2

INTRODUCERE

Importanţa economică a culturilor de grâu în zona agricolă a Dobrogei

Agricultura ocupă un loc important în zona Dobrogea, grâul fiind, alături de porumb şi floarea soarelui, cultura predominantă.

In România, 20% din terenul arabil destinat culturii grâului este foarte favorabil, iar aprox 70%, este favorabil. Umiditatea atmosferică este propice în zona de coastă. Cerintele grâului pentru apă se situează la aprox. 3500-4500 ml pentru întreaga perioadă, la semănat fiind necesară cea mai mare cantitate de apă.

În ceea ce priveşte solul, în zona Dobrogei, se întalnesc soluri tip cernoziom, brun-roşcat, aluvial şi erodat.

Producţia de grâu din ultimii ani s-a situat între 1 750 şi 3 500 kg/ha, fiind influenţată de condiţiile de climă, diferite de la un an la altul.

PRINCIPALELE SOIURI:

LITERA Soi precoce, creat la INCDA Fundulea. Are rezistenţă foarte bună la condiţiile de iernare, cădere, secetă, arşiţă şi şiştăvire; rezistenţă mijlocie la făinare; rezistenţă bună la rugina brună şi galbenă şi la înnegrirea spicelor; sensibilitate medie la septorioză şi sensibilitate la fusarioza spicelor. Însuşirile de calitate pentru industria de panificaţie sunt bune. Producţia de 6300 kg/ha.

MV KOLO Soi tardiv, creat în Ungaria. Plante de înălţime medie, aristate mediu lung la vârful spicului, alb la maturitate. Are rezistenţă foarte bună la condiţiile de iernare, cădere, secetă, arşiţă şi şiştăvire; rezistenta medie la rugina brună şi rugina galbenă; sensibilitate medie la septorioză şi făinare, fusarioza şi înnegrirea spicelor. Soiul are însuşiri de calitate foarte bune pentru industria de panificatie. Producţia de 6030 kg/ha.

PKB ROXANDA Soi semitardiv, creat in Serbia. Plante de înalţime medie. Are rezistenţă foarte bună la condiţiiie de iernare; rezistenta medie la cădere, secetă, arşiţă, şiştăvire, făinare şi septorioză, rugina brună; sensibilitate la fusarioza şi înnegrirea spicelor. Producţia de 6070 kg/ha.

PKB VIZELIKA Soi semitardiv, creat in Serbia. Plante de înălţime medie. Are rezistenţă foarte bună la condiţiile de iernare; rezistenţă medie la cădere, secetă, arşiţă şi şiştăvire; rezistenţă medie la rugina

3

brumă şi înnegrirea spicelor; sensibilitate medie la făinare şi septorioză si fusarioza spicelor. Producţia de 6300 kg/ha.

PRINCIPALII FACTORI DE RISC

1. Factori abioticiÎn cadrul proiectului s-a facut evaluarea condiţiilor

agrometeorologice, regiunea Dobrogea încadrandu-se în climatul continental temperat al ţării, dar cu o serie de particularităţi datorate factorilor locali, cum ar fi: poziţia la gurile Dunării şi pe litoralul Mării Negre, morfologia reliefului (culoarele şi depresiunile marginale din vest, nord şi est), masivitatea şi altitudinea munţilor şi dealurilor din partea de nord-vest şi de sud.

Radiaţia solară reprezintă principala sursă de energie pe care o primeşte suprafaţa solului, fiind un factor important în procesele de fotosinteză şi maturare a fructelor şi a seminţelor. Plantele folosesc atât efectul caloric, cât şi cel luminos al radiaţiei solare. Din tot spectrul radiaţiei solare (Figura 1) plantele folosesc energia luminoasă ce aparţine intervalului lungimilor de undă de la 400 la 700nm. Radiaţia de la 300 la 400nm produce modificări ale structurii ADN-ului, distrugeri la nivel de membrane celulare şi promovează apariţia de compuşi reactivi ai oxigenului. Toate aceste modificări, la nivelul frunzei crează susceptibilitatea îmbolnăvirii cu diferiţi agenţi patogeni. Astfel, după cîteva zile cu insolaţie ridicată şi umiditate scăzută, riscul îmbolnăvirii este foarte ridicat, dacă se formează rouă sau vin ploi de scurtă durată şi intensitate mică.

Figura 1 - Spectrul radiaţiei solare

4

Temperatura

Media multianuală a temperaturii din 1950 şi până în 2006, pentru zona Dobrogei, este cuprinsă între 11 şi 12 0C (Figura 2), iar încălzirea globală în ultimii cincizeci de ani este în jurul valorii de 0,7 0C.

Figura 2 - Media multianuală a temperaturii (1950-2006)

Temperatura are un rol important în mobilitatea sărurilor minerale, astfel în perioadele de secetă însoţită de temperaturi ridicate, sărurile de potasiu şi sodiu se acumulează în straturile superficiale ale solului şi în plantă. Acest fapt duce la mărirea rezistenţei insectelor dăunătoare în lunile cu temperaturi sub 00C. La alegerea materialului semincer trebuie să se ţină cont şi de zona de provenienţă a acestuia, deorece în procesul de maturare a seminţelor, condiţiile agro-meteo locale îşi pun puternic amprenta asupra capacităţii de germinare. Astfel, trebuie folosit material semincer din zone cu caracteristici climatice asemănătoare.

Unul din cei mai importanţi factori de risc, pentru culturile agricole din Dobrogea, este seceta. Pentru Dobrogea, cantitatea de apă disponibilă proceselor de evapotranspiraţie (Figura 3) este cuprinsă între 300 şi 500 mm/an.

5

Figura 3 - Evapotranspiraţia anuală (media multianuală 1950-2000)

Metode de reducere a efectelor riscurilor factorilor abioticiÎn vederea conservării apei în sol se recomandă alegerea de

soiuri şi/sau hibrizi cu o suprafaţă foliară mai scăzută faţă de medie, dar cu frunze mai groase a căror reflectanţă (luciu) este mai ridicată. Mulcirea terenului, imediat după recoltare, cu resturi vegetale tocate ajută semnificativ la reducerea cantităţii de apă pierdută. De exemplu, paiele de grîu au o capacitate de îmbibare cu apă de 400%, permiţînd, astfel, o încetinire a procesului de evaporare a apei.

Una din practicile agricole cu efecte negative, atât în Dobrogea, cât şi în zonele învecinate, este incendierea miriştilor. Local se produce o pierdere accentuată a apei şi o degradare a activităţii biologice a solului. În zonele adiacente, unde se afla pomi fructiferi sau viţă de vie, prin acumularea bioxidului de carbon în sol, în concentraţii mari, se proliferează răspîndirea bolilor de floem, cum ar fi fitoplasma sau bacteriile anaerobe.

Eroziunea solului constă în fenomenul de pierdere a particulelor de dimensiuni foarte mici ce întreţin activitatea biologică în sol. În Dobrogea eroziunea poate fi datorată vântului sau datorată apei.

6

Terasarea terenurilor agricole este una din măsurile de conservare a solului şi a apei de pe versanţi şi dealuri. Terasele oferă zone plate de teren, care pot fi cultivate.

Copacii şi arbuştii care pot fi plantaţi pe creste, pentru a stabiliza terenul, furnizează mulci din frunze şi protejează culturile împotriva vântului, oferind şi alte produse utile, cum ar fi alimente, combustibil, stâlpi de construcţii sau furaje. Copacii pot fi plantati pe creasta de terasă sau pe partea din spate a terasei, caz in care vor dispune de apa necesara.

În cazul în care este plantat un copac pe creasta terasei, el va fi pe teren uscat, dar frunzele se vor răspândi în jur mai uniform şi vor furniza mai multe substante nutritive pentru culturi. În cazul în care scopul terasei este de a stabiliza solul, ar trebui să fie plantaţi arbori şi arbuşti cu sisteme radiculare puternice. Acestea vor fi capabile să reziste la mişcările solului şi apei.

Perdelele de protectie pot fi infiintate, cu cel mai mare succes, în zonele în care vanturile au viteze mari şi/sau predomină perioade lungi de timp, sau în cazul în care solul este uscat o mare parte a anului şi/sau în cazul în care sunt prezente structuri moi ale solului.

Perdelele de protecţie sunt realizate din benzi de copaci, arbuşti şi ierburi cultivate într-un rând sau în rânduri multiple, speciile ideale fiind cele care rezistă la condiţii dificile de mediu, cum ar fi vântul cald sau rece, sărat, furtuni de nisip, sau secetă. Plantele erbacee pot fi plantate la baza perdelelor de protecţie pentru a proteja erodarea solului de vânt. Perdelele de protecţie sunt amplasate pe partea opusă direcţiei vântului şi sunt cele mai eficiente atunci când sunt plantate perpendicular pe direcţia vântului dominant. Uneori, suprafeţe mari sunt protejate de mai multe perdele de protecţie paralele. Studiile arată că viteza vântului se reduce pe ambele părţi ale barierei. Infiintarea perdelelor de protectie are o serie de avantaje, cum ar fi: reducerea deteriorarii fizice a solurilor si culturilor, modificarea.temperaturii solului şi a aerului din spatele perdelelor, mentinerea umiditatii, prevenirea eroziunii solului si altele.

Dezavantajele legate de terenul ocupat, sau de un anumit grad de concurenţă al culturilor pe care le protejează, sunt minore în comparaţie cu efectele pozitive asupra landscap-ului agricol zonal.

FACTORI BIOTICI AGENTI PATOGENI CU IMPORTANTA ECONOMICA

Pe lânga seceta, un factor biologic de risc, deosebit de important îl constituie agenţii de dăunare din culturile de grâu.

În cazul grâului au fost luaţi în considerare agenţi fitopatogeni care

7

produc boli foliare, respectiv: fainarea (Erysiphe graminis f.sp. tritici – sinonim Blumeria graminis f.sp. tritici), rugina brună (Puccinia recondita), septorioza sau boala petelor foliare (Septoria tritici / Staonospora nodorum) şi boala petelor de bronz sau sfâşierea frunzelor de grâu (Pyrenophora tritici-repens).

Ciupercile toxigene din genul Fusarium atacă atăt paiul, cât şi spicul, putând fi considerate la limită boli foliare (deşi nu afectează practic sistemul foliar al plantelor de grâu, ci doar tulpina şi inflorescenţele). Mălura grâului (Tilletia ssp.) şi tăciunele zburător (Ustilago tritici) sunt agenti fitopatogeni care fac parte din complexul de boli ale spicului alături de ciupercile toxigene din genul Fusarium care produc fuzarioza sau înrosirea spicului cu importanţă economică pentru grâu.

Făinarea (Erysiphe graminis) apare an de an dar cu intensităţi diferite, putând produce pagube cuprinse între 3-4% pâna la 20% din producţie. Boala începe să se manifeste primavara de timpuriu din aprilie, mai sau chiar din luna martie, prin simptome caracteristice evidente pe toate organele plantei, dar mai ales pe tulpini şi frunze.

Când condiţiile climatice sunt favorabile, boala se extinde şi pe frunzele superioare, şi chiar pe spice. Acestea rezistă pe frunzele bolnave sau pe tulpini pâna toamna sau primăvara următoare.

Rugina brună (Puccinia recondita) este cea mai frecventă dintre rugini, producând pagube estimate pâna la 5% din recolta si aparând fara excepţie în toţi anii, cu intensităţi diferite în funcţie de factorii care o condiţionează. Boala se manifestă prin apariţia de numeroase pustule ovale, de culoare brună, risipite neuniform pe ambele feţe ale limbului frunzei, mai rar pe teci, tulpini sau spice. În anii favorabili apariţiei bolii, primele simptome ale bolii se observă în luna aprilie iar intensitatea maxima a atacului se constată în prima jumatate a lunii iunie.

Septorioza (Septoria tritici). Simptomul principal îl constituie apariTia pe limbul foliar a unor pete ovale sau alungite, de culoare galbena sau bruna. Cu timpul aceste pete se maresc ca dimensiuni, mijlocul lor capata o nuanta cenusie albicioasa, ramânând înconjurate de un chenar brun-deschis şi fiind limitate lateral de nervuri. Când atacul este puternic petele confluează, ţesuturile se necrozează şi ca rezultat frunzele se usucă de timpuriu. Întotdeauna atacul începe de la baza plantei, adeseori fiind chiar limitată la frunzele inferioare, dar în condiţii de mediu favorabile, atacul se extinde şi la frunzele superioare. Se recomandă ca măsuri preventive: respectarea unui asolament corespunzător; distrugerea resturilor de plante bolnave şi a samulastrei prin arături adânci; folosirea de samânţă sănătoasă si tratamente la sămânţă.

8

Identificare boli foliare la grâu (Pyrenophora tritici repens - boala petelor de bronz)

Fuzarioza grâului sau înroşirea spicului (Fusarium graminearum): în câmpul de grâu, fuzarioza sau înroşirea spicului produsă de ciuperca Fusarium graminearum este iniţiată de sporii de fusarii propagaţi în aer (ca nor de spori) din corpii de fructificaţie formaţi pe resturile vegetale, care aterizează pe spiculeţele în curs de înflorire, germinează şi intră în plantă prin orificiile naturale, cum ar fi baza lamei şi paleea sau prin ţesuturile anterei în curs de degenerare. Dezvoltarea infecţiei bobului este asociată contaminării cu micotoxine. Cauzele apariţiei acestei boli, prezenţa atât la grâu cât şi la celelalte cereale păioase, sunt multiple, incluzând schimbările climatice, extinderea tehnologiilor conservative şi ecologice, creşterea ponderii exploataţiilor agricole predominant cerealiere, evoluţia naturală a populaţiilor de Fusarium.

Recolta de grâu este depreciată cantitativ şi calitativ datorită atacului produs de Fusarium ssp. şi a conţinutului de micotoxine la grâu (fusariotoxine).

9

Unii dintre agenţii fitopatogeni care produc aceste boli cu importanţă economică includ în ciclul lor de dezvoltare o etapă de supravietuire / iernare pe resturile vegetale. Dintre aceşti agenţi fitopatogeni riscul cel mai mare asociat resturilor vegetale este al acelora care au un ciclu saprofit lung şi au o epidemiologie determinată semnificativ de nivelul inocului primar. Pierderile cele mai mari (pentru că pot compromite toată recolta) şi pericolul cel mai ridicat pentru sănătatea omului şi a animalelor este reprezentat de ciupercile toxigene care infectează cerealele (grâul, orzul, secara) în timpul vegetaţiei, producând micotoxine care contaminează lanţul alimentar.

Soiuri de grâu rezistente şi sensibile la atacul produs de Fusarium graminearum

Soiurile de grâu cultivate în România sunt rezistente la rugina galbenă (Puccinia striiformis). Innegrirea bazei tulpinii şi a rădăcinii (îngenuncherea plantelor produsă de Gaeumanomyces graminis) şi pătarea în ochi a bazei tulpinii (frângerea tulpinii produsă de Pseudocercosporella herpotrichoides) sunt boli determinate de practicile de monocultura şi răspândite într-un climat mai umed şi rece, raspandirea lor fiind dependenta de condiţii climatice specifice.

Mălura grâului (Tilletia ssp.) producea la noi în ţară pagube ce se ridicau la 8-10% din producţie, pe alocuri atingând chiar 30-50%, dar în ultimele decenii pierderile s-au diminuat ca urmare a tratamentelor generalizate antimălurice şi folosirii unei agrotehnici superioare.

Spicele bolnave apar mai devreme decât cele sănătoase, sunt de culoare verde-albastrui iar la maturitate au poziţie erectă. Boabele mălurate sunt mai mici, rotunjite, de culoare brun-cenuşie, mai uşoare decât cele sănătoase. Principalul simptom al bolii se manifestă la boabe, al căror conţinut este distrus şi înlocuit cu o masă negricioasă. În

10

caz de frecvenţă ridicată a spicelor mălurate, acest miros se simte şi în lan. Uneori se mai pot observa spice, spiculeţe sau chiar boabe parţial mălurate. Tulpinile plantelor atacate se reduc, la unele soiuri în medie cu 10-20%. De asemenea plantele atacate au un sistem radicular slăbit, fiind mai puţin rezistente la ger şi sunt mai susceptibile la atacul şi cu alţi patogeni de ex. rugina galbenă şi neagră.

Tăciunele zburator al grâului (Ustilago tritici) este raspândit în toată zona de cultura a grâului producând pagube ce variază de la o regiune la alta şi de la un an la altul. În ţara noastră pagubele sunt evaluate în medie la 1-5% din producţie, rareori ajungând la 20-30%.

Boala este evidentă în câmp în timpul înspicării plantelor, principalul simptom îl reprezintă distrugerea tuturor componentelor spicului, cu excepţia rahisului şi înlocuirea acestora cu o masă prăfoasă, brun negricioasă. Există şi cazuri de atac partial al spicului, de obicei în partea inferioara a acestuia, precum şi atac parţial la planta adică la aceeaşi planta apar atât spice sănătoase cât şi spice tăciunate. Înaltimea tulpinii, lungimea spicului şi a frunzelor plantelor bolnave sunt mai mici decât ale celor sănătoase.

Pentru combaterea agenţilor patogeni care produc principalele boli, atât la frunză, cât şi la spic, se recomandă tratamente cu: procloraz, diniconazol, tebuconazol, epoxiconazol, triadimefon, metiltiofanat şi altele

INSECTE DAUNATOAREInsectele care produc daune însemnate grâului, în timpul

perioadei de vegetaţie, sunt: Eurygaster integriceps Put. E. maura, E. austriaca, Aelia rostrata Boh., A.acuminata L. cunoscute sub denumirea de ploşniţele cerealelor.

Importanţa economică a acestui dăunător constă în faptul că numărul lor variază enorm, de la un an, la altul, atacuri semnificative manifestându-se odată la şapte ani. Poate produce pierderi de producţie de până la 50-90%. In timpul procesului de hrănire, acest dăunător introduce o enzimă, care determină distrugerea glutenului şi, implicit, scăderea calitaţii făinii şi a produselor derivate. Există pericolul ca, în cazul în care insectele nu-şi definitivează ciclul de viaţă până la recoltare, o parte din adulţii tineri să se hrăneasca şi să ajungă la maturitate pe boabele căzute sau pe resturile altor culturi.

11

Eurygaster integriceps Put Aelia rostrata Boh. adult (original) adult (original)

Factorii cheie de reducere a nivelului atacului acestui dăunător sunt: • cunoaşterea ciclului de viaţă;• respectarea pragului economic de dăunare şi a ghidurilor de

aplicare şi siguranţa a pesticidelor;• crearea condiţiilor de dezvoltare a duşmanilor naturali ai

dăunătorului (culturile verzi, soiuri rezistente, perdele de protecţie şi altele)Zabrus tenebrioides Goeze, gândacul ghebos, poate produce, de

asemenea pagube însemnate culturilor de grâu. Deseori, acest dăunător poate provocă pagube foarte însemnate, devorând plantele tinere. Cel mai important este atacul produs la grâul de toamnă.Adultul zboară deasupra solului şi se hrăneşte, în timpul nopţii, cu plantuţele tinere sau cu seminţele germinate, iar în timpul zilei se ascunde sub bulgări de pamânt. Se hrănesc cu parenchimul frunzelor, lăsând intacte nervurile, la nivelul solului. Incetează să se hrănească în luna noiembrie, la temperaturi mai mici de 2°C.

Zabrus tenebrioides Goeze lavae (www.fao.org)

12

Pragul economic de daunare este de 5 larve/m2.Se recomandă combaterea chimica, fie cu tratamente aplicate la

sămânţă, cu amestecuri insecto-fungicide, fie cu tratamente în vegetaţie cu piretroizi de sinteză sau alte insecticide avizate.

Muştele cerealelor includ: musca suedeză (Oscinella sp.), musca galbenă (Chlorops pumilionis) şi musca cenuşie (Delia coarctata)

Musca suedeză este cel mai des des întâlnit dăunător ce are 2 sau chiar trei generaţii pe an, şi care poate fi găsit în culturile de cereale, în special în cele de grâu şi orz de toamnă. Oscinella frit se întâlneşte preponderent în grâu, iar Oscinella pusilla în orz. Zborul adulţilor celei de-a doua generaţii, în funcţie de condiţiile climatice, poate continua până la jumatatea lunii noiembrie. Aceştia depun ouăle în culturile de toamnă aflate în stadiul de 1 – 3 frunze. Larvele ce apar se hranesc sub mugurele de creştere al tulpinii, localizându-se în zona mugurelui de creştere. Pagubele cele mai mari se înregistrează toamna, pe grâu şi orz, când plantele sunt surprinse în faza fenologica de 2-3 frunze. Atacul poate fi recunoscut după frunza principal care se îngalbeneste şi se usucă, fiind foarte uşor de smuls, plantele se închid la culoare şi au, de asemenea, mai mulţi fraţi care au o productivitate scazută.

Musca galbenă a cerealelorAdultul are 3 – 5mm, culoarea predominantă fiind galben,

dar prezintă pe torace cinci dungi longitudinale de culoare negru-brun. Larva este apodă, iniţial transparent apoi alb–galbuie. Zborul începe la sfârşitul lui iulie sau începutul lui august, depunerea ouălor începe din prima jumătate a lui august şi dureaza pana la mijlocul lui octombrie, iar atunci cand vremea continua sa fie calda adultii sunt prezenti şi în luna noiembrie. Mustele isi depun ouale pe cereale sau pe diferite graminee din flora spontana. Sunt cunoscute doua tipuri de atac, primul apare datorită întarzierii semănatului. Larvele produc pagube ţesuturilor tinere, inclusiv punctelor de creştere. Tulpinile se

13

deformeaza, internodurile se opresc din creştere, spicul nu mai apare. Când semănatul se face devreme, spicele au timp să apară. După ce ajung la spic, larvele coboară către bază, hrănindu-se cu parţile mai subţiri. O “brazdă” de culoare maronie se poate observa pe spic şi pedicul.

Combatere:Musca suedeză şi musca galbenă a cerealelor pot fi combătute în

timpul zborului şi atunci când larva se deplasează, după eclozare, de pe frunza spre tulpină.

Pentru combatere recomandăm produse pe bază de piretroizi de sinteză.

Musca cenuşie a cerealelorAdultul seamană cu musca comună, dar are 6 – 7 mm lungime, cu un

corp de culoare galben-brun sau gri. Larvele sunt albe şi au între 10 – 12 mm. In ceea ce priveşte ciclul evolutiv, musca cenusie are o singură generatie pe an. Zborul de împerechere începe în luna iunie, iar femelele depun în jur de 40 de ouă în perioada iulie – septembrie, de obicei direct pe sol. Preferă solurile afânate spre exemplu în zonele proaspat cultivate sau direct în solurile semănate cu cereale, mazăre, rapită, cartof, porumb sau alte culture care eliberează terenul în timpul lunilor de vară. Musca cenuşie nu migrează pe distanţe mari, aşa că intensitatea atacului variază foarte mult între locaţii. Este un dăunător ce se întalneşte frecvent în Europa şi în tările ruseşti. Pagubele, în funcţie de temperatura solului, produse în stadiul larvar, apar între sfârşitul lui ianuarie si jumătatea lunii martie. Larvele se deplasează în sol în cautarea unei plante gazde, apoi “sfredelesc” organele plantei, după care încep sa se hrănească cu lăstarul central, provocând ofilirea acestuia, însă frunzele de la suprafaţă rămân neatinse. Fiecare larvă

14

poate ataca 6 – 7 lăstari succesivi, iar dacă vor fi nevoite, larvele se deplasează spre o nouă plantă. Hrănirea se încheie în mai, când are loc împuparea. In cazul în care cultura nu a început să înfrăţească în momentul atacului exista riscul ca întregul câmp să fie distrus. Este aproape imposibil să combaţi această muscă, doar prin metode agrotehnice, cum ar fi respectarea asolamentului, de aceea se impun şi tratamente chimice cu insecticide avizate.

Larva muştei cenuşii Atac al muştei cenuşii (BASF)

Deosebit de importantă în tehnicile de combatere, este combaterea biologică. Această metodă are scopul nu de a eradica agenţii de dăunare, ci de a limita densitatea populaţiilor acestora. Metodele de combatere biologică cuprind o serie de practici, care implică utilizarea mijloacelor microbiologice cu acţiune directă sau indirectă asupra patogenilor sau asupra plantei gazdă.

Utilizarea biopesticidelor în agricultură a crescut semnificativ, datorită multiplelor lor avantaje, şi anume:

• Nu lasă reziduuri nocive;• Impact semnificativ redus asupra speciilor neţintă;• Pot fi mai ieftine decât pesticidele chimice, când sunt produse

local;• Pot fi mult mai eficiente pe termen lung decât pesticidele

chimice;• Sunt selective şi nu determină apariţia unor noi agenţi de

dăunare problemă;• Nu este necesară producerea unor noi substanţe chimice,

deoarece organismele sunt disonibile;• Organismele de combatere se vor înmulţi şi răspândi în mod

natural;• Agentul de dăunare este incapabil să dezvolte rezistenţă (sau

aceasta se dezvoltă foarte încet);

15

• Durabilitatea tratamentelor prin multiplicarea continuă a agenţilor de combatere biologică.

In acelaşi timp, combaterea biologică are şi dezavantaje: • Specificitateă, care necesită o identificare exactă a

dăunătorului/ patogenului şi poate presupune utilizarea mai multor pesticide;

• Viteza de acţiune lentă (aceasta făcându-le nepotrivite pentru aplicarea în cazul în care un focar de infecţie reprezintă o ameninţare imediată pentru o cultură)

• Adesea au o eficacitate variabilă datorită influenţei factorilor biotici şi abiotici (deoarece biopesticidele sunt organisme vii care combat dăunatorii/ bolile prin multiplicarea în locusurile tintă) ;

• Organismele vii evoluează şi îşi măresc rezistenţa la mijloacele de combatere biologice, chimice, fizice sau orice altă formă de combatere. Dacă populaţia ţintă nu este exterminată sau împiedicată să se înmultească, supravietuitorii pot deveni toleranti, rezultand rase evoluate, rezistente la produsele aplicate;

• Metodele de combatere biologică implică costuri destul de mari şi necesită consultarea specialiştilor în domeniu.

BURUIENIBuruienile sunt un factor de risc important, putând deprecia

semnificativ producţia, atât calitativ, cât şi cantitativ.In culturile de grâu din judeţul Constanţa, buruiana cu concurenţa

şi abundenţa cea mai ridicată este Polygonum convolvulus, urmată de Sinapis arvensis şi Chenopodium album. O răspândire medie au speciile: Polygonum aviculare, Convolvulus arvensis, Descurainia sophia, Sisymbrium orientale, Chondrilla juncea şi Anagallis arvensis.

Răspândire mai redusă au speciile: Setaria viridis, Fumaria rostellata, Cirsium arvense, Papaver rhoeas, Reseda lutea, Salsola ruthenica.

Polygonum convolvulus Sinapis arvensis Chenopodium album

16

Foarte des întalnită este specia Polygonum aviculare (în peste 65 % din parcelele cercetate). De asemenea, trebuie semnalată prezenţa masivă a cruciferelor (Sinapis arvensis, Descurainia sophia, Sisymbrium orientale). Specia Sinapis arvensis prezintă abundenţă mai mare în culturile irigate, chiar dublă în unele sole. De asemena, în iernile blânde, specia Sinapis arvensis iernează în faza vegetativă, ceea ce măreşte pericolul prezentat de acestă buruiană.

O specia importantă este Avena fatua, prezentă, în special, mai ales în zona Constanţa, Agigea, Murfatlar. Unele buruieni periculoase ca: Cirsium arvense, Cynodon dactylon, Vicia sp, etc, sunt mai putin raspandite.

Convolvulus arvensis Polygonum aviculare

Avena fatua Descurainia sophia Pagubele directe provocate de buruieni pot varia de la 10 la 40

% din producţia potenţială. Culturile de grâu sunt invadate de buruieni ce răsar fie înainte, simultan sau după răsărirea culturilor. Deşi cerealele păioase pot concura buruienuile, în special cele cu răsărire târzie primăvara, nu acelaşi lucru se întâmplă cu buruienile care răsar din toamna sau primăvara devreme, înainte de acoperirea solului. La fel sunt păgubitoare şi buruienile bienale şi perene al căror ritm de creştere

17

este superior cerealelor păioase şi în special grâul. Unele specii sunt dăunătoare nu atât prin concurenţă, cât prin împiedicarea recoltării şi influenţei asupra puritaţii seminţelor (Polygonum convolvulus-hrisca; Gallium aparine-turita; Convolvulus arvensis-volbura; Cirsium arvense-palamida).Combatere:

Sistemele integrate de combatere a buruienilor din cultura grâului se bazează pe îmbinarea armonioasă a meodelor agrotehnice, chimice, preventive şi organizatorice:Metode preventive

- respectarea regulamentelor de carantină fitosanitară;- folosirea la semănat a seminţelor condiţionate;- distrugerea focarelor de infestare cu seminţe de buruieni din

terenurile necultivate: drumuri alei, talazurile teraselor, şanţuri, canale de irigat

- folosirea apei de irigat fără seminţe de buruieni;- recoltarea la timp si corectă a culturilor;- evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul

animalelor;- urmărirea evoluţiei speciilor segetale;- pregătirea patului germinativ;- semănatul la epoca optimă;- respectarea adâncimii de semănat;- asigurarea densitaţii optime a plantelor;- corectarea reacţiei solului; - folosirea gunoiului de grajd, complet fermentat;- eliminarea excesului de umiditate

Metode agrotehnice- lucrările de bază ale solului: arătura şi lucrările de pregătire a

patului germinativ;- rotaţia culturilor - permite evitarea monoculturii care favorizează

înmulţirea buruienilor; Combaterea chimică a buruienilor din culturile de grâu

Pentru a asigura o eficacitate ridicată, trebuie ales foarte bine momentul optim de aplicare a erbicidelor, moment în care buruienile au sensibilitatea cea mai mare (între stadiul de ”rozetă” şi 2-3 frunze), cât şi de toleranţa maximă a culturii (între înfrăţire şi începerea formării primului nod diferenţiat). O influenţă mare asupra eficacitaţii erbicidelor o are temperatura şi umiditatea (temperaturi medii de peste 8-100C şi umiditate suficientă).

18

Decizia privind aplicarea erbicidelor trebuie să ţină cont de gradul de îmburuienare existent şi previzibil, speciile predominante şi starea de vegetaţie a culturilor, în fiecare solă în parte.

In ultimii ani s-a constatat că erbicidele combinate (asociate) care conţin mai multe substanţe active (2 sau 3), au un spectru de combatere mai larg, în comparaţie cu erbicidele simple. Aplicarea erbicidelor nu înseamnă numai combaterea corespunzatoare a buruienilor pentru cultura în curs, ci şi pentru culturile următoare. Prin urmare alegerea corespunzătoare a erbicidelor (a tehnicilor de aplicare, a calităţii tratamentelor) pentru culturile de grâu reprezintă o bună investigaţie pentru anii următori. Aşa cum se specifică mai sus, buruienile dicotiledonate ocupă ponderea cea mai mare, pentru acestea existând mai multe posibilitaţi de combatere:1. buruieni sensibile la acidul 2,4 D sau sărurile acestuia (Sinapis arvensis-mustarul salbatic; Chenopodium album-loboda;Cirsium arvense-palamida; Polygonum convolvulus-hrisca; Polygonum aviculare-troscot; Raphanum raphanistrum - ridichea salbatica; Thlaspi arvense- paralute; Atriplex sp- loboda; Sonchus oleraceus-susai moale; Centaurea cyanus etc.). Epoca optimă de aplicare a acestor erbicide este de la începutul înfrăţirii până la formarea primului internod, iar temperatura să fie > 100C. 2. buruieni rezistente la 2,4 D sau sărurile acestuia (Gallium aparine-turita; Matricaria chamomila-musetelul mirositor; Matricaria inodora-musetelul nemirositor; Agrostema githago- neghina; Vicia sp-mazarichea; Papaver rhoeas-macul; Anthemis sp.; Veronica sp.-soparlita, ventrilica, etc. Epoca optimă de combatere a buruienilor din această categorie este faza de rozeta (5-7 frunze), când buruienile au creşterea activă, erbicidele fiind preluate şi translocate în plantă mult mai rapid. Erbicidele recomandate sunt în special cele din clasa sulfoniureice: clorsulfuron 75%; tifensulfuron-metil 75%; triasulfuron 75%; clorsulfuron 75%; tifensulfuron–metil 25% + tribenuron-metil 25%;metsulfuron-metil 60%; iodosulfuron-metil-Na 25 g/l + amidosulfuron 100 g/l +mefempirdietil(safener) şi altele.

Pe lângă erbicide din clasa sulfonilureice se mai pot utiliza erbicide şi din alte clase chimice: fluroxipir 250 g/l;clopiralid 300 g/l; piraflufen-etil 2%; trinexapac-etil 250 g/l; carfentrazon –etil 5,75% + acid 2,4D 64,7%. Amestecurile de 2 sau mai multe substanţe ce asigură un spectru mai mare de combatere, face ca aceste erbicide să fie din ce în ce mai utilizate. Dintre acestea cele mai importante sunt dicamba 100 g/l + acid 2,4D 300 g/l; tritosulfuron 25% + dicamba 50%; bromoxinil octanoat 24 g/l + ioxinil octanoat 160 g/l; bromoxinil 280 g/l + acid 2,4D 280 g/l etc.

19

În cazul buruienilor monocotiledonate se pot utiliza erbicidele: clorotoluron; propoxicarbazon; iodosulfuron metil sodium 100 g/l + 300 g/l mefenpir dietil (safener); pinoxaden + cloquintocet mexil (safener 12,5 g/l; piroxsulam + cloquintocet mexil (safener) sau amestecuri de 2 substante diflufenican 100 g/l + isoproturon 500 g/l; pinoxaden + 5 g/l florasulam + 11,25g/l cloquintocet mexil (safener).

Zonarea culturii grâului de toamnă în România, recomandă Dobrogea ca zona favorabilă, caracterizată prin precipitaţii mai reduse, dar cu o umiditate atmosferică bună datorată influenţei Mării Negre, ceea ce crează condiţii bune de vegetaţie. Dealurile erodate din Nordul Dobrogei, se încadreaza în zona puţin favorabilă grâului, în care condiţiile climatice sunt asigurate grâului, dar solurile se caracterizează prin fertilitate redusă, însuşiri fizice şi chimice puţin corespunzătoare.

20