Revelaţiile durerii eseu [ ]Despre vidul interior

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Emil Cioran 

Când în lume simţi inutilitatea oricărui efort şi când timpul nu mai are nici o semnificaţie creatoare, mai lipseşte numai cadrul obiectiv, mediul exterior pentru a avea deplin senzaţia unui vid interior absolut. În acele înserări de iarnă, când noaptea roade din zi ca un cancer, când prin geam nu ţi se deschide decât perspectiva indefinitului pe un cer monoton şi apăsător, când singurătatea devine atât de teribilă, încât te împietreşte într-un extaz paradoxal fără revelaţii, iar sentimentele nu tind nici spre viaţă şi nici spre moarte, rămânând aţintite înspre monotonia şi indefinitul cerului, în astfel de înserări se realizează condiţia obiectivă a groaznicei senzaţii de vid interior.Câtă deosebire de melancolia serilor de vară. În acestea, melancolia e dulce şi păstrează ceva din bucuria neliniştită a întâielor presentimente erotice. Chiar atunci când priveşti înmărmurit un cer cenuşiu, senzaţia singurătăţii nu e atât de apăsătoare încât să amuţească gândul şi să golească simţirea, fiindcă palpitaţia naturii întreţine un ritm de viaţă stăpânită, care nu aşteaptă decât o izbucnire la lumină. Melancolia de vară este corectată totdeauna ziua de o beţie luminoasă, în care sentimentul eternităţii vieţii creşte ca o floare naturală.Înserarea nu înseamnă o sombrare, ci mai repede un mediu pentru un vis erotic. În serile de iarnă, dimpotrivă, ai impresia unui prizonierat într-un cerc monoton şi inexpresiv. A privi un cer de iarnă este a nu avea nici o speranţă, a nu mai dori nimic, a fi suspendat iremediabil într-o lume fără sens. Senzaţia de vid interior rezultă din incapacitatea de a te ataşa de vreun obiect, de vreun aspect, dintr-o singurătate glacială, inexpresivă şi monotonă. A simţi cum uniformitatea şi monotonia trec prin tine ca un curent care te apasă şi te îneacă, cum nu poţi rezista la nimic şi cum nu găseşti nici o seducţie care să te fure, a simţi timpul ca o imensă stâncă a cărei rostogolire n-o poţi evita, este a ajunge la un aşa grad de purificare lăuntrică, încât viaţa şi-a pierdut conţinuturile. Perspectiva cerului de iarnă, în loc să te înalţe, să-ţi dea senzaţia de înălţime, te limitează şi te epuizează. Senzaţia vidului interior nu rezultă dintr-o perspectivă şi nici dintr-o trăire a infinităţii. Vidul este o infinitate goală; adică nimic. Suprema limitare, suprema îngustime, când nimicul interior duce la negaţia infinitului. Ce infinit poate fi acela care nu-ţi provoacă ameţeli?