APTITUDINI ŞI COMPETENŢE PEDAGOGICE ALE OFIŢERULUI CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL TRADIŢIILOR ŞI AL EDUCAŢIEI Subinspector Andrei Zaharia Centrul Cultural al M.A.I. Aptitudinea şi competenţa pedagogică – dimensiune esenţială a personalităţii practicianului de la catedră Aptitudinea pedagogică, aptitudine specială şi complexă, este considerată un factor cheie al profesiei de educator şi implicit a reuşitei activităţii instructiv educative. N. Mitrofan, defineşte aptitudinea pedagogică drept „o formaţiune psihologică complexă, care, bazată pe un anumit nivel de organizare şi funcţionalitate a proceselor şi funcţiilor-modelate sub forma unui sistem de acţiuni şi operaţii interiorizate, constituit genetic conform modelului extern al activităţii educaţionale, facilitează un comportament eficient al cadrului didactic prin operaţionalizarea adaptativă a întregului conţinut al personalităţii sale”. Aptitudinea pedagogică este o modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii ofiţerului, fiind o variabilă instrumentală practică ce include: erudiţie, solidă pregătire de specialitate, cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale ale educabililor, capacitatea de a-i înţelege, priceperea de a transmite cunoştinţe, dar şi capacitatea de relaţionare cu educabilii şi cu grupul-clasă, inteligenţă spontană şi inspiraţie de moment în luarea unor decizii, dar şi utilizarea conştientă a mecanismelor capabile să optimizeze actul educaţional (Mitrofan, N., 1988). Competenţa pedagogică constă în rolurile, responsabilităţile şi funcţiile cerute ca ofiţerul să-şi fundamenteze o anumită poziţie în procesul instruirii. Competenţa pedagogică se identifică, până la un punct, cu aptitudinea pedagogică. S. Marcus menţionează că „spre deosebire de aptitudine, competenţa are o sferă de cuprindere mai mare, ea presupunând şi rezultatele activităţii, pe lângă cunoaşterea şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect”. Fenomenul competenţei psihopedagogice cuprinde, pe de o parte, informaţii şi cunoştinţe despre laturile tehnice, sociale şi umane ale profesiunii didactice şi, pe de altă parte, funcţionalitatea acestor informaţii şi cunoştinţe, tradusă în capacităţi subiective de a opera practic cu ele, atât în planul restrâns al vehiculării conţinuturilor informaţionale propriu-zise, cât şi în planul mai larg al interacţiunii sociale cu educabilul şi

cu grupul de educabili. Competenţa nu se reduce la tehnica efectuării unui lucru sau la informaţiile necesare practicării activităţii, ci cuprinde şi atitudinea faţă de activitate, ca expresie a unor trăsături personale şi valori. Termenul de competenţă are înţelesul de abilitate / capacitate de a satisface finalităţile educaţiei. Competenţa ofiţerului în acţiunea educativă este abilitatea comportării sale într-un anumit mod, într-o situaţie pedagogică. „Competenţa reprezintă posibilul comportamental, în timp ce performanţa dezvăluie realul comportamental” (Călin, M., 1996). Este semnalată o diversitate posibilă de conduite, condiţionate de aptitudinile pedagogice şi de nivelul culturii profesionale ale acestuia, în corelare cu mai multe variabile de competenţe ale ofiţerului: • Competenţa morală favorizată de ansamblul de capacităţi ce asigură o bună funcţionalitate conduitei eticomorale a cadrului didactic; • Competenţa profesional-ştiinţifică asigurată de ansamblul de capacităţi necesare cunoaşterii disciplinelor predate; • Competenţa psihopedagogică cuprinde: � Capacitatea de a determina gradul de dificultate a materialului de învăţare pentru educabili; � Capacitatea de a spori gradul de accesibilitate a materialului, prin metode şi mijloace adecvate; � Capacitatea de a înţelege educabilul, de a pătrunde în lumea sa interioară, de a înţelege dificultăţile întâmpinate în învăţare şi din perspectiva educabililor, reformulând continuu programul de lucru; � Creativitate în activitatea educaţională, capacitatea de adaptare la cerinţele unei anumite situaţii. • Competenţa psihosocială şi managerială presupune: � Capacitatea de a organiza educabilii în raport cu sarcinile instruirii şi de a stabili responsabilităţi în grup; � Capacitatea de a stabili relaţii de cooperare, un climat adecvat în grupul de educabili şi de a soluţiona conflictele; � Capacitatea de a-şi asuma răspunderi – capacitatea de a orienta, organiza şi coordona, îndruma şi motiva, de a lua decizii în funcţie de situaţie; • Competenţa comunicativă combină diferitelor aspecte ale căilor de transmitere şi decodificare a mesajului

informaţiilor, în scopul iniţierii actului comunicării cu educabilii, de către profesor; • Competenţa informaţională face referire la repertoriul de cunoştinţe, noutatea şi consecinţa acestora; • Competenţa teleologică ne conduce la conceperea rezultatelor educaţiei sub forma unei pluralităţi de scopuri; • Competenţa instrumentală se referă la utilizarea metodelor şi mijloacelor în vederea creării la educabili a unei performanţe adecvate obiectivelor; • Competenţa decizională obligă la alegerea între cel puţin două variante de acţiune în funcţie de valoarea sau utilitatea pe care o au în a influenţa comportamentul educabililor; • Competenţa apreciativă face referire la evaluarea corectă a rezultatelor atinse de educabili. Programul CBTE (Competency-based teacher education) din SUA reflectă o preocupare aparte sub raportul delimitării precise a variabilelor ce asigură competenţa profesorului şi modalităţile optime de realizare a acesteia. Programul este bazat pe un set de cinci competenţe diferite: • Competenţa cognitivă ce cuprinde abilităţile intelectuale si cunoştinţele care sunt aşteptate din partea unui profesor; • Competenţa afectivă definită prin atitudinile aşteptate din partea profesorului; • Competenţa exploratorie ce vizează nivelul practicii pedagogice; • Competenţa legată de performanţă vizează latura comportamentală (profesorii dovedesc nu numai că ştiu, dar şi pot utiliza ceea ce ştiu); • Competenţa de a produce modificări decelabile asupra educabililor - efectele măsurabile care se constituie în criterii de evaluare (Marcus, S., 1999). Competenţa profesională a ofiţerului cu atribuţii în domeniile tradiţiilor şi educaţiei din punct de vedere pedagogic şi dimensiunile ei Competenţa profesională a ofiţerului reprezintă „un ansamblu de capacităţi cognitive, afective şi motivaţionale, care interacţionează cu trăsăturile de personalitate ale acestuia, conferindu-i calităţile necesare efectuării unei prestaţii didactice care să asigure îndeplinirea de către marea majoritate a educabililor, a obiectivelor proiectate, iar performanţele obţinute să se situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului intelectual al fiecăruia”. Competenţa profesională a ofiţerului din punct de

vedere pedagogic cuprinde trei dimensiuni: Competenţa de 167 specialitate, competenţa psihopedagogică şi competenţa de specialitate, competenţa psihosocială şi managerială. 1. Competenţa de specialitate face referire la trei capacităţi principale: • Cunoaşterea materiei; • Capacitatea de a stabili legături între teorie şi practică; • Capacitatea de înnoire a conţinuturilor, în consens cu noile achiziţii ale ştiinţei domeniului (dar şi din domenii adiacente). Competenţa de specialitate se obiectivează în trei planuri: teoretic, operaţional, creator. Planul teoretic se referă la competenţa: • de a asimila conţinutul ştiinţific propriu disciplinelor de învăţământ predate şi a metodelor, tehnicilor de informare; • de a realiza corelaţii inter, intra, şi pluridisciplinare ale conţinuturilor; • de a actualiza, prelucra, esenţializa, ilustra, reprezenta şi dezvolta conţinutul; • de a surprinde valenţele formative şi educative ale conţinutului. Planul operaţional se referă la competenţa: • de a structura asimilarea conţinuturilor astfel încât să dezvolte structuri operatorii, afective motivaţionale, volitive, atitudinale; • de a dirija asimilarea tehnicilor de activitate intelectuală odată cu informaţiile; • de a forma modul de gândire specific disciplinei respective de învăţământ şi modul de gândire sistemic; • de a valoriza conţinutul obiectului de învăţământ, structurând comportamente raportate la valori; • de a comunica fluent, expresiv, coerent. 168 Planul creator se referă la competenţa: • de a adapta conţinuturile specificului dezvoltării psihice stadiale a educabililor; • de a stimula dezvoltarea maximală a potenţialului fiecărui educabil, prin asimilarea conţinuturilor; • de a promova învăţarea participativă, anticipativă, societală, creatoare; • de a dirija surprinderea problemelor şi dezvoltarea lor; • de a dezvolta conţinuturile şi strategiile de asimilare.

2. Competenţa psihopedagogică Competenţa psihopedagogică este, în opinia lui I. Jinga, 1998, p. 81, rezultanta următoarelor capacităţi: • Capacitatea de a cunoaşte educabilii şi de a lua în considerare particularităţile de vârsta şi individuale ale acestora la proiectarea şi realizarea activităţii instructiveducative; • Capacitatea de a comunica uşor cu educabilii, de a-i influenţa şi motiva pentru activitatea de învăţare, în general, şi pentru învăţarea unei anumite discipline de studiu, în particular; • Capacitatea de a proiecta şi realiza optim activităţi instructiv-educative: (formularea şi precizarea obiectivelor, selecţionarea conţinuturilor, elaborarea strategiilor de instruire, crearea de situaţii de învăţare adecvate, stabilirea metodelor şi instrumentelor de evaluare etc.); • Capacitatea de a evalua obiectiv programe şi activităţi de instruire, pregătirea educabililor precum şi şansele lor de reuşită; • Capacitatea de a-i pregăti pe educabili în vederea autoeducaţiei şi educaţiei permanente. 3. Competenţa psihosocială şi managerială Competenţa psihosocială şi managerială este asigurată, în opinia lui Mitrofan, N., 1988 de: • Capacitatea de a adopta un rol diferit; • Capacitatea de a influenţa uşor grupul de educabili, precum şi indivizi izolaţi; • Capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi; • Capacitatea de a comunica uşor şi eficient cu grupul şi cu indivizii separat; • Capacitatea de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea; • Capacitatea de a adopta uşor diferite stiluri de conducere. Competenţa psihosocială şi managerială include şi capacitatea ofiţerului de a gestiona următoarele relaţii: • Relaţii de conducere: relaţii democratice; relaţii autoritare; relaţii îngăduitoare. • Relaţii de comunicare; • Relaţii de intercomunicare şi intercunoaştere profesor-educabil; • Relaţii socio-afective profesor-educabil, educabileducabil: de respect, de simpatie; de respingere, antipatie; de indiferenţă. Relaţiile dintre ofiţeri şi educabili au o serie de caracteristici:

• Sunt relaţii dintre generaţii diferite; • Sunt asimetrice, formale, conţinutul lor este influenţat de felul în care profesorul şi educabilii îşi îndeplinesc îndatoririle; • Sunt condiţionate de particularităţile de vârstă şi individuale ale educabililor; • Sunt influenţate de trăsăturile de personalitate ale profesorului. Condiţia primară pentru a preda un obiect de studiu este specializarea în domeniul respectiv, adică achiziţionarea unui mod de gândire specific, dar, pentru a fi cu adevărat eficient, ofiţerul trebuie să treacă dincolo de acumularea informaţiilor factuale a unui domeniu de cunoaştere şi să facă explicite prin activitatea sa codul şi procedurile fundamentale cu care operează disciplina pe care o predă. Construirea competenţelor didactice valorizează achiziţiile psihopedagogice prin prisma achiziţiilor unei specializări. Aceasta are loc nu prin însumare, ci prin combinări complexe ale categoriilor operaţionale didactice cu acelea de specialitate. Aceste combinări pot fi vizualizate ca intersecţii ale liniilor şi coloanelor unei matrice ce conţine pe o coordonată categoriile operaţionale didactice: Proiectarea demersului didactic, Derularea activităţilor didactice, Evaluarea rezultatelor învăţări şi o categorie atitudinală vizând manifestarea reflexivităţii, iar pe cealaltă coordonată categoriile operaţionale ale specializării în cauză. Măiestria psihopedagogică şi tactul psihopedagogic au, de asemenea, un rol deosebit în contextul unei pregătiri psihopedagogice eficiente. Măiestria psihopedagogică „reprezintă capacitatea (dimensiunea) complexă, personală şi specifică a profesorului de a concepe, organiza, proiecta şi conduce cu competenţă şi prestigiu, spirit creativ şi eficienţă sporită procesul de învăţământ, procesul de educare şi instruire a tineretului.” Tactul psihopedagogic este definit ca „o componentă a măiestriei psihopedagogice, care se defineşte prin capacitatea deosebită personală şi specifică a ofţerului de a acţiona în mod selectiv, adecvat, suplu, dinamic, creator şi eficient pentru a asigura reuşita actului educaţional, în cele mai variate ipostaze educaţionale, chiar în cele mai dificile”. El include o gamă variată de caracteristici ale personalităţii profesorului: umanismul, iubirea, dragostea pentru copii, spirit de creativitate, mult calm, multă răbdare, pasiune pentru profesia de educator, simţul măsurii, ton cald, apropiat şi optimist, principialitate, obiectivitate, demnitate, supleţe, dar şi hotărâre, exigenţă şi înţelegere în toate situaţiile actului

instructiv-educativ, relaţii democratice de cooperare, respect şi ajutor reciproc (Bontaş, I., 2001). Pe lângă aceste caracteristici, enunţate de Bontaş, adăugăm şi alte trăsături şi caracteristici necesare ofiţerului contemporan eficient: talentul, sociabilitatea, echilibrul, rezistenţa la situaţii stresante, stăpânirea de sine şi încrederea în sine, responsabilitatea, perseverenţa în atingerea obiectivelor propuse, conştiinciozitatea, seriozitatea, simţul datoriei, disponibilitatea, amiabilitatea, grija şi interesul faţă de educabili, încrederea în educabili, simţul dreptăţii, autoritatea reală în faţa educabililor (dobândită prin profesionalism, moralitate, flexibilitate, consecvenţă, nu impusă prin diferite forme de constrângere); cunoaşterea, înţelegerea şi tratarea corectă a educabililor, decenţă, fermitate, coerenţă, înţelepciune, perspicacitate, luciditate, originalitate, deschidere, diversitate, toleranţă, permisivitate, carismă, empatie, blândeţe, voioşie, umor.