru pagu-bele produse prin poluarea cu hidrocarburi şi Convenţia asupra intervenţiei în marea liberă împotriva navelor ce arborează un pavilion străin, în caz de accident care antrenează ori ar putea antrena o poluare prin hidrocarburi, Acordul de la Copenhaga din 16 septembrie 1971 privind cooperarea între statele scandinave pentru combaterea poluării mării prin hidrocarburi, Convenţia de la Bruxelles din 18 decembrie 1971 privind crearea unui fond de indemnizare pentru pagubele provocate de poluarea prin hidrocarburi.8 Convenţia de la Romsar din 2 februarie 1971 privind conservarea zonelor umede şi Conventía de la Londra din 1 iunie 1972 pentru protecţia focilor din Antarctica..9 Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008, pag.15-1610 Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii.11 Mircea Duţu , Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008, pag. 120.

2

2. Convenţii mondiale vizând conservarea naturii

În această categorie se includ cinci mari tratate internaţionale cu vocaţie mondială, referitoare fie la protecţia naturii(vieţii sălbatice) într-un cadru spaţial, fie la noţiunea de specie ce trebuie conservată.

A.Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice 12.

Promovând ideea că habitatul speciilor ce trebuie conservate trebuie să fie protejat în aceeaşi măsură ca specia însăşi, documentul urmăreşte apărarea acestor zone de dispariţie ca urmare a poluării, drenajelor ori supraexploatării resurselor.

Aceste zone umede sunt defimite ca „întinderi de bălţi, mlaştini, turbării, de ape naturale sau artificiale, permanente ori temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu depăşeşte şase metri” , iar păsările de apă ca „ păsări a căror existenţă depinde ecologic de zonele umede” şi sunt ameninţate cu dispariţia mai ales prin lucrările de drenare şi desecare.

a) Obligaţiile statelor părţi Prin aderarea la convenţie, statele îşi asumă următoarele obligaţii principale: să

desemneze cel puţin o zonă umedă şi să o înscrie pe Lista zonelor umede de importanţă internaţională, descriind-o într-o manieră precisă(art.2), să se informeze de îndată ce este posibil despre modificările caracteristicilor ecologice ale zonelor situate pe teritoriul său şi să acţioneze în consecinţă(art.3), să favorizeze conservarea şi utilizarea raţională a zonelor înscrise pe listă, să creeze rezervaţii naturale în zonele umede(art.4), să se consulte reciproc asupra aplicării documentului, în special, în cazul unei zone umede ori al uni bazin hidrografic împărţit cu alte state(art.5).

b) Procedura de desemnare şi înscriereAlegerea unei zone umede pentru a i se conferi statutul prevăzut de Conferinţa

Ramsar trebuie să se bazeze pe „importanţa lor internaţională din punct de vedere ecologic, botanic, zoologic, limnologic ori hidrologic”, să se acorde prioritate celor care prezintă o asemenea însemnătate pentru păsările sălbatice în toate anotimpurile. Fiecare stat parte este obligat să desemneze cel puţin o zonă umedă în momentul aderării la convenţie, după care poate adăuga alte zone situate pe teritoriul său ori, din raţiuni de interes naţional, le poate retrage din listă13 ori restrânge,dar această pierdere trebuie compensată în aceeaşi regiune sau în altă parte. Pe teritoriul zonelor , statul respectiv trebuie să adopte măsuri legislative, administrative, de protecţie şi gestiune menite să ducă la conservarea habitatelor şi a speciilor ocrotite.

Lista Ramsar cuprinde astăzi peste 1020 de situri, reprezentând o suprafaţă totală de mai bine de 47 de milioane de hectare. Statele care au înscris mai multe asemenea zone sunt: Marea Britanie(cu peste 80 de zone), Australia, Suedia, Germania, Rusia, Italia, Danemarca, Canada şi Spania (cu câte 30-50 de situri fiecare). După criteriul întinderii suprafeţei astfel protejate, în frunte se află Canada (cu 13 milioane de hectare),

12 semnată la Ramsar, în Iran , la 2 februarie 1971, intrată în vigoare la 21 decembrie 1975, la care România a aderat prin Legea nr. 5/199113 Ţinută de UICN

3

urmată de Australia (4,7), Brazilia (4,5), Peru (2,4). România a înscris pe listă Delta Dunării (1991) şi Insula Mică a Brăilei (1999).

Sub aspect instituţional, deciziile sunt adoptate de o conferinţă a părţilor, reunită o dată la trei ani , care adoptă programul şi bugetul; aplicarea acestora revine unui comitet permanent, compus din şapte membri, reprezentând şapte regiuni geografice, iar problemele curente tehnice sunt soluţionate de secretariat.

B. Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi

natural 14- Această convenţie reprezintă unul dintre instrumentele juridice internaţionale cele mai complexe privind conservarea naturii şi pentru prima dată operează în termeni juridici, reconcilierea dintre cele două componente majore ale mediului : patrimoniul natural şi cel cultural. Plecând de la ideea că „ unele bunuri ale patrimoniului cultural şi natural prezintă o importanţă excepţională, care necesită prezervarea lor ca parte a patrimoniului mondial al întregii umanităţi”, documentul stabileşte că „ incumbă întregii colectivităţi internaţionale sarcina de a participa la protejarea patrimoniului cultural şi natural de o valoare universală excepţională, prin acordarea unei asistenţe colective care , fără a se substitui acţiunii statului interesat, o va completa în mod eficace”.

Se creează astfel o noţiune specială, de bun aparţinând patrimoniului natural sau cultural mondial, cu o valoare excepţională pentru întreaga omenire, supus unui regim juridic particular de ocrotire (de drept intern şi internaţional) , în scopul conservării şi transmiterii sale către generaţiile viitoare. Statul pe teritoriul căruia se află are statutul de stat depozitar, protejarea obiectivului fiind deopotrivă o responsabilitate naţională şi una mondială, pe calea cooperării internaţionale.

În categoria patrimoniu natural intră : Monumentele naturale constituite de formaţiuni fizice şi biologice sau de

grupări a căror formaţiune prezintă o valoare universală excepţională din punct de vedere estetic ori ştiinţific;

Formaţiunile geologice şi fiziografice precum şi zonele strict delimitate ce constituie habitatul speciilor animale şi vegetale ameninţate ;

Siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate, ce au o valoare universală excepţională din punct de vedere ştiinţific, al conservării sau al frumuseţii naturale.

a) Obligaţiile statelor părţiPrima şi cea mai importantă dintre aceste obligaţii vizează asigurarea

identificării, protecţia, conservarea, punerea în valoare şi transmiterea către generaţiile viitoare a acestor bunuri ; de aceea trebuie să se aloce maximum de resurse disponibile, eventual şi prin intermediul asistenţei şi cooperării internaţionale(art.4).

Fiecare stat parte trebuie să adopte o strategie generală în privinţa acestor obiective naturale, să creeze servicii de protecţie şi punere în valoare a acestora, să dezvolte cercetarea aferentă, să ia măsuri adecvate de conservare. În al treilea rând se angajează să ofere concursul statelor care le solicită, precum şi să nu ia în mod direct nici o măsură susceptibilă de a vătăma direct ori indirect patrimoniul situat pe teritoriul altor state.

14 Semnată la Paris, la 23 noiembrie 1972, intrată în vigoare la 17 decembrie 1975 şi acceptată de România prin Decretul CPUN nr. 187/1990, ratificată în prezent de 137 de state.

4

În final, statele semnatare participă la un sistem de cooperare şi de asistenţă internaţională vizând să secondeze statele părţi în eforturile pe care le depun pentru identificarea şi păstrarea patrimoniului, inclusiv pe calea contribuţiilor la Fondul patrimoniului mondial.

b) Listele patrimoniului mondial şi mecanismul de înscriereComitetul Interguvernamental al Patrimoniului Mondial, format din 21 de

reprezentanţi ai statelor părţi, aleşi pentru şase ani 15 de Adunarea Generală a statelor părţi 16 gestionează procesul de înscriere şi întocmire a două liste.

Prima, „Lista patrimoniului mondial”, cuprinde bunurile desemnate în acest sens conform unei proceduri speciale, fiind adusă la zi şi publicată la fiecare doi ani. Îniţiativa aparţine fiecărui stat parte, organizaţiile neguvernamentale şi UNESCO putând avea un rol stimulator în acest sens.

Cea de-a doua este „Lista patrimoniului mondial în pericol”, stabilită, actualizată şi difuzată de comitet de fiecare dată când circumstanţele o cer. Pentru a figura în acest document , bunul trebuie să fie deja înscris pe lista patrimoniului mondial şi să fie „ameninţat de pericole grave şi precise”, precum ameninţarea cu dispariţia, degradarea accentuată, conflicte armate, catastrofe naturale, abandonul din diferite raţiuni etc.

b) Asistenţa internaţionalăComitetul primeşte dosarul şi, după o analiză atentă ,decide în privinţa cererilor

de asistenţă internaţională formulate de statele părţi pentru bunurile figurând pe cele două liste; asistenţa poate viza şi identificarea acestor obiective. Convenţia a creat un Fond al patrimoniului mondial alimentat prin contribuţii obligatorii 17 şi prin contribuţii voluntare, precum donaţiile.

Peste 730 de situri din 173 de ţări sunt înscrise pe Lista patrimoniului mondial, majoritatea fiind bunuri culturale, dar şi multe zone protejate datorită valorii lor naturale ori/şi situri cu caracter mixt, cultural şi natural 18.

În intervalul de 30 de ani de la lansare (1972-2002), conceptul de patrimoniu a evoluat; limitat iniţial la monumente şi capodopere de arhitectură proprietate de stat şi la rezervaţii naturale virgine, el se întinde astfel de la centrele urbane istorice până la patrimoniul industrial, trecând prin peisaje culturale şi vaste rezervaţii ale biodiversităţii.

C. Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună

şi floră pe cale de dispariţie 19- Exploatarea comercială a unor elemente de faună şi floră ( fildeşii elefanţilor, coarnele rinocerilor, blana felinelor, anumite esenţe de lemn etc) constituie unul dintre factorii celor mai distructivi ai naturii. În acest sens, cooperarea internaţională devine esenţială pentru protecţia anumitor specii superexploatate datorită interesului lor lucrativ,fapt pentru care a fost adoptată CITES. Protecţia juridică oferită de aceasta nu este absolută, ci variază în funcţie de situaţia speciei vizate; documentul

15 Are loc o reînnoire a unei treimi o dată la trei ani.16 Adunare ce are loc o dată la 2 ani în timpul Conferinţei Generale a UNESCO, după criteriul asigurării unei „ reprezentări echitabile a diferitelor regiuni şi culturi ale lumii”.17 Contribuţii care nu pot depăşi 1% din contribuţia statelor membre ale UNESCO la bugetul acestei organizaţii.18 Sanctuarul istoric de la Machu Picchu, Muntele Athos19 CITES , semnată la Washington, la 3 martie 1973, intrată în vigoare la 1 iulie 1975 şi la care România a aderat prin Legea nr.69/1994.

5

distinge trei situaţii,cărora le corespund trei liste de animale şi de vegetale, cuprinse în anexele acestuia.20

a)Regimul comerţului cu specime de specii înscrise în anexa IAceastă listă cuprinde „ toate speciile ameninţate de dispariţie sau care ar putea fi

afectate de comerţ. Comerţul cu acest tip de specimene este supus unor reglementări foarte stricte. Din această categorie se pot aminti : tigrul, ghepardul, balena, cocoşul pelerin şi numeroase specii de plante.

În cazul în care se doreşte exportul unui astfel de specimen sunt necesare eliberarea următoarelor : un permis de export , un permis de import, un organ de gestiune al statului de export 21, o autoritate ştiinţifică a statului de import22 şi , în final, dovada din partea organului de gestiune al statului de import că specimenul nu va fi utilizat în scopuri comerciale.

b)Regimul comerţului cu specimene de specii înscrise în anexa II Din această categorie fac parte „toate speciile care, chiar dacă nu sunt încă

ameninţate de dispariţie, ar putea deveni în cazul în care comerţul cu specimene ale acestor specii nu ar fi supus unei reglementări stricte, având drept scop evitarea unei exploatări incompatibile cu supravieţuirea lor”23 .

Exportul unui specimen al unei specii înscrise în această anexă necesită eliberarea şi prezentarea prealabilă a unui permis de export. Acest document trebuie să îndeplinească trei condiţii: avizul unei autorităţi ştiinţifice a statului exportator conform căruia exportul nu prejudiciază supravieţuirea speciei, dovada din partea unui organ de gestiune că specimenul nu a fost obţinut prin nerespectarea reglementărilor legale în vigoare şi dovada din partea unui organ de gestiune că orice specimen viu va fi prins într-o stare şi transportat într-un fel care să evite riscurile de rănire, de boală şi de tratament sever.

c)Regimul comerţului cu specimene de specii înscrise în anexa IIIDin această categorie fac parte „ toate speciile pe care o parte le declară supuse,în

limitele competenţei sale, unei reglementări având ca scop împiedicarea sau restrângerea exploatării lor şi necesitând cooperarea celorlalte părţi pentru controlul comerţului”.24

d)Obligaţiile statelor părţiFiecare stat trebuie să desemneze unul sau mai multe organe de gestiune şi unul

ori mai multe autorităţi ştiinţifice ; apoi trebuie să adopte măsurile interne necesare 25 şi în final trebuie să ţină un registru special cu operaţiunile aferente convenţiei şi să elaboreze rapoarte periodice privind modul de aplicare.

e)Structuri instituţionale Rolul principal în aplicarea şi modificarea convenţiei îi revine conferinţei statelor

părţi. În acest sens s-au instituit o serie de comitete cum ar fi : Comitetul permanent al

20 În înţelesul convenţiei, specimen este „orice animal sau plantă, vii sau moarte” iar comerţ semnifică exportul, reexportul şi importul.21 Care să ateste că specimenul respectiv nu a fost obţinut prin încălcarea legislaţiei.22 Ca probă că , în cazul unui specimen viu, destinatarul posedă instalaţiile adecvate pentru a-l conserva şi a-l trata cu grijă. 23 Art.2 alin. 2 - CITES24 Art.2 alin. 3 -CITES25 De tipul : reglementarea activităţilor aferente, instituirea de sancţiuni penale pentru comercializarea şi/sau deţinerea fără drept de specimene prohibite, confiscarea bunurilor ori retrimiterea acestora statului de provenienţă

6

Conferinţei, Comitetul pentru animale, Comitetul pentru plante, Comitetul nomenclaturii.26

Este important de menţionat faptul că în prezent CITES vizează conservarea a 33600 specii ameninţate iar activitatea sa se finalizează prin efecte globale pozitive.

D. Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice27 - O specie migratoare semnifică „ ansamblul populaţiei sau orice parte separată geografic a populaţiei oricărei specii de animale sălbatice, o parte semnificativă ai cărei indivizi traversează ciclic şi previzibil una sau mai multe graniţe de sub jurisdicţii naţionale”. O specie se consideră că este ameninţată atunci când se află în pericol de dispariţie în toată aria sa de migrare sau într-o parte importantă a acesteia.

a) Obiectivul convenţiei este reprezentat de conservarea speciilor migratoare, în special prin adoptarea măsurilor necesare de protejare a speciilor aflate într-o stare defavorabilă şi a habitatelor acestora. În acest scop se operează pe trei direcţii complementare:

Asocierea eforturilor pentru efectuarea de lucrări de cercetare; Acordarea unei atenţii imediate speciilor migratoare ameninţate

prevăzute în anexa I; Încheierea de acorduri asupra speciilor migratoare figurând în anexa II 28.

În acest sens au fost adoptate , de pildă unele acorduri privind conservarea unor specii determinate, precum : Acordul privind conservarea focilor din Marea Wadden (Bonn , 16 octombrie 1990), Acordul privind conservarea liliecilor din Europa, adoptat la Londra, la 4 decembrie 1991, Acordul asupra conservării micilor cetacee din Marea Baltică şi Marea Nordului (New York, 17 martie 1992), Acordul privind conservarea cetaceelor din Marea Neagră, Marea Mediterană şi din zona contiguă a Atlanticului, adoptat la Monaco , la 24 noiembrie 1996, Acordul privind conservarea păsărilor de apă migratoare africano- euroasiatice, adoptat la Haga, la 16 iunie 1995 etc29.

b) Tehnica listelor – se recurge la aceste liste doar pentru diferenţierea şi particularizarea regimului de protecţie şi conservare. Astfel în anexa I sunt prevăzute speciile migratoare ameninţate care trebuie să beneficieze de o protecţie imediată. Statele părţi care sunt aferente zonei lor de repartiţie sunt obligate să adopte măsuri precum : conservarea,şi atunci când e posibil restaurarea habitatelor, prevenirea,eliminarea, minimizarea activităţilor şi obstacolelor ce constituie o piedică reală la migraţiune. O specie migratoare poate fi suprimată de pe această anexă doar atunci când se constată că nu mai este ameninţată. Anexa II cuprinde speciile migratoare care trebuie să facă obiectul unor acorduri, la cererea unui stat interesat, atunci când se află într-o stare

26 În prezent , CITES dispune de un fond de afectaţie specială . Prin Amendamentul adoptat la cea de-a patra Conferinţă a părţilor la Gaborone , la 30 aprilie 1983 (acceptat de România prin Legea nr. 105/2007), Convenţia a fost deschisă spre semnare şi organizaţiilor de integrare economică regională. Ultima conferinţă ( Haga, 3-15 iunie 2007) a decis suspendarea comerţului internaţional cu fildeş pentru o perioadă de 9 ani – Mircea Duţu, Tratat de Dreptul mediului , Ed.C.H.Beck, Buc. 2007, pag.582-58327CSM , semnată la Bonn, la 23 iunie 1979, intrată în vigoare la 1 noiembrie 1983 şi la care România a aderat prin Legea nr. 13/1998 28 Aflate într-o stare de conservare defavorabilă şi cele care ar beneficia , într-o manieră semnificativă, de cooperarea internaţională.29 Mircea Duţu , Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H.Beck,Buc. 2007,pag.584.

7

defavorabilă. Obiectul fiecărui acord este acela de a asigura restabilirea ori menţinerea speciei migratoare respective într-o stare de conservare favorabilă.

c) Acordul privind conservarea păsărilor de apă migratoare africano-euraiatice semnat la 16 iunie 1995, şi ratificat de România prin Legea nr.89/2000 îşi propune ca obiectiv să contribuie semnificativ la conservarea păsărilor de apă migratoare şi a habitatelor lor în cea mai eficientă manieră, acordând o atenţie deosebită speciilor periclitate.

Se are în vedere în principal : oferirea aceleiaşi protecţii stricte pentru speciile de păsări migratoare periclitate în aria acordului, asigurarea că orice utilizare a păsărilor se bazează pe o evaluare constantă a cunoştinţelor disponibile despre ecologia lor şi este viabilă pentru specii, precum şi pentru sistemele ecologice care le susţin, identificarea de situri şi habitate, încurajarea protecţiei, reabilităţii şi refacerii acestor situri.

E. Convenţia privind biodiversitatea 30- Tendinţa de globalizare a conservării vieţii sălbatice implică din ce în ce mai mult şi conservarea patrimoniului genetic al planetei. Conform estimărilor, patrimoniul genetic cuprinde între 5 şi 10 milioane de specii, de la protozoare până la oameni. Dispariţia speciilor este direct legată de o serie de fenomene,precum : industrializarea, urbanizarea,deşertizarea, desecările zonelor umede, explozia demografică, agricultura intensivă. Din acest punct de vedere, regimul juridic de protecţie şi conservare a patrimoniului genetic s-a construit pe fundalul unui conflict între ţările pe teritoriul cărora se află în mod natural resursa genetică, în majoritate state în curs de dezvoltare, şi cele care pot şi o cercetează în mod aplicativ(state dezvoltate).

Protecţia biodiversităţii a făcut obiectul preocupărilor de reglementare începând cu anii 1980. Carta mondială a naturii 31 proclamă în preambulul ei că „orice formă de viaţă este unică şi merită să fie respectată, oricare ar fi utilitatea ei pentru om” şi stabileşte principiul „ viabilităţii genetice a Pământului”. Mai târziu , problema a fost reluată în contextul dezbaterilor Conferinţei de la Rio , iunie 1992, şi rezolvată într-o oarecare măsură şi într-o anumită manieră prin Convenţia prinvind biodiversitatea.

Concepţia sa se înscrie pe linia conservaţionistă, dar nu integral, în preambul statele părţi recunoscând „valoarea intrinsecă a diversităţii biologice”.Scopul documentului este acela de a prezerva „sistemele care întreţin biosfera” dar biodiversitatea este definită ca o „preocupare comună a umanităţii”32. Preambulul amplu al Convenţiei recunoaşte „ valoarea intrisecă a diversităţii biologice” pe plan ecologic, genetic, social, economic,ştiinţific, educativ, cultural,recreativ şi estetic, precum şi importanţa ei în evoluţia şi conservarea sistemelor care întreţin biosfera.

Cu toate acestea, diversitatea biologică nu este consacrată patrimoniului comun al umanităţii ci numai preocupării comune a umanităţii, termen care permite eludarea problemei statutului ei juridic. Cu privire la ameninţarea sărăciei serioase sau a pierderii diversităţii biologice, preambulul se referă la principiul precauţiei33. El aprobă,de

30 Semnată la Rio de Janeiro, la 5 iunie 1992,a intrat în vigoare la 29 decembrie 1993 iar România a ratificată prin Legea nr. 58/1994 ; a fost ratificată de 182 de părţi, printre care Uniunea Europeană şi cele 27 state membre – Mircea Duţu , Tratat de dreptul mediului, Ed .C.H.Beck, Buc.2007 pag. 58531 28 octombrie 198232 În paralel se utilizează şi definiţia ecologică a biodiversităţii „ variabilitatea organismelor vii de orice origine,inclusiv,ecosistemele terestre,marine şi alte ecosisteme acvatice şi complexe ecologice din care fac parte”

8

asemenea , hotărârea părţilor de a conserva şi utiliza în mod durabil diversitatea biologică în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare în mod realist.

Convenţia enunţă trei obiective:„conservarea diversităţii biologice, utilizarea durabilă a elementelor sale şi împărţirea dreaptă şi echitabilă a avantajelor care decurg din exploatarea resurselor genetice”.Convenţia cere statelor să stabilească un sistem de zone protejate care să rămână sub controlul naţional pentru promovarea conservării in situ şi adoptarea unor măsuri complementare de conservare ex situ . Pentru a pune în practică utilizarea durabilă a diversităţii biologice, Convenţia se sprijină pe dispoziţiile ce au legătură cu folosirea resurselor biologice conform practicilor culturale tradiţionale, cu cooperarea între sectorul public şi privat, cu adoptarea procedurilor de evaluare a impactului, cu schimburile de informaţii între state şi cu stabilirea planurilor de urgenţă.

Misiunea Convenţiei a reprezentat-o promovarea prin următoarele metode: Cooperarea internaţională Conservarea diversităţii biologice Utilizarea durabilă a elementelor precum şi împărţirea justă şi echitabilă

a avantajelor ce decurg din exploatarea resurselor genetice Fiecare stat membru la această convenţie este obligat să coopereze pentru conservarea şi utilizarea durabilă a biodiversităţii, pentru identificarea şi supravegherea acesteia34, să elaboreze strategii, planuri ori programe naţionale de conservare şi utilizarea durabilă a resurselor biologice în politicile şi legislaţiile naţionale, să pregătească studii de impact etc.

Utilizarea echitabilă a resurselor genetice presupune : Accesul la acestea şi la tehnologii35

Principiul compensaţiei echitabile prin împărţirea justă şi echitabilă a rezultatelor cercetării şi aplicării acestora

Biosecuritatea 36

Dispoziţii financiareRolul principal revine conferinţei părţilor care adoptă măsuri pentru aplicarea

convenţiei precum Protocolul privind prevenirea riscurilor biotehnologiilor37, urmată de secretariat, cu sediul la Montreal şi un organ subsidiar însărcinat cu furnizarea de avize ştiinţifice şi tehnice. Desfăşurată în aprilie 2002 la Haga , cea de-a VI-a reuniune a conferinţei părţilor a dezbătut probleme precum : salvarea biodiversităţii forestiere şi aplicarea unui program vizând oprirea dispariţiei pădurilor primare, elaborarea liniilor directoare privind accesul la resursele genetice şi împărţirea avantajelor, întocmirea unui plan strategic pentru viitor în privinţa măsurilor concrete de conservare.

33 Principiu după care absenţa certitudinilor ştiinţifice totale nu trebuie să fie invocate drept cauză pentru a amâna măsurile care ar permite evitarea pericolului sau atenuarea efectelor sale.34 prin inventarierea elementelor sale constitutive, a celor aflate în pericol, a categoriilor de activităţi care au ori riscă să aibă o influenţă defavorabilă asupra conservării35 Accesul este acordat de statul furnizor dar este generat de un acord reciproc cu statul utilizator,ceea ce presupune acces şi transfer de tehnologie, schimb de informaţii, cooperare tehnică, gestionarea biotehnologiei şi repartizarea avantajelor sale36 Adoptarea măsurilor necesare asigurării deplinei securităţi în privinţa transferului şi utilizării organismelor vii modificate, rezultate prin biotehnologie37 Cartagena 29 ianuarie 2000

9

Următoarea reuniune a Conferinţei părţilor ce a avut loc în Kuala Lumpur, februarie 2004 a hotărât adoptarea primelor măsuri necesare constituirii unei reţele mondiale a zonelor şi a habitatelor protejate.

Dincolo de limitele sale de concepţie Convenţia asupra biodiversităţii a avut un rol important în accelerarea procesului de organizare a protecţiei naturii la nivel internaţional.

Astfel o conferinţă internaţională,intitulată „ conservarea patrimoniului natural al Europei. Către o reţea ecologică europeană”38 a solicitat Consiliului Europei ca în cooperare cu secretariatul Convenţiei de la Berna, Comisia Europeană şi UICN, să organizeze un mecanism de coordonare pentru a dezvolta o strategie europeană a biodiversităţii şi a peisajului şi o reţea ecologică europeană. În acelaşi sens au acţionat şi miniştrii mediului din statele CEE, când au adoptat în cadrul Conferinţei de la Sofia din 25 octombrie 1995 „Strategia paneuropeană pentru prezervarea diversităţii biologice şi peisajistice”, sintetizând importante reflecţii internaţionale în materie de conservarea mediului.39

Protocolul privind biosecuritatea, adoptat la 29 ianuarie 2000, la Montreal, Canada40 , constituie un ansamblu de reguli care guvernează controlul mişcărilor transfrontaliere de organisme vii modificate la nivel mondial. Acest document susţine ideea că biodiversitatea poate contribui la conservarea şi utilizarea durabilă a biodiversităţii, dacă este însoţită de măsuri de securitate adecvate pentru mediu şi sănătatea umană. Scopul constă în furnizarea unui cadru (întemeiat pe principiul precauţiei) care să favorizeze accentuarea securităţii în ceea ce priveşte transferul, manipularea şi utilizarea organismelor vii modificate rezultate din biotehnologia modernă.

F. Convenţia asupra Dreptului Mării 41 - stabileşte, printre altele, competenţa generală a statului de coastă de a asigura conservarea resurselor biologice în zonele asupra cărora exercită drepturi suverane42.

O inovaţie importantă o constituie dizpoziţia conform căreia statul de coastă trebuie să ia în considerare efectele măsurilor de conservare asupra speciilor care sunt asociate speciilor exploatate ori care depind de acestea.

Protecţia ecosistemelor presupune să se menţină ori să se restabilească stocurile acestor specii asociate ori dependente la un nivel la care reproducţia lor nu riscă să fie serios compromisă .

38 S-a ţinut la Maastricht, în noiembrie 199339 Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2007, pag.589-59040 Intrat în vigoare la 11 septembrie 2003 şi ratificat de România prin Legea nr.59/200341 S-a semnat la Montego Bay la 10 decembrie 1982 şi a intrat în vigoare în 1994 iar România a ratificat-o prin Legea nr.110/199642 Precum atribuţia ca în zona sa economică să stabilească reguli generale privind pescuitul.

10

3. Cooperarea regională pentru conservarea naturii

Abordarea regionară a problemelor conservării naturii s-a dovedit cea mai adecvată, generând un lanţ de convenţii ce acoperă o bună parte a planetei, din punct de vedere geografic. Ele au avut un rol ,iniţial, pilot, consacrând principii şi utilizând tehnici de conservare care au fost ,ulterior, preluate şi extinse la nivel general şi mondial.

3.1.Cooperarea europeană în domeniul conservării naturii

La nivelul Europei, au fost adoptate mai multe convenţii în domeniu,unele referindu-se la conservarea naturii la nivelul întregului continent iar altele vizând zone semnificative ale acestuia.

A. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa(semnată la 19 septembrie 1979 la Berna, intrată în vigoare la 1 iunie 1982 şi la care România a aderat prin legea nr.13/1993) este deschisă semnării şi pentru ţările neeuropene43. Principalul merit al acestei convenţii este acela de a promova o abordare integrată modernă a conservării naturii Europei. Statele părţi recunosc că flora şi fauna sălbatică constituie un patrimoniu natural de o valoare estetică, ştiinţifică, culturală, recreativă, economică şi intrinsecă, care trebuie conservat şi transmis generaţiilor viitoare.

Obiectivul proclamat este acela de a asigura conservarea florei şi faunei sălbatice şi a habitatelor lor naturale.

Sub raportul conţinutului, documentul priveşte: protecţia habitatelor, conservarea speciilor şi dispoziţii speciale privind speciile migratoare. Astfel, fiecare parte este obligată să ia măsuri legislative adecvate şi necesare pentru a proteja habitatul speciilor sălbatice de floră şi faună. În raport sunt prevăzute anumite măsuri de conservare:

o Recoltarea, culegerea, tăierea ori dezrădăcinarea intenţionată este interzisă pentru speciile strict protejate;

o Capturarea intenţionată, detenţia, uciderea cu intenţie, deteriorarea ori distrugerea intenţionată a siturilor de reproducere ori a ariilor de repaus, perturbarea intenţionată în timpul reproducerii, hibernării,distrugerea ori recoltarea intenţionată de ouă, detenţia,comerţul intern cu aceste animale vii ori moarte sunt interzise. Într-o altă perspectivă, statele părţi se angajează să încurajeze reintroducerea speciilor indigene de faună şi floră sălbatice atunci când această măsură ar contribui la conservarea unei specii ameninţate cu dispariţia şi să controleze strict introducerea de specii neindigene.

43 Având în vedere că multe specii au o arie de răspândire care se întinde dincolo de limitele geografice ale continentului

11

B. Alte convenţii europene, cu caracter zonal –sunt mai specializate decât cea de la Berna, şi se caracterizează printr-o adecvare şi mai accentuată la exigenţele ecologice ale spaţiului natural supus protejării.

1) Convenţia privind conservarea naturii şi protecţia peisajelor Beneluxului 44- conform acestui act statele părţi elaborează o concepţie comună de protecţie a zonelor naturale şi a peisajelor transfrontaliere, implementează programe de conservare şi se consultă asupra gestionării proiectelor ce au în vedere zonele transfrontaliere.

2) Convenţia pentru protecţia Alpilor 45- are ca obiectiv protecţia globală a naturii zonei, menţinerea omului în acest mediu şi gestionarea durabilă a resurselor.

Ţările alpine se angajează să promoveze şi să respecte principiile prevenirii, cooperării şi „poluatorul plăteşte” şi să acţioneze în comun pentru salvarea culturilor locale, amenajarea regională, protecţia solului şi apelor, agrigulturii şi pădurilor, calităţii aerului.

Convenţia cadru impune statelor părţi cinci acţiuni principale şi anume: Restaurarea naturii într-o manieră care să garanteze durabil funcţionarea

ecosistemelor; Restaurarea ori prezervarea peisajelor; Gestionarea pădurilor conform unui regim special comun; Menţinerea transporturilor,turismului şi exploatării energiei numai în

măsura în care aceste activităţi sunt suportate de către om,faună, floră şi habitatele lor; Stabilirea unui sistem de colectare,reciclare şi tratare a deşeurilor adaptat

la circumstanţele terenului.Cu ocazia Reuniunii statelor de la Chambery din 20 decembrie 1994 au fost

adoptate trei protocoale: asupra amenajării şi dezvoltării durabile, privind promovarea agriculturii montane şi vizând potecţia naturii şi întreţinerea peisajelor. De asemenea la 16 octombrie 1998 s-au semnat alte trei protocoale complementare privind protecţia solului, domeniul energiei şi cel al turismului.

3) Convenţia privind protecţia şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor (Convenţia Carpatică) - semnată la 22 mai 2003 la Kiev , convenţia are ca obiectiv promovarea unei strategii cuprinzătoare şi de cooperare pentru protecţia şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor, urmărindu-se îmbunătăţirea calităţii vieţii, stabilizarea economiilor locale şi comunităţior precum şi conservarea valorilor naturale şi a moştenirii culturale .

Principiile acestei cooperări sunt: precauţia şi prevenirea, poluatorul plăteşte, participarea publicului şi implicarea particularilor, planificarea şi managementul integrat ale terenurilor şi resurselor de apă, abordarea programatică şi abordarea sistematică.

Convenţia stipulează angajamente ale părţilor privind: abordarea integrată a resurselor solului, conservarea şi utilizarea diversităţii biologice, planificarea teritoriului, managementul integrat şi durabil al apei, silviculturei şi agriculturei durabile, turismului şi transporturilor durabile, moştenirea culturală, evaluarea mediului, informarea publică şi monitonizarea siturilor de urgenţă .

4 )Acordul privind conservarea liliecilor din Europa – deschis spre semnare la 4 decembrie 1991 la Londra iar România a aderat prin Legea nr 90/2000, a fost conceput

44 Semnată la Bruxelles, la 8 iunie 1982,de către Belgia, Luxemburg şi Olanda, a intrat în vigoare în 1 octombrie 198345 Semnată la Salzburg pe 7 noiembrie 1991 de către 7 state alpine şi CEE şi intrată în vigoare la 6 martie 1995

12

ca un document de aplicare a Convenţiei privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice(Bonn, 1979) şi are ca obiectiv adoptarea de măsuri de conservare a liliecilor. Ca obligaţii fundamentale ale statelor părţi sunt stipulate: interzicerea capturării, deţinerii ori uciderii deliberate a liliecilor, cu excepţia cazurilor permise de autoritatea competentă, identificarea acelor situri din interiorul ariei sale de jurisdicţie care sunt importante pentru starea de conservare, promovarea conştientizării publicului asupra importanţei conservării liliecilor, stabilirea unui organism responsabil cu acordarea de consultanţă în materie.

5) Convenţia europeană a peisajului – elaborată şi elaborată la 28 mai 1998 de Congresul Puterilor Locale şi Regionale ale Europei, convenţia prezintă multe aspecte inovatoare. Peisajul este definit ca o „ porţiune determinată a teritoriului, aşa precum este ea prevăzută pentru fiinţele umane al cărui aspect rezultă din acţiunea factorilor naturali şi umani şi interrelaţiile acestora”.

Obiectul său este acela de a asigura protecţia, gestionarea şi amenajarea peisajului Europei prin adoptarea de pricipii generale, aplicarea de măsuri de intervenţie şi organizarea unei cooperări internaţionale.

6) Protocolul privind ariile special protejate ale Mediteranei - unul dintre rezultatele Convenţiei-cadru privind protecţia Mării Mediterane împotriva poluării 46 a fost Protocolul privind ariile special protejate, semnat la Geneva , la 3 aprilie 1982, având ca scop „ instaurarea în plus faţă de lupta împotriva poluării a unei protejări a mediului marin”. Acest protocol urmăreşte menţinerea ori restaurarea populaţiei animale sau vegetale la un nivel de recrutare satisfăcător în zonele de interes stiinţific, istoric şi cultural.

3.2. Convenţia pentru protecţia florei şi faunei şi a frumuseţilor panoramice ale Americii

Convenţia adoptată la Washington la 12 octombrie 1940 a avut un caracter

novator pentru epoca în care a fost adoptată , obiectivul documentului constituindu-l „ protejarea contra dispariţiei a tuturor speciilor şi tipurilor de faună şi floră ale continentului american ori orice altă regiune reprezentând caracteristici geologice neobişnuite ori de o valoare estetică, istorică ori ştiinţifică”. În acest sens, statele părţi folosesc tehnica stabilirii zonelor protejate : parcuri naţionale47 , rezervaţii naţionale48, monumentele naturale49 şi rezervaţii de regiuni virgine care sunt menţinute neatinse.

Pentru realizarea acestui obiectiv se stipulează o cooperare internaţională mai ales în domeniul cercetării şi un control exercitat asupra comerţului cu faună şi floră protejată prin intermediul unui sistem de eliberare de certificate care să autorizeze importul, exportul şi transportul.

Totuşi , convenţia este conservatoare principiilor cărora a fost adoptată, în sensul că promovează o viziune exclusiv autropică ”adică se protejează doar ce este util şi frumos” fără a se ţine cont şi de conservarea unui ecosistem pentru interesul său ecologic.

46 Semnată la 16 februarie 1976 la Barcelona a intrat în vigoare la 12 februarie 197847 Care oferă publicului posibilităţi recreative şi educative şi se află sub supraveghere naţională48 Aflate tot sub egida statului, dar flora şi fauna se bucură de cea mai bună protecţie posibilă49 Regiuni ori specii vii care au o protecţie absolută

13

3.3. Cooperarea africană pentru conservarea naturii

Convenţia africană asupra conservării naturii şi resurselor naturale adoptată la Alger la 15 septembrie 1968 şi intrată în vigoare la 16 iunie 1969, reprezintă unul dintre primele documente internaţionale ce promovează o concepţie globală de protecţie a naturii, valorificând, în acelaşi timp, o semnificativă tradiţie regională în materie, începută în 1990 cu Convenţia de la Londra pentru prezervarea animalelor sălbatice, păsărilor şi peştilor din Africa.

În scopul asigurării conservării s-au prevăzut următoarele metode: Crearea de specii protejate sub patru forme : rezervaţii naturale integrale,

parcuri naţionale, rezervaţii ale faunei şi rezervaţii parţiale ori sanctuare, Protejarea florei şi faunei în afara zonelor protejate prin adoptarea de

planuri ştiinţifice de conservare, Măsuri restrictive şi de control al traficului de specimene şi de trofee.

Convenţia africană privind conservarea naturii şi a resurselor naturale adoptată la 11 iulie 2003 la Maputo, Mozambic are ca obiective: ameliorarea protecţiei mediului, promovarea conservării şi utilizării durabile a resurselor naturale şi armonizarea şi coordonarea politicilor în mediu, în vederea aplicării de politici şi programe de dezvoltare care să fie rezonabile ecologic, sănătoase economic şi acceptabile social. În acest sens sunt stipulate principiile : dreptul tuturor popoarelor la un mediu satisfăcător care să le favorizeze dezvoltarea, îndatorirea, individuală şi colectivă.

Convenţia pune accentul pe cooperarea sectorială, prevăzând obligaţii şi măsuri privind terenurile şi solul,apele, covorul vegetal, speciile şi diversitatea genetică, speciile protejate, comerţul de specimene şi produse din acestea, arii de conservare, procese şi activităţi care au o incidenţă asupra mediului şi resurselor naturale.

14

4. Protecţia şi conservarea naturii în dreptul comunitar

Diversiatea biologică europeană este deosebit de importantă, teritoriul statelor membre adăposteşte circa o mie de specii de vertebrate, aproximativ 10000 de specii vegetale şi cel puţin 100000 de nevertebrate, fără a număra speciile marine. După 1990, suprafeţele artificiale au sporit cu 5% în detrimentul turbăriilor, mlaştinilor, terenurilor sălbatice etc.. În acelaşi timp, urbanizarea ameninţă un mare număr de ecosisteme; etalarea urbană, dezvoltarea infrastructurilor rutiere şi automobilelor, zonelor industriale şi comerciale sunt principalele cauze de distrugere a naturii. Dispariţia ori fragmentarea habitatelor seminaturale, introducerea de specii invazive, efectele directe ale pesticidelor şi tratamentelor mecanice, consumul de apă pentru irigaţii sunt alte ameninţări ce pot distruge ecosistemele.

Preocupările în domeniul conservării naturii, s-au înscris printre primele elemente ale acţiunii comunitare în domeniul mediului. Astfel, Recomandarea 75/66 din 20 decembrie1974 a Comisiei Comunităţilor Europene 50 constata că aceasta a ameliorat textul Acordului referitor la protecţia păsărilor utile agriculturii, din 19 martie 1902. Această convenţie se aplică fără excepţie ansamblului păsărilor care trăiesc în stare sălbatică. Ea vizează să asigure o protecţie riguroasă tuturor speciilor în timpul perioadei lor de reproducţie şi de migraţie. Speciile ameninţate cu exterminarea sunt protejate tot timpul anului.

Totodată ,documentul constată o situaţie alarmantă a avifaunei sălbatice din Europa, numărul speciile de păsări ameninţate cu exterminarea se ridica la 58 la nivelul CEE, în acea perioadă. Principalele cauze priveau capturarea intensivă în câteva state membre şi în majoritatea statelor terţe interesate, pierderea habitatelor, otrăvirea hranei şi poluarea mediului lor. Meritul cel mai mare al acesteia este cel de a fi implicat statele membre ale CEE în pregătirea elementelor necesare elaborării unui text comunitar special destinat asigurării conservării păsărilor.

Dreptul comunitar actual priveşte două directive cu caracter general: una privind conservarea păsărilor sălbatice- Directiva păsărilor nr. 79/409, din 2 aprilie 197951 - şi respectiv una referitoare la conservarea habitatelor naturale, precum şi a faunei şi florei sălbatice, directive care se întrepătrund şi se completează reciproc, dar diferă în privinţa scopului fundamental : în primul caz se urmăreşte protecţia unei specii în timp ce în al doilea caz se acordă atenţie prezervării habitatelor şi menţinerii diversităţii biologice graţie constituirii unei reţele europene de situri ecologice de importanţă naţională, reţeaua Natura 2000.

Cu un rol complementar, în cadrul Uniunii Europene au fost adoptate şi alte texte, sectoriale, cum ar fi regulile comune pentru importul balenelor sau a altor produse obţinute din cetacee, ori cele referitoare la importul în statele membre a pieilor anumitor pui de focă şi a produselor derivate.

Totodată, Comunitatea Europeană a aderat la o serie de convenţii internaţionale în materie, precum : Convenţia de la Washington, din 3 martie 1973, privind comerţul

50 Comisie ce analiza prevederile Convenţiei Internaţionale pentru protecţia păsărilor de la Paris din 195051 Directiva s-a bucurat de succes în state precum Franţa ,unde Parlamentul a votat în 1998 o lege care contrazice actul comunitar în privinţa perioadelor de interzicere a vânătorii. În principal, vânătorii au acceptat cu greu limitările impuse pentru a asigura protecţia anumitor specii, în special a celor migratoare(limitarea perioadei de vânătoare, interdicţia vânzării, crearea de zone de protecţie)

15

internaţional cu specii de faună şi floră ameninţate cu dispariţia, Convenţia de la Bonn din 24 iunie 1982, Convenţia de la Berna din 3 decembrie 1981, Acordul privind programul internaţional pentru conservarea delfinilor, Convenţia privind biodiversiatea din 1992 ş.a.

Reglementările juridice privind protecţia naturii urmăresc cu prioritate conservarea elementelor acesteia, în sensul prevenirii deteriorării biocenozei în special şi în definitiv, a biosferei în ansamblu său. Şi acest lucru se întâmplă atunci când pagubele produse sunt ireparabile,reintroducerea unei specii dispărute ori reconstrucţia unui ecosistem fiind practic imposibilă.

Analiza textelor internaşionale convenşionale privind conservarea faunei şi florei sălbatice şi a mediilor naturale arată că acestea au un caracter dispersat, iar în absenţa unui mecanism pentru coordonarea aplicării lor, efectele generale rămân limitate.

Promovarea unor strategii şi/sau afirmarea unor principii presupun existenţa unei minime colaborări în elaborarea şi adoptarea convenţiilor aferente.

În acest scop , s-au instituit principalele organizaţii internaţionale interesate precum UNEP,UNESCO,FAO,UICN, comitetul Grupului de Conservare a ecosistemelor, chiar daacă numai cu competenţa de a trece în revistă activităţile organizaţiilor precizate mai sus, impunând o oarecare coordonare a acestora.

16