COMUNICAREA CROMATICĂ ȘI COMUNICAREA PRIN INERMEDIUL

LUCRURILOR

COMUNICAREA NONVERBALĂ

DEFINIREA COMUNICĂRII

• Teoriile contemporane ale comunicării, influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica enunţării, psihologia, sociologia, antropologia, asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteza canalelor multiple ale comunicării umane. Articolul ilustrează locul pe care îl au componentele comunicării nonverbală (corpul, faţa) în cadrul comunicării umane.

• Comunicarea este procesul social al înţelegerii oamenilor pe baza vehiculării unei informaţii prin intermediul limbii, mimicii, gesturilor sau al altor sisteme tehnice şi de semnalizare.

• Teoriile contemporane ale comunicării, influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica enunţării, psihologia, sociologia, antropologia asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteza canalelor multiple ale comunicării umane.

PRINCIPALELE COMPONENTE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE

• Principalele componente ale comunicării nonverbale sunt: înfăţişarea, utilizarea spaţiului şi a timpului, expresia facială, privirea, gesturile, atingerile, paralimbajul.• Analiştii comunicării susţin că informaţiile pe care le receptăm din comunicarea

nonverbală au o pondere mai mare decât cele din zona verbală a comunicării în realizarea semnificaţiei totale a actului de comunicare. De multe ori cuvintele spun una şi nonverbalul alta. Fără să ştie în mod explicit acest lucru, majoritatea oamenilor preferă, atunci când au lucruri importante de comunicat, întâlnirile faţă în faţă, în care „pot vedea ochii” interlocutorului, deoarece numai astfel consideră că au înţeles pe deplin ceea ce celălalt avea de spus.

FUNCȚIILE COMPLEMENTARE COMUNICĂRII VERBALE ALE LIMBAJULUI NONVERBAL

• Repetiţie – a spune şi a arăta în acelaşi timp cum anume se face un lucru (gesturi ilustratoare) menţin trează atenţia interlocutorului şi îl ajută să înţeleagă şi să memoreze mai bine conţinutul mesajului verbal.

• Substituire – a utiliza un simbol nonverbal în locul unuia verbal (gesturi emblemă) poate avea aceeaşi semnificaţie: a arăta cuiva simbolul OK în loc să-i spui că a făcut o treabă bună sau a-l bate uşor pe spate pentru a-l consola, în loc să-i spui „lasă că trece şi asta”.

•  Accentuare – tonul vocii sau zâmbetul care însoţesc o frază pot accentua semnificaţia ei.

• Contrazicere – utilizarea unei expresii faciale contrară spuselor poate crea efecte comice, poate semnifica o glumă.

•  Reglare – utilizarea unei gesturilor adaptoare reglează derularea interacţiunii dintre două persoane: interlocutorii se pot invita unul pe altul să ia cuvântul dintr-o privire, un gest făcut cu mâna sau cu capul.

•  Completare – utilizarea limbajului nonverbal poate adăuga noi semnificaţii spuselor: zâmbetul sigur pe sine poate da mai multă greutate cuvintelor, interlocutorul considerând că eşti sigur pe ceea ce spui; încruntarea şi tonul răstit completează gravitatea unei ameninţări.

 

COMPONENTELE COMUNICĂRII NONVERBALE-CORPUL CA MIJLOC EXPRESIV

ÎNFĂȚIȘAREA

Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă cu o persoană rezultă din ceea ce vedem (înfăţişarea şi mişcările) şi auzim (ce spune şi cum spune). Alura unei persoane, felul cum este îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii intenţionate sau neintenţionate despre gen, vârstă, eventual categorie socio-economică, felul în care percepe persoana situaţia şi se raportează la ea. Ne pregătim înfăţişarea pentru fiecare situaţie importantă, de multe ori chiar ne străduim să ne modificăm înfăţişarea astfel încât să producem impresia dorită.

ÎMBRĂCĂMIN TEA

Hainele constituie un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie un mod de exprimare a persoanei: putem deduce statutul socio-economic şi chiar ocupaţia cuiva după tipul de îmbrăcăminte pe care o poată – persoanele cu un statut economic ridicat îşi „afirmă” constant acest statut purtând haine scumpe, elegante şi de bună calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante şi de a atrage atenţia persoanelor de sex opus, prin croiala hainelor, culorile pe care le poartă, accesorii.

Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra modului în care dorim să fim trataţi: un costum clasic comunică dorinţa noastră de a ne relaţiona la nivel oficial, o îmbrăcăminte mai puţin „formală” poate fi interpretată ca intenţie de a da o notă mai caldă, mai personală relaţiei.

POSTURA

Poziţia corpului (postura) face parte din mijloacele de comunicare nonverbală şi, la fel ca şi în cazul expresiilor emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care sunt interpretate ca trăsături de personalitate: capul ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie şi umilinţă, capul dat pe spate şi spatele drept ca aroganţă, mândrie, autoritate.

În timpul conversaţiei, varierea poziţiei corpului poate să comunice interlocutorului lucruri diferite: aplecarea trunchiului înspre înainte poate semnifica interes pentru ceea ce el tocmai spune şi conversaţia devine mai „caldă”, mai apropiată, aplecarea înspre înapoi poate semnifica detaşare şi conversaţia se „răceşte”.

GESTURILE• Mişcările pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui îndeplinesc funcţii

de comunicare diferite:• gesturile ilustratoare – au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea

capului sau a palmei); ele nu au înţeles propriu, semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit;

• gesturile adaptoare – indică stări emoţionale, dar nu fac parte decât secvenţial din comportament (exemplu: ne acoperim ochii când nu vrem să vedem ceva sau întoarcem capul); ele sunt neintenţionate şi, de multe ori, greu de controlat;

• gesturile regulatoare – reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie (exemplu: în timp ce punem o întrebare, privim interlocutorul în ochi, dar apoi coborâm privirea spre gură, pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă);

• gesturile emblemă – înlocuiesc mesajul verbal (au un înţeles de sine stătător) şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK, semnul V de la victorie).

• Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate – plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere, un şef, o persoană pe care o admirăm, dar nu o cunoaştem prea bine, colegii, prietenii, părinţii, fraţii.

• Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o persoană care gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este prcepută ca impulsivă, autoritară/agresivă; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii „târşiţi” indică lene sau depresie etc.

COMUNICAREA CROMATICĂ

• Dintotdeauna lumea a încercat să creeze o simbolistică a tot ce ne înconjoară, un cod al semnificaţiilor, şi de acest lucru nu puteau să scape nici culorile, care şi-au găsit interpretări variate tratate social sau psihologic. Există, pe lângă forma semnelor şi codurilor cromatice, şi forma organică de comunicare cromatică necontrolată conştient, prin fenomene ca schimbarea culorii obrazului în cazul unor emoţii puternice, precum spaima, mânia sau ruşinea, ori a unor boli.

• Nu este de neglijat nici culoarea pielii, care a stârnit confruntări de-a lungul vremii şi poate şi azi continuă, diferenţiindu-ne în aşa-zisele rase umane: rasa albă şi rasa neagră, adăugându-se rasa galbenă sau cei cu pielea roşie. Diferenţieri datorate climei şi zonelor geografice au căpătat semnificaţii cromatice nebănuite. Tot aici putem încadra culoarea părului şi a ochilor.

• S-a făcut un aşa-zis cod de semnificaţii, chiar dacă e mai neoficial, nu trebuie neglijat. Transmitem ceva celorlalţi şi în funcţie de culoarea ochilor sau a părului, comunicăm fie că suntem cu părul brunet, blond, şaten sau roşcat, fie cu ochii verzi, negrii, căprui sau albaştrii. Culoarea ochilor sau a părului pot fi puncte de diferenţiere fizică.

CULOAREA ȘI PERSONALITATEA

• Culoarea, dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă, este şi o oglindă a personalităţii noastre şi deci influenţează comunicarea. Psihologii au constatat legături între culori şi temperamente, culorile strălucitoare sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi, extravertiţi, iar cele pale de timizi, introvertiţi. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere cu mult roşu, iar cea de reflectare a ideilor şi relaxarea într-o cameră cu mult verde.

• Predilecţia pentru o culoare sau alta caracterizează diversele tipuri temperamentale şi de personalitate: tipul atletic preferă roşul, cel intelectual – albastrul, egoiştii – galbenul, jovialii portocaliul, temperamentele artistice – purpuriul şi aşa mai departe.

• Tinerii se orientează către culorile vii şi luminoase, bătrânii – către nuanţele mai şterse. Ordinea de preferinţă variază şi de la un sex la celălalt, galbenul sau verdele atrăgându-le mai mult pe femei decât pe bărbaţi, în timp ce cu roşul lucrurile stau invers.

SEMNIFICAȚIA CULORILOR ÎN LUME• Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. De

exemplu, roşu este asociat în China cu bucurie şi festivitate, în Japonia cu luptă şi mânie; în cultura indienilor americani semnifică masculinitate; în Europa dragoste, iar în SUA comunism. În ţările cu populaţie africană, negru sugerează binele, iar albul răul.

• Culorile de doliu diferă de la un popor la altul: majoritatea europenilor poartă negru, chinezii – galben, japonezi – alb, musulmanii – gri, cei din vechime, orientalii – alb, maghiarii – violet.

• Verdele semnifică la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar în anumite ţări speranţă în timp ce galbenul comunică la europeni laşitate, gelozie, la americani este culoarea intelectualităţii, iar la asiatici semnifică puritate. În Extremul Orient roşul reprezintă vitalitatea, frumuseţea, bogăţia, unirea (mireasa se îmbracă în roşu, tot astfel este şi semnul norocos kumkum pe care îl poartă femeile indiene).

• Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde (roşu, portocaliu, galben) stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci (gri, verde, albastru) inhibă comunicarea. Comunicarea se desfăşoară greoi şi în cazul monotoniei sau varietăţii excesive de culori. Încă din vechime, culorile aveau semnificaţii precise.

• Pe vremea lui Moise, poporului evreu i s-a spus să construiască un loc de întâlnire cu Dumnezeu, un cort sfânt, iar perdelele cortului erau ţesute şi brodate cu alb, albastru, purpuriu şi stacojiu. Semnificaţia fiind următoarea: inul alb înseamnă curăţie şi dreptate, ca să înţelegem albastrul trebuie să privim la cer, purpura era o stofă costisitoare, purtată numai de împăraţi şi stacojiul este preţios.

• Semnificaţia culorilor conţine fie conotaţii universale, fie care variază de la o cultură la alta. Negru înseamnă disperare, linişte ternă, corespunde negaţiei absolute, păstrează distincţie, nobleţe şi eleganţă. Alb – puritate, creează impresia unei infinităţi, linişte absolută, curăţenie, adevăr. Verde – viaţă, odihnă, speranţă, adăpost, stabilitate. Roşu – atrage privirea, efect excitant, vivacitate, încrederea în sine, acţiune, forţă, dinamism. Galben – este uşor, radiant, vioiciune, stimulent, extravaganţă, senzaţia de încălzire. Albastru – efectul calmant, sugerează răcoare, profunzime, depărtare.

LIMBAJUL LUCRURILOR• O altă componentă a comunicării nonverbale , care se referă la

colecțiile de orice fel, obiectele de uz casnic, bijuteriile, podoabele, hainele, lucrurile cu care oamenii se încojoară.

• Îmbrãcãmintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunicã apartenenţa persoanei lagenul biologic (bãrbat/femeie), la o clasã de vârstã (tânãr/matur/bãtrân), la o categorie socio-economicã (ţãran/orãşean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preotetc.). Este imposibil sã fii îmbrãcat şi sã nu transmiţi celorlalţi cine eşti şi cum percepi tu lumea.

• Susan B. Kaiser are dreptate când afirmã, în prefaţa la The Social Psychology of Clothing and Personal Adornment, cã „îmbrãcãmintea şi înfãţişareasunt simboluri vizibile care influenţeazã interacţiunile cu alţii, comunicarea interpersonalã“.

•  

VestimentaȚIA- DETERMINĂRI GEOGRAFICE, ISTORICE ȘI CULTURALE• Când analizãm vestimentaţia în contextul comunicãrii nonverbale trebuie sã luãm în

considerare determinãrile geografice, culturale şi istorice. De la Polul Nord la Ecuator, oamenii îşi protejeazã corpul împotriva geruluisau a cãldurii excesive: îmbracã haine adecvate, diferite în ceea cepriveşte materialele (blãnuri, stofe, voaluri), culoarea (reflectantã sau absorbantã a razelor solare), croiala (strânsã pe corp sau lejerã). Istoria îşi spune şi ea cuvântul.

• Îmbrãcãmintea din Europa Occidentalã de azi, de exemplu, abia dacã mai aminteşte de cea din Evul Mediu,când  aşa cum apreciazã Françoise Piponnier (1999/2002, 166) –majoritatea populaţiei se mulţumea cu un minimum de veşminte, adesea cu un singur rând de haine şi ceva lenjerie de corp. Stofele şi culoarea erau calitativ mediocre; croiala rudimentarã, strâmtã.

• Acelaşi istoric al culturii precizeazã cã „adoptarea generalã a costumului bãrbãtesc croit pe talie, compus dintr-o vestã scurtã şi din pantalon strâmt, nu are loc decât spre sfârşitul secolului al XV-lea. Portul feminin se distinge acum cu uşurinţã; înainte el se deosebea doar printr-o lungime ceva mai pronunţatã, printr-o aranjare a pieptãnãturii şi alegerea unor stofe colorate ce caracterizeazã feminitatea“

Hainele -indicii CARACTERISTICILOR PSIHO-MORALE

• Gilson Monteiro profesor la Universitatea din Amazonas (Brazilia), spunea cã „haina reprezintã oglinda sinelui, marcheazã separarea dintre clasele sociale “. Mai mult, hainele, care sunt în egalã mãsurã pentru a acoperi goliciunea trupului şi pentru exprimarea sinelui, oferã indicii despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, dar şi despre grupurile sociale. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (1991) arãtau cã pentru unele popoare orientale o cusãturã dreaptã semnificã integritate psiho-moralã, tighelul orizontal, pace în inimã.

• Hainele şi, mai ales, uniformele sunt un simbol al puterii sociale pe care o ai la un moment dat. Ele influenţeazã stima de sine, dar şi comportamentul celorlalţi. „În Prusia wilhelmianã, civilii erau obligaţi sã se dea la o parte de pe trotuar când trecea un ofiţer în uniformã“, semnala Henri H. Stahl (1968).

• Referitor la puterea de influenţare a hainelor „cu autoritate“, experimentul natural proiectat de M. Lefkowitz, R.R. Blake şi J.S. Mouton (1955) într-un oraş din Texas ni se pare cât se poate de revelator.

• Cei trei cercetãtori au folosit ca asociat (complice) un bãrbat de treizeci şi unu de ani, care în cadrul experimentului avea sarcina sã treacã strada pe roşu, în timp ce alţi pietoni aşteptau schimbarea culorii semaforului.

• Când complicele purta „haine cu autoritate“,respectiv costum de foartã bunã calitate şi cravatã scumpã, trecãtorii care erau la semafor l-au urmat într-un numãr de trei ori şi jumãtate mai mare decât atunci când era îmbrãcat cu o cãmaşã ieftinã şi pantaloni de lucru.

EXPRIMAREA PRIN INTERMEDIUL MODEI

• La începutul deceniului al treilea al secolului trecut apãrea la Londra prima lucrare de  psihologie a veşmintelor, The Psychology of Clothes de Jean C. Flügel (1930). Psihologul britanic lansa teoria satisfacerii prin îmbrãcãminte a nevoii contradictorii de a fi decent,de a atrage atenţia şi de a proteja corpul de intemperii.

• Ca şi Georg Simmel (1908), JeanC. Flügel a vorbit despre „paradoxul modei“, care constã dintr-o dublã mişcare: cea a pãturilor inferioare de a adopta moda clasei superioare şi tendinţa reprezentanţilor acestei clase de a renunţa la moda care începe sã fie imitatã, inventând o modã nouã.

• Moda, mai aratã autorul citat, este asociatã cu tendinţa de a te face remarcat, mai bine zis remarcatã, întrucât mai toate cercetãrile psihosociologice au arãtat cã femeile sunt mai interesate demodã, în particular de vestimentaţie, decât bãrbaţii.

• Explicaţia: concurenţa pe piaţa matrimonialã. În timp, lucrãrile care analizeazã hainele ca simbol al identitãţii personaleşi sociale s-au înmulţit exponenţial, chiar fãrã a lua în calcul mulţimea de cãrţi şi reviste despre modã.

CONCLUZIE

• Din punctul meu de vedere, în societatea și timpurile în care trăim comunicarea nonverbală prin intermediul lucrurilor și a culorilor, transmite intenții total eronate ale celor din jur și ne scoate la iveală personalității false.

• Suntem marionetele tendințelor de sezon, ne îmbrăcăm „la modă” pentru că așa trebuie și doar pentru că nu vrem să ne lăsăm mai prejos decât așa- zisele dive sau asa-zișii don juani ai societății. Dar de ce nu? Doar e ceea ce se poartă și se promovează nu??!

• Accesoriile, îmbrăcămintea și culorile alese de tinerii din ziua de azi nu exprimă nicidecum personalitatea acestora și cu atât mai puțin individualitatea, din moment ce toate ținutele sunt parcă trase la indigo, ținutele exprimă mai degrabă cât de ușor ne lăsăm influențați în a purta haine de prost gust și de proastă calitate. Din păcate...

VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIA

ACORDATĂ!