M INISTERUL ADMINISTRAŢUUIEI ŞI INTERNELORINSTITUTUL DE STUDII PENTRU ORDINE PUBLICĂ

BULETIN DOCUMENTAR Nr. 1/2011

Din sumar: Folosirea tehnicilor cantitative pentru luarea deciziei în situaţii de urgenţă generate

de acţiuni teroriste

Principii şi norme morale în codul deontologic al jurnalistului

European English sau Schenglish – terminologie sau limbaj

Canale şi instrumente de comunicare ale ofiţerilor de relaţii publice din cadrul M.A.I.

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

COLECTIVUL DE REDACŢIE

Comisar-şef de poliţie dr. Teofil LAZĂR

Comisar de poliţie Aurelia RĂDUŢ

Comisar de poliţie Aurelia IANA

Responsabili de număr:

Comisar-şef dr. Tudorel NICULAE

Catedra Pregătire Misiuni Internaţionale

Culegere text: Leontina SILIŞTE

Operaţiuni editoriale: Editura M.A.I. COD CNCSIS 270

C U P R I N S

CAPITOLUL I – CURIER LEGISLATIV 1. Folosirea tehnicilor cantitative pentru luarea deciziei în situaţii de urgenţă generate de acţiuni

teroriste – comisar-şef de poliţie dr. ing. Radu Andriciuc .................................................................4 2. Măsurile preventive – comisar de poliţie Ioan Scripcariu .................................................................10 3. Unele aspecte legislative privind atribuţiile Poliţiei de Proximitate –

comisar-şef de poliţie Teodor Ionescu ...............................................................................................25 4. Cauzele globalizării asupra criminalităţii transfrontaliere –

comisar-şef de poliţie Adrian Stănescu ..............................................................................................29 5. Organizarea activităţilor informativ-operative şi de cercetare pentru combaterea

infracţiunilor de tâlhărie – inspector de poliţie Cătălin Puţ...............................................................36 6. Etape de fabricaţie a glonţului. Repere istorice – comisar-şef de poliţie Marian Stoica,

comisar de poliţie Florica Niculae......................................................................................................44 7. Principalele elemente de noutate propuse ca modificări legislative în domeniul dreptului penal

referitoare la „infracţiune“ şi „minoritate“ – comisar-şef de poliţie Mihail Nizam ........................50 8. Domeniile şi formele cooperării poliţieneşti internaţionale – comisar de poliţie Marian Puiu ....... 57

CAPITOLUL II – ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE 1. Perspectiva diacronică a eticii în instituţiile de aplicare a legii în Germania – comisar-şef de

poliţie drd. Aurelia Iana......................................................................................................................62 2. Principii şi norme morale în Codul deontologic al jurnalistului elaborat de Convenţia

organizaţiilor media – comisar-şef de poliţie drd. Aurelia Iana ................................................... 68

CAPITOLUL III – PSIHOPEDAGOGIE ŞI COMUNICARE 1. Sistemul de educaţie şi componentele sale – comisar-şef de poliţie dr. Ioan Radulian ........................ 74 2. European English sau Schenglish – terminologie sau limbaj? –

inspector principal de poliţie drd. Dania-Lara Cosma......................................................................... 82 3. Canale şi instrumente de comunicare ale ofiţerilor de relaţii publice din cadrul M.A.I. –

Florentina Cenja ................................................................................................................................... 88 4. Noua interfaţă Word 2007 – comisar-şef de poliţie Gheorghe Iosif,

comisar de poliţie Corina Meca........................................................................................................... 92 5. Organizaţia şi mediul organizaţional – inspector de poliţie Corina Popescu................................... 96

CAPITOLUL IV – MENS SANA IN CORPORE SANO

1. Consideraţii teoretice şi practice privind influenţa stresului – comisar-şef de poliţie Ion Gârbea........ 103

3

CAPITOLUL I – CURIER LEGISLATIV

FOLOSIREA TEHNICILOR CANTITATIVE PENTRU LUAREA DECIZIEI

ÎN SITUAŢII DE URGENŢĂ GENERATE DE ACŢIUNI TERORISTE

Comisar-şef de poliţie dr. ing. Radu ANDRICIUC Institutul de Studii pentru Ordine Publică

Catedra Dezvoltarea Carierei şi Pregătire Schengen

„Dacă cererile nu ne vor fi satisfăcute, data viitoare vom lovi mai precis, iar World Trade Center va continua să fie una din ţintele noastre în Statele Unite”.

Nidal Ayyad, militant islamist, februarie 1993

Abstract Usually, using the quantities analysis method, in our age, is something normal. In many other domains though, amazing, they use more quality methods of approaching a paper work, a fact that gives birth to numerous interpretation all leased on the same subject. Our approach tries to rise above the previous methods, in an age where technology rules, to see the primordial part of the quantities analysis and in future, yet announced cases.

Rezumat

De regulă, folosirea metodelor de analiză cantitativă pe suport informatic, în timpurile noastre, reprezintă ceva obişnuit. În unele domenii însă, surprinzător, se folosesc mai mult metode calitative, fapt care dă naştere la numeroase interpretări diferite ale aceluiaşi fenomen. Abordarea noastră încearcă să depăşească această situaţie şi, într-o epocă a tehnologiei, să redea ponderea primordială a analizei cantitative şi în cazurile ce vor fi menţionate.

Cuvinte-cheie: analysis, quantities, terrorism.

SCURTĂ INTRODUCERE

Fondatorul managementului ştiinţific, Frederick Taylor sau pionierul calculatoarelor Charles Babbage au pornit în activitatea lor de la convingerea fundamentală că procesul de luare a deciziilor (dar şi multe alte activităţi) poate fi raţionalizat şi sistematizat.

Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Neuman şi Morgenstern foloseau cercetarea operaţională pentru a studia probleme caracterizate prin existenţa mai multor maximuri conflictuale.

Un exemplu îl reprezintă conceperea în anii ’40 a metodei programării liniare de către profesorul G.B. Dantzing, folosită iniţial pentru evaluarea modului de evoluţie a marilor bătălii armate.

Din 1954 apar metode cantitative, cum ar fi teoria utilităţilor – K.O. May – sau programarea multiobiectiv – O. Radzikowsk şi A.M. Geoffrion cu aplicaţii, mai ales, în domeniul procesului decizional.

4

Interesul pe care-l manifestă specialiştii (şi nu numai) faţă de procesul decizional rezidă, mai ales, din faptul că acesta influenţează toate aspectele activităţii manageriale. Decizia trebuie privită ca reprezentând cel mai important instrument specific de exprimare a managerului.

Pentru unii, a trăi înseamnă a lua decizii, tot aşa cum, pentru a lua decizii, trebuie să trăieşti. În mod analog, managerii trăiesc pentru a decide şi decid pentru a trăi.

Folosirea metodelor cantitative în procesul de luare a deciziei nu reprezintă un panaceu. Chiar dacă sunt folosite corect, nu este niciodată absolut sigur că decizia aleasă este cea optimă pentru a rezolva problema iniţială.[2]

Dificultatea de a adopta o decizie constă aşadar în faptul că persoana în cauză nu poate şti niciodată exact în ce grad sunt corecte cunoştinţele şi informaţiile pe care le deţine. Şi chiar dacă – din punct de vedere cantitativ – ar fi capabilă să stăpânească elementele realităţii, tot nu ar putea fi sigură de acestea sub aspectul calităţii elementelor pe care ar trebui să-şi susţină decizia.

În esenţă, deşi nu reprezintă un panaceu, metodele cantitative pot reprezenta un sprijin important pentru folosirea intuiţiei şi experienţei în procesul decizional.[5] Cu atât mai mult este utilă folosirea tehnicilor cantitative în procesul decizional caracteristic situaţiilor de urgenţă.

De altfel, în contextul geostrategic actual, caracterizat prin proliferarea acţiunilor teroriste la nivel global, comunitatea de informaţii a fost pusă în faţa necesităţii adaptării structurilor sale şi a rafinării metodelor de lucru.

Prin lucrarea de faţă, autorul încearcă să evidenţieze necesitatea şi importanţa folosirii tehnicilor de analiză cantitativă a deciziei în planificarea, organizarea şi finalizarea acţiunilor antiteroriste.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât odată cu înfiinţarea Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă s-a creat un cadru legal modern care, pentru a fi eficient, trebuie sprijinit prin mecanisme manageriale perfecţionate.

Care este însă legătura dintre acţiunile antiteroriste şi managementul situaţiilor de urgenţă? Încă din 1992, Centrul Nord-Atlantic de Coordonare a Ajutorului la Dezastre – EADRCC –

care funcţionează pe lângă Înaltul Comisariat al Urgenţelor Civile din NATO, a trecut în rândul dezastrelor cărora trebuie să le facă faţă şi terorismul.

La rândul său, Consiliul European a aprobat la 15 septembrie 2001 „Decizia-Cadru [COM 2001] 521 final” care defineşte terorismul.

Printre infracţiunile care intră sub incidenţa acestui act se enumeră şi următoarele: a. ocuparea ilegală sau distrugerea facilităţilor guvernamentale sau de stat a

transporturilor publice, a facilităţilor legate de infrastructură, utilităţi sau locuri publice; b. livrarea de substanţe care prezintă pericol de contaminare, producerea de

incendii, explozii sau inundaţii, punerea în pericol a oamenilor, proprietăţilor, animalelor sau mediului;

c. obstrucţionarea sau distrugerea livrării de apă, electricitate sau alte resurse fundamentale.

Dar, aceste acţiuni intră şi în domeniul de activitate al sistemului naţional de management pentru situaţii de urgenţă. Rezultă că la toate nivelurile este necesară o coordonare între elementele care răspund de ducerea luptei antiteroriste şi cele ale sistemului naţional de management pentru situaţii de urgenţă.

Acest tip de coordonare este surprins în cele două exemple de mai jos, folosind ca instrument de lucru tehnici cantitative pentru luarea deciziei.

EXEMPLUL DE CALCUL I La nivel guvernamental se analizează o posibilă reorganizare a serviciilor de securitate, cu

scopul de a îmbunătăţi eficienţa acestora în lupta contra terorismului. Toţi membrii grupului de lucru sunt de acord că noua structură trebuie să aibă la bază

următoarele patru principii fundamentale de organizare a activităţilor antiteroriste: 1. crearea unui puternic compartiment HUMINT care să realizeze penetrarea cu

informatori sau agenţi acoperiţi a structurilor teroriste;

5

2. stabilirea unei proceduri, valabilă pentru întreaga comunitate de informaţii, pentru coordonarea strângerii, analizei şi valorificării informaţiilor cu relevanţă în domeniul analizat;

3. noua organizare să nu ducă la crearea unor structuri separate de culegere a informaţiilor pe domeniile contrainformaţii şi contraterorism;

4. procedurile de lucru care vor rezulta în urma reorganizării să nu aducă atingere drepturilor fundamentale ale omului.

Pornind de la aceste patru principii, în final, au fost alese patru variante de reorganizare a serviciilor de securitate. Nu s-a ajuns, în cadrul grupului de lucru, la un consens privind varianta optimă.

Pentru a putea adopta o soluţie s-a hotărât, printre altele, să fie consultat şi un grup de trei experţi în activitatea de culegere a informaţiilor.

Cei trei experţi aleşi au fost evaluaţi conform protocolului recomandat de Merkhofer, în 1987 şi îmbunătăţit de Morgan, în 1990. Acest protocol cuprinde parcurgerea următorilor paşi:

1. identificarea variabilelor a căror evaluare, de către experţi, este necesară; 2. identificarea şi recrutarea experţilor; 3. motivarea experţilor; 4. realizarea unui model general al problemei, care să reflecte opinia experţilor privind

relaţiile dintre variabile; 5. antrenarea experţilor în evaluare probabilistică; 6. realizarea evaluărilor probabilistice şi a documentaţiei justificative; 7. compararea evaluărilor generate de experţi.

Să considerăm că s-au parcurs primele şase etape. Cum o realizăm pe cea de-a şaptea? Pentru un specialist în analiză cantitativă, problema descrisă mai sus se poate trata cu

ajutorul programării liniare multidimensionale, deoarece experţii au folosit funcţia de utilitate, care permite compararea valorilor indiferent de natura criteriilor folosite.

Algoritmul de calcul pus la dispoziţie de această metodă ia în considerare mai multe criterii de eficienţă simultan, rezultând o soluţie de compromis.

Reamintim că prin termenul de „utilitate”, în domeniul analizei cantitative, se măsoară avantajele pe care ni le aduce adoptarea unei decizii, raportate la riscurile asumate prin aceasta.

Primul pas de aplicare a algoritmului de calcul îl reprezintă completarea tabelului de mai jos cu estimarea utilităţilor, de către experţi, pentru fiecare variantă.

De reţinut că experţii au coeficienţi identici de importanţă.

Experţi Variante

E1

E2

E3

Utilitate grup

V1 V2 V3 V4

1,1 0,3 1,1 0,5

0,3 0,7 0 0,5

0,6 1 0,9 1

2 2 2 2

O primă concluzie rezultată din analiza tabelului este aceea că, utilităţile însumate fiind egale, este imposibilă orice decizie de grup.

În acest caz se trece la următorii paşi ai algoritmului, astfel: a) Se calculează momentele linie – etapa I M1 = (1,1 × 1 + 0,3 × 2 + 0,6 × 3) / (0,9 + 0,4 + 0,7) = 1,75 M2 = (0,3 × 1 + 0,7 × 2 + 1 × 3) / (0,3 + 0,7 + 1) = 2,35 M3 = (1,1 × 1 + 0,9 × 3) / (1 + 1) = 1,9 M4 = (0,5 × 1 + 0,5 × 2 + 1 × 3) / (0,5 + 0,5 + 1) = 2,25

6

Prin rearanjarea liniilor rezultă următorul tabel:

Experţi Variante

E1

E2

E3

V1 V3 V4 V2

1,1 1,1 0,5 0,3

0,3 0 0,5 0,7

0,6 0,9 1 1

b) Se calculează momentele coloană – etapa I (1,1 × 1 + 1,1 × 2 + 0,5 × 3 + 0,3 × 4) / (1,1 + 1,1 + 0,5 + 0,3) = 2 (0,3 × 1 + 0,5 × 3 + 0,7 × 4) / (0,3 + 0,5 + 0,7) = 3,06 (0,6 × 1 + 0,9 × 2 + 1 × 3 + 1 × 4) / (0,6 + 0,9 + 1 + 1) = 2,68 Prin rearanjarea coloanelor rezultă următorul tabel:

Experţi

Variante E1

E3

E2

V1 V3 V4 V2

1,1 1,1 0,5 0,3

0,6 0,9 1 1

0,3 0 0,5 0,7

c) Se calculează momentele linie – etapa II (1,1 × 1 + 0,6 × 2 + 0,3 × 3) / (1,1 + 0,6 + 0,3) = 1,6 (1,1 × 1 + 0,9 × 2 + 0) / (1,1 + 0,9) = 1,45 (0,5 × 1 + 1 × 2 + 0,5 × 3) / (0,5 + 1 + 0,5) = 2 (0,3 × 1 + 1 × 2 + 0,7 × 3) / (0,3 + 1 + 0,7) = 2,2 Prin rearanjarea liniilor rezultă următorul tabel:

Experţi

Variante E1

E3

E2

V3 V1 V4 V2

1,1 1,1 0,5 0,3

0,9 0,6 1 1

0 0,3 0,5 0,7

d) Se calculează momentele coloană – etapa II (1,1 × 1 + 1,1 × 2 + 0,5 × 3 + 0,3 × 4) / (1,1 + 1,1 + 0,5 + 0,3) = 2 (0,9 × 1 + 0,6 × 2 + 1 × 3 + 1 × 4) / (0,9 + 0,6 + 1 + 1) = 2,42 (0,3 × 2 + 0,5 × 3 + 0,7 × 4) / (0,3 + 0,5 + 0,7) = 3,26

În acest moment, deoarece E1 < E3 < E2, algoritmul a ajuns la final. Rezultă că ordinea optimă de alegere a variantelor este:

V1 V4 V1 V3

7

EXEMPLUL DE CALCUL II În cadrul unei aplicaţii de nivel judeţean, concepute pentru antrenarea personalului în

vederea contracarării acţiunilor teroriste, se construieşte ipoteza că o celulă a unei organizaţii teroriste îşi propune patru variante posibile de acţiune vizând atacarea unor componente ale infrastructurii critice din judeţul C. Aceste acţiuni îşi propun, printre altele, şi maximizarea numărului de victime.

Cele patru variante posibile de acţiune sunt: T1 = aruncarea în aer a unui rezervor de 100 T conţinând STI (substanţe toxice industriale),

situat pe platforma industrială a municipiului reşedinţă de judeţ; T2 = aruncarea în aer a vanelor de golire ale barajului hidrotehnic X, situat la 30 km în

avalul râului care trece prin municipiul reşedinţă de judeţ; T3 = prăbuşirea intenţionată a unui avion utilitar plin cu explozibil peste CNE Z – centrala

nucleară electrică Z – situată la 25 km de municipiul reşedinţă de judeţ; T4 = distrugerea prin explozie a unei porţiuni din magistrală feroviară internaţională care

străbate partea de nord a judeţului.

Existenţa acestor factori de risc este cunoscută la nivelul structurii judeţene care are în responsabilitate managementul situaţiilor de urgenţă.

În scopul minimizării pierderilor care pot fi generate de cele patru variante descrise mai sus, managerul structurii de urgenţă trebuie să formuleze solicitarea pentru alocarea, în bugetul pe anul viitor, a unei resurse financiare care să permită întreprinderea de acţiuni şi adoptarea de măsuri pentru limitarea, în primul rând, a nivelului de pierderi umane.

Din cauza restricţiilor financiare, prin buget se poate satisface doar 80% din cerere. Acest fapt permite ca, la nivelul judeţului, planurile de protecţie şi intervenţie să poată fi elaborate pe baza a patru scenarii de răspuns la acţiunile teroriste.

Pentru a alege scenariul de răspuns care să dea rezultatele optime, specialiştii care încadrează structura de management al situaţiilor de urgenţă întocmesc următorul tabel, în care sunt menţionate efectele (în număr de vieţi umane salvate) aplicării celor patru scenarii de răspuns – S1, S2, S3, S4 –, corelate celor patru variante de acţiune – T1, T2, T3, T4 – ale teroriştilor.

Si /Tj T1 T2 T3 T4

S1 250 450 5.000 550

S2 600 300 6.500 200

S3 400 650 4.100 550

S4 150 1.200 8.600 200

Aceste date se introduc în Programul Game Theory din pachetul de programe QM (Quantitative Analysis for Management).

Rezultatele obţinute – probabilităţile de realizare a strategiilor de atac şi a scenariilor de răspuns – sunt arătate în tabelul următor:

Probabilităţile de realizare a scenariilor

de răspuns – Si - Probabilităţile de realizare a variantelor

de acţiune – Tj - S1 0,00% T1 63,6%

S2 27,3% T2

S3 72,7% T3 0,00%

S4 0,00% T4 36,4%

8

9

Ce interpretare a rezultatelor îi pot oferi specialiştii managerului? Cel mai important lucru este că acest „joc” nu are punct şa. Adică, nu există un scenariu

de răspuns care să garanteze sută la sută un răspuns optim la oricare din variantele posibile de acţiune teroristă.

Tot ce se poate spune, la prima vedere, este că există 72,7% şanse de realizare a scenariului S3 şi – analog – 63,6% şanse de realizare a variantei de acţiune T1.

Cele două exemple de mai sus privind modul de folosire a metodelor de analiză cantitativă pe suport informatic ne ajută în a trage concluzia că acest tip de analiză poate contribui la efortul de a asigura, în mod unitar şi profesionist, apărarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului înconjurător şi a valorilor materiale şi culturale importante, pe timpul producerii unor situaţii de urgenţă.

BIBLIOGRAFIE

1. Ayres, R.U., Uncertain Futures: Challenges for Decision-Makers, John Wiley & Sons, New York, 1979

2. Clemen, T. Robert, Making Hard Decisions, Brooks/Cole Publishing Company, 1996

3. Cooke, S.; Slack, N., Making Management Decision, Prentice Hall International UK Ltd., 1991

4. Gheorghe, F., Decizie asistată de calculator, Editura Tehnică & Editura Expert, Bucureşti, 2002

5. Lucey, Terry, Tehnici cantitative, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001

6. Radu, I.; Vlădeanu, D., Fundamentarea deciziilor complexe prin tehnici de simulare, Editura Economică, Bucureşti, 2002

7. Raiffa, H., Analyse de la decision – introduction aux choix en avenir incertain, Dunod, Paris, 1972

8. Romanoschi, C.; Militaru G., Elemente de teoria deciziei pentru programul postuniversitar de conducere, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1998

9. Romanovschi, C.; Militaru G., Conducerea oamenilor, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1998

10. Steiner, N.; Andriciuc R., Elemente fundamentale ale managementului crizelor şi urgenţelor civile din perspectiva protecţiei civile, Editura MPM Edit Consult, Bucureşti, 2004

11. Vroom, V.; Yetton, P., Leadership and Decision Making, University of Pittsburgh Press, 1973

MĂSURILE PREVENTIVE PARTEA I

Comisar de poliţie Ioan SCRIPCARIU

Institutul de Studii pentru Ordine Publică Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Abstract: An individual's freedom is an important social value which is at the core of the Romanian law, legal regulations ensure their consistent practice and judicial bodies must comply with all provisions relating to its realization. Freedom is one of the fundamental human rights. The concern to ensure personal freedom is beyond the territorial limits of a state, so that this fundamental right is specifically protected by numerous international documents (Universal Declaration of Human Rights – 1948, European Convention on Human Rights – 1959 Final Act of the Conference for Security and Cooperation in Europe – Helsinki, 1975; Final Document of the Vienna Meeting of Representatives of States participating in the Conference for Security and Cooperation in Europe – 1989 and others). So considerable is the importance of those documents that the national legislations that respect human rights and freedoms generally comply with the universally accepted international norms. In accordance with this idea, article 20 of the Constitution stipulates that constitutional provisions referring to rights and freedoms shall be interpreted and applied in accordance with the Universal Declaration of Human Rights, international conventions and treaties Romania is party to. In the same article it is stated that in the case of any discrepancy between domestic laws and covenants or treaties on fundamental human rights international regulations shall prevail. Individual freedom is enshrined in article 23 of the Romanian Constitution.

Rezumat

Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială de a cărei importanţă dreptul românesc este adânc pătruns, normele legale asigurând o consecventă realitate a acestora, iar organele judiciare au obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei. Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului. Preocuparea pentru asigurarea libertăţii persoanei este mult peste limitele teritoriale ale unui stat, motiv pentru care acest drept fundamental este ocrotit, în mod special, de numeroase documente internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 1948; Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului – 1959; Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare din Europa – Helsinki, 1975; Documentul final al Reuniunii de la Viena al reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa – 1989 şi altele). Importanţa documentelor menţionate este atât de mare încât legislaţiile interne ale statelor care respectă drepturile şi libertăţile omului se aliniază, de regulă, la normele unanim admise pe plan internaţional. În acord cu această idee, art. 20 din Constituţia României înscrie regula că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele şi convenţiile la care România este parte. În acelaşi articol se precizează că dacă există o neconcordanţă între legile interne şi pactele ori tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, au prioritate reglementările internaţionale. Libertatea individuală este consacrată şi larg asigurată de numeroasele dispoziţii pe care Constituţia României le cuprinde în articolul 23.

10

Măsurile preventive Măsurile preventive fac parte din cadrul măsurilor procesuale. Măsurile procesuale sunt

instituţii de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi penale şi judecăţii1.

Măsurile procesuale pot fi dispuse de organele judiciare numai în cadrul procesului penal. Ele pot fi împărţite în măsuri procesuale personale şi măsuri procesuale reale.

Sunt măsuri procesuale personale măsurile privative de libertate, cele de ocrotire şi cele procesuale de siguranţă care pot fi luate în cursul procesului penal potrivit art. 162 C.pr.pen., iar restrângerile vizând anumite bunuri sau relaţiile faţă de ele constituie măsuri reale: sechestrul asigurator, poprirea, inscripţia ipotecară, restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare.

Există şi alte clasificări ale măsurilor procesuale: după persoanele cărora li se aplică; după faza procesuală în care se realizează; după organul care le dispune; după subiecţii beneficiari etc.

Dintre clasificările măsurilor procesuale, cea mai importantă este cea dată de Codul de procedură penală. Legea împarte aceste măsuri în: măsuri preventive şi alte măsuri procesuale.

Noţiunea măsurilor preventive şi scopul acestora Conform art. 136 C.pr.pen. măsurile preventive sunt măsuri procesuale dispuse de către

organele judiciare în cursul procesului penal, care constau în restrângerea libertăţii unei persoane sau privarea temporară de libertate a unei persoane ce a săvârşit o infracţiune.

Scopul măsurilor preventive constă în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei. Scopul măsurilor preventive poate să fie realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Condiţiile în care se pot lua măsurile preventive: Având în vedere că prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului

fundamental al inviolabilităţii persoanei, legiuitorul a instituit garanţii procesuale temeinice care impun respectarea strictă a dispoziţiilor legale ce permit luarea acestor măsuri procesuale.

Pentru luarea măsurilor preventive trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta,

printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă să fie detenţiunea pe viaţă sau

închisoarea; să existe probe sau indicii temeinice de vinovăţie; să fie începută urmărirea penală; să fie identificat autorul; să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen., şi anume: „a. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la

judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;

a1. inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri;

b. există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;

c. există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; d. inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;

1 N. Volonciu – Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, pag. 399.

11

e. există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

f. inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de patru ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”.

În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a-e, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de patru ani.

La luarea măsurilor preventive trebuie să se aibă în vedere şi unele criterii cu privire la fapta săvârşită, cât şi cu privire la persoana făptuitorului.

Criteriile ce se au în vedere cu privire la fapta săvârşită sunt următoarele: – natura şi gravitatea faptei; – urmările produse prin infracţiunea săvârşită; – repetarea faptelor săvârşite; – frecvenţa infracţiunilor comise; Criterii cu privire la persoana făptuitorului sunt: – numărul participanţilor la săvârşirea infracţiunilor; – vârsta, ocupaţia, pregătirea şi starea sănătăţii; – antecedente penale; – comportarea anterioară a făptuitorului. Felul şi durata măsurilor preventive Potrivit art. 136 din Codul de procedură penală măsurile preventive sunt: – reţinerea; – obligarea de a nu părăsi localitatea; – obligarea de a nu părăsi ţara; – arestarea preventivă. Reţinerea este măsura privativă de libertate cea mai uşoară. Ea are o durată maximă de

24 de ore (art. 23 din Constituţia României şi art. 144 C.pr.pen.) şi poate fi dispusă de către organele de urmărire penală prin ordonanţă de reţinere. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. 1 lit. b din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Când măsura reţinerii este luată de organul de cercetare penală, acesta este obligat să-l încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii; iar când este luată de procuror, acesta este obligat să încunoştinţeze pe conducătorul parchetului din care face parte.

Reţinerea ca măsură preventivă se deosebeşte de: – prinderea sau capturarea infractorilor în sensul prevăzut de art. 465 alin. 3 C.pr.pen. şi

art. 215 alin. 3 C.pr.pen.; – reţinerea persoanei de către organele poliţiei, jandarmeriei sau poliţiei comunitare, fie

pentru verificarea identităţii, fie pentru executarea unui mandat de aducere în sensul art. 184 C.pr.pen.;

– interdicţia de a se îndepărta din sala de judecată până la terminarea cercetării judecătoreşti, art. 328 C.pr.pen. prevede că martorii ascultaţi rămân în sală la dispoziţia instanţei, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească ce se efectuează în şedinţa respectivă.

Ordonanţa de reţinere, cât şi ordonanţa de punere în libertate, trebuie să cuprindă în afara menţiunilor comune prevăzute în art. 137 din Codul de procedură penală şi: ziua, ora de începere şi încetare a măsurii preventive, pentru garantarea duratei privaţiunii de libertate în limitele legale.

Reţinerea nu poate fi prelungită (excepţie fac învinuiţii minori, care pot fi reţinuţi pentru 10 ore, reţinere ce poate fi prelungită cu încă 10 ore, de procuror, prin ordonanţă motivată –

12

chestiune de noutate în legislaţia procesual penală). Dacă în timpul reţinerii se întrevede necesitatea privării de libertate în continuare, peste termenul legal de 24 de ore, se dispune înlocuirea reţinerii cu o altă măsură preventivă mai gravă (arestarea învinuitului sau a inculpatului în cursul urmăririi penale). Pentru aceasta, organul de cercetare penală înaintează procurorului un referat motivat, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului (cu propunerea de arestare a învinuitului sau cu propuneri de punere în mişcare a acţiunii penale şi arestarea inculpatului) care urmează a fi soluţionat, în limita termenului de 24 de ore cât durează reţinerea. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există probe din care rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen. procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.

La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului care este obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului reţinut. După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată, iar dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului pe o durată de cel mult 10 zile şi a inculpatului pe o durată de cel mult 30 de zile. Participarea procurorului este obligatorie.

Dispoziţii speciale privind măsura reţinerii sunt cuprinse în art. 72 din Constituţia României, unde se arată că deputatul şi senatorul nu pot fi reţinuţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, şi numai după ascultarea prealabilă. În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Asupra revocării măsurii preventive trebuie să decidă organele judiciare şi nu Camera din care face parte învinuitul sau inculpatul (se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat)2.

Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii, se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează activitatea de cercetare penală, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat această măsură, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 278 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală. Procurorul se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii, iar când consideră că această măsură este ilegală sau nu este justificată, dispune revocarea ei.

Obligarea de a nu părăsi localitatea Obligarea de a nu părăsi localitatea nu este o măsură privativă de libertate, ci este o măsură

restrictivă de libertate a unei persoane care a săvârşit o infracţiune. Organele judiciare, când consideră că nu este necesară luarea unei măsuri preventive

privative de libertate, pot decide ca învinuitul sau inculpatul să fie obligat să nu părăsească localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, ţinând seama şi de anumite împrejurări, cum ar fi: starea de sănătate, vârsta înaintată, nescoaterea de la locul de muncă, neîntreruperea studiilor etc.

Această măsură preventivă constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea procurorului, judecătorului sau instanţei de judecată care a dispus această măsură (art. 145 C.pr.pen.). Restricţiunea este deci susceptibilă de atenuări prin acordarea unor încuviinţări de deplasare de către organul judiciar care a instituit măsura. 2 I. Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 325.

13

Obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi luată de către procuror sau judecător în faza de urmărire penală a procesului penal, prin ordonanţă, respectiv încheiere şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 30 de zile. Mai poate fi luată şi de către instanţa de judecată, prin încheiere, în faza de judecată a procesului penal, tot pe o durată de cel mult 30 de zile. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată, numai în caz de necesitate şi motivat de către procuror ori instanţa competentă să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.

Durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea în cursul urmăririi penale este de un an, iar în mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.

Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii judecătorului ori instanţei, rămasă definitivă, se comunică, în aceeaşi zi, învinuitului sau inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii.

Dacă învinuitul sau inculpatul nu respectă îndatorirea impusă prin obligarea de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea organelor judiciare, cel care a luat dispoziţia poate înlocui aceasta cu oricare măsură privativă de libertate, dacă sunt întrunite condiţiile legale pentru luarea acestor măsuri. (V. Dongoroz şi colab. – Explicaţii teoretice, vol. I, pag. 319).

Obligarea de a nu părăsi ţara Obligarea de a nu părăsi ţara este tot o măsură restrictivă de libertate, care constă în

îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Se poate dispune de către procuror sau judecător în faza de urmărire penală prin ordonanţă, respectiv încheiere, pe o durată de cel mult 30 de zile şi de către instanţa de judecată în faza de judecată a procesului penal, prin încheiere. În cursul urmăririi penale măsura obligării de a nu părăsi ţara poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat de către procuror în faza de urmărire penală şi instanţa competentă în faza de judecată, adică instanţa de judecată căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fără însă ca fiecare prelungire să depăşească 30 de zile.

Durata maximă a obligării de a nu părăsi ţara în cursul urmăririi penale este de un an, iar în mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi ţara este de 2 ani.

Copia ordonanţei procurorului prin care s-a dispus măsura preventivă sau a încheierii judecătorului ori instanţei rămasă definitivă se comunică, în aceeaşi zi, după caz, învinuitului sau inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor care îi revin. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.

Atât în cazul dispunerii măsurii preventive de obligare de a nu părăsi localitatea, cât şi în cazul măsurii de obligare de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus acea măsură preventivă. Plângerea va fi soluţionată de către instanţa competentă cu citarea obligatorie a învinuitului sau inculpatului şi cu participarea obligatorie a procurorului. Dosarul va fi înaintat instanţei competente în 24 de ore, iar plângerea care nu este suspensivă de executare, se soluţionează în termen de 3 zile. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, iar în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii, dosarul va fi restituit procurorului.

Arestarea preventivă Arestarea preventivă este o măsură de prevenţie dispusă de judecător şi constă în

restrângerea libertăţii învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale sau judecăţii în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

14

Formele arestării preventive Arestarea preventivă este de două feluri: arestarea preventivă a învinuitului (în cursul

urmăririi penale) şi arestarea preventivă a inculpatului (în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii).

Arestarea învinuitului (art. 146-147 C.pr.pen.) Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale poate fi dispusă după începerea urmăririi

penale, dar numai înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale. Ea poate fi dispusă de judecător pe parcursul urmăririi penale.

Arestarea preventivă a învinuitului este o măsură preventivă privativă de libertate, pe un interval de timp relativ scurt, ce nu poate depăşi 10 zile. Această măsură este întâlnită în mod obişnuit în faza de urmărire a procesului penal şi poate fi dispusă independent de faptul că învinuitul a fost sau nu în prealabil reţinut.

Procurorul, în cursul urmăririi penale, fie din oficiu, fie la propunerea organelor de cercetare penală, dacă consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru luarea măsurilor preventive menţionate anterior şi numai după ascultarea învinuitului în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.

La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, care este obligat să asigure prezenţa în faţa instanţei a învinuitului reţinut. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de către un singur judecător, cu participarea obligatorie a procurorului şi asistarea de către apărător a învinuitului prezent.

După ascultarea învinuitului, prin încheiere motivată, în aceeaşi zi, judecătorul poate admite sau respinge propunerea de arestare preventivă. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul, prin încheiere motivată, dispune arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive, fixează durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile şi emite mandatul de arestare a învinuitului. Împotriva încheierii judecătorului se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.

Sesizarea procurorului de către organul de cercetare penală în vederea luării măsurii arestării preventive a învinuitului se face printr-un referat motivat (întocmit în două exemplare) al cărui conţinut este următorul:

– organul de cercetare penală care îl întocmeşte; – anul, luna şi ziua întocmirii; – numele şi prenumele învinuitului şi fapta care face obiectul învinuirii; – textul de lege în care se încadrează fapta; – temeiurile concrete care determină luarea măsurii şi temeiul legal al acesteia; – propunerea de a se lua măsura respectivă; – datele de identitate ale învinuitului; – menţiunea dacă a fost sau nu reţinut, la ce dată şi oră, numărul şi data ordonanţei de

reţinere; – semnătura organului de cercetare penală. În cazul în care organul de cercetare penală a dispus în prealabil reţinerea învinuitului,

acest referat trebuie să-l înainteze procurorului în primele 10 ore de la reţinere, iar acesta, în timpul termenului de 24 de ore cât durează reţinerea, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procedează conform dispoziţiilor prevăzute în art. 146 C.pr.pen.

Judecătorul dispune asupra luării măsurii arestării preventive a învinuitului prin încheiere motivată, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii. Totodată, judecătorul emite şi un mandat

15

de arestare preventivă a învinuitului care trebuie să cuprindă următoarele date (art. 146 alin. 10 comb. cu art. 151 alin. 3 lit. a-c, e şi j din C.pr.pen.):

– judecătorul care a dispus luarea măsurii arestării învinuitului; – data şi locul emiterii mandatului; – numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; – date privitoare la persoana învinuitului, prevăzute în art. 70 C.pr.pen. şi codul numeric

personal; – arătarea faptei ce se impută învinuitului şi denumirea infracţiunii; – încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; – numele şi prenumele învinuitului; – durata pentru care este dispusă măsura arestării preventive; – temeiurile concrete care determină arestarea; – indicarea locului unde urmează a fi deţinut; – durata pentru care este dispusă arestarea; – semnătura judecătorului sau a preşedintelui completului de judecată. Arestarea învinuitului poate fi dispusă şi de către instanţa de judecată, având însă o

frecvenţă mică în practică, intervenind numai în cazurile expres prevăzute în partea specială a Codului de procedură penală, la reglementarea judecăţii, întrucât cel deferit justiţiei are întotdeauna calitatea de inculpat. O asemenea situaţie este prevăzută în art. 299 C.pr.pen., care permite instanţei de judecată să aresteze învinuitul în cazul infracţiunilor de audienţă şi (art. 337 C.pr.pen.) în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane.

Pentru dispunerea arestării, instanţa trebuie să constate că sunt întrunite cumulativ şi corespunzător condiţiile legale.

Cu privire la arestarea învinuitului, în cazul infracţiunilor de audienţă în art. 299 alin. 2 C.pr.pen. se arată că instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele completului de judecată emite un mandat de arestare a acestuia, care cuprinde toate menţiunile arătate anterior. Despre arestare se face menţiune în încheierea de şedinţă. Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii de audienţă şi cu mandatul de arestare în scopul efectuării urmăririi penale.

În cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, instanţa poate dispune arestarea învinuitului, în baza dispoziţiilor art. 338 din Codul de procedură penală. Actul procesual prin care instanţa dispune arestarea învinuitului este încheierea de şedinţă sau sentinţă, iar instanţa, după extinderea procesului penal, trimite cauza la procuror, în vederea completării urmăririi penale cu privire la persoanele nou descoperite, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea mandatului de arestare.

Restituirea sau trimiterea cauzei la procuror se face printr-o sentinţă de dezinvestire, act procesual în care se dispune şi arestarea învinuitului.

Când procurorul sau instanţa de judecată dispune arestarea învinuitului, încunoştinţează despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru din familia acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul în scris, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal care se ataşează la dosar (art. 1371 alin. 2 C.pr.pen.).

Arestarea inculpatului (art. 148-160b C.pr.pen.). Cea mai gravă măsură preventivă este arestarea inculpatului. Măsura arestării preventive a

inculpatului poate fi dispusă de judecător numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi ascultarea inculpatului cu privire la fapta sau la faptele de care este învinuit, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu. Dacă inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală sau judecată, se poate totuşi dispune arestarea sa, emiţându-se mandat de arestare preventivă şi fără a fi ascultat, urmând să fie ascultat de către procuror sau de către instanţa de judecată, imediat ce a fost prins ori s-a prezentat (art. 150 alin. 2 C.pr.pen.). În această situaţie, nu mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 1371 alin. 2 C.pr.pen. (de încunoştinţare în 24 de ore şi întocmirea procesului-verbal) fiindcă ar contraveni bunei desfăşurări a procesului penal.

16

Ascultarea atât a învinuitului, cât şi a inculpatului se face în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu când i se aduce la cunoştinţă învinuirea şi încadrarea juridică a faptei (la luarea primei declaraţii).

„În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a decis că luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, fără a fi asistat de un apărător şi desemnarea apărătorului din oficiu numai pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmărire penală, constituie motiv de nulitate absolută prevăzut în art. 197 alin. 2 C.pr.pen., cauza neputând fi judecată de instanţa sesizată care trebuie să o restituie procurorului pentru refacerea urmăririi penale”. În speţă s-a reţinut că inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. penal; s-a mai reţinut, de asemenea, că în seara zilei de 28 august 2001, inculpatul a împuşcat victima, cauzându-i leziuni toraco-abdominale care au produs decesul. Din actele dosarului a rezultat că, la 29 august 2001, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea preventivă a inculpatului, acesta fiind ascultat de procuror fără a se asigura prezenţa apărătorului.

De altfel, apărătorul desemnat din oficiu a fost de faţă numai cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, împuternicirea avocaţială fiind dată în aceeaşi zi. În asemenea situaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând o interpretare sistematică şi riguroasă dispoziţiilor art. 6, art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 197 alin. 2 şi 3 C.pr.pen., a considerat că prima instanţă trebuie să constate că au fost încălcate dispoziţiile referitoare la asistenţa obligatorie a inculpatului prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute şi să dispună restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii actelor efectuate cu nerespectarea legii3.

Referitor şi la învinuit, analizând modificările aduse Codului de procedură penală în anii „2000” şi dispoziţiile art. 23 pct. 8 din Constituţia României, în care se prevede că „celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu”. Rezultă că neascultarea de către organele de urmărire penală a învinuitului reţinut, asistat de apărător, atrage sancţiunea nulităţii absolute în temeiul art. 197 alin. 2 C.pr.pen. raportat la art. 171 alin. 2 C.pr.pen. interpretate pe calea suplimentului analogic cu dispoziţiile art. 23 pct. 8 din Constituţia României.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „neasistenţa învinuitului cu ocazia ascultării sale, deşi era în stare de reţinere, constituie o încălcare a dreptului la apărare care atrage restituirea dosarului”4.

În urma apariţiei Legii nr. 281/2003, putem afirma că arestarea inculpatului este la rândul său, de două feluri: arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale şi arestarea inculpatului în cursul judecăţii. Arestarea inculpatului poate fi dispusă de către judecător, la propunerea motivată a procurorului, din oficiu sau la sesizarea organelor de cercetare penală, prin încheiere motivată (art. 1491 alin. 10 C.pr.pen.), ori de către instanţa de judecată printr-o hotărâre (încheiere – art. 3001 alin. 2 şi 3, art. 303 alin. 2 şi art. 338 comb. cu art. 337 C.pr.pen.; sentinţă – art. 338 şi art. 350 alin. 1 C.pr.pen. sau decizie – art. 382 alin. 3 C.pr.pen.).

Conform dispoziţiilor art. 1491 C.pr.pen., procedura arestării inculpatului în cursul urmării penale este asemănătoare procedurii arestării învinuitului în cursul urmăririi penale. La arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale, procurorul, după ce a ascultat pe învinuit în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, după care prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat.

Cu ocazia prezentării dosarului preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat din instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, unul dintre aceştia, fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă a inculpatului, iar dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, pe care le comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului care este obligat să asigure prezenţa în faţa instanţei a inculpatului arestat sau reţinut. 3 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia pen., dec. nr. 394/02.03.1993. 4 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia pen., dec. nr. 588/21.04.1993.

17

Propunerea de arestare preventivă a inculpatului se soluţionează în camera de consiliu de către un singur judecător, cu participarea obligatorie a procurorului. Inculpatul va fi asistat de către un apărător ales sau numit din oficiu. În aceeaşi zi, instanţa de judecată admite sau respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată.

Când sunt întrunite condiţiile cerute de lege, judecătorul, după ascultarea inculpatului, dispune, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a inculpatului, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive a acestuia şi fixând durata arestării preventive, ce nu poate depăşi 30 de zile. Arestarea inculpatului se dispune numai pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. Împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.

După aceasta, judecătorul emite mandatul de arestare preventivă a inculpatului, care cuprinde, în mod corespunzător, menţiunile arătate în dispoziţiile art. 151 alin. 3 lit. a-c, e şi j, precum şi numele şi prenumele inculpatului şi durata pentru care este dispusă arestarea acestuia. Dacă învinuitul se află în stare de arest, mandatul de arestare al acestuia încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului.

Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când acesta este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală sau judecată, situaţie în care, inculpatul va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat, dacă mandatul a fost emis fără ca acesta să fie ascultat.

Arestarea inculpatului în cursul judecăţii se dispune de către instanţă prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege (art. 143 şi art. 148 C.pr. pen.), pe o durată ce nu poate depăşi 30 de zile. Când instanţa dispune arestarea preventivă a inculpatului, emite un mandat de arestare preventivă care va cuprinde menţiunile prevăzute de art. 151 Cod procedură penală. Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, instanţa poate dispune din nou această măsură dacă au intervenit elemente noi care să facă necesară privarea sa de libertate. Încheierea primei instanţe şi a instanţei de apel poate fi atacată separat cu recurs, într-un termen de 24 de ore, termen care curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul care nu este suspensiv de executare se judecă în 3 zile.

Potrivit art. 151 alin. 1 C.pr.pen., după întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul ori preşedintele completului de judecată emite de îndată mandat de arestare (hotărârea prin care se dispune arestarea este un act procesual, iar mandatul este actul procedural prin care se execută dispoziţia cuprinsă în actul procesual).

În vederea punerii în executare a mandatului de arestare, legea (art. 151 alin. 2 C.pr.pen.) arată că în cazul în care prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare din ei.

Mandatul de arestare al inculpatului cuprinde, conform dispoziţiilor art. 151 alin. 3 C.pr.pen. următoarele:

– instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului; – data şi locul emiterii; – numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; – date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art. 70 C.pr.pen. şi codul numeric

personal; – arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii; – încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; – numele şi prenumele inculpatului; – durata pentru care este dispusă măsura arestării preventive; – temeiurile concrete care determină arestarea; – ordinul de a fi arestat inculpatul; – indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat; – semnătura judecătorului.

18

În privinţa executării mandatului de arestare a inculpatului distingem două reglementări, după cum măsura arestării a fost dispusă în prezenţa inculpatului sau în lipsa acestuia (art. 152, art. 153 şi art. 154 C.pr.pen.).

Mandatul de arestare se pune în executare de regulă prin organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

În caz de ascultare prealabilă a inculpatului, situaţie care constituie regula generală, judecătorul sau preşedintele completului de judecată care a emis mandatul înmânează un exemplar al acestuia celui arestat; un alt exemplar se trimite la organul de cercetare penală al poliţiei judiciare pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul.

Dacă inculpatul nu a fost ascultat înainte de arestare, mandatul în dublu exemplar se trimite spre executare organului de cercetare penală al poliţiei judiciare. Acesta arestează pe cel indicat înmânându-i un exemplar al mandatului şi îl conduce în faţa organului emitent.

Judecătorul ascultă de îndată pe inculpat menţionând pe mandat data prezentării inculpatului, după care fixează un termen de judecată, dacă inculpatul nu ridică obiecţii care necesită o rezolvare urgentă.

Când organul de poliţie nu găseşte persoana indicată în mandat, încheie un proces-verbal de constatare a situaţiei înştiinţând organul care a emis mandatul şi organele competente pentru darea în urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei (art. 154 C.pr.pen.).

Arestatul poate ridica obiecţii contra executării mandatului, cât priveşte lipsa de identitate cu persoana vizată în mandat. În acest caz, organele de poliţie duc pe cel în cauză în faţa instanţei de judecată a locului unde a fost găsit, iar dacă este necesar, aceasta cere relaţii judecătorului care a emis mandatul de arestare preventivă. Când instanţa de judecată apreciază că nu există pericol de dispariţie, poate dispune, până la rezolvarea obiecţiunilor, punerea în libertate a persoanei respective.

Constatând că obiecţiile formulate sunt întemeiate, instanţa de judecată dispune punerea de îndată în libertate, iar în caz contrar, dispune executarea mandatului de arestare preventivă. Cu privire la toate acestea, instanţa de judecată dispune prin încheiere, ce se trimite judecătorului care a emis mandatul (art. 153 alin. 4 C.pr.pen.).

Durata arestării preventive a inculpatului Conform art. 149 alin. 1 C.pr.pen. „durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile,

afară de cazul când ea este prelungită sau menţinută în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare”.

Potrivit prevederilor art. 23 pct. 4 din Constituţia României arestarea se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal, pentru o durată de cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. Prelungirea arestării inculpatului, în faza de urmărire penală se acordă de instanţa de judecată.

Când judecătorul a dispus arestarea preventivă a învinuitului pe o durata de 10 zile şi ulterior se pune în mişcare acţiunea penală, procurorul propune instanţei înlocuirea măsurii arestării învinuitului cu măsura arestării inculpatului pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost reţinut sau arestat, aşa cum am menţionat sus. În situaţia în care o cauză penală este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire penală la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil, durata arestării calculându-se de la data emiterii mandatului când inculpatul a fost ascultat sau de la prezentarea inculpatului, când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia.

Conform dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a C.pr.pen., măsura arestării preventive încetează de drept şi în faza de judecată dacă după expirarea duratei de 30 de zile de la data emiterii ultimului mandat de arestare, instanţa nu dispune printr-o încheiere prelungirea arestării.

19

Prelungirea arestării preventive a inculpatului În conformitate cu prevederile art. 23 alin. 5 din Constituţia României, prelungirea arestării

se face numai de instanţa de judecată. Instanţa competentă să dispună prelungirea arestării preventive este, potrivit prevederilor

art. 155 alin. 2 C.pr.pen. cea căreia îi revine competenţa să judece cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în grad a acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul săvârşirii faptei ori locul sediului parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Prelungirea duratei arestării preventive se dispune pe baza propunerii motivate a procurorului care, după caz, efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Propunerea organului de cercetare penală va fi înaintată procurorului, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă inferioară celei competente să acorde prelungirea, propunerea se înaintează instanţei competente.

Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi arestaţi, iar durata arestării expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanţa pentru unul dintre inculpaţi va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire la ceilalţi inculpaţi. Termenul de 8 zile prevăzut de art. 156 C.pr.pen. va fi raportat la expirarea duratei arestării care se epuizează la termenul cel mai apropiat.

În vederea rezolvării cererii de prelungire a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, dosarul cauzei va fi depus de procuror, împreună cu propunerea de prelungire a arestării preventive întocmită de acesta, cu cel puţin 5 zile înainte de expirare şi va putea fi consultat de apărător.

Această dispoziţie constituie încă o garanţie a dreptului la apărare cu consecinţe directe asupra garantării libertăţii persoanei.

Propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului se soluţionează în camera de consiliu, inculpatul este adus în faţa instanţei şi este asistat de către apărător, participarea procurorului fiind obligatorie.

Dacă instanţa de judecată prelungeşte arestarea preventivă a inculpatului, aceasta nu poate depăşi 30 de zile. Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive, prin încheiere în termen de 24 de ore de la primirea dosarului şi se comunică celor lipsă de la judecată în acelaşi termen.

Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive poate fi atacată cu recurs, de către procuror sau inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, care se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării şi care nu este suspensiv de executare. Dacă încheierea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. Măsura dispusă de instanţa de judecată se comunică administraţiei locului de deţinere care este obligată să o aducă la cunoştinţa inculpatului.

Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

În cursul judecăţii arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.

Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se va judeca în trei zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare.

Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecaţii, se poate dispune din nou această măsură, dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate.

În cursul judecaţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

20

Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive. Încheierea poate fi atacată cu recurs.

Prelungirea arestării inculpatului după trimiterea în judecată, până la prima înfăţişare, se face conform dispoziţiilor art. 160 C.pr.pen. Astfel, când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare. Instanţa, în camera de consiliu, procedează potrivit art. 3001 C.pr.pen. şi, în cazul în care consideră necesar, prelungeşte durata arestării până la prima înfăţişare, fără a putea depăşi 30 de zile. Dispoziţiile art. 159 alin. 3, 4, 5 şi 11 se aplică în mod corespunzător.

În cauzele în care arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale s-a prelungit, potrivit art. 160 C.pr.pen., la prima înfăţişare, poate dispune menţinerea arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege (art. 160b alin. 3 şi art. 300 alin. 3 din C.pr.pen.).

Inculpatul este adus în faţa instanţei de judecată şi va fi asistat de apărător ales sau numit din oficiu (art. 159 alin. 3 C.pr.pen.).

Potrivit art. 159 alin. 4 C.pr.pen., în cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea de prelungire a duratei arestării preventive va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

Instanţa, judecând cererea de prelungire a arestării preventive a inculpatului, o poate admite sau respinge în funcţie de temeinicia motivelor arătate în propunerea făcută de procuror şi ţinând seama de apărarea făcută în contradictoriu de inculpatul arestat şi apărătorul său.

Dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. 1 C.pr.pen. pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38511 alin. 1 C.pr.pen. pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri. În cazul în care s-a dispus arestarea preventivă în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b , art. 3001 şi art. 3002 din Codul de procedură penală.

Măsurile preventive încetează de drept în următoarele situaţii: – la expirarea termenelor prevăzute de lege sau fixate de către organele judiciare ori la

expirarea termenului de 60 zile, dacă instanţa nu a verificat legalitatea şi temeinicia arestării preventive în acest termen;

– în caz de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare a urmăririi penale în faza de urmărire penală a procesului penal, iar în faza de judecată, în caz de încetare a procesului penal ori achitare;

– când durata arestării preventive a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale 180 de zile (art. 159 alin. 13 C.pr.pen.);

– alte cazuri anume prevăzute de lege: graţiere, liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, suspendarea procesului penal, condamnarea cu suspendarea executării pedepsei, condamnare la muncă în folosul comunităţii etc.

În cazul încetării de drept a măsurilor preventive, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, (ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală), are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau

21

arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitiv sau ordonanţă sau un extras, cuprinzând:

– datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului; – numărul mandatului de arestare; – numărul şi data ordonanţei, încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea; – temeiul legal al liberării; – semnătura şi ştampila. Sarcini ce revin cadrelor de poliţie, pentru asigurarea legalităţii şi

temeiniciei dispunerii sau propunerii măsurilor preventive, precum şi garantării dreptului la apărare în procesul penal

Sarcini ce revin cadrelor de poliţie pentru garantarea libertăţii persoanei şi a dreptului la

apărare În cadrul activităţilor pe care le desfăşoară pe planul administrării probelor în vederea

aflării adevărului şi pentru justa soluţionare a unei cauze penale, organelor de cercetare penală ale poliţiei le revin următoarele sarcini pe linia asigurării garantării libertăţii persoanei şi a dreptului la apărare:

– să desfăşoare întreaga activitate în cursul procesului penal, conform prevederilor legale; – să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale; – cadrele de poliţie au obligaţia de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se

lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu în tot cursul procesului penal, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare (art. 6 alin. ultim C.pr.pen). Indiferent că învinuitul sau inculpatul se află sau nu în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 171 alin. 2 C.pr.pen. privind asistenţa juridică obligatorie, organele de cercetare penală trebuie să-i aducă la cunoştinţă acest drept înainte de a i se lua prima declaraţie;

– să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării (art. 6 alin. 3 C.pr.pen.).

Dreptul la apărare, garantat prin Constituţie şi asigurat prin dispoziţiile legii procesual-penale, poate fi deplin valorificat numai dacă organele judiciare (deci şi organele de cercetare penală ale poliţiei) îi explică învinuitului sau inculpatului care este fapta în materialitatea ei pentru care este cercetat, locul şi timpul săvârşirii acesteia, precum şi încadrarea ei juridică.

În situaţia în care organele de cercetare penală ale poliţiei prezintă învinuitului fapta pentru care este cercetat în mod generic, fără localizarea ei în timp şi spaţiu, nu îşi îndeplineşte obligaţia ce-i revine, referitoare la asigurarea dreptului la apărare.

Spre exemplu, nu este îndeplinită cerinţa legii dacă i se precizează unui învinuit că este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208–209 din Codul penal, fără a i se explica în ce constă acel furt, unde, când şi cum a fost realizat.

O dată încunoştinţat despre fapta şi încadrarea ei juridică, învinuitul are dreptul să-şi pregătească şi să-şi exercite apărarea conferită de lege. De aceea, dacă învinuitul sau inculpatul solicită amânarea audierii sale pentru a-şi strânge probele necesare apărării, organele de cercetare penală care instrumentează cauza sunt obligate să dea curs cererii.

Legea nu prevede care este mijlocul de probă prin care organele judiciare pot dovedi îndeplinirea acestei obligaţii. Totodată, organele judiciare au obligaţia să:

– strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia;

– permită apărătorului să participe la efectuarea oricărui act de urmărire penală, iar când acesta o face, să menţioneze în actul procedural încheiat pe care-l va semna şi apărătorul;

– încunoştinţeze apărătorul învinuitului sau inculpatului de data şi ora efectuării actelor de urmărire penală la care şi-a manifestat intenţia de a participa.

22

Întrucât articolul 172 alin. 1 din C.pr.pen. nu mai face distincţii între actele de urmărire penală la care apărătorul învinuitului sau inculpatului are posibilitatea să asiste, cu sau fără încuviinţarea organelor de cercetare penală („apărătorul are dreptul să participe la efectuarea oricărui act de urmărire penală”), se impune concluzia că nu i se poate interzice apărătorului în nicio situaţie participarea la cercetările penale, dacă doreşte şi solicită acest fapt.

Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actelor de urmărire penală, dacă există dovada că a fost înştiinţat asupra datei şi orei efectuării acestora. În asemenea cazuri, neparticiparea apărătorului învinuitului sau inculpatului nu atrage nicio sancţiune asupra actelor întocmite în lipsa lui.

Dacă organele de cercetare penală nu îl înştiinţează pe avocat cu privire la data şi ora efectuării actului de urmărire penală la care a cerut să participe, apreciem că poate interveni sancţiunea nulităţii relative în funcţie de dovada existenţei sau inexistenţei unei vătămări asupra dreptului la apărare recunoscut învinuitului sau inculpatului. De asemenea, organele de cercetare penală sunt obligate să:

– ia măsura reţinerii numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege; – verifice probele formulate de învinuit sau inculpat atât în apărare, cât şi în acuzare, chiar

dacă acesta recunoaşte fapta pentru care este cercetat; – încunoştinţeze familia sau o persoană desemnată în scris de către învinuit sau inculpat,

când împotriva acestuia s-a luat măsura arestării preventive, întocmindu-se proces-verbal în acest sens;

– respecte drepturile reţinuţilor şi arestaţilor, aflaţi în locurile de reţinere şi arest preventiv din M.A.I.;

– ia măsura asigurării asistenţei juridice, când învinuitul sau inculpatul nu are apărător ales (în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie);

– respecte obligaţia de a permite apărătorului să ia contact cu învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat;

– asigure prezenţa apărătorului la interogarea învinuitului sau inculpatului, când asistenţa juridică este obligatorie;

– trimită de îndată cererea de liberare provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, instanţei de judecată, în situaţia în care a fost depusă la organele de poliţie;

– cheme apărătorul inculpatului arestat în situaţia în care dispune efectuarea unei expertize, efectuează cercetarea la faţa locului sau reconstituirea faptei;

– asigure reprezentarea învinuitului sau inculpatului arestat cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, dacă acesta nu poate fi adus;

– aducă învinuitul sau inculpatul arestat la instanţa de judecată, când acesta este citat; – asigure prezenţa apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penală către

inculpat; – primească toate cererile şi memoriile formulate de învinuit sau inculpat şi să le rezolve în

conformitate cu prevederile legale; – aprecieze obiectiv, fără părtinire probatoriile administrate în cauză şi să propună soluţii

legale şi temeinice; – conducă persoanele în faţa organelor judiciare, în baza unui mandat de aducere; – aresteze o persoană, doar în baza unui mandat de arestare preventivă, emis de către

magistrat; – priveze de libertate o persoană, în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii

sau de executare a pedepsei închisorii contravenţionale, mandat emis de instanţa de judecată în baza unei hotărâri rămasă definitivă sau

– dispună luarea unei măsuri de siguranţă conform art. 114 C.pen., când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate.

Această măsură se poate lua în baza ordonanţei provizorii a procurorului, în cursul urmăririi penale sau în baza hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă.

– să ia măsuri pentru a împiedica o persoană să pătrundă, ori să iasă ilegal din România, sau împotriva persoanei faţă de care este în curs o procedură de expulzare sau de extrădare.

23

Cazurile de privare de libertate a unei persoane sunt prevăzute şi în art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată şi de România în anul 1994.

În luarea măsurilor preventive, trebuie să se ţină cont şi de imunitatea diplomatică (art. 8 C.pen.) sau parlamentară (art. 69 şi 108 din Constituţia României).

O garantare reală a asigurării legalităţii şi temeiniciei dispunerii sau propunerii măsurilor preventive, precum şi a dreptului de apărare în procesul penal, conformă cu exigenţele unui stat de drept, nu poate fi realizată decât prin instituirea unor obligaţii pentru organele judiciare, prin care acestora să li se impună respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, iar pe de altă parte, prin instituirea unor sancţiuni procesuale care să facă ineficace orice acte procesuale întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale.

UNELE ASPECTE LEGISLATIVE PRIVIND ATRIBUŢIILE POLIŢIEI DE PROXIMITATE

Comisar-şef de poliţie Teodor IONESCU Institutul de Studii pentru Ordine Publică

Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Rezumat

În România a apărut o nouă concepţie de abordare a problemelor printr-o relaţie de tip nou dintre poliţie şi comunitate, ceea ce a reprezentat o noutate absolută, prin îmbinarea elementelor pozitive cu cele proactive, deşi „proximitate” într-un fel sau altul fac toţi poliţiştii şi au efectuat dintotdeauna. În prezent, poliţia de proximitate este organizată ca parte componentă a Poliţiei Naţionale de la nivelul I.G.P.R. – Direcţia de Ordine Publică, până la poliţiile municipale, orăşeneşti şi secţii. Pentru realizarea cunoaşterii permanente a teritoriului şi populaţiei, a situaţiei operative – poliţieneşti, în cadrul compartimentului de proximitate s-au constituit mape documentare, pe diverse domenii.

Cuvinte-cheie: proximitate, parteneriat poliţie-comunitate, atitudine proactivă, cunoaşterea teritoriului, a populaţiei, a tradiţiilor.

În versiunea sa recentă, conceptul de poliţie de proximitate provine din Statele Unite ale

Americii, Canada şi alte state anglo-saxone şi constituie, în esenţă, o tentativă socială globală de luptă împotriva infracţionalităţii şi de prevenire la nivel local.

Înainte de a aborda componentele acestei „Întoarceri către Poliţia de Proximitate”, se impune o scurtă aducere aminte pe plan istoric. Specialiştii consideră că originile Poliţiei de Proximitate se află în reforma poliţiei care a avut loc în Anglia şi Ţara Galilor în secolul al XIX-lea.

Trebuind să facă faţă, în special, creşterii infracţionalităţii, sir Robert Peel, ministru de interne, pune bazele noii organizaţii poliţieneşti – preventivă, nonmilitară şi nonpartizană – în care poliţistul trebuie în acelaşi timp să fie util comunităţii, să aplice legile şi să menţină ordinea.

În anul 1829, sir Robert PEEL elaborează prima lege asupra poliţiei dintr-o ţară democratică (Anglia).

Acum circa patruzeci de ani, organizaţia poliţienească începea să beneficieze de evoluţia tehnologică (maşină, telefon, radio). Dacă în anii 1960, prezenţa vizibilă a poliţiei se asigura prin patrularea pe jos, situaţia s-a schimbat total astăzi. Motorizarea poliţiei a fost direct proporţională cu dezvoltarea tehnică şi cu mărirea teritoriilor sau zonelor de responsabilitate care trebuiau supravegheate. Legătura directă dintre poliţie şi populaţie a avut de suferit ca urmare a creşterii nivelului de motorizare şi de centralizare. În plus, poliţia dorea să-şi sporească performanţele în materie de intervenţie, oferind o deplasare rapidă la solicitări. Acest lucru se întâmpla pe fondul creşterii nu doar a numărului de infracţiuni, ci şi a problemelor legate de circulaţia rutieră (sporirea parcului de automobile conduce clar la o creştere a problemelor rutiere). În anii 1970, febra tehnicizării a adus cu sine şi o puternică raţionalizare sub presiunea economiei. Aşa a fost justificată închiderea secţiilor de cartier din oraşe şi a posturilor suburbane din comune.

Această evoluţie a dus la reducerea contactului şi la o distanţare dintre poliţie şi cetăţeni. Mulţi oameni se simţeau abandonaţi în faţa pericolelor vieţii cotidiene. S-a cerut în consecinţă o prezenţă mai accentuată şi vizibilă a poliţiei în stradă. În marile oraşe europene, începând cu anii 1970, ca reacţie la această cerere, a apărut Poliţia de Proximitate. Contactele mai strânse dintre

25

poliţişti şi cetăţeni au creat mai multă încredere, au îmbunătăţit sentimentul de siguranţă şi au dus la o colaborare mai bună, care la rândul ei a avut ca rezultat şi o eficientizare a muncii poliţiştilor.

Motivele care au dus la îndepărtarea cetăţenilor de poliţie nu au avut de-a face în toate ţările cu dezvoltarea economică accentuată; în anumite ţări fenomenul s-a întâmplat pe fondul unor guvernări autoritare. Indiferent de motivele acestei îndepărtări trebuie spus însă că – într-un stat democratic – poliţia este parte a societăţii şi acţionează ca un furnizor de servicii ale statului în domeniul siguranţei. Mentalitatea de lucru din cadrul Poliţiei de Proximitate exprimă cel mai bine acest din urmă enunţ.

Pentru ţara noastră a fost o noutate absolută această nouă concepţie de abordare a problemelor în parteneriat, prin îmbinarea elementelor pozitive cu cele proactive, deşi „proximitate” într-un fel sau altul fac toţi poliţiştii şi au efectuat dintotdeauna.

Începuturile au fost relativ modeste, totul debutând în anul 2000, când noul concept s-a pus în aplicare în câteva centre pilot din judeţele Argeş şi Neamţ. Coordonarea programului experimental s-a făcut de trei ofiţeri de poliţie din Cantonul Geneva – Elveţia, iar rezultatele foarte bune obţinute au încurajat extinderea sa la nivel naţional.

Aşa cum s-a stipulat în H.G. nr. 180/09.02.2006 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României reprezentat de M.A.I. şi Guvernul Confederaţiei Elveţiene, reprezentat de Agenţia Elveţiană pentru De