Aspecte referitoare la competenţa materială şi după valoare a tribunalului (în primă instanţă), potrivit NCPC

Aspecte introductive

Prin competenţă, în general, este desemnată capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane fizice sau juridice de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este intens utilizat în domeniul juridic, în special în domeniul procesual. În dreptul procesual civil, prin competenţă se inţelege capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite cereri sau litigii.1

Literatura de specialitate relavă importanta normelor de competenţă: pentru cetăţean, una dintre primele probleme pe care trebuie să le determine, în cazul declanşării unui litigiu, este tocmai aceea a cunoaşterii autorităţii publice la care trebuie să înainteze cererea de chemare în judecată. Dar, determinarea unor reguli precise de competenţă prezintă importanţă şi pentru autoritatea judeatorească. Organele de justţtie nu pot fi sesizate la întâmplare, după bunul plac al părţilor litigante. Altfel s-ar produce o distorsiune gravă în sfera de activitate a instanţelor judecătoreşti, care s-ar putea concretiza şi în contestarea inutilă a hotărârilor pronunţate. De aceea, este firesc ca intraga activitate de jurisdicţie, de la sesizarea instanţei şi până la valorificarea drepturilor cuprinse într-un titlu executoriu, să se realizeze cu respectarea unor reguli determinate, singurele care pot disciplina activitatea procesuală a participanţilor la o activitate atât de importantă.2

Competenţa materială presupune o delimitare pe verticală, pe linie ierarhică, între instanţe de grad diferit, sau între instanţe de drept comun si instanţe speciale. Normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, natura sau valoarea cauzelor) în Legea de organizare juridiară nr. 304/2004 şi în Codul de procedură civilă. Competenţa materială este reglementată prin norme imperative, deci părtile nu pot conveni, nici cu încuviinţarea instanţei să deroge de la aceste norme.3 În acelaşi sens, se precizează că între instanţele judecătoreşti s-a instituit conform legii de organizare judiciară o ierarhie pe verticală, în funcţie de gradul fiecărei instanţe în parte. Datorită importanţei diferite a obiectului dedus judecăţii, determinată fie de valoarea, fie de natura acestuia, se impune ca anumite cauze să fie judecate de către instanţe superioare, la care lucrează judecători mai experimentaţi, iar cauzele obişnuite sa fie lăsate in competenţa instanţelor de la bază.4

Inainte de expunerea problemei pe care o tratează lucrarea, trebuie sa remarcăm topografia normelor de competenţă in NCPC. Dacă în vechiul Cod debuta cu normele de competenţă în chiar primele articole, în actualul, competenţa este tratată incepând cu art 94. După cum s-a spus, s-a optat pentru o abordare mai curând didactică, precum într-un curs

1 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. 4, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 212.2 Ibidem.3 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 401. 4 A. Tabacu, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 150.

1

universitar, în detrimentul celei practice (orice practician începe prin verificarea competenţei).5

1. Competenţa materială a tribunalului. Instanţă de drept comun.

Din punct de vedere material, tribunalele judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs, după distincţiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Desigur, tribunalul judecă şi căile extraordinare de atac sau contestaţiile la titlu privind propriile hotărâri.

Potrivit art. 95 NCPC, tribunalele judecă, in primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege in competenţa altor instanţe.

Dacă în reglementarea anterioară, judecătoria a reprezentat instanţa de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, reglementarea actuală renunţă la această abordare traiţională, întrucat prevede, în art. 95 pct. 1 NCPC, atribuirea către tribunal, spre soluţionare în primă instanţă, a tuturor cererilor care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, în timp ce judecătoria soluţionează doar cererile care îi sunt expres încredinţate spre soluţionare. Astfel, ori de câte ori legiuitorul nu prevede instanţa competentă a soluţiona o anumită cerere, aceasta va fi judecată în primă instanţă, sub imperiul legii actuale, de către tribunal şi nu de către judecătorie.6

Prin noua formulare, catalogată ca fiind “generoasă”, implicând doar restricţii exprese, punctuale, noul text legal, un calc al altor reglementări, promovat prin legea de punere în aplicare a NCPC, a fost cu siguranţă cel mai “comod” pentru legiuitor, lasând pe seama interpretului verificarea, de fiecare dată, dacă repectiva materie litigioasă nu a fost rezervată competenţei unei alte instanţe. De asemenea, în raport cu acest mod de reglementare, se relevă importanţa dispoziţiilor art. 131 NCPC, conform căruia, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul închieierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (alin. 1). Potrivit alin. (2) al aceluiasi articol, în mod exceptional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părtilor şi va acorda un termen în acest scop.7

S-a exprimat opinia că această logică poate fi criticată pe motiv că ţine mai curând cont de direcţii generale, decât de particularităţile întâlnite în instanţele din România. Direcţia generală principală este reprezentată de unificarea jurisprudenţei într-un macanism flexibil: orientarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, presupunându-se că aceasta este cea mai susceptibilă de a avea o jurisprudenţă unitară. Astfel, jurisprudenţa nu va mai fi reglată prin metode de intervenţie, precum recursul în interesul legii, care ramâne o cale extraordinară, ci prin casarea hotarârilor care nu se supun jurisrudenţei unitare a instanţei supreme, pentru că hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii pentru instanţele de fond şi în NCPC. Astfel, spre deosebire de alte sisteme, precum cel francez, care nu cunoaşte obligativitatea dezlegărilor în drept date de instanţa de recurs, pentru judecătorii fondului, după casare, acest sistem al casării

5 T. C. Briciu, Competenţa instanţelor judecătoresti în Broşura INM NCPC, Bucureşti, 2012, p. 29.6 A. Constanda în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol I, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 273.7 I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2013, pp. 168-169.

2

ar putea sa funcţioneze in mod real, generând o jurisprudenţă unitară.8

În unele materii, competenţa materială (de atribuţiune) a tribunalelor este exclusivă, în altele ea este alternativă, fie în raport cu valoarea obiectului cererii sau a procesului, fie în raport cu calitatea părţilor din proces. Sunt de competenţa exclusivă a tribunalelor, cererile în materie de proprietate intelectuală, cererile în materie de expropriere, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotarârilor date în străinatate. Sunt repartizate alternativ, între tribunale si judecătorii, în raport cu valoarea obiectului, cererile evaluabile în bani, având ca plafon valoric suma de 200. 000 lei, precum şi, între tribunale şi curţile de apel, cererile în materie de contencios administrativ.9 De asemenea, tribunalul judecă în primă instanţă cererile neevaluabile în bani, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, în afara de cele date în competenţa altor instanţe judecătoreşti. Intră în această categorie, spre exemplu, toate cererile prevăzute de Legea societăţilor nr. 31/1990 (conform art. 63 din lege), cererile în materia insolvenţei sau a concordatului preventiv (conform art. 6 din Legea insolvenţei nr. 85/2006, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi mandatului ad-hoc).

1.1. Delimitarea competenţei între judecătorie şi tribunal, în funcţie de criteriul valorii obiectului cererii.

Valoarea obiectului cererii reprezintă un criteriu de delimitare a competenţei între judecătorie şi tribunal atunci când criteriul naturii juridice a raportului dedus judecatii se dovedeste a fi insuficient. Vechiul Cod de procedură civilă, deşi opera cu acest criteriu de stabilire a competenţei, nu conţinea reguli exacte pentru determinarea valorii obiectului cererii. Cu toate acestea, doctrina şi jurisprudenţa au sintetizat o serie de reguli care, în mare parte, au fost preluate în NCPC, devenind drept pozitiv. Alături de acestea, Codul răspunde şi unor situaţii în care jurisprudenţa anterioară s-a dovedit a fi ezitantă.10

Valoarea obiectului cererii ramâne o chestiune delicată, dar reprezintă punctul tranşant al determinării competenţei între judecătorie şi tribunal. Pragul este de 200.000 lei, ceea ce inseamnă că în cererile având obiectul de până la 200.000 lei, inclusiv, competenţa de a judeca revine judecătoriei, în timp ce în cazul cererilor al caror obiect excede 200.000, competenţa va reveni tribunalului.

Este necesară o precizare în ceea ce priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al unor cereri. Multă vreme, sub imperiul vechii reglementări, în practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor relative la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă era formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare. Examinând admisibilitatea unui recurs în interesul legii, formulat de Procurorul general al Parchetului de pe langa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia Nr. 32

8 T. C. Briciu, loc. Cit., pp. 29-30.9 I. Deleanu, op. Cit., p. 168.10V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuţional civil. Arbitraj. Drept

notarial, Ed. Naţional, Bucureşti, 2013, p. 198.

3

din 9 iunie 2008, Î.C.C.J. a statuat că în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

1.2. Criterii de delimitare a competenţei după valoarea obiectului cererii.

Aşa cum am precizat, această delimitare a competenţei apare atunci când criteriul naturii juridice a raportului dedus judecăţii se dovedeşte a fi insuficient. Prima regulă în determinarea valorii obiectului cererii o reprezintă aceea că se stabileşte de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată. În unele cazuri, legea impune şi un anumit criteriu pe care reclamantul este obligat să îl aibă în vedere la stabilirea valorii obiectului cererii :

- în cazul cererilor care au ca obiect executarea unui contract sau altui act juridic, se va avea în vedere valoarea obiectului sau părţii din obiectul dedus judecăţii ;

- în cazul cererilor care au ca obiect constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic, se va avea în vedere valoarea obiectului actului respectiv, indiferent dacă se solictă sau nu şi restituirea prestaţiilor ; soluţia este aceeaşi şi în cererile prin care se solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept ; atunci când obiectul cererii îl formează nulitatea absolută, anularea, rezilierea unui contract de locaţiune sau leasing, precum şi în cererile privind predarea sau restituirea unui bun închiriat sau arendat, la stabilirea valorii obiectului se are în vedere valoarea anuală a chiriei sau arendei ;

- când obiectul cererii îl formează plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii în vederea determinării competenţei se raportează după partea din creanţa pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă ;

- în cazul cererilor care au ca obiect un drept de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, în principal, valoarea se determină în funcţie de valoare impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale şi numai în cazul în care acest criteriu nu este operant, reclamantul va putea să apeleze la alte modalităţi de determinare a valorii obiectului cererii ;

- în cazul cererilor privind prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată (spre exemplu, plata unei rente viagere), valoarea cererii se stabileşte după valoarea prestaţiei anuale datorate ;

- în materie de moştenire, stabilirea valorii obiectului se face prin raportare la masa succesorală, fără scăderea sarcinilor şi datoriilor ;

Pârâtul poate să conteste valoarea indicată de reclamant. Astfel, pentru a nu cauza amânarea procesului pentru o chestiune incidentală, intervenită în faza incipientă acestuia, se prevede că valoarea reală se stabileşte pe baza înscrisurilor prezentate de părţi şi a explicaţiilor oferite de acestei. Rezultă că legiuitorul nu a agreat ca pentru soluţionarea acestui incident procedural să se apeleze la expertiză, a cărei administrare presupune o temporizare excesivă a procesului. De altfel, voinţa legiuitorului în acest sens se desprinde din art. 131 alin. (2) C. pr. civ., atunci când pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, se va acorda un singur termen în acest scop. Însăşi instanţa poate avea obiecţii cu privire la valoarea indicată de reclamant, pentru că în funcţie de aceasta se verifică şi competenţa

4

materială, care este guvernată de norme de ordine publică.11

A doua regulă o reprezintă aceea că momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului este cel al sesizării instanţei, dacă ulterior acestui moment intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect, aşa cum se specifică în art. 106 alin. (1) C. pr. civ. Aşadar, dacă ulterior sesizării instanţei reclamantul renunţă la o parte dintre pretenţii, deoarece pârâtul a înţeles să execute parţial obligaţia sau dacă valoarea de circulaţie a obiectului creşte sau scade ca urmare a influenţelor cererii şi ofertei ori a altor evenimente ce influenţează piaţa, acestea nu pot genera modificări în planul competenţei, deoarece instanţa a fost corect sesizată. În schimb, dacă reclamantul modifică cererea de chemare în judecată, adăugând noi pretenţii, în funcţie de natura acestora, se poate ajunge la o reapreciere a competenţei după valoare.12

2. Tribunalul judecă în primă instanţă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Ca şi în cazul judecătoriei, NCPC prevede că tribunalul judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

Un prim exemplu se referă la conflictele individuale şi colective de muncă. Potrivit art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, în forma modificată prin art. XXI din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de tribunal. De asemenea, art. 210 al aceleiaşi legi precizează că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie işi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Deşi Legea dialogului social nu a fost modificată în 2013 şi în privinţa conflictelor decurgând din contractele colective de muncă, tot tribunalului îi revine competenţa de soluţionare a acestora în primă instantă, pe cale de interpretare, articolul 269 alin. (1) din Codul muncii stipulând că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoresti, stabilite potrivit legii. Rezultă că este suficientă stabilirea prin lege a tribunalului ca instanţă competentă pentru soluţionarea conflictelor individuale de muncă, pentru a atrage competenţa tribunalului, în sensul soluţionarii in primă instanţă a tuturor conflictelor de muncă.13

Legea nr. 263/2010 prevede expres în art. 152 că jurisdictia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel, iar art. 153 enumeră neexhaustiv litigiile care se solutioneaza in prima instanta de tribunale.

Cu titlu de exemplu, ne putem referi la atribuţiile tribunalului în materie electorală (Legea nr. 67/2004 privind alegerile autorităţilor administraţiei publice locale, Legea nr. 35/2008 privind alegerile parlamentare, Legea nr. 33/2007 privind organizarea si desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European şi în legatură cu înscrierea unei federaţii constituite din două sau mai multe asociaţii sau fundaţii, conform O.U.G. nr. 26/2000).

Tribunalele judecă cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel. În acest sens, coform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

11 Ibidem.12 Ibidem.13A. Costanda, op. cit., p. 281.

5

modificată in 2012, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale si judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se solutionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Legea de procedură civilă cuprinde numeroase dispoziţii punctuale, exprese, cu privire la competenţa de atribuţiune a tribunalelor: rezolvarea conflictelor de competenţă între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal (art. 135 alin. 1 NCPC, art. 131 alin. 2 NCPC), sau dintre judecătoriile din circumscripţia sa şi alte organe cu activitate jurisdicţională (art. 135 alin. 3 NCPC), judecarea cererii de abţinere sau de recuzare, atunci când din cauza acesteia, la judecătorie, nu se poate alcătui completul de judecată (art. 50 alin. 2 NCPC), soluţionarea cererilor pentru înlăturarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărâri (art. 442-445 NCPC). De asemenea, tribunalele funcţionează uneori ca instanţe de control judecătoresc în raport cu “hotărârile” autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdictională şi ale altor organe cu o astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.14

Potrivit art. 128 NCPC, tribunalul soluţionează incidentele privind arbitrajul, potrivit art. 7 din Legea nr. 11/1991 cererile care izvorăsc dintr-un act sau fapt de concurenţă neloială, soluţionează contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000.

Concluzii

După cum s-a arătat, noul Cod de procedură civilă a reaşezat stabilirea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, inspirându-se din soluţiile existente la nivelul altor state din Uniunea Europeană. Astfel, judecătoria, prima verigă a sistemului judiciar este instanţă de excepţie în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, iar tribunalul este instanţă de drept comun în această privinţă, ceea ce conduce, în mod firesc, la soluţia că instanţă de apel de drept comun este Curtea de apel, iar instanţă de recurs de drept comun este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

14 I. Deleanu, op. cit., p. 170.

6