COLEGIUL TEHNOLOGIC „SPIRU HARET” PIATRA-NEAMȚ

MAI 2017

„SPIRU HARET-PROMOTORUL ȘCOLII MODERNE

ROMÂNEȘTI” LUCRĂRILE SIMPOZIONULUI REGIONAL

„PROFESORUL MODERN-ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR ȘI REALITĂȚILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI

ACTUAL”

„COMUNICĂRI ȘTIINȚIFIE ȘI EXEMPLE DE BUNE PRACTICI PRIVIND PROVOCĂRILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI

TEHNOLOGIC ÎN INTER ȘI TRANSDISCIPLINARITATE”

PIATRA- NEAMȚ

ISSN 2501-5826

PROIECT EDUCAȚIONAL

„SPIRU HARET-PROMOTORUL ȘCOLII MODERNE ROMÂNEȘTI”

LUCRĂRILE SIMPOZIONULUI REGIONAL

„PROFESORUL MODERN-ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR ȘI REALITĂȚILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI

ACTUAL”

„COMUNICĂRI ȘTIINȚIFIE ȘI EXEMPLE DE BUNE PRACTICI PRIVIND PROVOCĂRILE

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI TEHNOLOGIC ÎN INTER ȘI TRANSDISCIPLINARITATE”

EDIȚIA a II-a

MAI 2017

În parteneriat cu:

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ

Biblioteca Județeană ,, G.T.Kirileanu” Piatra- Neamț

Casa Corpului Didactic Neamț

Coordonatori: Prof. Mona Cozma

Prof. Mititelu Cristodor Radu

Prof. Luiza Negură

Redactori principali:

Prof. Hîrțan Ana

Prof. Ursan Dorina

Prof. Înv. primar Cristina Mihăiasa

Prof. înv. primar Acsinte Alina

ISSN 2501-5826

DASCĂLUL ȘI REFORMA

Profesor învățământ primar Acsinte Alina

Colegiul Tehnologic „Spiru Haret” Piatra Neamț

Reforma presupune, indiferent de domeniul în care este aplicată, în cel mai uzual concept, o

schimbare. Schimbarea este impusă de uzura sau ineficienţa obiectului supus reformării. În cazul

învăţământului românesc, o falsă impresie mai ,,bântuie” încă lumea dascălilor: faptul că destui

studenţi sau chiar numai absolvenţi de licee/colegii obţin premii sau burse în cadrul unor concursuri

internaţionale. Aceste rezultate umplu de o mândrie firească dăscălimea românească, dar în acelaşi

timp induc o anume doză de suficienţă, conştientă sau nu, în ceea ce priveşte adevărata măsură a stării

învăţământului nostru.

Dincolo de aceste fireşti rezultate, cu care ne mândrim, acut, stringent, îngrijorător şi…ruşinos

este faptul că ne-am aflat pe ultimul loc în Europa la o testare a capacităţilor elevilor români de a-şi

folosi cunoştinţele, priceperile, aptitudinile dobândite în şcoală. Cum este posibil aşa ceva? Ce anume

a dus la această situaţie? Mai ales, însă, de ce acest fapt nu a condus automat la o analiză concretă a

cauzelor acestui eşec, la un veritabil cutremur în întreg sistemul nostru?

Aş presupune că lipsa de reacţie este, în primul rând indiferenţă, urmată îndeaproape de

inconştienţă din partea întregului sistem, luat ca un întreg de sus în jos, de la ministeriabili până la

cel din urmă învăţător. Mai mult chiar, nepriceperea de a putea aprecia corect dimensiunile

catastrofale ale căderii libere a învăţământului depăşeşte nepriceperea de a remedia greşelile.

Personal cred că aceste stări de fapt s-au putut petrece în mod special datorită fracturilor multiple

existente în sistem, între teorie şi aplicabilitate, între proiectare şi posibilitate, între ,,ştiinţă” şi

realitate, între elev şi profesor. Indiferent cât de multe lucrări de specialitate s-ar mai scrie, unele mai

accesibile, altele mai greoaie şi de-a dreptul inutilizabile, ne dăm cu brio examenul în a ne situa în

afara realităţii. Reforma actuală, mult prea lungă şi, în special, ineficientă, s-a situat totdeauna pe

poziţii corecte din punct de vedere ştiinţific, dar utopic faţă de realitate. Nu am avut capacitatea de a

anticipa schimbările majore care zădărnicesc eforturile bine ,,scrise” ale reformei. Nu este în intenţia

mea să critic, dar ignorarea factorilor, brutal de vizibili, şi persistarea într-o lume ireală îmi dă un

amar sentiment de minciună.

Fără îndoială că un număr de elevi fac încă să mai dăinuie speranţa că avem un învăţământ

bun. Nu contest acest lucru. Acest lucru se întâmplă însă la scară foarte mică, acolo unde există

încredere în şcoală şi sprijinul părinţilor. Dramatic este însă gradul de incultură la scară naţională,

procentul foarte mare de analfabeţi, neîncrederea şi dispreţul pentru şcoală şi, prin urmare, pentru ce

şi cum se învaţă în şcoală.

Personal aş vedea reformarea învăţământului mai puţin sofisticată şi aş acorda mai puţină

atenţie ,,modernizării terminologiei”, căutând pulsul viu la nivelul la care se află, acceptând obiectiv

regresul deja instalat ca pe un fapt real, căutând soluţii realiste, chiar dacă acestea se încadrează în

sfera paşilor mărunţi.

Aş începe obligatoriu o revoluţie în ceea ce priveşte coeziunea întregului sistem, de la

stabilirea disciplinelor de studiu, la numărul de ore şi întocmirea riguroasă a programelor. Diferenţa

faţă de modul în care s-au întocmit până acum ar putea ghipsa una dintre fracturile majore din sistem.

Nu văd foarte corect şi eficient întocmirea acestora de către aceiaşi specialişti consacraţi care au lucrat

fiecare separat, pe domeniul său. O mare echipă responsabilă alcătuită din specialişti pe domeniu,

dublaţi de pedagogi practicanţi, nu teoreticieni, de psihologi în managementul timpului copilului,

specializaţi în psihologia vârstelor, de sociologi, buni cunoscători ai realităţii sociale din ţara noastră,

pe zone, poate chiar şi de consilieri familiali ar putea stabili consultându-se reciproc ce, cât şi cum

pot asimila în mod real elevii la anumite vârste. Dar nu numai acest lucru este important, cât mai ales

cunoaşterea noului tip de elev al zilelor noastre, care nu mai este deloc acelaşi cu cel de acum zece –

cincisprezece ani. Aduc drept explicaţie fenomenul stresului, agitaţiei, afecţiunilor ,,moderne” tot mai

frecvente la copiii zilelor noastre, pe care nu suntem pregătiţi să-i înţelegem, deci nici să-i ajutăm.

Văd astfel o corectă adaptare a rolului şcolii la pregătirea pentru viaţă a şcolarilor, în primul

rând prin cunoaşterea, dar mai ales acceptarea nevoilor pe care le au aceştia. Un lucru foarte bun

consider a fi actualul efort de a implementa ca mod de educaţie şi instrucţie ,,învăţarea centrată pe

elev”, doar că acest lucru trebuie să facă parte dintr-un sistem corect programat pentru ca să fie şi

posibil şi eficient. Aduc în acest sens o altă acuză actualului sistem de învăţământ: o prea riguroasă

programare, o foarte mare stricteţe în respectarea programelor, de cele mai multe ori o falsă şi

ineficientă ,,parcurgere a programelor” de frica (chiar acesta este termenul corect) sancţiunilor

eventualelor verificări sau inspecţii. Nimic mai grav în învăţământul nostru decât acest lucru. Cunosc

personal cazuri concrete de clase cu mari probleme în asimilarea cunoştinţelor, aflate ca nivel real la

trei-patru clase în urmă, la care cadrele didactice predau materia pe care o au în planificare numai ca

să ,,aibă dovada” că au respectat planificarea, mai exact programa. Aceşti copii ar avea mult mai mult

de câştigat dacă s-ar lucra la nivelul care se află, asimilând, fără îndoială, mult mai puţin decât prevede

programa, dar învăţând ceva în fiecare oră! În realitate, însă, ,,golurile” în asimilarea cunoştinţelor şi

deprinderilor duc la situaţia paradoxală ca de la un moment dat să nu mai poată asimila nimic, iar

cadrul didactic trăieşte un stres continuu al neputinţei, vinovăţiei şi al…ameninţării.

De aceea, în vederea evitării acestui fapt incredibil, prin care i se pretind unui cadru didactic

calităţi excepţionale, prin care poate rezolva optim majoritatea situaţiilor dificile (care oricum deţin

supremaţia faţă de situaţiile normale), indiferent de gravitatea cauzelor, cu folos ar fi o acceptare

,,oficială” a acestor realităţi care duc la situaţii problemă indiferent de cât de multă dăruire ar dovedi

cadrul didactic. O testare a situaţiilor reale, care înseamnă nu numai capacităţi intelectuale ale

copiilor, ci şi mediul, mentalitatea, atitudinea şi sprijinul comunităţii, bine gândite în aşa fel încât să

i se permită cadrului didactic să acţioneze în folosul copilului, nu obligatoriu în litera programei dacă

acest lucru nu este nicicum posibil, ar înjumătăţi pe puţin procentul de semianalfabetism la nivel de

absolvenţi de gimnaziu şi ar diminua foarte mult fenomenul de abandon şcolar.

De asemenea, aş vedea cu totul altfel aprecierea performanţelor profesionale ale cadrelor

didactice. Am curajul să afirm că un copil provenit dintr-o familie cultivată, bine educată, care îşi

sprijină consecvent copilul în timpul şcolii va fi premiant indiferent de cadrul didactic pe care îl are.

Adaug că pe lângă satisfacţia profesională pe care i-o oferă profesorului, un astfel de elev nu va fi o

sursă de stres sau chiar depresie precum copilul provenit dintr-o familie abia alfabetizată (sau chiar

analfabetă), fără cultură, mijloace familiale etc. Ori utopia aici apare: dascălul care reuşeşte prin multă

muncă, stres şi dăruire să-l înveţe a citi pe un copil defavorizat este catalogat drept ,,fără rezultate,

fără performanţe”, în timp ce acela care are norocul de a fi privilegiat este merituos. Problema nu este

numai a inechităţii evaluării, cât mai ales a scăderii motivaţiei acestor cadre, care sunt, de altminteri,

oameni cu aşteptări şi limite.

Un alt aspect pe care îl poate constata oricine, dar îl consideră firesc sau îl ignoră este fractura

dintre ciclurile de şcolaritate, la scară mare, şi chiar între disciplinele aceluiaşi ciclu, la scară mai

redusă. Există, spre exemplu, o foarte mare discontinuitate şi nepotrivire între modul în care este

abordat elevul la clasele primare şi cum este abordat brusc în ciclul gimnazial. Prin urmare, consider

că trebuie introdusă o regulă obligatorie şi reală în ceea ce priveşte cunoaşterea portretului psihofizic,

psihoemoţional şi psihosocial. Aceste norme există doar pe hârtie, sunt cunoscute, dar neaplicate, din

păcate. Ruptura este traumatizantă pentru un foarte mare număr de elevi, dintre care foarte puţini ies

în câştig, majoritatea manifestând un confuz disconfort psihic şi emoţional care duce la ,,răul de

şcoală” pentru cei sensibili şi indiferenţa pentru şcoală, cu tot ce presupune ea, pentru cei cu

afectivitate mai redusă. Fenomenul este cunoscut de toată lumea, numai că este redus la disputa între

învăţători şi profesori, care se autoînvinovăţesc reciproc. Şi pentru această situaţie aş solicita cercetări

reale făcute de oameni de specialitate, care să găsească soluţii corecte şi aplicabile, care să fie strict

respectate.

Din păcate ,,reforma mea” rămâne la faza de proiecţie imaginară, iar eu nu voi şti niciodată

dacă ceea ce cred este utopic, nepotrivit sau chiar este bun, realizabil şi de…succes!

PROFESORUL MODERN – PEDAGOG, MANAGER, PSIHOLOG

Andreea-Oana Andrușcă

Colegiul Tehnic „Ion Creangă” Tg. Neamț, jud. Neamț

Realitatea cotidiană ne învață că, pentru a avea succes deplin, individul nu numai că trebuie

să fie foarte bine pregătit în domeniul în care activează, dar, mai mult, trebuie să posede o serie de

abilități și competențe arondate altor domenii ale praxisului, astfel încât să fie capabil să gestioneze

un număr larg de situații posibil problematice atât pentru devenirea lui profesională și personală, cât

și pentru eficiența serviciilor pe care le oferă în domeniul său de activitate.

Privind lucrurile din această perspectivă, nici profesorul nu se sustrage de la această cerință

esențială; prin urmare, considerăm că un profesor profesionist este, mai mult decât un depozitar al

cunoștințelor de specialitate, un foarte bun orator, cerință esențială în domeniul pedagogiei. Astfel, el

trebuie să posede cunoștințe pedagogice vaste, dublate de punerea lor în practică și observarea

punctelor tari și a punctelor slabe ale activității sale la catedră, astfel încât să fie capabil a pune la

punct, cu cea mai mare obiectivitate și exigență, un plan de remediere a carențelor pedagogice. În

societatea contemporană, care pune accentul mult mai mult pe a avea decât pe a fi, conceptul de

pedagog pare a fi unul perimat, alături de termenul „dascăl”. Acesta din urmă este grăitor pentru

specificul tradițional al societății autohtone, denumind, inițial, pe cântărețul de biserică. Se știe faptul

că prima modalitate de educare a masei a constituit-o predica bisericească, de după fiecare Sfântă

Liturghie, cuvântul pe care preotul îl adresa enoriașilor conținând nu numai o explicație a Evangheliei

citite în respectiva duminică, ci și învățături practice, mult mai ancorate în real și în material. Astfel,

prima școală a românului a fost biserica, pentru ca apoi cea dintâi să devină o anexă a celei de-a doua.

Chiar și dicționarele notează semantica învechită a termenului pe care îl avem în vedere, subliniindu-

se, pe de o parte, importanța extrem de mare a laturii spiritual-afective în procesul de predare și, pe

de altă parte, evoluția pe care conceptul de profesor a înregistrat-o de-a lungul timpului, ajungând să

desemneze profesioniști din cele mai diverse domenii.

Un profesor bun este preocupat nu de a învăța mai mult, ci de a deveni mai mult, de a putea

transmite nu numai cunoștințe, ci și iubire de meserie și de cultură, în general. A fi un profesor bun

înseamnă a respecta profesia pe care ai ales-o, concomitent cu respectarea sinelui propriu, dar și (mai

ales) a alterității, a celuilalt, fie că acest celălalt este un coleg, un elev sau un părinte. Un profesor

excelent și dedicat va ști cum să inoculeze învățăceilor săi ideea că un popor fără cultură este un popor

fără demnitate și fără identitate, insistând asupra formării culturale a individului ca temelie a

individualității sale.

Se poate observa o evoluție atât semantică, cât și practică a conceptului de la ipostaza de

dascăl la cea de pedagog, aceasta din urmă implicând o mai mare finețe atitudinală și aptitudinală în

relația cu elevii. Ca o scurtă paranteză, nu putem să nu amintim imaginea pedagogului de școală

nouă, așa cum a fost ea magistral creionată de marele „portretist/caricaturist” literar Ion Luca

Caragiale. Folosind ca ramă registrul estetic al comicului, Caragiale prezintă amara situație a

învățământului vremii, cu mențiunea că tarele fundamentale ale acestui sistem dăinuie și în

contemporaneitate. Pedagogul are menirea de a supraveghea și de a ajuta elevii pe care îi are în grijă

în internat, astfel că este martor nu numai la efortul intelectual depus de către fiecare elev în parte,

dar și la modul în care aceștia interacționează și se dezvoltă ca personalități distincte, având puterea

de a interveni în vederea corectării acelor comportamente și atitudini considerate nepotrivite. În acest

caz particular, mai mult decât profesorul diriginte, pedagogul acționează ca un părinte, fiind

preocupat de evoluția sa ființială mai mult decât de cea intelectuală. Crunta realitate a zilelor noastre

arată că există o multitudine de cazuri de elevi proveniți fie din familii destrămate, fie din familii în

care unul sau ambii părinți sunt plecați în străinătate pentru a putea supraviețui financiar, copilul fiind

astfel privat de o atitudine parentală bine conturată și prezentă în permanență. În aceste situații,

profesorul (și nu în mod obligatoriu profesorul-diriginte) suplinește lipsa tatălui, a mamei sau, în

cazuri extreme, a amândurora, erijându-se poate în singura figură părintească pe care elevul o

cunoaște și o admite ca fiind validă.

Cu toate acestea, a fi un excelent cunoscător al cunoștințelor de specialitate și a poseda talent

pedagogic nu constituie singurele elemente-cheie ce îl transformă pe dascăl într-un specialist eficient.

Mai presus de toate, el trebuie să fie și un foarte bun manager, iar acest spectru se dovedește a fi unul

foarte larg. Este arhicunoscut faptul că cel mai mare dușman al unui profesor este timpul. Astfel, a ști

cum sa manageriezi corect resursa temporală se transformă într-o cerință de bază a eficientizării

domeniului profesional specific. Un profesor modern trebuie să știe cum să echilibreze timpul acordat

instruirii educative propriu-zise cu timpul acordat activităților extrașcolare/extracurriculare, astfel

încât să optimizeze procesul instructiv-educativ și pe cel al devenirii personale a elevului. Profesorul

modern își va găsi timp să elaboreze toate documentele necesare, chiar dacă își dă seama de volumul

imens de muncă în afara orelor de curs (fără a mai lua în considerare conceperea proiectelor didactice

utile în pregătirea lecțiilor, planificările anuale, semestriale și pe unități de învățare, proiectarea

opționalelor, corectarea lucrărilor etc.). Din acest punct de vedere, profesorul este și un bun strateg,

cu rădăcini adânc înfipte în solul culturii managementului de calitate.

Literatura de specialitate spune că un management al calității realist trebuie să se focuseze

mai mult asupra clientului (asupra elevului, în cazul nostru), în vederea satisfacerii dezideratelor și

necesităților acestuia, iar „organizațiile care pun accentul pe calitate cunosc că cel mai important

secret al calității este acela de a asculta și a răspunde corect la nevoile și dorințele consumatorilor,

respectiv ale clienților săi” (Ilieș Liviu, 2003, p. 13). Calitatea esențială care ar trebui să primeze în

cazul oricărui profesor, indiferent de specialitatea pe care o predă, este receptivitatea la

cerințele/nesiguranțele/întrebările elevului, asigurându-se astfel baza unui management de calitate,

centrat pe nevoile educabilului (indiferent de vârsta acestuia) și, implicit, ale societății. Referitor la

calitate, aceasta denumește un concept general, deci relativ, aflându-se sub înrâurirea subiectivității

percepției și a specificului domeniului unde este aplicată. Astfel, dacă în domeniul economic, calitatea

este mult mai ușor cuantificabilă, în domeniul educației, lucrurile stau foarte diferit, deoarece este

foarte greu de măsurat gradul de satisfacție a beneficiarilor serviciilor oferite, dincolo de notele mari.

Pentru a ne referi la partea teoretică a conceptului, calitatea este definită ca „expresie a gradului de

utilitate socială a produsului, măsura în care, prin ansamblul caracteristicilor sale tehnico-funcționale,

psiho-senzoriale și ale parametrilor economici satisface nevoile pentru care a fost creat și respectă

restricțiile impuse de cerințele generale ale societății privind eficiența economică, protecția mediului

natural și social” (Șraum Gheorghe, 2000, p. 113). Oferind drept exemplu doar una dintre multiplele

definiții ale calității, se poate lesne observa că implementarea acestui concept în realitatea

educațională trebuie să deservească, într-o foarte mare măsură, mediul social. Cu alte cuvinte, dincolo

de realitatea economică a oricărei societăți, calitatea actului educațional trebuie să se regăsească drept

o bază solidă a formării individului, asigurând devenirea sa din punct de vedere social și societal.

De cele mai multe ori, un profesor ce își iubește meseria îi va dedica cea mai mare parte a

timpului, uneori în detrimentul timpului petrecut cu familia ori a celui dedicat propriei persoane.

Acest altruism este, de cele mai multe ori, motivul pentru care categoria profesională a profesorilor

este supusă unor presiuni politice, financiar și sociale imense, rezultatele fiind, aproape de fiecare

dată, în mod paradoxal, conturarea unei imagini negative proiectate asupra acestui domeniu. Astfel,

jertfirea de sine (oricât de demodat și de fals patriotic ar suna!) este exploatată uneori cu nerușinare

și transformată într-un punct slab al unor oameni care se lasă prea ușor manipulați. Cel care se află la

catedră este, de foarte multe ori, pus în situația de a elabora fișe de lucru pentru fiecare clasă de elevi

pe care le are în încadrare, multiplicarea acestora realizându-se cu ajutorul resurselor financiare

proprii. Se adaugă expedierea lucrărilor elevilor la concursuri școlare sau deplasarea împreună cu

aceștia la olimpiade și simpozioane, astfel încât realitatea pecuniară devine una extrem de dură.

Un alt domeniu pe care profesorul trebuie să îl stăpânească în ceea ce privește arta

managementului este acela al colectivelor de elevi. Profesorul care este interesat de modul în care

poate eficientiza activitatea sa va fi preocupat, în mod automat, și de managementul clasei de elevi.

Literatura de specialitate asociază ideea de management de calitate cu cea de cultură, afirmând că

„implementarea sistemului de management al calității este o lucrare culturală. Lipsa de

profesionalism și de cultură te scoate din lumea civilizată” (Paraschivescu Andrei Octavian, 2007, p.

8). Este importantă așadar, așa cum am menționat și în primele paragrafe, formarea profesională a

celui care mediază această legătură, între informație și individ, pregătire atât profesională, cât și

culturală, la acestea adăugându-se o blândețe interioară care să îl ajute să se apropie de elevi. Pentru

a realiza acest lucru, dascălul trebuie să cunoască foarte bine personalitatea de grup a fiecărei clase

în parte, precum și personalitatea individuală a elevilor săi, în vederea aplicării acelor metode care se

pliază pe spiritul clasei respective. Astfel, pe lângă un bun pedagog și manager, profesorul trebuie să

posede și un număr minim de cunoștințe din domeniul psihologiei, pentru a-și cunoaște elevii și

dincolo de paginile unui manual, pentru a le înțelege și oferi răspuns la întrebările de cele mai multe

ori nerostite.

Bibliografie:

Ilieș, Liviu, Managementul calității totale, Cluj-Napoca:Editura Dacia, 2003;

Paraschivescu, Andrei Octavian, Managementul calității, Iași:Editura Tehnopress, 2007;

Șraum, Gheorghe, Merceologie și asigurarea calității, Cluj-Napoca:Editura Barițiu, 2000.

POVESTEA MEA, POVESTEA LUI ... POVESTEA NIMĂNUI

Prof. Înv. Preșcolar Apetrei Manuela-Elena

Colegiul Tehnologic „Spiru Haret”, Piatra - Neamț

MOTTO:” Şi de-aş avea darul proorociei, şi tainele toate le-aş

cunoaşte ,şi orice ştiinţă, ... şi de-aş avea atâta credinţă – încât,

să mut si munţii din loc, dar daca dragoste nu am, nimic nu

sunt...”

(Sf.ApostolPavel)

Stau câteodată şi-mi aduc aminte de anii copilariei. De ce oare aceste clipe nu se mai întorc?

De ce timpul este ireversibil?

Dar în fiecare amintire chipul mamei îmi apare într-o aureola deosebita. De ce? Pentru ca ea

este fiinţa care mi-a dat viaţa, ce mi-a călăuzit primii paşi, fiinţa de la care am auzit primele vorbe de

alint. Ea m-a ajutat să vorbesc, să cânt, să scriu, să dansez, să iubesc , să urăsc, să detest...într-un

cuvânt să trăiesc.

Dar, am uitat să vă spun , ea era EDUCATOR.

V-aţi gândit vreodata cât de traumatizantă e pentru un copil această meserie? V-aţi gândit

vreodată ca destinul unui copil e dat de părinţi, de „parinţi educatori”? Cred ca e cea mai grea meserie

din lume. Pentru că, din dorinta de a educa viitori oameni- uităm sa ne educăm (în adevaratul sens al

cuvântului) proprii copii.

De multe ori, când venea acasă de la şcoală, povestea: „Copiii mei astăzi au făcut...”; „Copiii

mei astăzi au fost...”. Eu, copil fiind, o trăgeam disperată de mână: „Mami, mami,...dar eu sunt copilul

tau!”

Atunci ea, cu blândeţe, mângâindu-mă pe păr, încerca să-mi explice că eu eram, într-adevăr,

copilul ei, dar si copiii de la şcoala erau tot ai ei. Ea îi învăţa să vorbească, să cânte, să scrie, să

deseneze, să iubească, să urască, să deteste... într-un cuvânt să trăiască.

Şi cu cât încerca mai mult să-mi explice că eu sunt mai presus decât toţi acei copii, cu atât eu

înţelegeam şi acceptam mai puţin acest lucru. Si am început să urăsc: uram pe toţi acei copii care îmi

luau locul în inima mamei mele, uram......

De multe ori o supăram groaznic spunându-i: „Mi-ar fi plăcut ca mama mea să fie croitoreasă.

Am fi cusut împreuna rochii şi fuste şi bluze şi nu ne-ar mai fi despărţit aceşti copii!”. Sau : „Mi-ar

fi plăcut ca mama mea să fie florăreasă. Am fi făcut împreună aranjamente florale, coroniţe şi am fi

iubit florile mai mult ca orice pe această lume!”. Iar în colţurile ochilor ei verzi ca smaraldul apăreau

lacrimi. Nu-mi reproşa nimic, dar îmi reproşez eu acum.

Anii au trecut, au plecat „acei copii”, au venit „alţi copii” în viaţa mamei mele. Am ajuns la

vârsta la care trebuia să-mi aleg o meserie. Şi ce credeţi că am ales? Sa fiu educator! Pentru că mama

mea nu era nici croitoreasă- să mă înveţe să cos fuste , rochii; nici florareasă- să mă înveţe să fac

coroniţe – era educator si m-a învăţat să vorbesc, să cânt, să scriu, să dansez, să iubesc, să urasc, să

detest... într-un cuvânt să trăiesc.

Să nu credeţi că am acceptat cu uşurinţă această meserie. Poate că nici acum nu o înţeleg prea

bine. Dar mi-am jurat că întotdeauna elevii mei vor fi doar „acei copii”, iar propriul copil va fi

„COPILUL MEU”.

Şi anii au trecut...generaţii şi generaţii de „copiii mei” au trecut şi iata- mă mamă educator.

Coincidenţă sau nu, am si eu o fetiţă.

De multe ori, când mă duc acasă, povestesc: „Astăzi copiii mei au...” şi mă opresc, mă întorc

spre ea şi o privesc aşteptând parcă să mă tragă de mânecă: „Mami, mami, dar eu sunt copilul tău!”;

dar e prea mică, şi nu înţelege! Îmi repet acest lucru mai mult să mă conving pe mine- pentru că ştiu

sigur că poate nu înţelege tot ce spun eu- dar simte cu aceeaşi intensitate ce simţeam eu când mama

mea venea acasă si povestea: „Copiii mei...”

Sau, altă dată, când simte nevoia să mai stea cu mine, eu nu pot - trebuie să merg la „copiii

mei”. Şi încerc să-i explic: „ Mami nu poate să mai rămâna acasa, mă aşteaptă „copiii mei” – şi mă

opresc; explicaţiile sunt de prisos.

Abia acum regret lacrimile din colţurile ochilor verzi ai mamei mele! Nu am crezut că voi

ajunge vreodată să recunosc că sunt „părinte-educator” pentru copilul meu şi „educator –părinte”

pentru „copiii mei” de la şcoală. E unul şi acelaşi lucru. Cred că suntem mai mult „educator-

părinte”pentru „copiii noştri” decât pentru proprii copii. Cele două meserii nu pot fi delimitate.

Şi anii vor trece, vor pleca „aceşti copii”, vor veni „alţi copii” în viaţa mea.

Şi eu nu o voi învaţa pe Karla nici să coase rochiţe, fuste, bluze; nici să facă coroniţe din flori,

ci o voi învaţa să vorbească, să cânte, să scrie, să deseneze, să iubeasca, să urască, să deteste...într-un

cuvânt să traiască.

Şi anii vor trece, şi va veni timpul ca si Karla să-şi aleagă o meserie, şi........

Şi atât.

Şi în încheiere, v-aş ruga să fiţi „COPIII VOŞTRI”, pentru o zi, sau poate mai puţin.

PROFESORUL MODERN ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR

SI REALITĂȚILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ACTUAL

Prof. Costina Elena Ilea

Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil”, Iași

Școala - făuritoare de educație și comportamente umane - este singura capabilă de a modela

omul si totodată e deplin responsabilă de formarea individuală a personalității umane. Învățământul

României s-a sincronizat cu experiențele pedagogice europene. Din secolul al XIX-lea, învățământul

românesc a cunoscut o latură modernă, datorită meritului deosebit al lui Alexandru Ioan Cuza prin

Legea instrucțiunii publice. Însa cele mai însemnate schimbări s-au înregistrat la sfârșitul secolul al

XIX-lea, începutul secolului XX prin apariția legilor lui Spiru Haret, mare reformator al școlii

românești.

Axiologic vorbind, imaginea scolii, implicit a profesorului este prezentată în literatura română

din perspective diferite. Astfel, secolul al XIX-lea aduce o imagine distorsionată, de cele mai multe

ori comică a personajului pus în postura de dascăl. Marius Chicoș Rostogan, domnu Vucea rămân în

literatură personaje memorabile cu o latură amuzantă.Marii clasici,Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion

Luca Caragiale își manifestă pe de o parte în operele lor neîncrederea în meritele școlii. Mihai

Eminescu caută pesimist „urma frumuseții/ îndemnurile vieții" în „colbul școlii". Marele poet

consideră că experiențele din filele vieții sunt cele care educă, formează elevul-om : „Nu e carte să

înveți / ca viața s`aibă preț/ ci trăiește, chinuiește / și de toate primește / și`ai s`auzi cum iarba crește.

" Dacă Eminescu privește pesimist cărțile și profesorii, Caragiale oferă în opera Un pedagog de școală

nouăimaginea dascălului fără har - Marius Chicoș Rostogan - slab pregătit care oferă limbii române

și matematicii o interpretare individuală, după legi proprii.Elevii epocii sunt de fapt imaginea în

oglindă a profesorului care obține totul prin prisma materialului. Pe de altă parte, aflăm în operele lor

modele ale dascălilor (Aron Pumnul la Eminescu, Badiţa Vasile la Creangă, Bazil Drăgoşescu la

Caragiale).„Munca maieutică a profesorului", așa cum a numit-o Ernesto Sabato este prezentă la

Mihail Sadoveanu în Domnu` Trandafir, la Octavian Goga in Dascalul, Dascălița, dar și la Marin

Preda în Viața ca o pradă.

Domnu` Trandafir înfățișează imaginea ideală a profesorului din toate timpurile, profesor

dedicat muncii pe care o desfășoară, iubitor de tinere generații, cu dăruire și simțire națională, căci

„de la trandafir iei aromă, de la om – omenie”. Ca un „sfânt într-o icoană veche” apare imaginea

dascălului lui Octavian Goga. Imaginea nostalgică e întregită de prezența „bucoavnei”, a casei cu

„streașine plecate” și a privirii blânde rămase în memorie a învățătorului transpus în basmul în care

joacă rol de „mag”.

Profesorul modern e supus unui sistem mereu în devenire, suspus să facă față provocărilor

survenite în urma avansării tehnologiei. Din perspectiva elevilor, imaginea școlii nu se îndepărtează

într-atât de mult de cea înfățișată de Bacovia în Liceul – „cimitir al tinereții mele / Pedanți profesori

/ Și examene grele...”

Viziunea lui Mihai Eminescu este împărtășită de poetul simbolist, desconsiderând rolul școlii

în formarea individului, membru al unei societăți dinamice :

„Liceu – cimitir

Al tinereții mele-

În lume m-ai dat

În vâltorile grele...”

Totuşi, se vorbeşte despre o criză a școlii românești. Există un hiatus între programele

stufoase, manualele diversificate și timpul intelectual, cel dedicat studiului.

Câteva probleme acute s-ar putea „citi” în diagrama școlii românești :

Lumea de azi a școlii este proteică : se schimbă după instanțe variate, reforme grăbite ale

învățământului, tendințe de înnoire revoluționară și inerția formelor tradiționale. Profesorul se află în

mijlocul controverselor, cel care, în final, află resurse pentru a concilia vechiul și noul și de a

descoperi formula salutară, de a traversa materia, reușind totuși să deschidă și ferestrele curiozității

intelectuale.

Se vorbește despre o derivă a eficienței școlii românești : examene care procustează prin

subiectele șablon nivelurile diferite de pregătire : tehnologic, filologic, real, iar acest tip defectuos de

evaluare are rezultate pe măsură ; manualele neadaptate specializării cu texte nereprezentative,

programe supraîncărcate care nu dau răgazul exersării și aplicării cunoștințelor, adică epuizării

etapelor de învățare (de exemplu, gramatica de gimnaziu care cuprinde în cadrul unui an tot sistemul

limbii române, la care se adaugă literatura – totul în patru ore / săptămână. Profesorul în acest context

se dovedește nu numai un strălucit profesionist, ci și un acrobat al metodicii, făcând saltul de la un

compartiment la altul și legături logice care îi mențin pe elevi în sfera comprehensibilului.

Limba română – fundamentală în sistemul disciplinelor – este zona de „acasă” a

gândirii elevului – limba care va îngădui să pătrundă cu ușurință în tărâmurile străine

ale altor discipline. Există tendința de a angliciza exprimarea scrisă, orală, de a acorda,

chiar prin programe prioritate studiului gramaticii străine, în detrimentul gramaticii

limbii române. De aceea, profesorul, indiferent de lecție, de limbă română, istorie,

geografie, pe care o predă, are înalta misiune de a cultiva respectul pentru scrierea,

vorbirea corectă, înțelegerea, dezvoltarea limbii române pentru că cine știe corect

limba și numește corect lucrurile, va gândi bine.

Așadar, cu cât deschiderea spre infomație este mai copleșitoare, cu atât rolul de călăuză al

profesorului este mai mare. Nu există în istoria umanității niciun exemplu de personalitate în care

rolul magistrului să nu fie definitoriu.

În actualitate, imaginea profesorului este situată între cele două valori axiologice, constrâns

fiind de factori eterogeni. Întâlnim la catedrele școlii românești profesorul – imaginea întruchipată a

domnului Trandafir care în pofida vicisitudinilor, se dăruiește pe sine și dăruiește tot bagajul său de

cunoștințe învățăceilor din băncile prea șubrede, martore ale generațiilor. Prins în valul modernizării

învățământului, această „icoană” a școlii românești – profesorul – se adaptează nevoilor, respectând

îndrumarea „centrării pe elev”, așezând într-un plan secund conținutul învățării. Profesorul actual

devine, așadar, părtaș la educație. Cunoștințele nu mai sunt transmise în mod direct, ci elevul este cel

care își croiește drumul formării, căutând informațiile necesare. De altfel, orele de curs, sistemul de

predare trebuie să se adapteze tendințelor contemporaneității. Metodele de predare, interactive fiind

îl ancorează pe elev în postura de actor deplin responsabil de educația sa. Ne depărtăm așadar, ușor,

ușor de rolul arhetipal al dascălului...

Privind ascendent spre școala viitorului, se întrevăd schimbări profunde generate de progresul

științei și al tehnologiei. Accesul elevilor la educație este facilitat de electronizarea manualelor,

cărților, treptele bibliotecii, marcate de pași, vor aștepta neumblate. Dar, cu ce se poate compara

mirosul filelor unei cărți care te introduce prin prisma tuturor senzațiilor în lumea ei ?

În cele din urmă, privim și ne îndreptăm încrezători spre „școala viitorului” computerizată,

valorificând spusele etern valabile ale lui Ernesto Sabato : „a educa înseamnă a dezvolta, a scoate

afară ceea ce e încă germen, a realiza ceea ce există doar ca posibilitate”... Ce și-ar dori profesorul ?

Apropierea de valorile umaniste prin ceea ce Aldoux Huxley numește „echilibru, cooperare, lipsă de

excces – acestea sunt regulile în natură și traduse de fapt în morală, ar trebui să fie regulile școlii.”

ASIGURAREA CALITĂŢII EDUCAŢIEI LA COLEGIUL TEHNIC

RĂDĂUŢI

Prof.Grijincu Marius-Costel Colegiul Tehnic Rădăuţi

Prof. Grijincu Cristina Angelica - Colegiul „Andronic Motrescu”Rădăuţi

Datoria oricărei instituţii din sistemul naţional de învăţământ, indiferent de tip, nivel şi formă

de organizare a activităţii, este de asigura predarea, învăţarea, şi acolo unde este cazul, cercetarea de

calitate pentru a contribui la dezvoltarea profesională şi personală a elevilor şi studenţilor şi la

bunăstarea societăţii şi dezvoltarea sa durabilă.

Calitatea educaţiei este ansamblul de caracteristici ale unui program de studiu şi ale

furnizorului acestuia, prin care sunt satisfăcute aşteptările beneficiarilor, precum şi standardele de

calitate.

Asigurarea calităţii educaţiei exprimă capacitatea de a oferi programe de educaţie, în

conformitate cu standardele enunţate. Asigurarea calităţii în educaţie este un demers dinamic ce

presupune implicare şi responsabilizare, pe de o parte, precum şi gândire strategică şi control, pe de

altă parte, transpus în practică prin descentralizare. În vederea asigurării calităţii în educaţie este

necesară existenţa unor cadre didactice având experienţă şi pregătire temeinică, care doresc să se

implice în procesul de predare-învăţare, să fie buni organizatori, conectaţi permanent la schimbările

mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Asigurarea calităţii include delegarea de responsabilităţi,

descentralizarea responsabilităţii adoptării deciziilor la nivelul şcolii.

Aceasta implică, pe de o parte, implicarea persoanelor interesate în procesul de schimbare, iar

pe de altă parte, asumarea responsabilităţii pentru impactul şi succesul acestor schimbări. Prin urmare,

delegarea responsabilităţilor şi autonomia şcolilor presupun asumarea reciprocă a răspunderii de către

actorii implicaţi şi de către factorii interesaţi, la nivelul şcolii şi al sistemului de învăţământ. Calitatea

educaţiei este opţiune fundamentală pentru nivelul de standard european, privit în tot unitarul său, iar

într-o societate bazată pe umanism, aceasta dobândeşte noi valenţe prin calitatea educaţiei.

Rolul profesorului în procesul de predare-învăţare este esenţial. Pentru a fi eficienţi, profesorii

trebuie să se folosească de o rezervă impresionantă de talent şi abilităţi pedagogice, precum şi de

calităţi specific umane. Îmbunătăţirea calităţii şi a motivaţiei profesorilor trebuie să devină priorităţi

ale tuturor statelor lumii.

Colegiul Tehnic Rădăuți îşi asumă misiunea de a forma tineri din zona ocupaţională Rădăuţi

în specializări din domeniile: industrie alimentară, servicii, precum şi turism şi alimentaţie publică,

pentru economia viitorului, capabili să se integreze pe piaţa muncii şi să-şi dezvolte o carieră într-o

Europă unită. Principalul nostrum obiectiv este acela de a contribui la dezvoltarea economic şi socială

a României oferind educaţie şi pregătire profesională de calitate clienţilor noştri (elevi şi societate).

Responsabilitatea fiecărui salariat de la Colegiul Tehnic Rădăuţi, începând cu conducerea acestuia,

este calitatea procesului de învăţământ şi a proceselor conexe acestuia în concordanţă cu principiile

Managementului Calităţii.

Pregătirea elevilor impune o strategie superioară, o colaborare foarte bună a tuturor factorilor:

profesori, directori, beneficiary indirecţi (agenţi economici, părinţi, societate, universităţi) şi nu în

ultimul rând o dotare material foarte bună.

Managerii Colegiului Tehnic vor depune toate eforturile pentru implementarea cu success şi

menţinerea unui Sistem al Managementului Calităţii, pentru realizarea unui învăţământ de

performanţă, pentru continuarea tradiţiei şcolii.

În acest scop:

Vom pregăti absolvenţi capabili să utilizeze cunoştinţele ştiinţifice, tehnice şi cultural-

umaniste valoroase, cu şanse reale în competiţia pe piaţa muncii;

Vom asigura în şcoala noastră un climat de muncă bazat pe responsabilitate şi respect reciproc,

pentru ca fiecare participant să-şi valorifice la maxim potenţialul profesional şi intelectual

Vom încuraja implicarea întregului personal al şcolii în cunoaşterea şi îmbunătăţirea

procesului de educaţie şi formare profesională a elevilor noştri;

Vom adapta programele oferite de către şcoală la cerinţele pieţei muncii aflată în continuă

schimbare

Vom utiliza tehnologia informaţională, ca suport al îmbunătăţirii continue a calităţii

procesului de învăţământ, la toate nivelele de organizare şi de către toţi factorii implicaţi.

Obiectivele urmărite prin implementarea managementului calităţii la Colegiul Tehnic

Rădăuți:

1. Creşterea rolului şi, mai ales, asumarea responsabilităţii de către fiecare responsabil de

comisie metodică sau de comisie funcţională de lucru din şcoală, în vederea realizării unui

proces de învăţământ cu finalitate, ce vizează buna pregătire profesională.

2. Eficientizarea activităţii tuturor structurilor manageriale din instituţie, atât cele administrative,

dar, mai ales, cele ce vizează activitatea instructiv-educativăşi de pregătire practică.

3. Realizarea unei colaborări benefice procesului de învăţământ cu comunitatea educativă locală,

cu agenţii economici şi cu structurile organizatorice ale părinţilor/tutorilor legali.

4. Asigurarea fluidizării circulaţiei informaţiei aferente componentei managementului

instituţional (şi nu numai).

5. Proiectarea unei oferte educaţionale compatibile cu realităţile societăţii româneşti

contemporane.

6. Asigurarea imaginii instituţionale.

7. Implicarea instituţiei în proiecte comune cu instituţii de învăţământ similar şi cu instituţii de

învăţământ superior, mai cu seamă în cele ce vizează creşterea calităţii actului didactic şi

îmbunătăţirea bazei materiale.

COMUNICAREA DIDACTICĂ

Prof. Baroi Anca

Colegiul Tehnologic ,,Spiru Haret”, Piatra – Neamț

Comunicarea a devenit un concept universal şi cuprinzător, pentru că totul comunică.

Sensurile noţiunii de comunicare se diversifică şi se nuanţează odată cu multiplicarea activităţilor şi

mijloacelor de comunicare, definiţiile comunicării ajungând să fie numeroase. Înţeleasă ca un transfer

de informaţie sau un transfer de influenţă sau de efect, văzută ca un mecanism al relaţiilor interumane,

comunicarea este condiţionare reciprocă, interpretare comună, conexiune, acţiune, efect de diminuare

a incertitudinii în anumite situaţii, echivalenţa dintre codificare (la sursă) şi decodificare (la

destinatar). Procesul de comunicare desfăşurat în context şcolar are un anumit specific, pe de o parte,

datorat caracterului subiectiv al relaţiei educaţionale care angajează factori, procese şi stări

psihologice, iar, pe de altă parte, caracterului dinamic al procesului comunicativ. În literatura de

specialitate, comunicarea este considerată esenţa procesului de predare-învăţare-evaluare, informaţia

– obiectul proceselor de comunicare – privind nu numai activitatea didactică, ci şi aspecte cu valoare

interpersonală.

În primul rând, comunicarea didactică este nucleul practic şi pragmatic al comunicării

educaţionale, constituind esenţa însăşi şi vehiculul secvenţelor procesului de învăţământ, derulat sub

formă de lecţii. Comunicarea didactică presupune o perpetuă interacţiune între profesor şi elevi,

indiferent că este vorba de predare, învăţare, evaluare şi chiar proiectare didactică.

Şi in comunicarea didactică poate fi aplicată schema procesului de comunicare propusă de

R. Jakobson:

CANAL

EMIŢĂTOR----------MESAJ----------RECEPTOR

COD

CONTEXT

Emiţător, dar şi receptor sunt pe rând, atât educatorii cât şi educabilii, deşi în general,

primii domină în postura de sursă.

Comunicarea pedagogică „mijloceşte realizarea fenomenului educaţional în ansamblul său,

indiferent de conţinuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicaţi.” Educaţia şi învăţarea – ca

procese prin care se comunică – implică schimburi de substanţă, de comportamente, de imagini sau

de cunoştinţe, acestea având o semnificaţie şi un sens care determină autenticitatea şi eficientizarea

comunicării.

Procesul educaţional este un sistem complex– de tip lanţ – în care activitatea verbală şi cea

nonverbală se întrepătrund, de multe ori acţionând sincretic.

Demersul pedagogic are ca finalitate realizarea repertoriului comun între cei doi protagonişti

ai actului educaţional. Din această perspectivă se disting următoarele tipuri de demersuri pedagogice

într-un ciclu de educaţie: punctuale (cu referire la obiectivele operaţionale), liniare (cu referire la

competenţele specifice), strategice (vizează competenţele generale).

Strategia folosită în comunicarea pedagogică imprimă acesteia calitate prin interacţiunea unor

factori: scopul activităţii, personalitatea elevului, cadrul concret al activităţii, personalitatea cadrului

didactic .

Comunicarea pedagogică este o formă de comunicare predominant verbală, o mare

flexibilitate asigurându-se dacă educatorul manifestă spontaneitate şi adaptabilitate la specificul

temei, la nivelul intelectual al educabililor.

În al doilea rând, comunicarea didactică este favorizată sau restricţionată „de factori a căror

incidenţă este diferită în timp ce alţii au o pondere aproape neglijabilă, care nu induce efecte negative

şi nu necesită măsuri speciale de ameliorare.”

Factorii care favorizează acest tip de comunicare se grupează în diverse categorii: factori

psihologici (limbajul, motivaţia, afectivitatea, gândirea), factori pedagogici (obiectivele

educaţionale, conţinuturile procesului de învăţământ, metodele pedagogice, mijloacele învăţământ,

tipologia feedbackului, stilurile educaţionale), factori sociali (mărimea grupului, poziţionarea în

spaţiu a membrilor, structurile de comunicare, precum şi structura grupului sau coeziunea acestuia).

O comunicare didactică eficientă impune respectarea de către cei implicaţi a unor

caracteristici: profesorul trebuie să emită mesaje clare, să utilizeze un limbaj adecvat şi accesibil

elevilor, să structureze logic mesajele transmise, să prezinte interesant/captivant conţinutul instruirii,

să asigure un climat propice comunicării. La rândul lor, elevii trebuie să se concentreze (pentru a

recepta şi înţelege informaţia emisă de profesor), să posede cunoştinţe asimilate anterior necesare

învăţării, să aibă motivaţie pentru a învăţa (în general, dar şi la o anumită disciplină, în particular), să

cunoască limbajele ce sunt utilizate (de profesor, de calculator).

În comunicarea didactică profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă că are o vocaţie în

această direcţie, că este demn de încredere, că, într-adevăr, doreşte un dialog autentic. Sunt apreciaţi

profesorii care permit elevilor să se exprime liber, care nu-i fac nici să se simtă judecaţi, nici

manipulaţi, nici sfătuiţi, ci cei care le oferă sentimentul de siguranţă şi libertatea comunicării. În

opinia mea, formată în urma experienței didactice, comunicarea e factorul decisiv al declanșării

motivației elevului, interesului său pentru disciplina predată și curiozității cognitive. Deoarece

logosul ne face unici, el este cel care ne deschide calea către universul complex al personalității

elevului și tot datorită lui putem accede la ceea ce va declanșa atractivitatea față de disciplina în care

îl inițiem: afectivitatea sa.

Un cadru didactic apreciat din punct de vedere profesional de către elevii săi este cel care,

prin comunicare, dă de înțeles elevului că nu e un simplu obiect al procesului instructiv-educativ, și

un subiect implicat intelectual și afectiv în propria formare, un partener educațional de părerile căruia

ținem cont și în funcție de care ne proiectăm și derulăm activitatea ulterioară.

Ca profesor, m-am întrebat deseori cum să abordez relaționarea verbală cu elevii din ciclul

gimnazial, deoarece aici apar primele dificultăți de decodificare semantică din partea elevilor și de

adaptare a mesajului unui adult la particularitățile de vârstă și intelectuale ale educabililor săi. Acesta

e momentul în care se dezvăluie ceea ce pedagogii numesc la unison ,,măiestria didactică”. Cât de

mult trebuie să accesibilizăm mesajul transmis? Cât de importante sunt aspectele legate de elementele

nonverbale și paraverbale?

Practica mi-a demonstrat că nu trebuie să renunțăm la un nivel elevat de comunicare, ci trebuie

să facem un compromis. În enunțuri accesibile, trebuie inserați în mod voluntar termeni neologici, de

specialitate sau nu, cu scopul familiarizării timpurii cu aceste noțiuni. Evident, în momentul utilizării

lor, trebuie explicate și, eventual, completate cu exemplificări. Datorită modalităților moderne și

rapide de informare existente astăzi, în anumite secvențe de lecție, dacă observ că elevii nu au înțeles

mesajul și constat că se datorează unui termen din cadrul acestuia, îi rog să intre pe site-ul

www.dexonline.ro pentru a căuta în acel moment explicația cuvântului (lucru care se poate face acum

și de pe aparatele de telefonie mobilă). Experiența m-a învățat că elevii își amintesc mai repede sensul

unor noțiuni dacă ei inșiși desfășoară o activitate de decodificare a conceptului. Mai mult, pentru

fixarea lui, se poate cere elevilor să-l integreze în alte enunțuri și să caute alte cuvinte fie din familia

lui lexicală, fie să completeze câmpul lexical din care acesta face parte.

În altă ordine de idei, comunicarea nonverbală și paraverbală solicită profesorului abilități

actoricești prin care poate capta și susține atenția elevilor, atrăgându-i pe nesimțite în demersul

didactic.

În concluzie, comunicarea didactică este primul pas de interrelaționare cu subiectul educației

prin care îl putem determina să devină un element activ în propria formare.

7 ANI DE ACASĂ

prof. Ghenghea Cecilia

Scoala Gimnaziala ,,Adrian Porumboiu'' - Muntenii de Jos - Vaslui

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la

părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem

că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună

mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un

copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei

7 ani de acasă.

Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea

caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de

protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru

toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.

Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea

acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în

propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze

copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele

informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-

afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.

Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin

acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii

familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi

climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu

o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de

comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.

Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa

de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura

forţelor lui, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.

În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la

viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă

sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente

majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de

acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună

consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,

sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin

jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în

devenirea sa ca adult.

După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi

pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze

golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în

înţelegerea şi lămurirea unor probleme.

„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume

– OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse

aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm

copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează

în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE

Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

PROFESORUL MODERN-ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR

ȘI REALITĂȚILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ACTUAL

Prof. Davidov Florentina

Colegiul Tehnic „Danubiana“ Roman, Jud. Neamț

De-a lungul timpului literatura română a oglindit dascălul bun sau rău, adorat sau urât de elevi.

Este acel tărâm unde întâlnim exemple pozitive sau negative.

Prin inocența vârstei copiii percep altfel lucrurile, deci și defectele umane. Pe copilul de la

țara, domnul Trandafir, el însuși om simplu, știa să-l atragă povestind din faptele eroilor neamului.

Fiind conștient de imensa răspundere pe care o are dascălul se detașează de griji și își face

datoria cu plăcere. Deși condițiile în care își desfășoară activitatea nu sunt tocmai potrivite ,domnul

Trandafir predă din pasiune și dragoste pentru copii. Se poate remarca cu ușurință profunda impresie

pe care dascălul a făcut-o copilului de odinioară.

Una dintre cele mai mari realizări pedagogice este aceea când un elev „vede“ ce spune dascălul

său. Puterea acestuia din urmă de a se detașa de toate problemele, nemaiexistând decât auditorul care

soarbe fiecare cuvânt, va fi apreciată mai târziu de către elevi. Putem spune că este greu să fii un

model, dar și mai dificil este să te menții în ochii elevului ca o axă de referință. Suntem o categorie

socială aparte, cu un cod deontologic pe care îl respectăm, cu principii temeinice și bagaje de

cunoștințe pe care le împărtășim elevilor noștri. Prin demersul didactic încercăm să le cultivăm din

dorința de perfecționare continuă.

Relația profesor-elev ar trebui să fie ca o relație părinte-copil. Această relație trebuie să aibă la bază

sentimente de reciprocitate pentru a fi eficientă.

Profesorul model trebuie să răspândească în jurul său bunătate, respect, admirație, calm față

de elevii săi. Tot el ar putea constitui părintele de la școală, fapt care l-ar determina pe copil să fie un

elev model. Pe chipul elevului model se poate citi gingășia, puritatea, sclipirea tinereții.

Dacă am realiza o paralelă între profesorul model și elevul model am observa multe puncte

comune: respect, răbdare, înțelegere, etc.

Întotdeauna, ceea ce se dă, se primește și invers. Deseori mulți elevi reacționează în funcție

de profesor și invers. Însă prin schimbarea atitudinii, prin apropierea fiecăruia în parte de model se

pot produce acele relații-exemplu.

Educația pe care o primește elevul în familie este esențială în relația de respect elev-

profesor.

„Domnul Trandafir“ de M. Sadoveanu ar trebui citit și comentat la clasă cât mai des la orele

de dirigenție, deoarece din acest fragment reiese existența unei relații dascăl model - elevi model.

Dincolo de tărâmul școlii profesorul modern realizează o sumedenie de lucruri minunate cu

elevii săi.

Prin implicarea în activități extrașcolare, în activități de voluntariat elevul poate cunoaște diferite

situații. Se poate autodescoperi, devenind mai sensibil și mai bine pregătit pentru viață.

Elevul modern și model ar trebui să fie capabil să-și felicite colegii mai buni pentru realizările lor.

Dincolo de zidurile școlii în interiorul ei se află o familie. Această familie este alcătuită din clase,

adică familii mai mici, formate din profesori și elevi.

Responsabilitatea față de elevii săi ar trebui să fie un „axis mundi“ pentru fiecare profesor. Se

știe că un profesor bun și dedicat meseriei dă „examen“ în fața elevilor săi în fiecare zi. A fi profesor

in timpurile actuale poate fi împovărător. Dar, cu siguranță este condiția dascălului de pretutindeni.

Cu certitudine misiunea profesorului este aceea de a forma oameni puternici cu valori morale

autentice. El este totodată și un bun sfătuitor al copiilor, un îndrumător de nădejde într-o lume nu de

puține ori neînțeleasă de tinerele vlăstare.

Miza muncii dascălului, ideal vorbind nu este nota acordată la clasă. Pentru orice om cu capul

pe umeri centrul de greutate este în altă parte. Dacă ceea ce a format el a fost de calitate se va vedea

în viitor. Totuși acest lucru este greu de cuantificat. Oare cum s-ar putea măsura ?

Bucuria și mulțumirea îndrumătorului de la clasă se reflectă în realizările elevilor de peste ani.

Dar, cu siguranță sunt multe situații în care informațiile despre foștii elevi nu-i vor parveni niciodată.

Totuși va trăi cu speranța că ceea ce a format va crește, va evolua, va înflori undeva unde el nu are

acces.

Profesorul contemporan el cel care devine un ghid al demersului elevilor pentru a obține

rezultatele scontate. Fie că vorbim despre vremurile de odinioară sau timpurile actuale, profesorul

trebuie să conștientizeze că rolul său este în strânsă legătură cu personalitatea pe care și-o modelează.

Atitudinea față de elevii săi trebuie să fie una demnă, bazată pe o cultură profesională exigentă.

În relația emițător-receptor trebuie să existe și o latură afectivă bazată pe încredere. Având în

vedere valorile societății contemporane se impune asumarea de către dascăl și elevi a unei

responsabilități morale comune în cadrul actului educațional. Rolul profesorului este acela de a fi

model, partener și sfătuitor în procesul educativ. Acesta trebuie să acorde încredere fiecărui elev și să

fie conștient de posibilitățile fiecărui individ de a progresa.

Atitudinea dascălului față de elevi își pune amprenta asupra relațiilor în sala de curs. Procesul

didactic va fi simplificat dacă acesta le acordă elevilor respect și înțelegere. Acesta trebuie să-și

cunoască elevii, să pătrundă în lumea lor interioară și să privească uneori lucrurile din perspectiva

lor. Printre calitățile unui bun profesor se află și competențele sociale. Dezinvoltura și abilitățile de

relaționare ocupă un loc important atunci când aducem în discuție meseria de dascăl.

Elevii au nevoie de securitate și de stima de sine. Însă aceste nevoi ar trebui asigurate atât în

mediul școlar cât și în cel familial. Cadrul didactic are un rol crucial în viața elevilor săi. Trăsăturile

de personalitate și abilitățile profesorale lasă urme profunde în inima elevilor, provocând reverberații

încă mulți ani după terminarea studiilor.

Profesia didactică are o dimensiune umană puternică, fapt care implică nu doar cunoștințe, ci

și valori într-un cuvânt o conștiință profesională. Totodată, profesorul contemporan trebuie să

abordeze studiul obiectului pe care-l predă nu ca scop în sine, ci ca un mijloc de realizare a

obiectivelor educaționale.

Domnul Trandafir din opera sadoveniană ar putea fi regăsit și în timpurile moderne, deoarece

valorile pe care acesta le promovează ar trebui să rămână neschimbate, indiferent de timpurile la care

facem referire. Cu siguranță, în sufletul fiecărui om există un dascăl model, un punct de referință

pentru tot restul vieții sale. Indiferent de meseria pe care o vor alege elevii, inevitabil vor fi și acele

momente când își vor aminti și poate chiar vor pune în practică anumite sfaturi și principii de viață

dobândite în școală.

Dar, întrucât există liberul arbitru, fiecare va decide la timpul respectiv în ce măsură le va

aplica. Altfel spus, mesajul ar trebui să fie simplu, pe înțelesul tuturor, deci fără prea multe înflorituri

metaforice: ori unde ai fi, fă-ți treaba conștiincios și încearcă pe cât posibil să înțelegi pentru că la

rândul tău să te faci și tu înțeles.

Cu certitudine domnul Trandafir este atemporal. Din nefericire numeroasele provocări ale

timpului modern îl determină și pe el să accepte schimbările și să colaboreze ca într-o echipă cu elevii

săi pentru ca aceste provocări să nu se transforme în fapte reprobabile. Indiferent de timpuri sala de

clasa ar trebui sa fie acel spațiu în care respectul și dorința de a ne accepta unii pe alții să domine. Cu

siguranță sunt elevi care ar putea să contureze un fragment din care să iasă în evidență chipul unui

profesor drag și să poată afirmă: „acesta a fost modelul meu de viață, idolul meu !“

Altfel spus, meseria didactică reprezintă un lucru în echipă. Cu cât echipa este mai unită și

comunică mai bine, cu atât rezultatul muncii va fi mai durabil și va avea ecou peste generații și

generații. Ce ar reprezenta de fapt domnul Trandafir din opera lui Mihail Sadoveanu ? Un imens

buchet în care se împletesc bunătatea, dăruirea, afectivitatea, precum și implicarea totală pentru ceea

ce reprezintă munca de pedagog.

Meseria de dascăl este mesianică, așa cum în viziunea lui O. Goga, dascălul este cel care ține

nestins prin timp „focul dragostei de țară“.

EXEMPLE DE BUNE PRACTICI PRIVIND PROVOCĂRILE

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI TEHNOLOGIC ÎN INTER ȘI

TRANSDISCIPLINARITATE

Prof. Ec. Constantin Carmen/ Prof. Ec. Balint Valeria/ Prof. Ec. Rugină Paulina Delia

Liceul Carol I Bicaz, județul Neamț

Interdisciplinaritatea a apărut ca reacție la dezintegrarea spațiului intelectual modern, fiind ,,o

măsură disperată care vizează păstrarea caracterului global al intelectului.”

Integrarea interdisciplinară reprezintă o formă de cooperare între discipline diferite privind un

anumit proces, fenomen a cărui complexitate poate fi explicată, demonstrată, rezolvată numai prin

acțiunea convergentă a mai multor puncte de vedere. Ea vizează relațiile, în special de metodologie

care se stabilesc între discipline diferite, sau mai bine zis transferul metodelor dintr-o disciplină în

alta.

În abordarea interdisciplinară încep să fie ignorate limitele stricte ale disciplinelor căutându-se

teme comune diferitelor obiecte de studiu, care pot duce la realizarea obiectivelor de învățare de grad

mai înalt. Între acestea se enumeră și capacitățile metacognitive, cum ar fi luarea de decizii,

rezolvarea de probleme, însușirea metodelor și tehnicilor de învățare eficientă.

Model de bună practică interdisciplinară- Firma de exercițiu

Firma de exercițiu reprezintă o metodă inovativă și interactivă de predare-învățare pentru

dezvoltarea spiritului antreprenorial, o concepție modernă de integrare și aplicare interdisciplinară a

cunoștințelor, o abordare a procesului de predare-învățare care asigură condiții pentru probarea și

aprofundarea practică a competențelor dobândite de elevi în pregătirea profesională.

Activitatea firmelor de exercițiu se desfășoară într-un laborator dotat corespunzător pentru

pregătirea teoretică și practică economică. Își desfășoară activitatea ca o firmă reală, dar cu bani și

mărfuri virtuale, în conformitate cu practica și legile specifice economiei naționale. Deciziile greșite,

care în realitate ar crea probleme serioase, nu au astfel de urmări în cazul unei firme de exercițiu, dar

oferă situații de învățare.

Scopul firmei de exercițiu este ca elevii să dobândească competențe cheie aptitudini și anumite

atitudini, care să le permită să se integreze cu succes pe piața muncii și/sau să urmeze o facultate cu

un anumit profil: abilități antreprenoriale, deprinderi de lucru în echipă, capacitate de conducere,

autonomie de lucru, luarea de decizii și asumarea răspunderii, culegerea și prelucrarea independentă

a informațiilor, gândire creativă, perseverență, organizarea locului de muncă.

Orele de laborator tehnologic de la următoarele module de la clasa a XI-a: Marketingul

afacerii(1oră), Planificare operațională(1oră), Organizarea resurselor umane(1oră), se desfășoară pe

baza modelului de proiectare,, firma de exercițiu”. Aceste ore de laborator vor fi organizate în orarul

școlii în aceeași zi, grupate în calup de 3 ore/zi pentru a asigura eficiența activității în firma de

exercițiu.

Competențele generale care pot fi dezvoltate prin activitatea în cadrul firmei de exercițiu, alături

de competențele tehnice specializate specific modulelor de pregătire, dau posibilitatea elevilor ca la

finalul unei secvențe de pregătire practică realizată cu profesorul de specialitate să: organizeze și să

conducă activități în cadrul companiilor din domeniul serviciilor, fundamenteze strategii, elaboreze

oferta de produse și servicii a companiei, efectueze analiza eficienței economico-financiare a firmei.

Instruirea prin firma de exercițiu este foarte apreciată de către elevi, aceștia putându-și dezvolta

abilități practice, se lucrează în echipe- lucru care face apel la calități, precum și spirit de răspundere,

capacitate organizatorică, exactitate, precizie, acuratețe, pricepere de a rezolva conflicte. Profesorul

trebuie să fie la curent cu toate modificările legislative.

Considerăm că prin utilizarea Firmei de exercițiu crește interesul elevilor pentru disciplinele

economice, fiind totodată un câștig și pentru societate. Prin utilizarea interdisciplinară a obiectelor de

studiu gradul de atingere a indicatorilor de performanță crește considerabil.

Transdisciplinaritatea presupune o întrepătrundere a mai multor discipline, care poate genera

apariția unor noi domenii de cunoaștere. Aceasta conduce la intensificarea relațiilor dintre discipline

și la descoperirea unor noi orizonturi ale cunoașterii.

Integrarea transdisciplinară vizează ceea ce se află în același timp înăuntrul diverselor discipline,

între discipline și dincolo de orice disciplină. De exemplu, problemele legate de educația pentru

schimbare și dezvoltare pot fi abordate de o echipă formată de profesori de filosofie, psihologie,

sociologie, pedagogie, economie, etc, în cadrul unor lecții de sinteză, seminarii, conferințe, dezbateri.

Prin gradul său de complexitate, abordarea transdisciplinară propune un demers bazat pe

dinamica și interacțiunea a patru niveluri de intervenție educativă: disciplinar, pluridisciplinar,

interdisciplinar și transdisciplinar.

Louis D’ Hainaut distinge, în plan curricular, între transdisciplinaritatea instrumental și cea

comportamentală.

Transdisciplinaritatea instrumentală urmărește să-i furnizeze elevului metode de muncă

intelectuală transferabile la situații noi cu care acesta se confruntă. Ea este orientată mai mult către

rezolvarea anumitor probleme, decât pe achiziția de cunoaștere ,, de dragul cunoașterii.”

Transdisciplinaritatea comportamentală intenționează, să ajute elevul ,,să-și organizeze fiecare

dintre demersurile sale în situații diverse.” Aceasta se situează permanent într-o strânsă legătură cu

situațiile de viață semnificative pentru cel ce învață.

Model de bună practică transdisciplinară- Educația antreprenorială- Planul de afaceri

Metoda didactică- Proiectul care este atât o cauză și un motor de instruire, cât și o metodă

pedagogică. Subiectul proiectului realizat a fost ales pornind de la o situație reală a societății și anume:

Planul de afaceri. Această temă sintetizează cunoștințele elevilor din cadrul disciplinelor: Economie,

Contabilitate, Marketing, Limba și literatura română, Tehnologia informațiilor și comunicării,

Planificare operațională, Organizarea resurselor umane.

Finalitățile urmărite prin derularea acestui proiect au fost următoarele:

înțelegerea Planului de afaceri ca instrument de lucru, rolul lui și implementarea lui;

formarea deprinderii de a lucra în echipă la realizarea unui proiect comun;

formarea abilității de a concepe și de a prezenta un plan de afaceri .

Proiectul are un conținut transdisciplinar deoarece prin realizarea acestuia se ating obiectivele

de referință ale mai multor arii curriculare:

Limba și literatura română

să construiască texte orale scurte pe baza unui suport dat, manual, documente statistice, etc;

să pronunțe clar și corect un mesaj;

să manifeste cooperare în diferite situații de comunicare;

să redacteze texte ținând seama de elementele conținutului unui plan de afaceri.

Economie/ Marketing

să identifice piața, structura și dimensiunile cererii;

să formulize enunțuri pro și contra în soluționarea unor dileme.

Educație tehnologică/ Educație plastică

să aplice diverse tehnici de lucru pentru realizarea unui desen, colaj;

să selecteze diverse materiale, în vederea utilizării acestora(coli, CD, DVD, etc).

Contabilitate

să întocmească situații financiare grupate astfel:activitatea trecută a firmei și situația

economico-financiară a acesteia;

să conștientizeze efectele viitoare a situațiilor financiare întocmite.

Planificare operațională/ Organizarea resurselor umane

să realizeze structura organizatorică a societății, să descrie echipa managerială,

modalități de selectare și perfecționare a salariaților, forma de salarizare;

evaluarea corectă a necesarului de personal.

Tehnologia informațiilor și comunicării

utilizarea calculatorului pentru redactarea planului de afaceri, înegistrarea lucrării pe

CD, DVD, imprimare;

documentarea cu ajutorul intenetului.

Elevul este situate în miezul acțiunii, rezervându-i un rol activ și principal(să imagineze, să

investigheze, să creeze, să ia decizii, să-și asume responsabilitățiși, implicit, pe măsură ce câștigă

experiență sădevină mai stăpân pe puterile lor și mai încrezător în forțele proprii.

Realitatea practicii noastre profesionale ne învață că proiectul nu se poate aplica nici

permanent, nici pretutindeni, dar că utilizarea lui dăfrumusețe și viață învățăriișcolare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Constantin Cucos, (2009), ,Psihopedagogie pentru examenele de definitivare si grade

didactice. Ediţia a III-a’’, Editura Polirom, Iaşi

2. Dumitriu Constanța, (2007), ,Pedagogie I. Suport de curs și seminar , Editura Alma Mater,

Bacău

3. Mohammed Allla Sinaceur, (1986), Interdisciplinaritatea și științele umane, Editura

Științifică, București

PROFESORUL MODERN-ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR ȘI

REALITĂȚILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI

-COMUNICAREA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC-

Prof. Goguță Iulia-Cipriana

Școala Gimnazială Nr. 3 Piatra Neamț

Comunicarea este „o modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială, un schimb continuu

de diferite mesaje între interlocutori, menit să realizeze o relaţie interumană durabilă pentru a

influenţa menţinerea sau modificarea comportamentului individual sau de grup”. (Dumitriu, Ghe., p.

86)

Comunicarea pedagogică este un principiu de educaţie care constă într-un mesaj educaţional

elaborat de către profesor şi care provoacă o reacţie pozitivă formativă a elevului – ca obiect al

edcaţiei, situaţie ce se poate evalua în termeni de conexiune inversă externă şi internă. Aşadar,

comunicarea educaţională didactică se bazează pe o serie de aspecte ce contribuie la realizarea sa:

- factorii comunicării („actorii”/ personajele/ agenţii);

- distanţa dintre aceştia şi aşezarea lor;

- canalul de transmitere a mesajului;

- cadrul şi contextul instituţional al comunicării;

- tipul de cod (oficial, mass-media, colocvial, didactic, secret);

- situaţia enunţiativă (interviu, dezbatere, lecţie, sesiune ştiinţifică);

- repertoriile active sau latente ale emiţător-receptorilor;

- retroacţiunile practicate;

- factorii de bruiaj.

Mai exact vorbind, o comunicare dialogată presupune existenţa următoarelor elemente:

emiţătorul (cel care transmite o informaţie), receptorul (cel care primeşte informaţia) şi mesajul

(adică informaţia propriu-zisă). Pentru a fi înţeles, mesajul trebuie conceput din elemente cunoscute

deopotrivă de emiţător şi de receptor, aceste elemente fiind organizate într-un cod şi aparţinând: unei

limbi, unui ansamblu de gesturi sau de expresii ale feţei, unui ansamblu de semnale diferite (alfabetul

Morse, semne de circulaţie etc.). Dacă emiţătorul şi receptorul nu au un cod comun, mesajul nu poate

fi înţeles.

Pentru a ajunge de la emiţător la receptor, mesajul are nevoie de un mediu, de un canal de

transmitere. Între elevi şi profesor, acesta poate fi aerul prin care circulă vocea la mică distanţă – în

comunicarea orală, testele şi temele (care pot fi prezentate doar în scris sau şi oral). Zgomotele, scrisul

neciteţ sau greşelile de redactare/ exprimare îngreunează înţelegerea în comunicare. Comunicarea

este esenţială în viaţa de toate zilele; ori de câte ori are loc transmiterea unor informaţii privind

gânduri, idei, opinii, atitudini, evenimente sau stări este vorba despre o situaţie de comunicare. Pentru

a se înţelege, oamenii pot recurge, alături de cuvinte, la gesturi sau la mimică. Comunicarea nu poate

avea loc decât dacă participanţii respectă următoarele condiţii: se văd, se aud, folosesc semne înţelese

de către toţi, se urmăresc reciproc cu atenţie şi îşi răspund la mesaje.

Comunicarea în clasă are specificul său, determinat de cadrul instituţional în carea se

desfăşoară şi de logica specifică a activităţii dominante, învăţarea, ca modalitate esenţială de instruire

şi educare. Cadrul concret al activităţii în care se desfăşoară comunicarea didactică poate fi asigurat

de următoarele resurse spaţiale: sala de clasă, cabinetul, laboratorul, amfiteatrul. Caracteristica

principală a competenţei de comunicare determină înţelegerea dintre profesor şi elev, în vederea

atingerii scopurilor şi desfăşurării activităţilor de învăţare. Ea este influenţată de felul propriu de

exprimare care este determinat de temperamentul vorbitorului, de gradul de cultură, de mediul

sociolingvistic, de toate cunoştinţele şi deprinderile formate în timp.

Dorinţa elevilor adolescenţi de a fi moderni sau „cool” cum se mai spune, are o influenţă

deosebită asupra grupurilor sociale şi, în cazul de faţă, asupra clasei de elevi. Totuşi, dintre elevii unei

clase numeroase, se vor găsi şi câţiva care să conştientizeze faptul că au greşit, să-şi asume greşelile

şi să încerce să le corecteze. De asemenea, chiar dacă îşi doresc foarte mult să nu iasă din tiparele

grupului, mai ales din dorinţa de integrare, vor fi şi unii adolescenţi care să-şi exprime atitudinea

critică faţă de regulile prestabilite ale grupului, care să nu fie de acord cu atitudinea negativistă a

„amicilor” lor şi să fie capabili să-şi impună punctul de vedere.

O situație de comunicare

Îmi amintesc despre o situaţie care a valorificat rolul comunicării dintre profesori şi elevi, dintre

educator şi educaţi, care s-a petrecut cu ceva timp în urmă. La începutul anului şcolar, în clasa a VIII-

a de la şcoala în care funcţionam pe atunci, a venit un elev nou, mai agitat şi rebel. Întârzia la ore, nu-

şi lucra temele, iar când era ascultat la tablă comenta sau, mai rău, ridica vocea în faţa cadrului

didactic. Şi acest lucru a luat amploare, deoarece unii colegi, din dorinţa de a fi şi ei „cool”, încercau

să-l imite, ceea ce a dus la dezbinare şi gălăgie în clasa respectivă. Într-una din zile, intrând la oră,

am avut neplăcuta surpriză de a găsi un haos de nedescris: dezordine în clasă, tablele murdare, fete

pieptănate ca nişte „domnişoare” sau, mai rău, nepieptănate, cu unghii făcute şi machiate, ce mai,

numai şcoală nu se putea numi acea clasă ...

În situaţia descrisă mai sus, nu am intrat în panică, nu am început să ţip, deoarece cred că mai

rău aş fi făcut, iar „spiritele” ar fi fost mult mai agitate, ci am mers şi m-am aşezat la catedră, am cerut

un manual şi am lansat spre rezolvare o problemă de literatură: era vorba despre explicitarea unui

proverb românesc, care se şi potrivea foarte bine cu situaţia: „A fi domn e o-ntâmplare, a fi om e

lucru mare”. M-am mirat să văd că s-a făcut linişte instantaneu, fiecare dintre elevii prezenţi încercând

să găsească o explicaţie potrivită a proverbului dat. Au fost lansate multe idei, unele mai bune decât

altele, însuşi elevul care fusese cauza dezbinării a ridicat mâna şi mi-a dat o soluţie și sunt sigură că,

din fiecare idee, copiii au învăţat ceva. Mi-a venit şi mie rândul să vorbesc şi, cu mult calm şi

delicateţe, le-am atras atenţia că respectul trebuie câştigat şi că toată lumea are dreptul la respect,

indiferent de statutul fiecăruia. Vă rog să mă credeţi că nu am mai avut probleme cu elevii acelei clase

pe parcursul anului respectiv, ba mai mult, eram solicitată, la ore de meditaţii sau la teme

suplimentare, ceea ce nu putea decât să mă bucure, deoarece şi rezultatele au fost pe măsură. Chiar şi

elevul care generase situaţia conflictuală s-a schimbat şi a încercat să se adapteze la specificul

grupului din care făcea parte, iar fetele au redevenit aceleaşi pe care le ştiam eu din clasa precedentă.

Concluzii şi autoevaluare reflexivă

Prin formarea mea, dar şi datorită caracterului meu, sunt o persoană liniștită și diplomată, căreia

îi place să rezolve situaţiile conflictuale cu mult calm. De aceea, consider că ţipetele şi cuvintele urâte

adresate copiilor, nu constituie o soluţie pentru a-i linişti în această situaţie. Nu spun că mi-ar plăcea

să mă găsesc în această postură, însă consider că datorită calmului meu, s-ar linişti şi elevii şi aş putea

să le explic – cine ştie a câta oară – care este rolul şcolii şi de ce trebuie să o frecventeze. Trebuie să

fac precizarea că datoria noastră, a cadrelor didactice este de a câştiga respectul elevilor, de a ni-i

apropia şi de a-i face să înţeleagă rolul nostru în viaţa lor: acela de educatori, de iniţiatori într-un

comportament civilizat, de „prieteni” care le atrag discret atenţia asupra faptelor necuviincioase. Cu

alte cuvinte, este bine să fim profesionişti, să le arătăm elevilor interes, să-i ascultăm şi să nu-i

judecăm, ci să-i înţelegem: ei sunt nişte oameni mici, dar cu probleme mari.

De aceea, consider că, între oameni, comunicarea este esenţială pentru a se putea identifica

sursele problemelor, a se găsi soluţii şi pentru a le înlătura. Şi acest lucru este cu atât mai mult necesar

în rândul elevilor care se confruntă cu diverse situaţii pe care nu ştiu cum să le soluţioneze, uneori

greşind doar prin faptul că se iau după alţi colegi din dorinţa de a fi acceptaţi de grup. Să nu uităm că

elevii văd în noi, cadrele didactice nişte modele de la care aşteaptă foarte mult şi, de aceea, rolul

nostru de educatori trebuie luat în serios, deoarece educaţii aşteaptă de la noi să-i facem mai buni,

mai cuminţi, mai înţelepţi prin EDUCAŢIE, iar noi, profesorii de Limba şi literatura română, putem

să-i ajutăm să priceapă că pot învăţa din defectele identificate la unele personaje din operele literare

studiate, că frumuseţea sufletească a altor personaje îi poate face şi pe ei mai buni, că orice text pe

care îl citesc poate constitui o lecţie de viaţă. Aşadar, iată ce rol important avem noi în viaţa lor, a

elevilor!

Bibliografie:

1) Cristea Sorin, 1998, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.,

Bucureşti.

2) Dumitriu Gheorghe; Dumitriu Constanţa, 2003, Psihopedagogie, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

3) Sacară Liliana; Dumitriu Iulia-Cristina, 2007, Psihopedagogie. Sinteze pentru examenele de

definitivare şi gradul didactic II, Bacău, Editura Alma Mater.

IMPACTUL MODERNIZĂRII METODELOR DE PREDARE-ÎNVĂŢARE

ASUPRA PROCESULUI DE INVĂȚĂMÂNT

Motto:

Oamenii învață, învățând pe alții .

Seneca

Prof. Panțiru Teodora

L.T.E.A. Piatra Neamț

Lingvistic privit, termenul de metodă, provine din grecescul μέθοδος (methodos) și este un

cuvânt compus din alăturarea a două cuvinte adică: meta (μετά) înseamnă „către, spre” și hodos

înseamnă „drum, cale”.

Potrivit experților, metoda didactică este,„o cale eficientă de organizare şi conducere a învăţării,

un mod comun de a proceda, care reuneşte într-un tot familiar eforturile profesorului şi ale elevilor

săi“ (I. Cerghit,) Ea este „calea de urmat în activitatea comună a educatorului şi educaţilor, pentru

îndeplinirea scopurilor învăţământului, adică pentru informarea şi formarea educaţilor“ (C. Moise).

Metoda de învăţământ este privită şi ca „o modalitate de acţiune, un instrument cu ajutorul căruia

elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, îşi însuşesc şi aprofundează cunoştinţe,

îşi informează şi dezvoltă priceperi şi deprinderi intelectuale şi practice, aptitudini, atitudini etc.“ (M.

Ionescu, M. Bocoş).

În didactica actuală,.modernă „metoda de învăţământ este înţeleasă ca un anumit mod de a

proceda care tinde să plaseze elevul într-o situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată care

să se apropie până la identificare cu una de cercetare ştiinţifică, de urmărire şi descoperire a adevărului

şi de legare a lui de aspectele practice ale vieţii“ (M. Ionescu, V. Chiş).

Preocuparea permanentă a pedagogilor de perfecţionare a metodologiei didactice, săa realizat din

raţiuni dictate de evoluţia societăţii.

Termenul „perfecţionare“desemnează mai multe aspecte:

reconsiderarea metodelor tradiţionale şi adaptarea lor în raport cu „atributele specificităţii

populaţiei şcolarizate“ (O. I. Pânişoară),

preluarea unor metode din alte domenii şi adaptarea lor la specificul educaţionalului,

conceperea unor metode noi de instruire-educare.

Evident că acest efort este – cel puţin practic – eficient doar din perspectiva abordărilor sistemice

a elementelor procesului instructiv-educativ.

Perfecţionarea metodologiei didactice trebuie să fie realizată, respectându-se principiile

didactice. Criteriile care nu pot fi eludate sunt:

individualizarea,

diferenţierea,

activizarea

participarea/implicarea conştientă în învăţare -care trebuie să devină autoînvăţare.

Activizarea, spre exemplu, este o tendinţă dominantă în procesul de perfecţionare metodologică,

ea reprezintă „o suită de acţiuni de instruire/autoinstruire, de dezvoltare şi modelare a personalităţii

lor prin stimularea şi dirijarea metodică a activităţii pe care o desfăşoară“ (M. Ionescu, V. Chiş).

Aceste acţiuni vizează:

stimularea şi cultivarea interesului pentru cunoaştere;

valorificarea inteligenţei celor care învaţă - şi a celorlalte funcţii psihice implicate în învăţare

- prin efort propriu;

formarea şi exersarea capacităţilor de însuşire a cunoştinţelor;

formarea şi exersarea abilităţilor de orientare autonomă în probleme practice;

cultivarea spiritului investigativ.

Activizarea eficientă presupune:

pregătire psihologică – specifică- pentru învăţare,

controlul şi prevenirea surselor de distorsiune a comunicării didactice activizatoare,

organizare şi desfăşurare raţională - pe principii psihopedagogice - a învăţării.

Eforturile cercetătorilor şi ale practicienilor au urmărit perfecţionarea strategiilor de predare-

învăţare, valorificând achiziţii ale cercetării psihopedagogice, dar şi din alte domenii de cunoaştere.

Finalitatea acestor preocupări are în vedere realizarea unei activităţi de instruire şi învăţare eficiente.

1. O direcţie de acţiune în acest sens o constituie reevaluarea metodelor „tradiţionale”,

criticate mai ales pentru caracterul pasiv al elevilor în procesul de predare-învăţare.

Avem în vedere în primul rând metodele de tip expozitiv. Iată câteva procedee prin care se poate

încerca modernizarea expunerii:

folosirea procedeului genetic, a explicaţiei,

ancorarea în realitatea timpului,

sprijinirea pe cercetările personale ale cadrului didactic,

anunţarea prealabilă a planului şi a obiectivelor urmărite,

problematizarea,

folosirea unor elemente ale artei dramatice,

întrebări retorice,

luări de poziţie,

realizarea unor sondaje de opinie,

formularea unor judecăţi de valoare,

ilustrarea cu ajutorul mijloacelor de învăţământ,

folosirea foliilor în prezentare, prezentare cu ajutorul calculatorului,

expunerea cu oponent, expunerea-dezbatere etc.

În modernizarea conversaţiei avem în vedere folosirea unor întrebări variate (convergente,

divergente, de evaluare, problemă, retorice etc.), valorificarea experienţei personale a elevilor,

folosirea permanentă a modalităţilor de feed-back, utilizarea convorbirii inverse (când elevii pun

întrebări), întrebări şi răspunsuri date de grupe de elevi etc.

2. Folosirea strategiilor de tip activ-participativ

Aceste strategii nu trebuie rupte de cele tradiţionale, ele marchează un nivel superior în spirala

modernizării strategiilor didactice.

Prin metode activ-participative înţelegem toate situaţiile şi nu numai metodele active propriu-

zise, în care elevii sunt puşi şi care-i scot pe elevi din ipostaza de obiect al formării şi-i transformă în

subiecţi activi, coparticipanţi la propria lor formare. „A activiza înseamnă, deci, a mobiliza/angaja

intens toate forţele psihice de cunoaştere ale elevului, pentru a obţine în procesul didactic performanţe

maxime, însoţite constant de efecte instructiv-educative, optimale în toate componentele

personalităţii.” Această direcţie importantă de modernizare a strategiilor didactice valorifică

achiziţiile cercetărilor psihopedagogice. Acestea subliniază că interiorizarea operaţiilor în plan mintal

să se realizeze pe baza acţiunilor în plan extern cu obiectele, pun în evidenţă rolul grupului în care se

învaţă pe baza conflictului socio-cognitiv dintre participanţi. Psihologia cognitivă a subliniat

importanţa mecanismelor de procesare intelectuală a informaţiei primite -care presupune o implicare

activă a structurilor intelectului.

Puşi în situaţii variate de instruire, profesorii, împreună cu elevii trebuie să folosească acele

strategii didactice de tip activ-participativ, având în vedere şi valenţele formativ-educative ale acestor

metode, procedee, mijloace de învăţământ, moduri de organizare a învăţării. Efectele în plan

formativ-educativ se referă la implicaţiile lor asupra dezvoltării structurilor intelectuale ale copilului

(care vor conduce la noi acomodări, ce vor permite – în spiritul teoriei lui Piaget- asimilări

superioare). Sunt încercări în psihopedagogia contemporană de constituire a unei adevărate didactici

a intelectului, care să valorifice potenţialul intelectual al individului.

Omul nu este numai intelect, el are în substanţa sa originară şi capacitatea de vibra în faţa lumii

(prin intermediul valorilor morale, estetice, religioase, profesionale, al „noilor educaţii”). Acestor

domenii trebuie să le acordăm atenţia cuvenită deoarece aici ne confruntăm cu cele mai mari

probleme, care vor avea concecinţe negative asupra proiectării viitorului.

Valenţele formativ-educative ale metodelor interactive de învăţare în grup

Valenţele formativ-educative care recomandă aceste metode interactive ca practici de succes

atât pentru învăţare cât şi pentru evaluare, sunt următoarele:

asigură un demers interactiv al actului de predare–învăţare–evaluare, adaptat nevoilor de

individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând şi stimulând potenţialul

creativ şi originalitatea acestuia;

stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceştia fiind mai conştienţi de

responsabilitatea ce şi-o asumă;

asigură o mai bună punere în practică a cunoştinţelor, exersarea priceperilor şi capacităţilor în

variate contexte şi situaţii;

asigură o mai bună clarificare conceptuală şi o integrare uşoară acunoştinţelor asimilate în

sistemul noţional, devenind asfel operaţionale;

unele dintre ele, cum ar fi portofoliul, oferă o perspectivă de ansamblu asupra activităţii

elevului pe o perioadă mai lungă de timp, depăşind neajunsurile altor metode tradiţionale de

evaluare cu caracter de sondaj şi materie şi între elevi;

exersează capacităţile de analiză şi de luare a deciziilor oportune la momentul potrivit,

stimulânt iniţiativa tuturor elevilor implicaţi în sarcină;

descurajează practicile de speculare sau de învăţare doar pentru notă.

Metodele activ-participative dezvoltă gândirea critică a elevilor, învătarea devine eficientă, iar

cunoștintele nou însușite pot fi aplicate în alte situații sau în rezolvarea unor sarcini de lucru, astfel

elevul participă activ la procesul de învătare care se îmbunătăteste considerabil în momentul în care

școlarii folosesc un repertoriu de gândire și experiența lor anterioară.

.

Bibliografie

Ţîrcovnicu V., „Învăţământ frontal, învăţământ individual, învăţământ pe grupe” Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;

Pintilie M., „Metode moderne de învăţare evaluare”, Editura Eurodidact, Cluj Napoca, 2002;

Oprea Crenguta-Lacramioara, “ Strategii didactice interactive “ , Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 2010.

Ion Negret Dobridor, “Știința învățării “ , Ed. Polirom, Iasi, 2005

Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

INTEL TEACH: COMPETENŢE DIGITALE

ŞI ABORDĂRI EDUCAŢIONALE PRIN PROIECTE

Prof. Niculescu – Oglinzanu Eugenia

Colegiul Tehnic “Ion Creangă” Târgu Neamț

Într-o lume în continuă transformare, rolul şcolii se diversifică şi se nuanţează, necesitând o

adaptare continuă. Profesorul din societatea actuală capătă şi el valenţe multiple: model, prieten,

călăuză, magician, consilier, maestru, susţinător, facilitator; statutul profesional şi activitatea specifică

îi cer să penduleze între ele în funcţie de contextul educaţional din momentul respectiv. Pentru a-şi

putea îndeplini cu succes diversele roluri care îi revin, cadrul didactic trebuie să conlucreze cu toţi

ceilalţi factori implicaţi şi să se folosească de oportunităţile pe care le oferă în prezent tehnologia.

Plecând de la reperele şi sugestiile din cursurile Intel Teach, articolul încearcă să prezinte câteva

elemente pentru ameliorarea practicii educaţionale.

Programul Intel® Teach este un program validat prin implementarea la nivel mondial, destinat

dezvoltării profesionale, care îi ajută pe educatori să îmbunătăţească procesul didactic în secolul XXI

prin utilizarea eficientă a tehnologiei.

Programul Intel® Teach este un program de perfecţionare, cu peste 5 milioane de cadre

didactice instruite în 40 de ţări. Profesorii învaţă de la alţi profesori cum, când şi unde să introducă

tehnologia în planul de lecţie, punând accentul pe dezvoltarea capacităţilor cognitive de nivel superior

ale elevilor. Pentru aceasta, profesorii utilizează noi abordări în crearea de instrumente de evaluare şi

de lecţii care să răspundă obiectivelor educaţionale şi standardelor naţionale.

Modul 1: Predarea prin proiecte

Elementul central:

Predarea prin proiect şi planificarea unităţii de învăţare

Rezultate aşteptate:

• Înţelegerea imaginii de ansamblu a portofoliului şi a componenetelor sale

• Realizarea unei prezentări a proiectului

• Identificarea abilităţilor necesare în secolul XXI aplicabile proiectului

• Dezvoltarea variantei iniţiale a planului unităţii de învăţare

• Postarea pe blog a reflecţiilor personale

Întrebarea esenţială:

– Cum poate fi utilizată tehnologia în modul cel mai eficient pentru a susţine

şi pentru a evalua achiziţiile elevilor?

Modul 2: Planificarea unităţii de învăţare

Elementul central:

Elaborarea întrebărilor de generare a proiectelor şi stabilirea strategiei de evaluare continuă

Rezultate aşteptate:

• Identificarea competenţelor specifice/obiectivelor de referinţă

• Formularea obiectivelor operaţionale

• Formularea întrebărilor care generează proiectele

• Identificarea unor strategii de evaluare continuă

• Întocmirea graficului de evaluare

• Crearea unei prezentării în vederea evaluării iniţiale

• Postarea pe blog a reflecţiilor personale

Modul 3: Realizarea conexiunilor

Elementul central:

Utilizarea Internetului ca mijloc de sprijinire a predării şi învăţării

Rezultate aşteptate:

• Utilizarea wiki pentru a facilita schimbul de idei şi cooperarea.

• Înţelegerea legii drepturilor de autor şi utilizarea corectă a informaţiei

• Crearea unui document care să cuprindă lucrările citate

• Integrarea resurselor de pe Internet în unitatea de învăţare pentru a sprijini documentarea,

comunicarea, colaborarea, rezolvarea problemelor şi/sau alte abilităţi necesare în secolul XXI

• Utilizarea unei resurse de colaborare on-line în scopul de a discuta despre unităţile de învăţare.

• Reflecţie asupra învăţării în blog-ul personal

Modul 4: Crearea aplicaţiei elevilor

Elementul central:

Utilizarea IT pentru realizarea unor aplicaţii din perspectiva elevului

Rezultate aşteptate:

• Identificarea strategiilor pentru utilizarea sigură, responsabilă şi corespunzătoare a

Internetului de către elevi

• Realizarea unor aplicaţii ale elevilor (publicaţii ale elevilor, a unei prezentări, wiki sau blog

pentru a demonstra procesul de învăţare al elevilor)

• Proiectarea procedurilor de instruire pentru unitatea de învăţare

• Auto-evaluarea aplicaţiei elevului;

• Reflecţie asupra învăţării în blog-ul personale

Modul 5: Evaluarea proiectelor elevilor

Elementul central:

Realizarea evaluării formative şi sumative

Rezultate aşteptate:

• Obţinerea de feed-back pentru a îmbunătăţi aplicaţiile Elevilor

• Explorarea căilor de implicare elevilor în procesul de evaluare

• Reflecţie asupra practicilor de evaluare

• Rezumatul evaluării pentru unitatea de învăţare

• Realizarea unei evaluări sumative a aplicaţiilor elevilor

• Revizuirea exemplelor produse din perspectiva elevilor în baza evaluării sumative

• Revizuirea planului unităţii de învăţare

• Reflecţie asupra învăţării în blog-ul personal

Modul 6: Planificare pentru diferenţierea instruirii

Elementul central:

Sprijinirea elevilor în procesul auto-formării lor

Rezultate aşteptate:

• Explorarea strategiilor pentru instruire diferenţiată

• Crearea unei evaluări care sa încurajeze auto-formarea elevului

• Realizarea de materiale pentru sprijinirea elevilor

• Revizuirea Planului Unităţii de Învăţare pentru a include un spațiu de acomodare şi

manifestare pentru toţi elevii

• Reflecţie asupra învăţării în blog-ul personal

Modul 7: Facilitare pentru integrarea tehnologiei

Elementul central:

Înţelegerea calităţii de facilitator a profesorului

Rezultate aşteptate:

• Explorarea strategiilor de interogare pentru formarea abilităţilor de gândire de nivel superior

• Auto-evaluarea abilităţii de facilitator într-un proces de instruire centrat pe elevi

• Realizarea de materiale necesare pentru facilitarea procesului de învăţare

• Revizuirea planului unităţii de învăţare

• Auto-evaluarea portofoliului unităţii de învăţare şi apoi revizuirea acestuia

• Reflecţie asupra învăţării în blog-ul personal.

• Localizarea resurselor de pe Internet pentru profesori

Modul 8: Prezentarea portofoliilor

Elementul central:

Schimb de exprienţă cu privire la propria învăţare

Rezultate aşteptate:

• Discutarea modului în care se face managementul tehnologiei în instruirea elevilor.

• Întocmirea documentelor de management

• Pregătirea pentru prezentare

• Oferirea şi primirea de feed-back cu privire la portofolii

• Reflecţie asupra învăţării în blog-ul personal

• Evaluarea cursului Intel® Teach – Predarea în societatea cunoaşterii

Webgrafie:

https://intelteachep.wikispaces.com

https://intelteachep.wikispaces.com

http://intelteachdb2.wordpress.com

http://www.intel.com/cd/corporate/education

http://iteach.ro/experientedidactice/index.php

EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ- PLANUL DE AFACERI

METODA DIDACTICĂ: PROIECTUL

Prof. Hodrea Luminița

Prof. Berza Ana Maria

Liceul Tehnologic Economic Administrativ Piatra Neamț

Experienţa ne-a demonstrat că subiectele proiectelor care pornesc de la interesele elevilor

sunt cele care asigură motivaţia, care oferă multe satisfacţii şi care valorifică mai bine cunoştinţele

acumulate. De aceea, subiectul proiectului realizat a fost ales pornind de la o sitatie reala a societaţii

şi anume: Planul de afaceri. Această temă sintetizează cunoştinţele elevilor din cadrul disciplinelor:

Economie, Contabilitate, Marketing,Tehnologia informatiilor si comunicarii, Educaţie

tehnologică,Planificare operaţională/ Organizarea Resurselor Umane

Finalităţile urmărite prin derularea acestui proiect au fost următoarele:

■ Înţelegerea Planului de afaceri ca instrument de lucru, rolul lui si implementarea lui;

■ Formarea deprinderii de a lucra în grupuri mici la realizarea unui proiect comun;

■ Formarea abilităţii de a concepe şi de a prezenta un plan de afaceri realizat de către însăşi elevii.

Aspectele principale ale conţinuturilor abordate în cadrul proiectului (subteme) sunt:

■ Fixarea obiectivelor, diagnosticarea situatiei actuale, analiza mediului economic de

evolutie,analiza SWOT,stabilirea strategiei;

■ Întocmirea planului de afaceri

■ Târgul de planuri de afaceri. Locul de desfăşurare al proiectului: sălile de clasă şi acasă Resursele

materiale implicate în proiect sunt: -manuale; -reviste; -coli; -computer; - internet, -imprimantă, -

CD,DVD,etc.

Forma de organizare/sarcini/ responsabilităţi: Se desfăşoară în paralel cu activităţile obişnuite,

necesitând timp alocat săptămânal pentru discuţii de organizare, lucru şi finalizare.

Durata este cuprinsă între patru – cinci săptămâni.

Proiectul se derulează în paralel cu două de elevi: clasa a Xa C şi clasa a Xa D. Elevii fiecărei

clase au fost împărţiţi în trei grupe a câte 8 – 9 elevi, cu teme date pentru fiecare grupă. Alcătuirea

grupelor s-a făcut conform criteriilor stabilite de elevi (relaţii de prietenie, încredere, respect reciproc,

proiecte realizate anterior, etc). În cadrul fiecărui grup au fost atribuite responsabilităţi: liderul

grupului, care coordonează activitatea şi facilitează participarea membrilor la discuţie; secretarul,

care notează ideile membrilor grupului, strategia de lucru, bibliografia, etc; timer-ul, care urmăreşte

încadrarea în timp; raportorul, care prezintă proiectul în clasă. Grupele vor aduna materiale separat,

în câte o mapă care, apoi, va forma un capitol din întregul proiect.

Tipuri de produse: ■ lucrări scrise şi ilustrate (postere, pliante, citate, desene, afişe);

■ CD-uri, DVD-uri cu planurile de afaceri a fiecarei grupe.

Evaluarea produsului final se face prin prezentarea orală, liberă, de către fiecare grupă a

informaţiilor culese şi a materialului realizat, profesorul fiind un permanent consilier şi evaluator

final, fără să neglijeze părerea elevilor. Fiecare colectiv de elevi şi-a prezentat, pe rând, proiectele

realizate în faţa colegilor din celelaltă clasă, în etape distincte. Sălile de clasă au fost amenajate

corespunzător, expunându-se o parte din materialele ilustrative, sugestive, create de elevi (expoziţia

de postere,pliante etc.) Copiii au fost sfătuiţi ca în timpul evaluării proiectului să pună întrebări

celorlalte grupe, să vină cu completări şi să alcătuiască o fişă de observaţie pentru fiecare grupă cu

cerinţele: raportorul vorbeşte clar, corect, în propoziţii, prezintă material bogat, aduce noutăţi, este

original, etc. După ce a participat la prezentarea proiectelor realizate de către colegii din celelaltă

clasă, fiecare colectiv de elevi a discutat cu profesorul său despre munca realizată în grupuri, despre

modul în care ceilalţi copii au abordat aceeaşi temă, despre concluziile la care s-a ajuns în urma

studiului la acest proiect. Se analizează răspunsurile elevilor, se fac aprecieri asupra modului de lucru,

a respectării regulilor stabilite în fiecare grupă. Pe baza fişelor de observaţie se fac recomandări pentru

activitatea viitoare.

Concluzii : Proiectul are un conţinut transdisciplinar deoarece prin realizarea acestuia se

atingobiectivele de referinţă ale mai multor arii curriculare:

Economie/Marketing -să identifice piaţa,structura si dimensiunile cererii;

-să formuleze enunţuri pro şi contra în soluţionarea unor dileme.

Contabilitate - să intocmească situatii financiare grupate astfel: activitatea trecută a firmei si situatia

economico-financiară a firmei;

-să conştientizeze efectele viitoare a situațiilor financiare întocmite ;

Planificare operaţională/Organizarea Resurselor Umane -să realizeze structura organizatorica a

societăţii , să descrie echipa echipa managerială, modalităţile de selectare şi perfecţionare a

salariaţilor, forma de salarizare;

-evaluarea corectă a necesarului de personal, instalaţii, spaţiu de producţie,etc.

Tehnologia informatiilor si comunicării -utilizarea computerului pentru redactarea planului de

afaceri,inregistrarea lucrarii pe CD, DVD,imprimare,etc

-documentarea cu ajutorul internetului.

Proiectul oferă elevilor posibilitatea de a se exprima pe ei înşişi, de a se manifesta plenar în

domeniile în care capacităţile lor sunt cele mai evidente. Totodată elevul este situat în miezul acţiunii,

rezervându-i un rol activ şi principal (să imagineze, să investigheze, să creeze, să ia decizii, să-şi

asume responsabilităţi şi, implicit, pe măsură ce câştigă experienţă, să devină mai stăpân pe puterile

lor şi mai încrezător în forţele proprii). Copiii sunt parteneri în luarea deciziilor referitoare la tot ce

se desfăşoară în cadrul proiectului ( începând de la stabilirea a ceea ce vor să afle prin intermediul

proiectului, titlu, loc de desfăşurare, grupe în care să lucreze, până la stabilirea modului de evaluare).

Funcţionalitatea atribuită proiectului a fost necesară pentru a creea copiilor o motivaţie mai

puternică şi a-i implica afectiv, cunoscută fiind puterea acestei componente psihice în procesul

învăţării. Exemplele în acest sens ar fi acelea de a organiza o expoziţie de pliante, postere şi planuri

de afaceri pe holurilor şcolii prin intermediul căreia s-au prezentat colegilor din alte clase şi târgul de

planuri de afaceri. Părinţii şi întreaga familie au reprezentat o resursă umană centrală, stimulând şi

sprijinind interesul copiilor pentru cunoaştere şi, totodată să fie alături de şcoală în demersul

educaţional pe care aceasta îl desfăşoară. Toate materialele au fost prezentate cu mult curaj, individual

sau în grup, de către elevi, sub coordonarea liderilor, punându-i în situaţia de a argumenta pertinent

orice afirmaţie, de a da explicaţii, de a face judecăţi de valoare. Fiecare elev a observat atent munca

celorlalţi colegi, s-a autoevaluat, a contribuit la întocmirea portofoliului final, dovedind că

transdisciplinaritatea pune elevul într-o postură atractivă. Realitatea practicii noastre profesionale ne

învaţă însă că proiectul nu se poate aplica nici permanent, nici pretutindeni, dar că utilizarea lui dă

frumuseţe şi viaţă învăţării şcolare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Cerghit, I., Metode de învăţământ, E.D.P., Bucureşti 1998;

2. Iucu, R., B., Instruirea şcolară. Perspective teoretice şi aplicative, Ed. Polirom, Bucureşti 2001;

3. Tomşa, G., Orientarea şi dezvoltarea carierei de elev, Viaţa Românească, Bucureşti, 1999; 4.

Văideanu, G., Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti 1998;

5.Lazăr Vlăsceanu şi colaboratori, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în Curriculum-ul

învăţământului obligatoriu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

6. J. W. Botkin, M. Maliţa, Orizontul fără limite al învăţării, Bucureşti, 1981, Ed. Politică,

7. Curriculum Naţional

8. Mohammed Allal Sinaceur, Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1986, Colecţia Idei contemporane,

PROFESORUL MODERN-ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR ŞI

REALITĂŢILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

DE CE AM ALES SĂ FIU PROFESOR?

Prof.Ana Maria Maxim

Colegiul Tehnologic ”Spiru Haret” Piatra Neamţ

Adesea auzim fraza “sunt ceea ce sunt astăzi datorită dascălilor pe care i-am avut”. Profesorul,

aşa cum este cunoscută această meserie pentru societate, este una dintre cele mai vechi ocupaţii din

lume. Fie că se numeau maeştri, învăţători, mentori, dascăli, înţelepţi, profesorii au avut mereu un

statut aparte în societate.

Acest statut se datorează faptului că această profesie cere dăruire – copilul, omul în devenire,

cu care un profesor lucrează, este un material preţios, complicat şi sensibil în acelaşi timp. Profesorul

instruieşte, educă, îndeamnă,dirijează, cultivă şi organizează, corectează, perfecţionează şi evaluează

neîncetat formarea calităţilor omului de mâine.

Fără falsă modestie putem deci afirma că noi, profesorii, lăsăm pentru fiecare în parte câte o

amprentă în formarea tinerilor care ne trec prin mâini. Nimic nu este mai reconfortant, mai

îmbucurător, decât să auzim un fost elev spunându-ţi “Vă mulţumesc pentru tot, doamna/domnule

profesor!” Acestea sunt satisfacţii ce nu pot fi cuantificate sau exprimate în cuvinte.

Chiar dacă interesul faţă de procesul de învăţare este în continuă scădere, educaţia trebuie să

ramână o prioritate pentru orice societate care îşi planifică viitorul. Mai marii naţiunii trebuie să

înţeleagă că profesorii sunt esenţiali pentru a îndruma fiecare elev în vederea formării sale intelectuale

şi de ce nu, spirituale. Noi, profesorii, sădim seminţele viitorului.

De-a lungul carierei mele didactice am simţit pe propia piele, cum statutul acesta de membru

marcant al societăţii a scăzut, s-a erodat, în principal din motive pecuniare. Profesorul nu se mai

bucură de prestigiul social din trecut.

Sunt multe persoane care aleg să devină profesori în lipsa altei surse/alternative de venit, fără

însă a se descoperi pe ei înşişi în această meserie. Se produce astfel o dublă greşeală: atât faţă de ei,

cât si faţă de elevii pe care îi au de îndrumat. Cariera didactică, mai mult decât oricare altă meserie,

nu este o manta de vreme rea; vocaţia este cheia reuşitei în această meserie. Profesorul are în faţă mii

de chipuri, de suflete, de minţi, perechi de ochi şi de urechi care sunt îndreptate către el. Un profesor

bun va modela aceste minţi, îi va învăţa să înveţe. Ori, pentru aceasta profesorul are nevoie nu doar

de răbdare, ştiinţă şi inteligenţă, ci şi de dăruire.

Unui elev îi va rămâne întipărit în minte atât portretul fizic cât şi moral al unui profesor

îndrăgit şi respectat ( vezi Domnul Trandafir), acel om care ştie să-şi apropie elevii. Aceste trăiri nu

sunt vechi sau noi, ele sunt un dar al meserii de dascăl, chiar dacă realităţile învăţământului actual

lasă loc şi la interpretări. Mereu vor exista şi excepţii de la regulă, mereu vor fi şi critici, unele

constructive, altele nu, căci nu-i aşa, la fotbal şi la învăţătură se pricepe oricine. Ce nu ştie oricine

este că profesoratul nu se practică pentru bani, nici pentru faimă, ci din dăruire. Pentru a fi profesor

trebuie să ai chemare.

În ciuda anilor de studiu asiduu, nimeni nu te învaţă în şcoală cum să fii profesor. Noi devenim

profesori după un model pe care l-am admirat în şcoală, liceu, facultate, un domn Trandafir al nostru,

fără poate a fi băgat de seamă acest lucru.

În contextul economico-social actual, rolul profesorului s-a schimbat şi el odată cu vremurile

“noi”. Profesorul zilelor noastre câştigă treptat încrederea elevilor săi, care vine la pachet cu respectul.

Profesorul devine partener în procesul instructive-educativ. El nu mai stârneşte teama (atât de des

întâlnită în regimul communist), ci impune stimă, nu mai constrânge, ci convinge. Se creează astfel

o chimie între cei doi actanti, de care vor profita ambele categorii.

A fi profesor are un efect generator şi activator, dar şi director; atunci când reuşeşti ceea ce ţi-

ai propus. Motivaţia intrinsecă primează.

Chiar dacă universal educaţiei a fost invadat de lipsa de echilibru, sistemul de învăţământ nu

trebuie să devină unul în care elevul asimilează noţiuni seci, pur teoretice, fără a le trece prin filtrul

propriei gândiri. Elementul cheie în educaţie îl reprezintă elevul care trebuie să realizeze o serie de

procese pentru a putea cunoaşte şi utiliza practice informaţiile însuşite. O învăţare eficienta presupune

mai întâi înţelegerea faptelor, analizarea acestora, formularea unor idei pe baza cunoştinţelor

dobândite ulterior şi apoi generalizarea si abstractizarea lor. Profesorul nu mai este cel care ţine o

prelegere în faţa elevilor, ci e mediator şi îndrumator în activitatea de învăţare pe care aceştia o

parcurg.

Un profesor nu e doar cel care explică în faţa clasei. Un profesor bun este cel care îi inspiră

pe elevii săi, care îi motivează. Succesul unui elev devine dezideratul său suprem; facându-i să creadă

în forţele sale şi încurajându-l să-şi urmeze visul. Profesorul are această şansă, de a modela viitorul

unui copil. De cele mai multe ori profesorul predă în plus faţă de material din orar, noţiuni precum

onestitatea, caracterul, moralitatea. Orizontul de cunoaştere al unui bun profesor trebuie să depaşească

hotarele specialităţii sale. Cu alte cuvinte, e esenţială cultura sa general. Esenţiale sunt şi abilităţi de

tipul: limbaj limpede, simţ al umorului (elevii iubesc asta), autoritate personală, dublată însă de

cordialitate.

Un profesor nu trebuie să-şi inhibe elevii cu aere de superioritate, dar nici să îi încurajeze la

complicităţi “de gaşcă”. Trebuie să fie comunicativ, bine dispus, capabil să găsească proporţia justă

între sobrietate şi camaraderie. Cred că un bun profesor trebuie sa obţină un dozaj armonios între

următoarele “atitudini”: dragoste autentică pentru material pe care o predă, simpatie pentru elevii săi

(implicit o bunătate a inimii), rigoare bine temperată.

Profesorul trebuie să îi încurajeze cu propria persoană, cu propriul exmplu. Toţi elevii au o

valoare incontestabilă şi cu un talent înnăscut, iar profesorul trebuie să îi convingă că sunt foarte

capabili, să le arate că ei pot avea performanţă, să îi motiveze la schimbare.

Profesorul investeşte în caracterul elevilor poate mai mult decât în cunoştinţele lor.

Schimbarea elevului este mai importantă decât notele elevului. Un elev schimbat va găsi singur

motivaţia de a învăţa şi poate va fi un exemplu pentru colegii lui. Astfel, va deveni autodidact, calitate

de preţ în societate. Schimbarea elevului spre bine nu se face prin descurajarea lui şi nici prin

comparaţia cu alţii, ci printr-o competiţie cu propria persoană.

Profesia didactică are o dimensiune umană extrem de puternică, fapt care implică nu doar

cunoştinţe şi competenţe ci şi atitudini, valori, intr-un cuvânt conştiinţă profesională. Cadrul didactic

nu este doar un agent, care se supune unui curriculum, ci şi un actor care trăieşte activitatea cu elevii.

Pentru ca actul educativ să fie eficient dar şi plăcut, inegalitatea dintre profesor şi elev trebuie

depăşită.

Rolul profesorului în învăţământul românesc actual ar trebui să fie acela de al ajuta pe elev să

dobândească în şcoală un sistem de valori, de care să se servească ulterior în viaţă.

Profesorul îndeplineşte în şcoală funcţii cum ar fi organizator al procesului de învăţământ,

educator, partener al educatiei. Ca organizator al învăţării profesorul trebuie să îmbine aspectele

obiectiv-logice ale transmiterii cunoştinţelor cu aspectele psihologice. Este, deci, preocupat de

ambele valenţe.

Am ales să fiu profesor şi nu regret. Cred cu convingere că atât abilităţile profesorale cât şi

însuşirile de personalitate au repercursiuni profunde în inimile elevilor, provocând reverberatii încă

mulţi ani după terminarea studiilor.

Bibliografie:

1) Cerghit, I, 2006, Metode de învăţare, Editura Polirom, Iaşi.

2) Voinescu, M, Radu, I, Didactica Modernă, Editura Dacia, Cluj Napoca.

3) Văideanu, G, 1986, Pedagogie-ghid pentru profesori, Editura Univ.Al.I.Cuza, Iaşi.

PROFESORUL MODERN - ATRAGEREA ȘI SPRIJINIREA ACTIVITAȚII

SPORTIVE

Prof.Militaru Alina Ramona

Colegiul Tehnologic ”Spiru Haret” Piatra Neamţ

Noțiunea de profesor este asociată în minte, pentru fiecare dintre noi, cu ,,portretul unei

anumite persoane care întruchipează tot ceea ce credem noi că reprezintă modelul de dascăl”, sau cu

o serie ,,de trăsături, selectată din mulțimea de exemple oferită pe timpul anilor de școală”.

Educația modernă are ca scop dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și

formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectivă ale societății.

Activitatea didactică a profesorului modern, depășește evidențierea unor calități personale ale

acestuia, apreciate prin terminii de: vocație, talent, măiestrie, prin faptul că presupune însușirea unui

sistem complex de cunoștințe teoretice, formarea unor deprinderi, abilități, competențe, calități și

asumarea unor roluri, într-o manieră riguroasă și controlată,

Psihologul Gordon Allport a considerat faptul că personalitatea nu este un conglomerat de

trăsături, ci o structură complexă și organizată alcătuită pe lângă trăsături comune și de dispoziții

personale.

De-a lungul timpului, specialiștii au încercat să contureze modelul ,,profesorului ideal”, prin

care șă prezinte într-o manieră sintetică totalitatea trăsăturilor și a calităților personale, necesare unui

bun specialist. A fost subliniat faptul că, pe lângă caracterul înnăscut și dobândit al cadrului didactic,

este necesară și dobândirea unui sistem complex de competențe, care să facă posibilă obținerea de

plus valoare în activitatea sa de predare-învățare.

Cel mai frecvent aplicat criteriu de stabilire a modelului ,,profesorului ideal” este cel de

eficiență în activitatea de predare-învățare, definită în termeni de conduită așteptată și realizată de

către elevi. Principala calitate a acestui model, din punct de vedere structural, a fost considerată

compatibilitatea dintre ,,vocația pedagogică” și ,,a te simți chemat, ales pentru această sarcină și apt

pentru a o îndeplini”.

Activitatea extradidactica,timpul liber al elevilor cer si impun o prezența vie și activă,

permanentă și interesantă,din partea profesorului de educație fizică si sport,calitate în care se

manifestă profilul de conducator stiințific , de manager a întregii vieți sportive a elevilor.Puține cadre

didactice au prilejul deosebit al profesorului de specialitate,de a sta un timp îndelungat , de a sta in

mijlocul elevilor (sfârșit de săptămână,vacanțe,tabere,etc.) de a-i influența,instructiv si educativ,nu

de la catedră și din clasă ci din contact direct cu ei,în mijlocul naturii si in activitați îndragite de

aceștia.Pentru aceasta,profesorul de educație fizică si sport trebuie sa fie un permanent exemplu

profesional,cu o cultură generală și de specialitate desăvârșita, cu largi cunoștințe din științele

naturii,cu o mare influentă colectivă a elevilor în multe domenii legate de creșterea si dezvoltarea

sănătoasă a corpului, de mișcare si viață activă în mijlocul naturii.

Tocmai datorită acestor calitați, profesorul de educație fizică si sport se bucură de aprecierea

si simpatia elevilor, servind, de multe ori drept exemplu pentru aceștia. Sarcina primordială a

profesorului de specialitate trebuie sa se concretizeze in formula simplă: “Câti din câți” au participat,

cu regularitate, de-a lungul intregului an.

Spre deosebire de practica existenta in multe școli, de a rezuma activitatea la o echipa

reprezentativa a scolii sau la a organiza 2-3 crosuri cu toți elevii, managerul sportiv va avea , cu

ajutorul asociației sportive, o strictă evidentă a participanților la acțiunile inteprinse, acționand astfel

încât,la nivelul fiecarei clase, câti mai multi elevi să fie antrenați în diferite întreceri și manifestări

turistice si sportive.Tendința este,in prezent,de a se rezuma aceasta participare la cei 3-4 elevi mai

dotati din fiecare clasa, care sunt antrenați la toate manifestările inițiate, fie ele de fotbal ,atletism sau

volei.Stiind precis care este numarul,pe fiecare clasă,a scutiților medicali , profesorul de specialitate

trebuie să dovedească multă fantezie , inițiativă și perseverența pentru a atrage pe toți ceilalți elevi

apti care trebuie si au dreptul să beneficieze de multiplele avantaje ale activitații de mișcare și

întrecere sportivă in aer liber.

Având marea șansă de a lucra cu toți copiii și tinerii școlarizați,profesorii de educație fizică si

sport au capacitatea si datoria de a descoperi talentele in diferitele ramuri de sport.Pentru acestea, se

impune existenta unei evidente speciale care să-i urmarească până la sfarșitul scolii.Dacă managerul

și colegii săi au competența și condițiile necesare,pregătirea acestor talente se poate face în clubul

școlii respective,constituindu-se echipe reprezentative cu un program competițional adevărat.Cum în

cele mai multe școli acest lucru nu se poate realiza,managerul sportiv va recomanda pe acești elevi

talentați,unor unitați sportive specializate:cluburi sportive școlare,sectii de juniori ale unor cluburi

sportive,centre de copii si tineret,etc.

Important este ca această activitate să nu se oprească după ce acești elevi au fost încadrați într-

o unitate sportivă.Managerul sportiv al școlii va trebui să urmărească evoluția acestor elevi pe linia

sportivă de performantă, și să-i antreneze la susținerea vieții sportive a unitații școlare

respective.Puterea de exemplu si experiența sportivă a acestora pot sprijini efectiv buna

desfășurare a calendarului sportiv al asociației sportive a elevilor.

Extrem de neglijată în ultimii ani,activitatea turistica școlară este asociată doar cu costisitoarele

excursii organizate cu autocarul si cu deplasări la diferite obiective.Și astfel de excursii sunt de

menționat,dar find extrem de pretențioase, nu pot atrage decât un numar redus de elevi cu posibilitați

materiale.

Sarcina permanentă a profesorului de specialitate este cea de a cultiva dragostea si plăcerea

ieșirilor in aer liber și,mai ales,de a instrui elevii despre:echipamentul si materialele

necesare,alimentatia specifica,orientarea in teren,reguli de prim ajutor si de salvare.Aceste îndatoriri

nu sunt numai ale profesorului de specialitate,dar acesta are un câmp de acțiune nelimitat pentru a

infuența și forma deprinderi si convingeri.În aceasta directie este util să se acționeze la nivelul intregii

școli,cu sprijinul directorului - manager general si al altor cadre didactice de

specialitate:geografie,biologie,botanica,stiinte ale naturii,istorie.Formele cele mai simple si

accesibile sunt drumețiile pe distanțe scurte (5-10 km) cu obiective locale ce pot fi atinse dupa 2-3

ore de mers pe jos.

Din experiența unor școli se pot organiza și excursii în alte localitați,cu cazare la clasele unor

elevi ai școlilor cu care suntem în relații de colaborare,cu reciprocitate de cazare la intoarcerea vizitei.

Aceasta cerință reprezintă o necesitate obiectivă pentru un manager competent al vieții

sportive.Indiferent câți profesori de educatie fizică si sport vor lucra intr-o scoală (si aceștia sunt de

regula 1-2), sarcinile ce le revin pe linia organizarii timpului liber al elevilor vor depăsi,cu mult

posibilitatile materiale ale acestora.De aceea, atragerea si valorificarea unor forte umane suplimentare

reprezinta o cerinta logica si urgenta.Categoriile de oameni cu care se pot sprijini profesorii de

specialitate pot fi:

- elevi cu spirit organizatoric si pasiunea pentru sport

- cadre didactice de alte specialitati(colegi mai tineri si carora le place sportul si turismul)

- parinti ai elevilor(care tin o legatura buna cu scoala si indragesc sportul)

- alte forțe sportive de pe plan local,care pot fi constituite dintre pensionatii sportului din cadrul unor

unitati sportive.

Aprecierea si prestigiul unui manager sportiv sunt strâns legate de modul cum sunt cunoscute

si apreciate rezultatele generale ale scolii respective.Un fost mare campion national,devenit

profesorul unei scoli,adduce cu sine aprecierile de care s-a bucurat personal ca sportiv,dar nu va putea

straluci cu adevarat decat daca va munci astfel incat miscarea sportivă a elevilor va atinge cote cat

mai inalte,baza sportivă va fi exemplară iar rezultatele echipelor reprezentative vor fi la înaltime.

Contributia ca manager la acest prestigiu al scolii,in afara de comportarea si viata sa

personala,se poate realiza prin diferite cai,dintre care mentionam:

- o activitate didactica, la clasa,ireprosabila,cu reducerea considerabila a numarului de scutiti

medical,cu satisfacerea si placerea elevilor de a participa la aceste lectii;

- activitatea asociatiei sportive a elevilor sa fie permanenta,cu cat mai multa autonomie pe linie

democrata,cu actiuni constante si eficiente,realizate an de an;

- o permanenta cultivare a spiritului olimpic,de fair-play in randul elevilor si celorlanti participanti la

viata sportivă a scolii.

Un domeniu extrem de important pentru efectele sale educative imediate si de perspectiva,il

reprezinta educarea si indrumarea”galeriilor”,a sustinatorilor sportivi,de la cele mai simple

manifestari la nivelul clasei pana la campionatele scolare,intalnirile inter-scolare;

- cultivarea,la elevi,a mândriei si cinstei de a reprezenta scoala,in diferite manifestari interne si

externe.In acest sens,au o puternica valoare educativa o au simbolurile scolii,pe linie sportiva:

denumirea asociatiei sportive,steagul sau echipamentul si materialele sportive folosite.

Deasemenea ,informarea conducerii si celelalte cadre didactice cu actiunile sportive ce sunt

organizate si atragerea acestora la o participare activa,reprezinta o puternica stimulare pentru elevii

sportivi si pentru atmosfera generala din scoala respectiva.Sarbatorirea campionilor,inmânarea

tricourilor de campioni si a altor trofee, expunerea acestora in vitrina permanenta a scolii, reprezinta

tot atatea prilejuri de a contribui la realizarea unui prestigiu permanent al vietii sportive din scoala.

- cresterea neincetata a nivelului profesional-stiintific al managerului sportiv si al celorlalti profesori

de educatie fizica si sport,trebuie sa constituie tendinte constante si sustinute.

Prin educaţia fizică din şcoală, se asigură formarea de cunoştinţe, deprinderi practice şi

intelectuale, precum şi însuşirea de valori etice, care contribuie la dezvoltarea capacităţii de integrare

socială a individului.

Din nefericire, marcat de tehnologia modernă, de lumea virtuală care l-au înlănţuit în spaţiul

închis al locului de muncă sau al casei, omul contemporan s-a depărtat de natură, de arenele sportive.

Faptul că mulţi copii „practică” astăzi diferite ramuri sportive pe calculator, în timp ce sunt „scutiţi”

de către părinţii excesiv de protectori de orele de educaţie fizică desfăşurate în şcoală reprezintă un

fenomen social real şi deosebit de primejdios. Această realitate constituie un semnal de alarmă pentru

toţi factorii implicaţi în procesul de formare a tinerei generaţii. De aceea, cercetătorii din domeniul

psihologiei sportului au un rol esenţial nu doar în conturarea unor concepte şi metodologii specifice,

ci şi în readucerea în atenţia societăţii a celebrului dicton al lui Juvenal: „Mens sana in corpore sano”.

Educaţia fizică reprezintă o componentă a educaţiei, exprimată printr-un tip de activitate

motrică ce dispune de forme de organizare şi reguli de desfăşurare, care urmăreşte optimizarea

potenţialului biomotric şi psihic al individului.

Sportul este o activitate de întrecere, constituită din ansamblul ramurilor de sport, care are

drept obiectiv dezvoltarea condiţiei fizice şi psihice a individului, pentru obţinerea de performanţe în

competiţiile de toate nivelurile.

Pretutindeni în ţările civilizate educaţia rămâne tributară idealului antic “Mens sana in corpore

sano” (o minte sănătoasă într-un corp sănătos). Prezenţa orelor de educaţie fizică şi sport în şcoală

este absolut necesară pentru a stimula mişcarea în rândul elevilor şi chiar performanţa sportivă.

Fiecare copil are dreptul la o educaţie armonioasă care să îi ofere atât accesul la cunoştinţe de natură

să îl ajute să cunoască şi să înţeleagă mai bine lumea în care trăim, să îşi dezvolte potenţialul şi

gândirea autonomă, dar şi la practicarea mişcării şi a sportului.

BIBLIOGRAFIE:

1. Cucoș, C. (coordinator) – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,

Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008;

2. Cucoș, C. (coordinator) – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,

Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2009;

Bontaș, I. – Pedagogie. Tratat, ediția a V-a revăzută și adăugită, Editura BIC ALL, București, 2001;

Russ ,C:”Management”Editura Expert,Bucuresti.1993

Todan,I;Voicu,T:”Management si legislatie in educatie fizica si sport” Editura

Printech,Bucuresti,1998

Farcas ,V:”Activitatea sportive de masa” Editura-Sport –Turism,1977

PROFESORUL ACTUAL – O VARIANTĂ EŞUATĂ A DOMNULUI

TRANDAFIR?

profesor Simona Miron

Şcoala Gimnazială Vaduri Alexandru cel Bun

Puţini dintre profesorii actuali mai împrumută din trăsăturile dascălilor din literatura română

– ca domnul Trandafir, model de blândeţe şi mentor, în adevăratul sens – care, deşi aveau rol autoritar,

ei fiind cei care conduceau procesul de învăţare, semnificativă îmi pare a fi, de fapt, relaţia ce se crea

între mentor şi discipol. Într-un articol, criticul Nicolae Manolescu sublinia faptul că a nu fi întâlnit,

în viaţa ta, un dascăl adevărat este de-a dreptul trist: Nefericiţi aceia dintre noi care n-au întâlnit în

copilăria lor de şcolari un Domnul Trandafir.

Ce înseamnă, de fapt, a fi un bun dascăl? Din punctul meu de vedere şi nu numai, a fi dascăl

presupune, înainte de toate, vocaţie şi devotament. Aşa cum subliniază şi literatura de specialitate,

rolul unui profesor nu este, în niciun caz, acela de a oferi informaţii pe care elevii să şi le însuşească,

ci să stabilească o relaţie bazată pe încredere şi comunicare, care să trezească interesul spre

descoperire şi curiozitate. A fi profesor adevărat înseamnă să ai cunoştinţe pedagogice, nu doar

ştiinţifice, pe care să le stăpâneşti foarte bine, şi să le oferi, „pe tavă”, elevilor; înseamnă să cunoşti

„mecanismele” după care funcţionează mintea unui elev, să accepţi că oamenii nu sunt la fel, că au

stări diverse şi capacităţi diferite de înţelegere şi asimilare a cunoştinţelor; înseamnă să nu vii de acasă

cu problemele ce te apasă şi să te descarci pe cei din faţa ta (care nu au vreo vină) şi să intri cu

zâmbetul pe buze, oferind un salut care să le confere încredere, nu teamă.

În ultimii ani se tot vorbeşte despre sintagma tradiţional versus modern. Nu ştiu dacă cineva

reuşeşte să delimiteze cu certitudine aceste două concepte, să realizeze un proces instructiv-educativ,

eliminând întru totul tradiţionalul, spre exemplu. Consider că metodele tradiţionale se îmbină perfect

cu cele moderne, atunci când profesorul reuşeşte să conceapă un scenariu care să-i determine pe elevi

să descopere cât mai mult, îndrumaţi de dascăl, nu obligaţi să memoreze, tinoraţi, de cele mai multe

ori, şi făcuţi de ruşine – în faţa clasei, dacă se poate, pentru că nu ştiu definiţia „ca pe Tatăl Nostru”.

Eficientizarea procesului instructiv-educativ se conturează în jurul a trei factori esenţiali, astfel

predarea, învăţarea şi evaluarea se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. În mod tradiţional,

predarea are la bază activitatea specifică profesorului care transmite cunoştinţe pe care elevii le

receptează în mod pasiv. În accepţiune modernă, actul predării presupune exercitarea rolului de

proiectant, de manager al experienţelor de învăţare şcolară. Ignorată adesea de profesori – pornind

de la ideea că elevii trebuie să înveţe acasă – învăţarea are ca punct de plecare scenariul didactic

realizat în clasă, sub îndrumarea profesorului, pentru că doar el îi cunoaşte mecanismele şi îl poate

ajuta pe elev să înveţe eficient. Pe de altă parte, o componentă esenţială a procesului de învăţământ

care reliefează calitatea acestuia este evaluarea, rezultatele şcolare reprezentând indicatorul principal

în aprecierea eficientizării activităţii. Din punctul meu de vedere, rolul esenţial al activităţii de

predare-învăţare-evaluare a profesorului este de a fi capabil să declanşeze şi să întreţină interesul

elevilor, în ceea ce priveşte activitatea de învăţare. În sistemul de învăţământ românesc, accentul nu

se pune – din păcate – pe relaţia cadrului didactic cu elevii, pe descoperirea lor ca indivizi singulari,

ci pe elevi, ca personaj colectiv ce participă la o acţiune generală. De asemenea, organizarea actului

de predare se face din perspective diferite, în funcţie de tipologia cadrului didactic, de personalitatea

acestuia, de stilul propriu de abordare. Sarcina esenţială a profesorului este de a proiecta, de a organiza

şi de a realiza situaţii de instruire care să conducă la procesul de învăţare şi să îl întreţină. Învăţare

eficientă nu înseamnă o banală transmitere de cunoştinţe bine organizate, ci, mai degrabă, asigurarea

unor condiţii optime dobândirii unor achiziţii personale, practicând o predare dinamică, care are ca

scop implicarea activă a elevilor în activitate pentru a-i determina să înveţe.

Ceea ce am observat în anii de activitate la catedră nu a făcut decât să-mi distrugă imaginea

de dascăl pe care mi-o creasem în anii mei de şcoală (de altfel, nu toţi profesorii pe care i-am avut se

încadrau în tiparele mele), unde doamna învăţătoare era a doua mamă, foarte serioasă, severă de

multe ori, dar care te încuraja şi reuşea să realizeze un colectiv unit, muncitor şi, mai ales, serios, ca

după propria-i personalitate. Am fost şi sunt în continuare de-a dreptul dezamăgită să descopăr că

există profesori care nu-şi doresc să stabilească niciun fel de legătură cu elevii, nici măcar să realizeze

ore de curs care să le trezească interesul „educabililor”, care sunt mereu nemulţumiţi de ceea ce le

oferă sistemul. Este adevărat că, în societatea contemporană, statutul profesorului se încadrează în

clasa mijlocie, această meserie fiind considerată nu foarte solicitantă, după părerea multora, şi nu

reprezintă un deţinător de putere sau venituri spectaculoase. Dar am ales-o cu simţ de răspundere

(sau, cel puţin, aşa ar fi trebuit) şi nu înţeleg de ce elevii trebuie să fie cei care să suporte

nemulţumirile, indiferent de felul lor.

Aşadar, profesorul este, în continuare, figura centrală a reformei educaţionale contemporane.

El ar trebui să renunţe la rolul său tradiţional (păstrând aspectele pozitive) şi să se transforme, fiind

cel care trebuie să înveţe să folosească mijloacele moderne de învăţare, dar, cel mai important, trebuie

să conştientizeze că procesul instructiv-educativ are la bază un mediu cald şi securizant.

Bibliografie:

1. Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminiţa, 2008, Psihologie şcolară, Editura Polirom.

2. Cucoş, Constantin, 1998, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade

didactice, Editura Polirom.

3. Iucu, Romiţă, 2000, Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom.

PROBLEME DE EXTREM ÎN GEOMETRIE ȘI FIZICĂ

prof Mititelu Isabela Luminița

Liceul "Ștefan Procopiu" Vaslui

Problemele de extrem i-au preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Acestea s-au

regăsit în toate domeniile însă construcția modelelor matematice, după cum și analiza lor a fost lăsată

pe seama matematicienilor.

Astfel, optimizarea funcțiilor, utilizarea derivatelor, studiul problemelor de extrem nu ar fi

fost posibilă dacă doi dintre marii matematicieni ai lumii, matematicianul englez Isaac Newton

(1643/1727) și matematicianul german Gottfried Willhelm Leibniz (1646/1716), la distanță, și de

timp și de spațiu, nu ar fi descoperit și dezvoltat Calculul diferențial, cel care determină raportul în

care se schimbă ”lucrurile”. Secolul XVII – XVIII prin Rolle, Lagrange, L`Hopital (cel care ne oferă,

de fapt, prima carte de calcul diferențial 1696) Taylor, Cauchy, Darboux întăresc și completează

studiul problemelor de extrem.

Prezentăm, în continuare, două probleme utile la clasă pentru care profesorii de fizică și de

matematică ar putea lucra împreună: unul explicând fenomenul fizic iar celălalt oferind modelul

matematic de rezolvare a acestora.

PROBLEMA 1

În triunghiul ABC cu baza 2BC a și înălțimea AD h , să se înscrie dreptunghiul de arie maximă,

cu o latură pe baza BC .

Solutie. Vom nota cu x și y laturile dreptunghiului. Din asemanarea triunghiurilor avem

relația:

h

xh

a

y y=

h

xha )(

a h x xS x yx

h

, unde S x am notat aria

dreptunghiului.

Deci, 2ax axh

S xh

S(x) =

2axS x ax

h

2axS x a

h

2

0 0 22

ax hS x a ax ah x

h

Studiind semnul lui S(x), obținem :

x 0

2

h +

S(x) + + + + + + + + +0 - - - - - - - - - - - - - -

S(x) 0 S(

2

h)

2

hx este punct de maxim local și max

2 2

2 4

ah hh

h ahS S

h

.

PROBLEMA 2.

Se dă un canal hidraulic cu secțiunea trapezoidală de arie constantă. Știind că panta taluzului

este constanta, 1tg m , să se determine raportul dintre baza mica și înălțimea secțiunii

trapezoidale a canalului hidraulic, astfel încât să rezulte perimetrul minim dat.

Soluție.

Notând cu h și cu b , înălțimea și respectiv baza mică a secțiunii trapezoidale a canalului

hidraulic, perimetrul dat este: 2

cos

hP b

Cum însă 2

1cos

1 tg

(0

2

) iar tg m , avem

22 1P b h m

Notând b

xh , rezultă 22 1P h x m 1 24

QE

Pe de altă parte, aria secțiunii canaluluii este : A h b mh

Sau

2 , 0A

A h x m h hx m

Înlocuind În expresia perimetrului, avem:

22 1A

P x mx m

Deoarece A si m sunt constante, rezultă că P prezintă un extrem când 0P x .

2

3

2( 1 )0

2 ( )

x m mP x A

x m

22 1x m m sau x0,83.

Pentru a stabili natura punctului de extrem calculăm valoarea derivatei a doua și comparăm

cu zero.

2

5

2(3 1 2 )

4 ( )

A m m xP x

x m

.

Înlocuind valoarea punctului de extrem în derivata a doua,avem;

22 2 1

AP x

m m

0.

Deci pentru x dat de relația 22 1x m m .

Valoarea minimă a perimetrului dat, este:

2

min 2 (2 1 )P A m m sau Pmin 2,7 A .

PROFESORUL MODERN-ÎNTRE REFORMA PE CARE SE DOREȘTE ȘI

POSIBILITĂȚILE PE CARE LE OFERĂ ÎNVĂȚĂMÂNTUL ACTUAL

Prof. Elena Mitrea

Colegiul Național de Informatică, Piatra-Neamț

"Ne amintim cu apreciere de străluciții noștri profesori, însă cu gratitudine de acei profesori

care au atins simțămintele noastre umane. Lucrurile ce trebuie a fi învățate sunt în mod necesar o

materie brută, însă căldura este elementul vital pentru creșterea plantelor și a sufletelor copiilor".

Carl Jung

Cei mai mulți dintre noi, profesorii, și-au ales acest drum datorită unor modele pe care le-au

întâlnit pe parcursul anilor de școală. S-a întâmplat la fel și în cazul meu. I-am apreciat pe toți

profesorii mei, însă pe o parte dintre i-am iubit atât de mult, încât au intrat în inima mea atât de adânc

și vor rămâne acolo pentru totdeauna, deși câțiva dintre ei nu mai sunt printre noi, mult prea devreme,

din păcate. Când mă gândesc la ei, le revăd chipurile zâmbitoare, cu ochi strălucitori și plini de

dragoste, cu care ne întâmpinau mereu. Pe ei i-am iubit cel mai mult deoarece au știut la rândul lor să

ne arate că ne iubesc, că suntem importanți pentru ei și că abia așteptau să ne revadă.

Iar ceea ce am apreciat cel mai mult la profesorii mei, aplic acum, când am de îndeplinit, la

rândul meu, aceeași misiune ca și ei. Mai importantă decât informația transmisă, decât orice metodă,

decât orice materiale utilizate este atmosfera din clasă. Abia atunci când elevul se simte bine la școală,

se poate produce învățarea. Și chiar dacă nu reușesc să trezesc fiecărui elev interesul pentru materia

pe care o predau, știu că va asimila oricum noțiuni de bază și, cel mai important, va pleca acasă știind

că este iubit sau măcar nu va pleca frustrat sau traumatizat. Mulți dintre elevi provin din medii

familiale dezorganizate, în care nu sunt iubiți, apreciați, îndrumați sau ascultați, alții, deși dispun de

toate lucrurile materiale care le sunt necesare, sunt ignorați de părinții prinși în goana cotidiană și

nevoiți să învețe singuri să își gestioneze sentimentele, relațiile cu ceilalți și problemele, inclusiv cele

legate de școală.

Însă un mediu plăcut și un profesor bine pregătit nu sunt suficiente pentru un act educativ

eficient. O problemă care afectează societatea din ce în ce mai mult afectează, își pune amprenta și

asupra sistemului de învățământ. Este vorba de Sindromul gândirii accelerate (SGA), definit de

Augusto Cury în cartea sa, Părinți străluciți, profesori fascinanți, apărută în anul 2003, după cum

urmează: „SGA generează o hiperactivitate de origine non-genetică. Încă de la începuturile omenirii,

a existat întotdeauna hiperactivitatea genetică, caracterizată printr-o anxietate psiho-motorie, nelinişte

şi agitaţie a gândirii pe fond metabolic. De aceea, unii oameni au fost întotdeauna mai neliniștiți decât

alții, mai încăpățânați și cu o hiperactivitate a gândirii. Dar astăzi există o hiperactivitate funcțională

non-genetică - SGA. Care sunt cauzele SGA? Prima, așa cum am spus, este excesul de stimuli vizuali

și sonori produși de televizor, care atacă teritoriul emoției. A se nota că nu vorbesc de calitatea

conținutului programelor de televiziune, ci de excesul de stimuli - fie buni, fie răi. A doua este excesul

de informație. în al treilea rând, paranoia politicii de consum și a excesului de culori, care îngreunează

interiorizarea. Toate aceste cauze stimulează construcția gândurilor și generează o psihoadaptare la

stimulii rutinei zilnice, adică, o pierdere a bucuriei izvorâte din lucrurile mici de fiecare zi. Cei cu

SGA sunt mereu neliniștiți, încercând să obțină vreun stimul care să-i calmeze. În ce privește excesul

de informație, este fundamental să se știe că un copil de șapte ani din zilele noastre are mai multe

informații în memorie decât o persoană de șaptezeci de ani, de acum un secol sau două.” Afirmațiile

acestea le făcea Augusto Cury în urmă cu 14 ani, timp în care, datorită evoluției tehnologiei,

calculatorul si smartphone-ul au devenit foarte accesibile, și, odată cu ele, internetul. Este adevărat

că se petrece din ce în ce mai puțin timp în fața televizorului, însă stimulii oferiți de calculator și

smartphone sunt mai mulți, iar timpul pe care atât mai ales persoanele tinere, în special elevii, îl petrec

utilizându-le este de câteva ori mai mare decât timpul petrecut în fața televizorului. Ceea ce înseamnă

că gândirea este afectată și mai mult decât în urmă cu câțiva ani. Din acest motiv, procesul instructiv-

educativ este din ce în ce mai puțin atractiv pentru elevi, în ciuda eforturilor profesorilor de a utiliza

metode și mijloace moderne. Utilizarea unui filmuleț scurt, de exemplu, pentru introducerea într-o

temă nouă trezește interesul elevilor, însă atunci când în etapa următoare a lecției aceștia trebuie să

rezolve anumite sarcini de lucru, interactive, în echipă, interesante... unii elevi nu cooperează sau se

retrag la un moment dat. Din acest motiv sunt de părere că utilizarea metodelor și mijloacelor moderne

nu ar trebui să devină un scop în sine, deoarece elevii trebui ajutați să înțeleagă modul în care sunt

afectați de navigarea excesivă pe internetul, inclusiv asupra vieții lor sociale și învățați să gândească

și să lucreze independent și în echipă, dar mai ales să își educe răbdarea. În cartea menționată anterior

autorul enumeră zece tehnici care pot fi folosite de profesori pentru reducere efectelor SGA.

Referitor la introducerea metodelor și mijloacelor moderne în procesul instructiv-educativ

consider că în România avem o mare problemă și anume că la nivel teoretic suntem bine pregătiți,

însă ne lipsesc mijloacele materiale pentru a putea aplica tot ceea ce știm. Se oferă numeroase cursuri

de perfecționare pe această temă, există multă literatură de specialitate și multă informație în mediul

virtual. Însă în multe școli nu există tehnologia necesară aplicării în practică a noțiunilor teoretice, și

acolo unde există, de multe ori este se aplică parțial teoria, deoarece profesorii nu dispun de materiale

consumabile necesare parcurgerii tuturor pașilor care să asigure atingerea obiectivelor urmărite prin

utilizarea anumitor metode de lucru sau a unor materiale video sau audio, de exemplu. Și atunci, în

loc să atragem elevii cu materiale familiare, pentru ca mai apoi să îi învățăm cum să le folosească în

interesul lor, nu facem decât să le oferim și la școală o serie de stimuli care să le agraveze SGA.

O altă problemă majoră a sistemului actual de învățământ este aceea că pregătirea viitorilor

profesori se bazează în cea mai mare parte pe pregătirea de specialitate. Nu este suficientă cunoașterea

materiei de predat. Nu oricine știe fizică, matematică, germană... poate fi profesor. În timpul studiilor

ar trebui să se pună mai mult accent pe pregătirea psiho-pedagogică a viitorilor profesiei, iar practica

pedagogică să fie efectuată chiar din primul an de studiu și să presupună multe ore de predare. Abia

în momentul în care te afli în fața un colectiv de elevi îți dai seama dacă poți sau nu să fii profesor.

Pentru că un student, deși în primul an de studiu nu deține încă multe noțiuni de teorie, dacă are

vocație poate depăși situații limită. Și atunci știe dacă are sau nu sens să continue drumul către meseria

de profesor sau să se reorienteze. Practica pedagogică se efectuează abia în al treilea an de studiu,

când, chiar dacă își dau seama că a fi profesor nu este așa cum și-au imaginat stând în bancă în calitate

de elev, mulți studenți nu mai pot renunța.

Salarizarea modestă este o altă cauză pentru care sistemul românesc de învățământ are atât de

multe lacune. Pentru tineri, meseria de profesor este foarte puțin atractivă, deoarece presupune

consum psihic mare și oferă foarte puține perspective pentru un trai decent. Foarte mulți absolvenți

de liceu aleg meserii care să le asigure un viitor pe măsura efortului depus, iar mulți dintre cei care

aleg meseria de profesor o aleg deoarece știu că nu există o concurență mare și că le oferă un loc de

muncă relativ sigur.

Sistemul de învățământ românesc se confruntă cu mult mai multe probleme decât cele pe care

le-am enumerat mai sus și cred că doar prin implicarea conștientă a factorilor politici cu putere de

decizie, se pot realiza schimbări majore. De asemenea, pentru ca mediul politic să se implice serios

în reformarea sistemului de învățământ trebuie ca noi, profesorii să cerem vehement lucrul acesta. Iar

până atunci să nu uităm că schimbarea începe cu fiecare dintre noi și să acționăm la nivel personal,

în speranța că acțiunile noastre se vor intersecta cu cele ale responsabililor de soarta școlii românești.

Și să ne facem un crez din citatul lui Haim Ginott: „...că sunt elementul decisiv în clasă. Starea mea

de spirit dă tonul. Ca profesor am puterea incredibilă de a face viața unui copil nefericită sau veselă.

Pot fi o unealtă de tortură sau o inspirație. Pot să umilesc sau să bine dispun, să rănesc sau să vindec.

În orice situație eu sunt cel care decide dacă o criză se va amplifica sau se va liniști sau dacă un copil

ca va fi umanizat sau dezumanizat.”

PROFESORUL MODERN – ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR

ŞI PROVOCĂRILE EDUCAŢIEI DE AZI

Profesor Năsiescu Ana-Corina

Colegiul Tehnologic Spiru Haret, Piatra-Neamţ

A lucra cu elevii, în zilele noastre, necesită talent, răbdare, bunăvoinţă si capacitatea de a

comunica. Societatea s-a schimbat foarte mult şi, totodată, cerinţele acesteia sunt total diferite faţă

de cele de acum 10 ani. Orele de curs nu mai sunt centrate pe profesor, ci pe elev şi au ca scopuri

dezvoltarea unor competenţe ce îi vor ajuta pe elevi să se descurce în viaţă, cum ar fi capacitatea de

a comunica, capacitatea de a utiliza corect cunoştinţele dobândite în şcoală şi de a le asocia cu

propriile experienţe, încrederea în sine care este atât de necesară ca viitor adult, creativitate,

imaginaţie şi capacitatea de a se auto-evalua în mod corect, precum şi propria muncă, strâns legată

de dorinţa constantă de a se auto-depăşi.

Profesorul va încerca să dezvolte o relaţie armonioasă cu clasa de elevi, bazată pe respect

reciproc, orele desfăşurându-se într-o atmosferă relaxată, folosindu-se cât mai des metode şi tehnici

de predare şi evaluare moderne şi interactive. În timpul orei de limba engleză, profesorul va încerca,

de asemenea, să ofere elevilor cât mai multe sarcini de lucru care vor solicita atenţia, creativitatea,

imaginaţia şi capacitatea de a se adapta la noi situaţii ale elevilor; de regulă, aceste sarcini de lucru se

rezolvă pe grupe sau perechi şi fără prea mult ajutor din partea profesorului, decât în situaţia în care

este solicitat. Personal, eu asist de multe ori la activitatea fiecărei echipe/ perechi, participând timp

de 1-2 minute la munca fiecărei echipe, contribuind totodată cu idei sau cuvinte necesare.

Un profesor modern se va strădui, de asemenea, să sporească gradul de autonomie a elevului;

cu cât este elevul mai autonom, cu atât devine mai uşoară munca cadrului didactic iar elevul va fi

direct implicat în procesul de învăţare. Elevii trebuie încurajaţi să studieze mai mult în afara sălii de

clasă şi să profite de toate oportunităţile pentru a-şi îmbunătăţi abilitatea de a folosi o limbă străină,

atât de necesară în zilele noastre. Cu scopul de a economisi timp şi de a-l utiliza într-un mod productiv

şi eficient în timpul orelor de curs, este necesar ca elevul să acorde o mai mare atenţie orelor, temelor

pentru acasă şi proiectelor (care trebuie adaptate în funcţie de nivelul clasei, de necesităţile acesteia,

de examenele care urmează a fi date, etc.), portofoliilor, taberelor de limba engleză, cursurilor de

vară, activităţilor de voluntariat, etc. Din fericire, majoritatea elevilor apreciază sfaturile, eforturile şi

timpul oferite de profesor dar, uneori, ne confruntăm cu opoziţie din partea elevilor; aceasta apare

atunci când metodele şi tehnicile folosite de către profesor nu se potrivesc cu particularităţile unei

clase de elevi. Cea mai bună soluţie este să stabilim un set clar de reguli şi să oferim susţinere tuturor

elevilor, dar totodată să le permitem acestora să îşi dezvolte stilul personal de învăţare, ţinând cont

de faptul că personalitatea elevului din ziua de azi este influenţată de familie, nivelul de educaţie,

resurse financiare, tipul de inteligenţă, etc.

Putem de asemenea încuraja elevii să muncească mai mult prin aplicarea unor scurte

chestionare, mai ales la clasele de începători. De exemplu, eu aplic aceste chestionare de câteva ori

pe semestru, elevii notând pe o foaie de hârtie următoarele lucruri:

ce tip de competenţă (writing, speaking, listening, reading) îi sperie şi de ce;

cât de bine consideră că s-au descurcat la lecţia precedentă;

care a fost cea mai dificilă lecţie/ parte a unei lecţii;

care a fost lecţia/ partea unei lecţii preferată;

care au fost ultimele informaţii recent asimilate;

ce lucruri noi cred că vor învăţa în continuare.

De asemenea, foarte multe idei şi sfaturi mi-au fost oferite de către alte cadre didactice cu mai

multă experienţă în cadrul consfătuirilor, cercurilor pedagogice şi inspecţiilor pentru obţinerea

gradelor didactice. De exemplu, un profesor de limba engleză poate păstra în spatele clasei diverse

materiale – casete/ CD-uri, postere, proiecte realizate de elevi, portofolii, flashcards, dicţionare

ilustrate, cărţi şi reviste în limba engleză, filme care nu sunt dublate în limba română, etc.

În concluzie, consider că fiecare cadru didactic ar trebui, în primul rând, să cunoască foarte

bine colectivul de elevi, să menţină controlul asupra activităţii didactice, să fie pregătit cu materiale

în plus ori să improvizeze atunci când activităţile propuse se încheie mai repede, să aplice tehnici de

evaluare obiective, care se potrivesc unei anumite lecţii, unui colectiv de elevi, tipurilor de greşeli

care trebuie corectate sau lacunelor care trebuie remediate, ori în funcţie de examenele care urmează,

etc. În ceea ce priveşte predarea materiei, eu personal folosesc de obicei metode şi tehnici tradiţionale,

deoarece există multe noţiuni ce nu pot fi predate altfel; în cazul evaluării, folosesc preponderent

tehnici de evaluare interactive şi moderne, în funcţie de vârsta şi nivelul elevilor:

auto-evaluarea şi inter-evaluarea – ajută la reducerea emoţiilor, creşterea independenţei

elevilor şi a motivaţiei intrinseci, creşterea simţului de răspundere faţă de propria muncă, etc.;

portofolii – elevii pot adăuga vocabulare conţinând noile cuvinte asimilate şi organizate în

funcţie de familii de cuvinte, domenii, etc., impresiile lor despre anumite subiecte, compuneri

şi eseuri, teste pentru a se urmări progresul sau regresul, rezumate sau traduceri ale textelor

citite, etc.;

observaţia – fiecare clasă este diferită şi, cu ajutorul observaţiei realizate de către profesor,

evaluarea se poate desfăşura în mod obiectiv, oferindu-se chiar sarcini de lucru diferenţiate

elevilor cu nevoi speciale sau cu probleme de comportament;

simulări, dezbateri şi interviuri – reprezintă o metodă foarte bună de a stimula creativitatea

şi imaginaţia elevilor, de a aduce idei noi unei lecţii, de a asimila cuvinte noi şi de a pregăti

elevii pentru examene, testări şi interviuri ce vor exista în viaţa de adult.

PROFESORUL MODERN-ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR ȘI

REALITĂȚILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI.

FORMAREA PROFESORULUI ACTUAL ÎN SOCIETATEA CUNOAȘTERII

prof. Elena-Luiza Negură

Colegiul Tehnologic „Spiru Haret”Piatra-Neamț

Odată cu schimbarea paradigmei educaționale corespunzătoare ultimelor două decenii,

remarcăm o modificare la nivel social și în perceperea profesiei de cadru didactic, fie el profesor,

învățător sau educator.

În mod real, trebuie să acceptăm schimbarea de statut a acestuia, dar și să promovăm

menținerea prestigiului social, dată fiind natura activității prestate. Astăzi, a fi profesor depășește cu

mult sfera nostalgiei provocată adultului de reîntâlnirea cu domnul Trandafir, căci tehnologizarea

rapida și-a pus amprenta asupra formării profesionale a acestuia.

Sala de clasă nu mai este una sărăcioasă, în care elevi de vârste diferite să aștepte cu nerăbdare

atenția cadrului didactic. Astăzi, tinerii au devenit reprezentanții cei mai importanți ai societății

cunoașterii, în care educația este gândită prin dezvoltarea principiului descoperii, și nu al

memorării/reproducerii de informații. Sala de clasă este înlocuită adesea cu o reprezentare spațială,

în care sistemele multimedia, aplicațiile tehnologizate reprezintă coordonate definitorii în proiectarea

demersului didactic.

Profesorul este un element-cheie în reușita actului educațional, folosindu-și pregătirea

știintifică, dar și pe cea de ordin pedagogic pentru a deveni un mentor, o sursă de inspirație pentru

elevi și, nu în ultimă instanță, un ghid prin labirintul metaforic al cunoașterii. Lipsurile financiare,

judecarea de către alte categorii sociale a muncii prestate de cadrul didactic, inversarea valorilor

sociale, reprezintă elemente ce influențează negativ formarea profesională a celor doritori să devină

dascăli. Mulți nu au conștiința faptului că a fi profesor cere a avea vocație, simț pedagogic și aplecare

asupra studiului continuu.

Întrebarea pe care ne-o adresăm este: Care influențează societatea cunoașterii formarea

profesorului? Răspunsul este unul extrem de complex și trebuie să avem în vedere o serie de aspecte

ce urmărește perfecționarea continuă a acestuia.

Tehnologizarea a deschis calea cunoașterii pentru omul de astăzi, care își dorește

enciclopedism, universalitate, dar și inovație. Baza științifică pe care profesorul și-o formează în anii

de facultate/master nu este una sufiecientă, pentru că de multe ori întâlnim profesori ce nu reușeșc să

transmită informațiile elevilor, în ciuda pregătirii lor excepționale. În alte situații, ne lovin de

plictisala elevilor care vor refuza cu obstinență să ia parte la oră, în ciuda unei înzestrări intelectuale

foarte bune. Studiile arată faptul că tinerii de astăzi trăiesc intens în dimensiunea virtuală, tocmai de

aceea profesorul trebuie să fie ancorat în realitate și să parcurgă numeroase cursuri de specializare,

care să îi permită să relaționeze cu elevii în măsura finalităților urmărite.

Lecțiile clasice, preponderent expozitive, au fost înlocuite cu lecțiile moderne, ce implică nu

doar folosirea metodelor activ-participative, ci și a tehnicii, care atrage ca un magnet tinerii. Avem

astăzi la dispoziție laboratoare AeL, mijloace multimedia în sala de clasă sau ne putem orienta în

proiectarea activității didactice prin folosirea spațiului virtual. Ne referim la implementarea lucrului

pe platforme inteligente sau pe pagini wiki/prezentări prezi, ce au ca beneficiu real atragerea

educabilului.

Formarea profesorului în acest sens reprezintă o necesitate, căci fără dezvoltarea

competențelor I.T., profesorul are un dezavantaj real în societatea de azi. Pornind de la planificările

în format Word sau Excel și ajungând la prezentările PPT sau la inserția de secvețe de film, iată că,

în realitate, activitatea didactică este de o complexitate extraordinară. Domnul Trandafir a rămas un

simbol al educației timpurii, dar astăzi, profesorul este pus în fața unor noi provocări, de dimensiuni

diferite și cu implicații majore în inserția socială. Tehnologizarea a reprezentat pentru învățământ o

transmutare a valorilor și a așteptărilor de ordin științific, iar învățarea prin descoperire a devenit o

permanență a zilelor noastre. Pe acest fond, individul își dezvoltă fondul cunoștințelor, prin împletirea

clară a a educației formale cu cea informală și nonformală, iar profesorul nu face excepție.

Fprmarea profesională a cadrului didactic în societatea cunoașterii se referă și la posibilitățile

de comunicare în timp real, prin activități educaționale precum participarea la concursuri,

simpozioane, conferințe.

Mai mult ca niciodată, profesorul se poate specializa, participând virtual la întâlniri

internaționale sau naționale, prin programe speciale, ce asigură comunicarea. Reușim astăzi să fim

prezenți în mai multe locuri și să învățăm din diferite surse, doar accesând un link. Mai mult de atât,

programe de schimb de tip Erasmus permit stabilirea de relații între unități educative, grupuri

educaționale, a căror întâlnire se poate face nu doar fizic, ci și în spațiul virtual. Bazele de date îi

permit profesorului să caute ușor informațiile necesare, dar și să acceseze biblioteci virtuale, luând

contact cu cele mai noi publicații de carte lansate pe piață.

Totodată, profesorul poate face cu elevii tururi virtuale ale muzeelor sau poate participa la

spectacole transmise online, deschizându-le tinerilor gustul pentru estetic, pentru artă.

Profesorii au avantajul de a putea folosi tabla inteligentă ca resursă pentru lecția de predare-

învățare, iar școlile cu o bună rețea informatică pot oferi elevilor prilejul de a fi evaluați prin teste on-

line, cu răspuns exact, al căror rezultat poate fi verificat instant.

Lecția reprezintă o noutate și pentru elevi, dar și pentru profesor, a cărui calitate de magister

este completată de cea de „ghid” în societatea cunoașterii. Tehnologizarea ne oferă șansa reală de a-

i învăța pe elevi „cum să învețe”, căci astăzi, analfabetismul funcțional reprezintă o problemă extrem

de spinoasă. În acest sens, menirea profesorului este de a-și îmbogăți permanent cunoștințele, de a fi

la curent cu inovațiile educaționale, dar și de a implementa prin conduita sa un model pozitiv în

procesul de maturizare al tinerilor.

Învățarea pe tot parcursul vieții transformă profesorul într-un individ conectat la dimensiunea

educativă a societății în ansamblul ei. Schimburile de experiență, consultarea forumurilor pe diverse

teme, parcurgerea de cursuri on-line sau semnarea de parteneriate în sistem electronic-au devenit

realități actuale, normale pentru omul de astăzi. Formarea științifică a profesorului este deschisă

inovației tehnologice, iar în plan imediat, se reflectă în calitatea lecțiilor proiectate de către acesta.

Clasa de elevi trebuie înțeleasă prin particulritățile fiecărui elev în parte, de aceea limbajul

profesorului trebuie să fie universal, pentru a se face înțeles și pentru a capta atenția tinerilor.

Metodele educative au fost adaptate nevoilor actual ale copiilor, dar ține doar de profesor să

le folosească optim, astfel încât să obțină obiectivul scontat. Mediul universitare încurajează acest

timp de formare a profesorilor, ce răspunde unei nevoi stringente de a depăși limitarea tradițională a

predării-învățării-evaluării.

Ora de curs poartă amprenta profesorului, cel care conduce demersul didactic. Inovația și

trezirea curiozității tinerilor reprezintă elemente ce dau valoare orei, de aceea e important pentru

cadrele didactice să păstreze contactul cu mediul tehnologizat, ce oferă numeroase resurse pentru

reușita propusă.

Astăzi, domnul Trandafir este doar un simbol al dragostei pentru elevii, căci, în realitate,

dascălul modern are mult mai multe de oferit, pe un fond tehnologizat vast. devenind expresia celui

pentru care cunoaștere nu are nicio limită, în afara comodității noatre și a plafonării asumate.

Societatea cunoașterii ne dehide așadar calea spre progres, formând elevul de mâine-un specialist în

autoperfecționare!

PROFESORUL POSTMODERN

Prof. Pop Mihaela Dana

Colegiul Tehnologic ,,Spiru Haret’’, Piatra Neamţ

Pentru oamenii din ziua de azi, imaginea profesorului este una complexă comparativ cu cea a

profesorului din trecut. Din cele mai vechi timpuri, profesorul, cu toate că avea o sarcina destul de

complicată şi anume aceea de a educa, nu era luat în seamă. De atunci şi pănă în prezent, profesorul

şi-a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea fiinţei umane. El, pe lângă materia pe care o predă,

trebuie să dea dovadă că are vocaţie, că este înzestrat cu talentul de a educa, de a reuşi să se apropie

de sufletul copilului, de a reuşi să-l înţeleagă şi să-l determine să înveţe.

Profesorul postmodern se confruntă cu multe aspecte legate de viaţa socială. Postmodernitatea

cunoaşte o dezvoltare destul de rapidă. Tot ceea ce înconjoară fiinţa umană pare că se schimbă într-

un mod mult mai rapid faţă de anii trecuţi şi astfel, profesorul trebuie să facă faţă, să se perfecţioneze

şi să se adapteze mult mai rapid la cerinţele actuale.

O problemă foarte importantă pe care o întâmpină educatorul este aceea care se referă la pregătirea

şi educaţia pe care a primit-o el. În urma studiilor şi cercetărilor s-a stabilit că ne luăm ca model

modul în care am fost educaţi şi încercăm la un moment dat să aplicăm acest model de a educa

generaţiilor mai tinere. Pe de o parte este bine şi în unele cazuri dă rezultate bune dar, pe de altă parte,

acest mod de a educa nu se poate aplica la generaţiile de copii din prezent întrucât trebuie să se

raporteze la toate aspectele vieţii sociale, la noutăţile pe care le aduce societatea.

Elevul-copil vine dintr-un anumit mediu familial cu un anumit bagaj de cunoştinţe şi

obiceiuri. Acaparat de tot ceea ce se intamplă în mediul media şi al noilor tehnologii, se simte mult

mai atras de acestea şi are tendinţa de a renunţa la a citi o carte sau a experimenta pe viu un joc

împreună cu alţi elevi. Atât unii părinţi căt şi unii profesori sunt împotriva noilor tehnologii şi îl

constrâng pe copil interzicându-i acestuia să mai folosească telefonul sau tableta dacă nu învaţă. În

acel moment se întâmplă ca elevul să-şi dezvolte anumite frustrări care îl vor urmări toată viaţa. În

acest sens ideal este să se găsească o colaborare benefică şi o înţelegere între copil şi părinte sau

profesor în ceea ce priveşte realizarea unui echilibru între timpul petrecut cu ajutorul noilor tehnologii

şi timpul petrecut fără acestea. Acum intervine talentul profesorului de a se apropia de elev, de a-l

înţelege şi de a colabora cu acesta în aşa fel încât elevul să cunoască o armonioasă şi bună dezvoltare

atât emoţională cât şi mentală.

Oricare ar fi modalitatea prin care elevul intră în contact cu noile tehnologii, el trebuie lăsat

să-şi expună ideile, să se exprime pentru că doar aşa ne putem convinge de capacităţile sale, de modul

lui de a gândi şi totodată îi oferim şansa de a-şi dezvolta creativitatea şi imaginaţia. De la simplul

aparat de fotografiat, radio-TV şi până la reţeaua de internet sau cele mai performante programe de

lucru pe computer, toate reprezintă mijloace de exprimare media care pot fi adaptate la orice obiect

de studiu din şcoală. Elevii fiind atraşi de acestea vor fi mult mai atenţi şi vor reţine mult mai bine şi

uşor anumite informaţii.

Rolul profesorului este de a-şi organiza foarte atent activitatea didactică, de a folosi doar

acolo unde este nevoie mijloacele media şi totodată el trebuie să se perfecţioneze mereu fiind la curent

cu toate noutăţile din toate domeniile. Apelând la interdisciplinaritate şi intradisciplinaritate va reuşi

să îşi atingă mult mai bine obiectivele didactice.

PROFESORUL MODERN-ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR ȘI

REALITĂȚILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ACTUAL

Prof. GRIGORE PAULA

Școala Profesională Stolniceni-Prăjescu, com. Stolniceni-Prăjescu, jud. Iași

Cine a spus că imaginea domnului Trandafir a rămas doar în pagina de carte? Nu, domnul

Trandafir poate fi mai actual ca niciodată. El poate fi transpus în orice dascăl care vrea să rămână la

catedră până în ultima clipă pentru că doar asta este menirea lui.Este acel dascăl care știe să facă

timpul să veșnicească. Veșnicia timpului unui dascăl este dată de zecile, sutele, miile de copii, de

generații întregi pe care le-a dat și care cu siguranță nu îl vor uita.

Indiferent de vârstă, de timp, a fi dascăl înseamnă să te dăruiești copiilor în totalitate, un dascăl

este un actor care trebuie să-și joace cu cea mai mare măiestrie rolul, rol asumat de când s-a decis să

devină dascăl.

Din poveste sau din timp real, actual, profesorul este un actor care își are scena în sala de

clasă, în curtea școlii, în sala de sport sau oriunde își joacă rolul în fața unor copii pentru a le arăta

misterele învățăturii. El este cel care hrănește fantezia, explică trecutul și imaginează viitorul.

În societatea contemporană, în sistemul de învățământ actual profesorul trebuie să depună o

muncă ce se bazează pe răspundere și responsabilitate. El îndeplinește o profesiune de o deosebită

importanță, aceea care asigură formarea și pregătirea personalității tinerelor generații și pregătirea lor

profesională în cadrul instituțiilor de învățământ, strâns legate de viață, de activitatea socio-

profesională, morală și cetățenească.

O realitate a învățământului actual este aceea că profesiunea didactică este asociată cu câteva

categorii fundamentale de roluri, acceptate de majoritatea sistemelor de formare a profesorilor-

proiectare, managementul și organizarea activităților de învățare, consiliere psiho-educațională,

managementul clasei de elevi, comunicare cu elevii, părinții și colegii, dezvoltare profesională de-a

lungul vieții, participare la perfecționarea procesului educațional și a inovațiilor din școală, oferirea

de servicii educaționale pentru comunitate etc.

Personalitatea profesorului în condițiile învățământului actual presupune și o serie întreagă de

calități, determinate de specificul și complexitatea muncii pe care o desfășoară. Profesorul își asumă

deci o multitudine de roluri, a căror exercitare este dependentă de personalitatea lui. În școală,

profesorul este conducătorul activității didactice care se desfășoară în vederea realizării obiectivelor

prevăzute de documentele școlare. Referitor la diversitatea rolurilor pe care le poate exercita

profesorul , menționăm- profesorul, ca expert al actului de predare-învățare, deoarece el poate lua

decizii privitoare la tot ceea ce se întâmplă în procesul de învățământ, profesorul-agent motivator,

declanșează și întreține interesul, curiozitatea și dorința elevilor pentru învățare, profesorul-lider,

deoarece el conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea supra principalelor fenomene ce se

produc aici, el fiind un prieten și confident al elevilor, un substitut al părinților, obiect de afecțiune,

sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate. De asemenea, profesorul în ipostaza de consilier este un

sensibil observator al comportamentului elevilor, un îndrumător persuasiv și un sfătuitor al acestora.

Pe lângă toată activitatea didactică, profesorul desfășoară și o activitate extrașcolară sau

cultural-educativă. Corolarul conținutului social al acestei profesiuni constă în participarea la

evenimentele și frământările social-culturale ale timpului în care trăiește și ale poporului din care face

parte. În această ipostază, profesorul apare ca pedagog social, animat de grija pentru ridicarea gradului

de cultură al națiunii sale.

Desfășurându-și activitatea profesională în cadrul școlii, dascălul nu încetează de a fi educator

și în afara ei, urmărind, bineînțeles, obiective specifice și apelând la mijloace și forme adecvate.

Numai în măsura în care profesorul își continuă misiune și în afara cadrului profesional pe care îl

oferă școala poate fi considerat un Dl. Trandafir, educator al poporului său. Cele două laturi ale

activității sale, școlară și extrașcolară, nu numai că se suprapun, dar se și întregesc și se completează

reciproc, imprimând acestei profesiuni un rol sporit în progresul general al societății din care face

parte.

Profesorul învățământului actual este cel care orientează și stimulează interesul spontan al

elevilor pentru descoperire, cel care îndrumă și încurajează activitatea de organizare și integrare a

datelor culese, a cunoștințelor reactualizate în vederea aplicării lor la soluționarea problemelor date,

lăsându-le elevilor libertatea de examinare a faptului real ori de analiză critică a conținutului unui

text, independență în activitate, operativitate și rapiditate în reacții cognitive, afective, motrice, și, nu

în ultimul rând, deplină responsabilitate pentru ceea ce întreprind.

Profesorul contemporan este cel care, în funcție de necesități, de gradul de autonomie sau

semiautonomie a învățării, poate interveni din când în când, canalizând energiile partenerilor săi.

Astfel, el este cel care oferă explicații partenerilor săi. Astfel ,el este cel care oferă explicații, dă

lămuriri, răspunde la întrebări, îi ajută să utilizeze corect anumite materiale, instrumente sau utilaje,

caută să-i ajute să evite devierile inutile, încercările fără obiect, eventualele erori și pierderi de timp.

Profesorul este cel care, ținând seama de logica învățării, orientează ceea ce elevii au de făcut,

devine ghid al demersului lor euristic, canalizându-i în direcția obținerii rezultatelor așteptate, în loc

de a le impune într-o manieră directă, dinainte stabilită cu mai multă sau mai puțină rigurozitate.

Astfel, indiferent de perioada în care își„ păstorește turma”, profesorul trebuie să

conștientizeze că exercitarea rolurilor sale sale depinde de personalitatea pe care și-o modelează. În

acest sens, un rol deosebit în exercitarea acestei profesiuni îl au anumite componente ale

personalității- cultura profesională, calitățile atitudinale și cele aptitudinale. De fapt, pentru ca

anumite cunoștințe să fie transmise de la o persoană la alta și acceptate, trebuie ca între ele să existe

un schimb afectiv format din încredere și dispoziție receptivă dintr-o parte și din alta.

Rolul cadrului didactic poate fi analizat și din perspectiva relației profesor-elev. Având în

vedere valorile societății contemporane , se impune asumarea de către profesor și elevi a unei

responsabilități morale comune în cadrul relației educaționale, conducând la angajarea afectivă și

efectivă în procesul educațional, recunoașterea reciprocă a „dreptului de a fi altfel” și valorizarea

fiecărei ființe umane în parte, indiferent de cât și cum este diferită, încrederea în posibilitățile fiecărei

ființe umane de a progresa.

De asemenea, profesorul este astăzi un veritabil agent al schimbării, pregătindu-și elevii

pentru dimensiunea omului contemporan. Cadrul didactic este chemat să se implice în luarea

deciziilor de politică educațională la diferite niveluri, precum și în procesul complex, dificil de

inserție profesională și socială corespunzătoare noilor condiții. O seamă de roluri noi derivă și din

implicațiile educației permanente asupra programelor școlare. Acestea tind să se integreze atât în plan

orizontal, cât și pe verticală, să fie centrate pe valori, atitudini și motivație, să cultive independența,

propria responsabilitate, flexibilitatea, facilitând dezvoltarea oamenilor cu ajutorul

PROFESORULUI.

CHIAR TREBUIE ?

Poșchin Iolanda,

Colegiul Tehnologic “Spiru Haret”, Piatra Neamț

Nu este uşor să te adaptezi într-o societate în care reconversia profesională este o realitate.

Astfel avem nevoie de o gândire logică ageră, de motivaţie, creativitate, imaginaţie şi nu în ultimul

rând - voinţă pentru a reuşi. Cu ajutorul matematicii putem dezvolta la elevii noştri aceste procese

psihice deoarece matematica presupune găsirea de soluţii noi de rezolvare a problemelor, la fel ca şi

viaţa de zi cu zi.

Contemporaneitatea are nevoie de gândire, critică, divergentă, gândire originală și creatoare. Gândirea logico-matematică este imperios necesară individului din societatea contemporană, acesta

trebuie să fie capabil să combine şi recombine elementele cunoscute pentru a ajunge la produse noi,

originale.

Actualmente se motiveaza tot mai mult, ca fundamentul culturii moderne îl constituie

matematica, că indiferent de domeniul în care activează, omul modern trebuie să posede o bună

pregatire matematică petru a putea soluționa multiplele și variatele probleme ale vieții. Se știe că

gandirea se dezvoltă în mare masură prin matematică și că ea a stat întotdeauna la baza progresului

constituind impulsul dinamicii sociale.

Pregatirea tehnică și științifică a tinerei generații nu este posibilă fară o fundamentare

matematică. Astfel, această disciplină trebuie să atragă elevul, să participe activ și constient la lecții

pentru ca acesta să-și însușească în mod plăcut cunoștințele matematice și să-și dezvolte în

permanență gândirea creatoare pentru a aplica cele învățate.

Elevii au nevoie de impulsuri puternice pentru a li se capta atenţia şi pentru a deveni

participanţi activi ai procesului de învăţare. Pentru realizarea acestui scop, trebuie să folosim metode

variate, în primul rând cele care asigură participarea activă a elevilor la orele de predare. Trebuie să

fim capabili să antrenăm elevii să reacţioneze în mod activ la impulsurile primite. De altfel,

semnificaţia cuvântului „competenţă”, foarte des folosit în ultimul timp, este chiar aceasta: îndemnul

interior al individului de a răspunde activ la provocările unei situaţii.

Matematica este considerată de multe ori de către elevi o disciplină dificilă, rigidă, neplăcută.

Astăzi, profesorul de matematică este pus în postura de a oferi informații pe care elevii nu le cer, nu

le doresc, însa sistemul de învățământ îi obligă să le asimileze. Astfel, matematica trebuie ambalată

atractiv, trebuie prezentată astfel încât să stârnească curiozitatea elevului și să-l determie să participe

activ la procesul de insusire de noi cunoștințe.

La primul contact cu matematica, multora ea le apare ca o ştiinţă aridă, dificil de însuşit.

Iniţierea în matematică cere în mod necesar o disciplină severă în muncă şi un efort susţinut de

asimilare a noţiunilor şi rezultatelor fundamentale ale ei. Matematica se învaţă cu creionul în mână,

rezolvând probleme, căutând a lămuri fiecare implicaţie, fiecare echivalenţă din firul logic al

raţionamentelor. Raţionamentul matematic nu permite nicio neglijenţă în gândire, nicio confuzie,

nicio concluzie superficială, insuficient fundamentată logic. De aceea studiul matematicii este o

admirabilă gimnastică a consecvenţei în gândire şi a spiritului critic.

Matematica dispune de bogate valențe formative și astfel, dascălul are menirea de a crea acea

tensiune, încordare, mobilizare a spiritului care are ca scop antrenarea intelectului și a gândirii. De

cele mai multe ori, la clasă profesorul face cunoștință cu lipsa de interes a elevului, cu reticența

acestuia pentru tot ce este nou și bineînțeles trebuie să găsească răspunsuri pertinente pentru întrebări

precum: “De ce este necasar sa invat?” “Imi vor folosi aceste informatii?”, “Chiar trebuie?”

Matematica o folosim în viața de zi cu zi. Chiar și în lucruri simple, când spunem cât e ceasul,

când mergem la cumpărături sau când gătim. O importanță mult mai mare, însă, o are în știință. Roger

Bacon scria în 1267 că matematica este "poarta și cheia științelor". Cei mai mulți oameni de știință

depind de matematica pentru descrierea exactă și formulele observațiilor și experimentelor pe care le

fac. Matematica este folosită din ce în ce mai mult și în unele științe sociale, cum sunt economia,

psihologia și sociologia. In industrie, nu mai vorbim, toate companiile au nevoie de ea în cercetare și

planificare. Construcția unui dig uriaș sau a unei clădiri nici nu ar fi posibilă fără teancuri mari de

hărtii pline de formule și calcule matematice. In business, toate tranzacțiile care implică procesul de

vânzare - cumparare au nevoie de matematică. Orice unitate economică, mică sau mare, are nevoie

de contabili pentru a ține evidențele și de statisticieni pentru a analiza modul în care decurg vânzările

în diferite zone.

Matematica este unanim acceptată ca o ştiinţă, o ştiinţă în care noţiunile (conceptele) şi

legăturile dintre noţiuni, sunt definite, respectiv demonstrate, cu maximă precizie. Unul din scopurile

matematicii este acela de a descoperi legăturile dintre conceptele cu care lucrează. Matematica îşi

îmbogăţeşte tot timpul universul cu noi concepte, cu noi relaţii între conceptele cu care lucrează (mai

vechi sau mai noi).

Un alt scop al matematicii este acela de a formula întrebări şi de a da răspunsuri la întrebările

puse. De altfel viaţa însăşi se desfăşoară între întrebări şi răspunsuri; răspundem la o întrebare şi apare

încă cel puţin una. Aceste elemente aşează matematica în rândul ştiinţelor. Pe de altă parte, niciuna

din ştiinţele naturii, ştiinţele inginereşti, ştiinţele economice, ştiinţele sociale, ştiinţele medicale nu

pot fi abordate fără un anumit nivel de cunoştinţe matematice.

“La ce foloseste matematica?” Faptul ca matematica se folosește astăzi pretudindeni, are o

funcție utilitară, a devenit de necontestat. H.R. Patapievici spunea foarte frumos: ”cultura matematica

este solul fertil de existență al unei culturi de specialitate”. In relație strînsă cu funcția utilitară se află

funcția cognitivă a matematicii. Relația între aceste două funcții este una cu adevarat interesantă. Pe

de o parte, cea mai bogată sursă de susținere a funcției utilitare a matematicii se află ın avansul funcției

sale de cunoaștere, dar, pe de altă parte, matematica îsi extrage probleme de peste tot, cele mai

interesante aspecte fiind cele care apar la interfața matematicii cu restul lumii și care conduc la

dezvoltarea funcției cognitive a matematicii. Funcția cognitivă este însa mult mai importantă pentru

că așa cum spunea H.R. Patapievici ”nu valoarea utilitară stabilește importanța cunoașterii, ci

cunoașterea stabileste valoarea utilității”.

Matematica mai are pe langa funcția utilitară și funcția cognitivă și alte valențe importante,

una dintre ele este rolul formativ al gândirii, matematica fiind o adevarată hrană pentru minte. Viața

cotidiană nu de formule are nevoie, ci de deprinderi de gândire în etape, pe care doar matematica le

poate furniza.

Învăţarea la matematiciă creează la elev perseverenţă, tenacitate, voinţă, răbdare, putere de

sinteză, intuiţie, spirit de inventivitate. Toate acestea nu se obţin uşor, dar cel căruia, aceste elemente

i se formează de mic nu va avea probleme în viaţă. La început este mai uşor a butona la calculator

decât a rezolva o problemă de matematică. Dar nu poţi ajunge specialist IT numai butonând la

calculator. Nu poţi ajunge un bun avocat, un bun judecător, un bun medic, un bun inginer, un bun

economist, un bun arhitect, dacă nu ţi s-a format gândirea matematică.

Elevul trebuie să conștientizeze faptul că matematica este prezentă în viața noastră la orice

pas și că indiferent de ce aspirații de viitor are, cunoștințele matematice îi vor fi absolut necesare.

Deci, „Da! Chiar trebuie!” dacă vrei sa te poți intrega într-o societate mereu în schimbare.

Bibliografie:

1. Christina-Theresia Dan Sabina-Tatiana Chiosa, 2008, “Didactica Matematicii”, Editura

Universitaria Craiova

2. Szilárd András, Hajnalka Csapó, Örs Nagy Kinga Sipos, Anna Soós, Judit Szilágyi, 2013,

Predarea Matematicii Prin Metode Bazate Pe Curiozitate Şi Investigaţii, Editura Status,

Miercurea Ciuc

3. Dorel Duca, 2010, “Chiar trebuie să știm matematică?, Tribuna Matematică

4. http://didactino.ro/bune-practici-formarea-cadrelor-didactice-domeniul-matematicii-

invatamantul-preuniversitar-alternative-predarea-matematicii/

CURRICULUM ÎN DEZVOLTARE LOCALĂ ELABORAT DE UNITĂȚILE

DE ÎNVĂȚĂMÂNT PROFESIONAL ȘI TEHNIC – FACTOR

DETERMINANT AL INSERȚIEI PROFESIONALE A ABSOLVENȚILOR PE

PIAȚA MUNCII

prof. Roxana-Elena Gudula

Colegiul Tehnologic “Spiru Haret”, Piatra Neamţ

Curriculumul în dezvoltare locală (CDL) este o componentă a Curriculumului Național, care

cuprinde orele alocate pentru dezvoltarea ofertei curriculare specifice fiecărei unități de învățământ,

ofertă realizată în parteneriat cu agenții economici.

Se asigură cadrul pentru realizarea unei instruiri care să permită, în contextul oferit de agenții

economici locali, formarea tuturor compețentelor tehnice descrise în Standardele de Pregătire

Profesională. În orele de CDL alocate prin planurile – cadru de învățământ, se recomandă a se

desfașura activități practice/laborator pentru a se realiza situațiile de învățare identificate împreună

cu agentul economic partener al unității de învățământ. Se oferă un cadru curricular flexibil care

permite adaptarea la nevoile de formare identificate pe baza analizelor pieței muncii, precum și

crearea oportunităților pentru rute profesionale individualizate.

Dezvoltarea Curriculumul în dezvoltare locală (CDL):

generează o nouă structură operațională a activității de instruire/educare care susține

interdependența acțiunilor didactice pentru perfecționare permanent;

asigură relevanța pentru piața muncii a competențelor și aptitudinilor absolvenților

învățământului profesional și tehnic (IPT);

evidențiază și utilizează resursele și tradițiile locale, răspunzând cerințelor și

exigențelor de instruire ale elevilor, părinților sau comunității locale;

reprezintă principalul element de descentralizare și flexibilitate în stabilirea

politicilor curriculare, un factor de echilibru față de curriculum-ul nucleu;

presupune participarea și eforturile reunite ale celor implicați în procesul de educație:

elevi, profesori, părinți, parteneri sociali. Rolul, responsabilitatea și angajamentele factorilor

locali și a cadrelor didactice cresc, constituind o dominantă a formării personalității școlii.

Elaborarea CDL trebuie să reflecte valențele parteneriatului școală – comunitate, urmărind

promovarea valorilor democratice, care să permită viitorilor absolvenți să devină cetățtni responsabili

în comunitate.

Obiectivele implementării Curriculumul în dezvoltare locală sunt:

crearea de oportunități pentru dobândirea de către elevi a competențelor profesionale

suplimentare solicitate de piața muncii locală, care nu sunt oferite prin curriculum;

crearea situațiilor de învățare necesare pentru dobândirea competențelor cheie

transferabile, adaptate cerințelor locale.

Procesul de elaborare și proiectare a CDL în IPT este reglementat prin: OMECT 4338 /

09.06.2008.

În învaţământul profesional şi tehnic proiectarea curriculumului se subsumează principiilor

de proiectare ale curriculumului naţional, dar este determinată de cele două scopuri fundamentale

specifice dezvoltării de curriculum în învăţămantul profesional şi tehnic:

1. dobândirea, de către absolvenţi a competenţelor profesionale necesare pentru adaptarea la

prezent si mai ales în viitor la cerinţele unei piete a muncii aflate într-o continuă şi rapidă schimbare;

2. dobândirea, de către absolvenţi, a acelor competenţe cheie transferabile necesare pentru

integrarea socială, ca si pentru integrarea rapidă şi cu succes pe piaţa muncii.

Curriculumul în dezvoltare locală (CDL) constituie oferta curriculară specifică fiecarei unităţi

de învăţământ şi este realizat în parteneriat cu agenţii economici. Prin această oferta curriculară se

asigură cadrul necesar adaptării pregătirii profesionale a elevilor la cerinţele pieţei muncii locale şi

judeţene. Proiectarea şi evaluarea curriculumului în dezvoltare locală implică angajarea partenerilor

sociali (agenţi economici, asociaţii/organizaţii locale ale angajatorilor şi sau ale angajaţilor) în

procesul de identificare a competenţelor specifice pieţei forţei de muncă locale şi a situaţiilor de

învăţare oferite elevilor. Curriculum-ul de dezvoltare locală este elaborat într-un cadru de parteneriat

între scoală şi comunitate şi are în vedere:

• resursele locale pentru instruire (baza materială a grupurilor şcolare, cadrul de

colaborare cu agenţii economici);

• cerinţele locale pentru pregătirea în diverse ocupaţii, grupe de ocupaţii,

meserii şi specializări, care să servească activităţilor economice desfaşurate în zonă.

Această componentă a curriculumului (CDL) răspunde nevoii de acordare unei mai mari

autonomii unităţilor de învăţământ cu privire la planificarea şi proiectarea ofertei de pregătire

profesională a elevilor având în vedere că pieţele muncii sunt locale, fiind limitaţi deocamdată de

neadoptarea strategiei de descentralizare.

Elaborarea curriculumului în dezvoltare locală (CDL) - În vederea elaborării CDL vor fi

parcurse următoarele etape:

1. Identificarea nevoilor locale de competenţe profesionale şi situaţii de învăţare necesare

a fi luate în considerare în proiectarea curriculumului în dezvoltare locală, prin:

Investigaţii realizate cu sprijinul partenerilor sociali, agenţilor economici,

membrilpr Comitetului Local de Dezvoltare a Parteneriatului Social în formarea

profesională, ONG-uri, etc;

analiza documentelor de planificare educaţionale pe termen scurt şi mediu

(PLAI, Agenda Locală 21, alte planuri de dezvoltare socio-economică locale şi zonale;

studii de piaţa muncii.

2. Stabilirea grupului de lucru în vederea elaborării curiculumului în dezvoltare locală.

Aceste grupuri de lucru trebuie si aibă o structură bipartită, fiind formate din:

a. reprezentanţi ai unităţii de învăţământ;

b. reprezentanţi ai mediului de afaceri de la nivel local (întreprinderi, instituţii, organizaţii

non-profit).

3. Proiectarea curriculumului în dezvoltare locală - Curriculumul în dezvoltare locală se

proiectează pentru fiecare an de studiu în parte, pentru a răspunde schimbărilor care intervin pe piaţa

forţei de muncă la nivel local.

Procesul de proiectare a curriculumului în dezvoltare locală pentru ciclul inferior al liceului

tehnologic presupune parcurgerea următoarelor etape:

analiza nevoilor de formare identificate la nivelul angajatorilor locali;

identificarea competenţelor profesionale care răspund acestor nevoi de formare,

competenţe care nu sunt incluse în standardul de pregătire profesională, dar care sunt

complementare calificării pentru care se pregătesc elevii;

elaborarea conţinuturilor şi situaţiilor de învăţare necesare dezvoltării competenţelor

profesionale identificate;

redactarea modulului de curriculum prin încadrarea în norma orară alocată CDL şi în

conformitate cu calificările profesionale pentru care unitatea de învăţămant este acreditată.

Procesul de proiectare a curriculumului în dezvoltare locală pentru învăţământul profesional

şi tehnic presupune parcugerea următoarelor etape:

analiza nevoilor de formare identificate la nivelul angajatorilor locali;

identificarea situaţiilor de învăţare care răspund acestor nevoi de formare;

elaborarea conţinuturilor şi situaţiilor de învăţare necesare dezvoltării

competenţelor cheie şi a competenţelor suplimentare identificate;

redactarea modulului de curriculum prin încadrarea în norma orară alocată

CDL.

4. Avizarea şi aprobarea curriculumului în dezvoltare locală - Procesul de avizare cuprinde

următoarele etape:

Avizarea de către comisia metodică a ariei curriculare Tehnologii din unitatea de

învăţământ;

Avizarea de către consiliul de administraţie al şcolii;

Avizarea de către Comitetul Local de Dezvoltare a Parteneriatului Social (structură

consultativă ce functionează în cadrul consiliilor consultative ale inspectoratelor şcolare, cu

atribuţii în domeniul învăţământului profesional şi tehnic).

Aprobarea este realizată de către Consiliul de Administraţie al Inspectoratului Şcolar

Judeţean/al municipiului Bucureşti. Avizarea şi aprobarea curriculumului în dezvoltare locală se

realizează conform Fişei de evaluare a curriculumului în dezvoltare. Avizarea şi aprobarea CDL se

realizează anual, existând posibilitatea prelungirii în cazul în care nu intervin modificări cu privire la

competenţele profesionale şi/sau situaţiile solicitate de partenerii sociali.

Avantaje/Beneficii ale curriculunului în dezvoltare locală (CDL)

Curriculumul în dezvoltare locală (CDL) oferă urmatoarele avantaje/beneficii:

a) contribuie la creşterea angajabilităţii absolvenţilor învăţământului profesional şi tehnic şi

astfel: facilitează tranziţia elevilor de la şcoală la viaţa activă prin adaptarea pregătirii profesionale a

elevilor la nevoile pieţei muncii la nivel local şi contribuie la creşterea ratei de insertie socio-

profesională;

b) extinde orizontul ocupaţional al elevilor, precum şi aprofundarea competenţelor cheie

alături de competenţele tehnice generale şi specializate;

c) contribuie la creşterea flexibilităţii ofertei educaţionale;

d) oferă oportunităţi de dezvoltare durabilă la nivelul comunităţii locale prin contribuţia activă

a partenerilor sociali la dezvoltarea resursei umane la nivel local;

e) contribuie la o mai mare receptivitate a şcolilor cu privire la nevoile comunităţii locale;

f) oferă condiţii pentru furnizarea de formare profesională la nivel local, valorificând

standardele formulate la nivel sectorial;

g) crează oportunităţi pentru formalizarea relaţiilor dintre şcoala şi piaţa muncii locală.

Sistemul calificărilor profesionale este elaborat de MECTS în parteneriat cu angajatori şi alţi

factori interesaţi, pentru a oferi un anumit tip de absolvenţi, cerut de sectoarele industriale. Angajatorii

se implică în acest fel şi mai mult în parteneriatele şcoală - agent economic, ajutând astfel la creşterea

calităţii procesului de formare, influenţând ceea ce se învaţă şi creând condiţii pentru ca învăţământul

să răspundă schimbărilor tehnologice.

Parteneriatul dintre educaţie şi mediul de afaceri porneşte de la interesele reciproce şi

independente ale elevilor, profesorilor, angajatorilor şi agenţilor comunitari, bazându-se pe o realitate

pe cât de simplă pe atât de importantă: elevii de azi sunt lucrătorii de mâine. Toţi cei implicaţi în acest

amplu proces au conştientizat necesitatea realizării trecerii de la un parteneriat consultativ la unul

colaborativ şi durabil, cu implicaţii directe atât pentru angajatori care au nevoie de indivizi motivaţi,

cu aptitudini multiple cât şi pentru mediul educaţional care trebuie să răspundă standardelor europene.

Prin proiectul de reformă PHARE-TVET s-a propus un cadru curricular flexibil, care permite

adaptarea la nevoile de formare identificate pe baza analizelor pieţei muncii, precum şi crearea

oportunităţilor pentru rute profesionale individualizate.

La baza elaborării curriculum-ului şcolar s-au aflat:

Standardul ocupaţional – document ce descrie într-o formă standardizată conţinutul unei

ocupatii si pune în evidenţă şi promovează relevanţa şi transferabilitatea competenţelor de la o

ocupaţie la alta, constituind o punte de legătură între domeniul formării profesionale şi cerinţele

angajatorilor.

Standardul de pregătire profesională (SPP) – document ce reprezintă transpunerea

standardului ocupaţional în oferta educaţională. Standardele ocupaţionale definesc competenţele

necesare pentru realizarea eficientă a activităţilor dintr-o ocupaţie.

Pentru realizarea planurilor de şcolarizare, şcolile sunt obligate să adune informaţii privitoare

la numărul de elevi pe care urmează să-i şcolarizeze, la locurile de muncă cele mai căutate la

momentul realizării planului, dar mai ales în perspectivă.

La nivel regional (pentru cele opt regiuni) au fost elaborate Planurile Regionale de Acţiune

pentru Învăţământ (PRAI), care constituie principala sursă pentru unităţile de învatamânt în

elaborarea planurilor de şcolarizare. Din acestea au derivat Planurile Locale de Acţiune pentru

Învăţământ (PLAI), care constituie, de asemenea, sursă de informaţii pentru unităţile de învăţământ.

Bibliografie:

1. N.I. Cerchez – Didactica specialitaţilor – Ed. Polirom 2005;

2. P. Cociuba, P. Matoş, E. Radu - Metodica pentru perfectionarea maiştrilor instructori, Ed.

Economică Preuniversitaria, 2000;

3. M. Ionescu, I. Radu – Didactica modernă, Ed. Dacia;

4. A. Nesteriuc - Ghid metodic pentru ingineri - Univ. Stefan cel Mare, Suceava;

5. ***Ghid metodologic, pentru aplicarea programelor şcolare – tehnologii – C.N.C. 2000;

6. *** Programe şcolare.

PROFESORUL MODERN - ÎNTRE IMAGINEA DOMNULUI TRANDAFIR

ŞI PROVOCĂRILE EDUCAŢIEI ACTUALE

prof. Dana Scripcaru

Liceul Tehnologic Dămuc

Pentru a realiza multitudinea de funcţii extrem de variate şi aflate într-o conexiune complexă,

profesorul trebuie să se simtă chemat, ales pentru sarcina de profesor şi apt de a o îndeplini prin iubire

pedagogică, potenţial înăscut dar şi dezvoltări ulterioare. Idealul educaţiei vizează atingerea

înţelepciunii, călăuzirea de raţiune şi spiritul de dreptate. Educaţia va rămăne mereu o artă, arta de a

adapta la o situaţie precisa precizările date de metodica predării disciplinelorElevul poartă în suflet

imaginea dascălului ideal. Un pedagog experimentat poate orienta elevul să-şi perfecţioneze măiestria

şi şă obţină anumite performanţe Sadoveanu evocă cu nostalgie şi admiraţie chipul învăţătorului său

,, „Dintre chipurile trecutului, care mă cercau… unul rămase mai desluşit… Era Domnu’, domnu’

Trandafir, învăţătorul meu…Domnu’ nostru a fost un om deosebit. Îi scânteiau privirile şi era şi el

mişcat când ne spunea despre mărirea strămoşilor.

Dezvoltarea societăţii în perioada contemporană, problematica complexă a societăţii bazate

pe cunoaştere generează în context educaţional o serie de tendinţe, evoluţii, efecte.Se constată

tendinţa de instrumentalizare a educaţiei, în sensul deplasării accentului în politicile educaţionale pe

formarea deprinderilor şi competenţelor de bază care să permită continua adaptare la schimbările

rapide care au loc pe toate planurile. Observăm:

schimbarea ratei şi frecvenţei de participare la programe de învăţare şi formare a unor grupuri

din ce în ce mai largi de oameni, pornind de la schimbările rapide în piaţa muncii

(apariţia/dispariţia unor profesii, creşterea gradului de complexitate, internaţionalizarea pieţei

muncii etc.);

scăderea semnificaţiei educaţiei formale, dublată de necesitatea de a valorifica din ce în ce

mai mult experienţele non-formale şi informale de învăţare (multiplicarea surselor şi mediilor

de învăţare);

creşterea ponderii interacţiunilor şi cooperării în reţele şi parteneriate instituţionale, aportul

nemijlocit în această direcţie a tehnologiilor de informare şi comunicare.

Cel mai bun înţeles al societăţii cunoaşterii este probabil acela de societate informaţională şi

a cunoaşterii.Societatea cunoaşterii reprezintă mai mult decât societatea informaţională şi decât

societatea informatică, înglobându-le de fapt pe acestea. Din momentul în care intervine Internetul cu

marile avantaje pe care acesta le aduce (e-mail, comerţ electronic şi tranzacţii electronice ,

piaţaInternet, distribuţia de „conţinut”) prin cuprinderea în sfera informaţiei electronice a unui număr

cât mai mare de cetăţeni se trece la societatea informaţională.

Cunoaşterea este informaţie cu înţeles şi informaţie care acţionează. Denumirea de Societate

a cunoaşterii (knowledge-society) este utilizată astăzi în întreaga lume. Se poate defini cunoaşterea

drept capacitatea de a acţiona, ca un potenţial de acţiune. Cunoaşterea ştiinţifică şi tehnică nu este

nimic altceva decât abilitatea de a acţiona.Cunoaşterea devine din ce în ce mai mult baza şi principiile

care ghidează activitatea omului

Dacă principala caracteristică a societăţii moderne este cunoaşterea, atunci producţia,

reproducţia, distribuţia şi realizarea de cunoaştere nu pot evita de a fi politizate. Una dintre cele mai

importante probleme cu care vom fi confruntaţi în următoarea decadă va fi cum să monitorizăm şi să

controlăm cunoaşterea. În planul educaţiei, societatea cunoaşterii ridică o serie de provocări după

cum urmează (Cristea, 2004): adâncirea inegalităţii sociale şi economice, riscul controlului social

sporit, accentul pe cantitate şi infomaţie în detrimentul calităţii şi pertinenţei în contextul

informatizării societăţii.

În societatea postmodernă raportul dintre autoritatea profesorului şi libertatea elevului, cât şi

statusul şi rolul specifice ale acestora se modifică în favoarea celui din urmă, ,,în pedagogia

postmodernistă nu mai există apelul la ascultare, la respectarea normelor sau la imperativul anumitor

modele comportamentale” (B. Sliwersky, 1996).

Aceste provocări şi schimbări din societate trebuie să determine adaptări esenţiale la aceste

schimbări pentru toţi factorii procesului educaţional :

• elevii, studenţii şi profesorii trebuie să fie pregătiţi să facă faţă la faptul că tot ceea ce se

învaţă în primii doi ani de studiu, în al treilea an este învechit;

• metodele de predare-învăţare-examinare trebuie să se adapteze rapid la metodele

educaţionale moderne.

Construirea unei societăţi informaţionale (ce va reprezenta trecerea la societatea cunoaşterii)

nu se poate realiza fără cercetare şi proiecte de investiţii, atât în domeniul IT&C, cât şi în domeniul

educaţiei. Dezideratul final fiind competenţa, nici o tehnologie, nici o teorie, nici o abordare nu va

elimina sau neglija relaţia profesor-elev/student. Toate vor fi instrumente comode şi eficiente la

îndemâna, atât a profesorului, cât şi elevului /studentului. Uneori, aceste instrumente pot fi unice faţă

de instrumentele tradiţionale din educaţie.

Actualul context presupune pentru profesor adaptabilitate şi flexibilitate, o continuă dorinţă

de perfecţionare, capacitatea de a lucra în echipă., să stăpânească foarte bine didactica, pentru

managementul performant al activităților.

Bibliografie:

- Brânzei D., Brânzei R., Metodica predării matematicii, Editura Paralela 45, 2005;

- Cucoş, C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996;

- Vlada M., Jugureanu R., 2010 - Către o societate a cunoaşterii – 2030 Tehnologii e-learning –

realizări şi perspective, Bucureşti , 2007

PROFESORUL DE AZI - PROVOCĂRI, IDEALURI

Prof.Secară Lăcrămioara

Colegiul Tehnologic ,,Spiru Haret”,Piatra Neamț

Educația se sprijină pe patru piloni importanți: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să

trăiești împreună cu alții și a învăța să fii. În funcție de această optică, dar și de implicațiile globalizării

asupra indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, educatorii din învățământ urmează să

îndeplinească roluri noi. Prin metodologia de aplicare a noului curriculum național, li se cere cadrelor

didactice din învățământ să creeze activități /situații de învățare adecvate obiectivelor proiectate,

ținând seama, desigur, de natura subiectului lecției și de particularitățile clasei sau ale grupei de elevi.

Ideea nu este nouă în pedagogie, însă rolul profesorului este mai recent, el fiind astăzi formulat

explicit și specificat în documentele de proiectare didactică. Evident, cu cât situațiile de învățare vor

fi mai bine alese sau imaginate de profesor, cu atât mai interesantă și mai eficace în planul învățării

va fi activitatea de instruire.

. Cele două laturi ale activității cadrului didactic, școlară și extrașcolară, se întregesc și se

completează reciproc, Profesorul ideal este cel care orientează și stimulează curiozitatea și interesul

elevilor pentru descoperire, cel care îndrumă și încurajează activitatea în timpul orei de la clasă, a

cunoștințelor în procesele de predare-învățare-evaluare și prin lecții de transmiterea de cunoștințe noi,

de recapitulate, aplicații practice și de evaluare prin utilizarea unor metode active-participative

centrate pe elev, lăsându-le: elevilor libertatea de examinare a faptului real ori de analiză critică a

conținutului unui text; independență în activitate; operativitate și rapiditate în reacții (cognitive,

afective, motrice); deplină responsabilitate pentru ceea ce întreprind.

Profesorul este cel care, ținând seama de logica învățării, orientează ceea ce elevii au de făcut, devine

ghid al demersului lor euristic, canalizându-i în direcția obținerii rezultatelor așteptate, în loc de a le

impune într-o manieră directă, dinainte stabilită cu mai multă sau mai puțină rigurozitate.

Asumându-și o multitudine de roluri, profesorul trebuie să conștientizeze că exercitarea lor depinde

de personalitatea pe care și-o modelează. În acest sens, un rol deosebit în exercitarea acestei profesiuni

îl au anumite componente ale personalității: cultura profesională, calitățile atitudinale și cele

aptitudinale. De fapt, pentru ca anumite cunoștințe să fie transmise de la o persoană la alta și acceptate,

trebuie întotdeauna ca între ele să existe un schimb afectiv format din încredere și dispoziție receptivă

dintr-o parte și din alta.

Majoritatea vizitelor grupurilor şcolare la grădinile zoologice se pot împărţi în două categorii:

1) vizite de o zi cu caracter de excursie fără un scop anume;

2) vizite cu un scop educaţional precis.

În cadrul vizitelor din a doua categorie, se oferă o bază pentru realizarea de legături între

conţinutul predării şi experienţa vizitei la muzeu sau alt loc de vizitare, în special la următoarele trei

capitole :

a) Când se prezintă clasei o temă nouă, vizita la muzeu sau la alt loc bine definit ar putea

motiva elevii să se concentreze asupra acesteia. În acest caz, scopul principal al vizitei ar putea fi

acela de a stârni curiozitatea şi de a da elevilor ocazia să lanseze întrebări prin observarea obiectelor

expuse; întrebări la care în cele mai multe cazuri nu se poate răspunde imediat în muzeu, dar care pot

constitui punctul de pornire pentru discuţii suplimentare şi activităţi în contextul şcolar.

b) În cursul predării unui teme anume, vizita poate oferi elevilor ocazia de a-şi folosi cunoştinţele

deja acumulate ca bază pentru a elabora interpretări ale obiectelor. Ei pot compara ceea ce au învăţat

la şcoală cu mesajele comunicate în cadrul expoziţiei. Pot găsi astfel confirmarea a ceea ce au învăţat,

dar, în acelaşi timp, pot să şi descopere că există mai multe interpretări posibile şi că nu există doar

un singur adevăr. Aceasta poate permite dezvoltarea de noi puncte de vedere şi, ca atare, influenţarea

evoluţiei discuţiilor la şcoală.

c) La sfârşitul unei secvenţe de predare, vizita urmăreşte să recapituleze ce au învăţat elevii pe

parcursul activităţii la clasă şi să le creeze o impresie mai dinamică a temei studiate. Aceasta pare să

aibă importanţă în special în cazul temelor ştiinţifice, de exemplu pentru fenomenele fizice şi

aplicaţiile lor la invenţiile tehnologice .

Mulţi profesori se documentează şi solicită sprijin când îşi planifică o lecţie vizită. Aceasta

presupune nu numai recomandări privind conţinutul ştiinţific al vizitei, ci şi ajutor în privinţa

detaliilor practice, deseori de o egală importanţă pentru reuşita învăţării. Câteva puncte importante

care determină adesea succesul vizitei sunt următoarele :

a) Un mediu necunoscut nu este întotdeauna atrăgător şi captivant, ba chiar se întâmplă să le

creeze copiilor, în special celor mici, o stare de nelinişte. Ei se pot simţi stânjeniţi din motive foarte

“simple”, cum ar fi faptul că nu ştiu când şi unde pot mânca, se tem că nu găsesc toaleta, sau pentru

că nu ştiu la ce se aşteaptă ceilalţi din partea lor, cum ar trebui să se poarte, cât de mult timp pot să

petreacă în faţa anumitor obiecte.

b) Copiii încep o excursie de studii cu două priorităţi pe ordinea de zi. Cea avându-l în centru

pe copil, care se axează pe ce vor face ei la muzeu – să vadă obiecte, să se distreze, să cumpere

cadouri, să aibă o zi liberă de la programul normal de şcoală. Cealaltă prioritate se referă la aşteptările

şcolii şi ale muzeului: copiii presupun că vor învăţa lucruri şi vor întâlni oameni care lucrează la

muzeu. Rezultatul oricărei excursii de studii va fi afectat de interacţiunea dintre aceste anticipări şi

excursia de studii propriu-zisă.

c) Adeseori se poate întâmpla ca profesorii să nu fie conştienţi de propriile aşteptări. Deşi

afirmă, de exemplu, că scopul vizitei este de a face o schimbare de ritm şi de a avea o experienţă

socială, ei dau elevilor fişe de lucru care corespund unei vizite axate pe învăţare.

Pregătirea şi identificarea unui obiectiv bine definit sunt foarte importante pentru reuşita unei

lecţii vizite.Cu toții ne dorim descongestionarea materiei elevi-cadre didactice-părinți și punerea unui

accent mai mare pe aplicațiile practice, ca și în cazul disciplinei pe care o predau de Educație

tehnologică, de aceea în cadtul noilor programe școlare, în vigoare s-a urmărit stabilirea

conținuturilor, a activităților de învățare și ulterior în evaluarea proiectelor de manuale școlare care

vor intra în vigoare începând cu anul școlar 2017-2018, la clasa a V-a, nivel gimnazial.

ROLUL PROFESORULUI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Prof. Dorina Ursan,

Colegiul Tehnologic ”Spiru Haret” Piatra Neamț

La noile provocări cu care se confruntă învăţământul şi pedagogia - rolul şi responsabilităţile

profesorului sunt tot mai mari, adecvate ritmului înalt al schimbărilor sociale.

Recunoscând faptul că profesorii sunt indispensabili pentru dezvoltarea la elevi a atitudinilor

pozitive faţă de procesul învăţării, apreciem că ei sunt, totodată, cei care trebuie să trezească

curiozitatea, să stimuleze spiritul de independenţă, să încurajeze rigoarea intelectuală.

Importanţa rolului deţinut de profesor, ca agent al schimbării, care promovează înţelegerea şi

toleranţa, n-a fost niciodată mai clară ca în perioada contemporană. Deschiderea spre universalism,

toleranţa, înţelegere, pluralism, democraţie, promovarea tehnologiilor moderne, antrenează noi

responsabilităţi pentru profesori.

În general, lumea contemporană evoluează într-un alert, încât profesorii, asemenea multor

altor categorii profesionale, sunt obligaţi să accepte faptul că pregătirea lor iniţială nu le va fi

suficientă pe parcursul întregii lor vieţi. În cadrul activităţii didactice, ei sunt nevoiţi să-şi actualizeze

şi să-şi îmbunătăţească permanent propriul nivel de cunoştinţe, precum şi tehnicile de predare. Se

impune crearea unui echilibru între competenţa în specialitate şi competenţa didactică.

Secole de-a rândul, profesorul cu formaţie enciclopedică, care demonstra erudiţie, era modelul

demn de urmat - un system bazat în primul rând pe memorare, de multe ori o memorare mecanică

depărtată de viaţa reală. Sfârşitul mileniului al II-lea impune pedagogia pentru competenţe, o

pedagogie care are în centrul atenţiei elevul.

Pregătirea profesorilor trebuie să cultive o perspectivă asupra predării care să transceadă

utilitarismul şi să încurajeze spiritul interogativ şi interacţiunea. Calitatea pregătirii de care

beneficiază profesorii, precum şi calitatea predării efective, depind în mare măsură de materialele

didactice utilizate, în special de manuale.

Folosirea tehnicilor informaţionale pentru introducerea noilor cunoştinţe, pentru dezvoltarea

unor abilităţi, pentru evaluarea performanţelor elevilor se dovedeşte a fi tot mai apreciată, atât pentru

îmbunătăţirea manierei de predare, cât şi pentru dezvoltarea propriului nivel de cunoştinţe.

Deşi abilitatea de a învăţa şi a studia independent se dovedeşte cheia unei dezvoltări

individuale, permanente, această abilitate se manifestă numai după o perioadă de interacţiune cu un

profesor.

Activitatea profesorului nu se mărgineşte la transmiterea de informaţii sau de cunoştinţe. Ea

mai implică şi modul de prezentare a cunoştinţelor sub forma unei structurări a problemelor în cadrul

unui anumit context, precum şi plasarea problemelor respective într-o anume perspectivă, astfel încât

celcare învaţă să poată face conexiunea între soluţiile găsite şi alte probleme, într-un cadru mai larg.

Relaţia dintre profesor şi elev are ca scop dezvoltarea integrală a personalităţii elevului,

punând un accent deosebit pe încrederea în sine a acestuia. Din acest punct de vedere autoritatea

profesorului nu se bazează numai pe afirmarea puterii acestuia, ci pe recunoaşterea benevolă a

legitimităţii cunoştinţelor deţinute.

Funcţia deţinută de profesor îşi va păstra esenţa, aceea de sursă a răspunsurilor la întrebările

puse de elev în legătură cu lumea. Mai mult în societăţile moderne se resimte din ce în ce mai mult

necesitatea ca procesul de învăţare-predare să ajute la formarea deprinderilor individuale şi simţului

responsabilităţii prin autoanaliză încât să le permită elevilor dezvoltarea capacităţii de a anticipa

schimbările din jur şi de a se adapta la ele.

Profesorul este cel care imprimă un sens şi o finalitate educativă tuturor premiselor şi

condiţiilor,obiective şi subiective participante şi implicate în procesul de învăţământ. El este cel care,

prin personalitatea sa amplifică valenţele educative ale cunoştinţelor. Rolul conducător al

profesorului în activitatea didactică rămâne una din coordonatele de bază ale misiunii sale.

Eficienţa actului educaţional este o rezultantă a interacţiunii tuturor factorilor şi condiţiilor

care concură la desfăşurarea sa. Acţiunea educaţională se realizează în concordanţă cu anumite

principii şi valori pedagogice. Personalitatea educatorului reprezintă acel filtru care imprimă direcţii

şi finalităţi nuanţate întregului demers didactic.

Multiplele sarcini pe care le are de îndeplinit în şcoală şi societate impun, ca o primă

coordonată a pregătirii sale, un larg orizont cultural, cuprinzând cunoştinţe din diverse domenii ale

ştiinţei, tehnicii şi culturii, dublat de o bază filosofică menită să-i asigure o viziune de ansamblu

asupra lumii. Profesorul trebuie să fie la curent cu cele mai recente descoperiri, cu discuţiile şi

controversele ce au loc în diverse domenii. Pregătirea de specialitate reprezintă, de fapt, suportul

principal al autorităţii şi prestigiului său în faţa elevilor.

MEDIEREA ÎNTRE EGALI (PEER-MEDIATION)

Psiholog școlar Vasilescu-Apostol Sorina

Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Neamț

Medierea de la egal la egal este o strategie recent dezvoltată pentru rezolvarea conflictelor în

școli, pe baza faptului că trebuie făcut ceva pentru a face școala un loc mai sigur pentru studenți. De-

a lungul anilor, comportamentul dezordonat, distructiv și violent a crescut în școli, astfel încât și

implementarea programelor critice pentru asigurarea siguranței elevilor a crescut. Profesorii de multe

ori nu dispun de un număr mare de opțiuni disponibile pentru a face față acestor tipuri de

comportament. Astfel, multe rezultate includ suspendarea sau plasarea într-o școală alternativă,

reducerea oportunității de predare a comportamentelor adecvate pe care elevii le vor putea folosi mai

târziu în viață (Daunic, et.al, 2000).

Medierea de la egal la egal este o strategie care îi învață pe elevi să medieze conflictele cu

colegii lor într-o formă de rezolvare a negocierilor (Peterson & Skiba, 2000; Deutsch, 1994). De

asemenea, oferă elevilor șansa de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor (Schrumpf,

Crawford, & Usadel, 1991). Profesorii pot beneficia, de asemenea, prin faptul că au mai mult timp de

instruire datorită faptului că se confruntă cu un număr mai mic de conflicte (Benson & Benson, 1993).

Programele de mediere la egal la egal pot fi configurate și implementate în diferite moduri în

școală.

O primă abordare o plasează ca pe un program la nivel de școală, unde grupuri de elevi de la

diferite niveluri de formare beneficiază de formare. Cei care finalizează antrenamentul acționează

apoi ca mediatori între egali pe parcursul întregului an în timpul desemnat de adulți. O a doua abordare

este un model în care elevii din fiecare clasă sunt instruiți în cursul anului. Acești elevi mediază adesea

în clasele din care fac parte, precum și în cele mai mici . În cele din urmă, o a treia abordare se referă

la instruirea întregii clase, în care fiecare elev din școală primește formare în medierea între egali

(Davies, 2001).

Rezolvarea conflictelor dintre colegi este percepută ca o modalitate normală și constructivă

prin promovarea creșterii personale și a schimbului de experienţă între colegi (Shulman, 1996). Elevii

trebuie să învețe cum să asculte și să comunice eficient cu ceilalți. Cunoașterea spațiului personal și

a limbajului nonverbal contribuie, de asemenea, la o mediere reușită. Conștientizarea diversității

culturale poate avea un impact mare asupra modului în care persoanele comunică și interacționează

(Girard & Koch, 1996). În sesiunile de mediere care îi învață pe elevi cum să aibă abilități sociale

pozitive, în mod obișnuit sunt predate patru domenii de bază, inclusiv modelarea, jocul de rol,

feedbackul asupra performanței și formarea continuă (Keller & Tapasak, 2004).

În multe programe de intermediere la egal la egal, eleviii sunt încurajați să dezvolte un "câștig-

câștig". Un studiu realizat într-o școală gimnazială a constatat că 83% dintre elevii care au fost

instruiți în medierea între egali au fost capabili să sugereze o soluție "win-win" a problemei, iar 86%

dintre elevii care nu au fost instruiți au venit cu o "victorie" ("Skip & Peterson", 2000). Conflictele

tipice rezolvate de către mediatorii de la egal la egal includ hărțuirea verbală, poreclele, răspândirea

zvonurilor, amenințările, altercațiile fizice, inclusiv împingerea sau lovirea (Daunic, et.al, 2000;

Davies, 2001; Cohen 2002).

Formele de mediere de tip peer pot fi formale sau informale, iar elevii pot fi îndrumați de

cineva din școală sau din afara ei. Medierea formală constă într-un mediator de la egal la egal care se

întrunește într-un anumit timp cu persoanele implicate în conflict. Medierea informală poate apărea

şi în exterior atunci când apare un conflict și este tratată de mediatori la fața locului. Un factor

important de reținut este faptul că indivizii trebuie să participe voluntar la mediere și să primească o

formare corespunzătoare vârstei (Davies, 2001; Landsberger, 2002).

Elevii care sunt aleși sau aleși pentru a deveni mediatori de la egal la egal sunt supuși unor

ore de formare și participă la simulări de joc înainte de a li se cere să medieze dezacordurile dintre

colegii lor (Humphries, 1999). În timpul formării, mediatorii elevi vor învăța diverse abilități în

negocierea și soluționarea conflictelor (Cantrell, Parks-Savage & Rehfuss, 2007). Când elevii

meditează în conflicte, îi ajută pe colegii lor la comunicarea și rezolvarea problemelor, pentru a ajunge

la o rezoluție acceptată de ambii indivizi. Mediatorul de la egal la egal oferă ambilor elevi posibilitatea

de a-și exprima sentimentele despre situația neîntreruptă, astfel încât elevii să poată auzi cealaltă parte

a povestirii

Etapele medierii între egali sunt:

1. Acceptarea medierii (acordul pentru mediere)

2. Povestirea versiunilor și obținerea părerilor celor două părți

3. Centrarea pe nevoi

4. Crearea de soluții câștig-câștig

5. Evaluarea opțiunilor

6. Ajungerea la o înțelegere

Avantajele medierii între egali

Medierea de către colegi a conflictelor școlare reprezintă un proces cooperative care vizează

prevenirea sau reglarea conflictelor relaționale între elevi, prin intermediul unui terț de aceeași vârstă,

format pentru rolul de mediator. În acest proces mediatorul elev facilitează recunoașterea tensiunilor

și contribuie la refacerea relației, în timp ce profesorul joacă rolul de formator al abilităților de

mediere; acesta din urmă asistă și supervizează, fără să intervină (cu excepţia situaţiei în care

elevulmediator o cere explicit).

Medierea are ca obiectiv să îi determine pe tineri să fie responsabili de ceea ce spun și fac, să

distingă între comportament și persoană, să practice ascultarea activă și empatică, să dezvolte

respectul reciproc, să creeze noi relații între ei și cu adulții.

Medierea NU își propune: să suprime sau să rezolve conflictele (mediatorul nu este judecător),

să îi transforme pe mediatori în modele; imixtiunea în viața personală a elevilor, înlocuirea

sancțiunilor (atunci când se impun), substituirea adulților (profesori, părinți).

Mediatorul are încredere că elevii vor să își rezolve problemele și că un conflict poate fi

rezolvat fără ceartă/bătaie. Atunci când ambii copii sunt furioși, mediatorul îi ajută să se liniștească

înainte de a discuta despre posibilitatea de a apela la mediere pentru rezolvarea situației. Dacă nu

este posibil, mediatorul caută o altă formă de rezolvare, fie implicarea unui adult (cum ar fi dirigintele,

profesorul de serviciu, alt profesor de la clasă, alt adult desemnat de către școală pentru rezolvarea

conflictului) fie conflictul, în funcție de gravitatea lui, este referit către Comisii care conform

Regulamentului de Ordine Interioară/ROI asigură un climat de siguranță în școală. Mediatorul îi va

cere întotdeauna celui mai furios copil să vorbească primul (pentru a nu întrerupe apoi) și nu va forţa

niciodată pe nimeni să își resolve problemele. Dacă unul dintre elevi nu dorește să discute cu

mediatorul, atunci va interveni un adult (unul dintre responsabilii din Grupul de Lucru pentru Mediere

sau dirigintele clasei).

Medierea între egali e ste un proces bazat pe cooperare, care vizează fie prevenirea, fie

reglementarea conflictelor relaţionale dintre persoane prin intermediul unei a treia persoane, numită

mediator, cu specificaţia că mediatorul trebuie să aibă aceeaşi vârstă sau să facă parte din acelaşi

segment de vârstă precum părţile conflictuale. Rolul mediatorului este, în esenţă, acela de a permite

„dezlegarea” tensiunilor şi de a căuta împreună cu părţile soluţii constructive.

Bibliografie:

Cremin, H. (2007). Peer mediation. Maidenhead: Open Univ. Press.

Galtung J.(1996), Peace by Peaceful Means: Peace and Conflict, Development and

Civilization ,Sage, London, 1996.

Gherman C., (2010). Medierea conflictelor în școală, Editura: Vladimed - Rovimed,

Bucureşti;

Petelean, A.(2004) , Medierea- metodă de soluționare a situațiilor conflictuale, Ed Polirom,

București ;

Mediation manual, Madaripur Legal Aid Association New Town, March 2004;

Medierea în şcoală – investiţie pentru viitor”, Designed&Delivered by, Education Through

Human Toolkit

P

Piatra-Neamț

2017