Cinematografia

Tehnica proiec iei cinematograficeț

Introducere în tehnica proiecției cinematografice Cinematografie înseamnă, din punct de vedere etimologic, „scrierea mișcării” (de la cuvintele franceze „cinématique” - mișcare și „graphie” - scriere). Legat de această definiție amintesc faptul că patentul acordat fraților Lumière în februarie 1895 avea titlul de „Aparat pentru obținerea și vizionarea imaginilor”, numit generic de către ei „Cinematograf”. Cinematografie este înregistrarea unei serii întregi de imagini fotografice succesive, a unui obiect în mișcare cu o anumită cadență - analiza mișcării - și apoi proiectarea acestor imagini cu aceeași cadență (între 16 - 18 imagini/secundă pentru film mut și 24 imagini /sec. pentru film sonor) pentru reconstituirea mișcării - sinteza mișcării. Analiza mișcării, în cinematografie, este totalitatea operațiunilor efectuate pentru obținerea unor faze ale mișcării, sub forma unor imagini negative sau pozitive localizate pe un purtător transparent emulsionat. Sinteza mișcării, în cinematografie, este totalitatea operațiunilor efectuate pentru obținerea efectului de mișcare de pe un film care conține imagini pozitive - statice (faze intermediare ale unei mișcări).

Bazele psihofiziologice ale percepției mișcării cinematografice Fenomenul cinematografic se realizează pe baza analizei și sintezei mișcării. Acest fenomen al perceperii mișcării se datorează unor factori fiziologici și a unor factori psihologici, care se petrec în ochi. Dacă privind un obiect luminos imaginea lui se formează pe retina ochiului ca apoi prin nervul optic senzația perceperii vizuale a obiectului se transmite la creier. În momentul când obiectul dispare brusc senzația perceperii nu dispare concomitent. Acest fenomen de ștergere progresivă se numește memorie retiniană. Aceasta are o durată variabilă dependentă de intensitatea excitației luminoase, de compoziția spectrală a luminii, de durata în timp a excitației luminoase. Cele expuse mai sus sunt factorii fiziologici privind analiza și sinteza mișcării. Factori psihologici sunt memoria asociativă și persistența retiniană. Astfel ochiul observă în jurul lui o serie de imagini transmise creierului care le păstrează; fenomenul este definit ca memorie asociativă și este factorul psihologic care leagă între ele diferite imagini completând lipsurile dintre ele. Aici intervine și factorul numit persistența retiniană care îndulcește trecerile de la o fază la alta și care ajută să mai persiste vechea imagine în creier peste care impune noua imagine. Datorită acestor factori psihofiziologici putem viziona un film. Filmul este o serie de fotograme înșirate a unor mișcări. In aparatul de proiecție cinematografică, redarea fotogramelor se face în așa fel încât fiecare va sta în fața ferestrei de proiecție un anumit timp, după care se va face proiecția următoarei. Această sucesiune care se face într -un tempo sacadat (cadențat) este percepută de ochiul uman ca o mișcare naturală. Dacă nu ar exista această persistență retiniană, după unii remanență retiniană, de fapt un defect al ochiului, nu ar fi putut să apară cinematograful.

Istoric Cinematograful s-a născut la sfârșitul secolului XIX, deoarece a fost nevoie de un drum lung să se atingă nivelele de dezvoltare necesare ale fizicii, chimiei, mecanicii, electrotehnicii, opticii ca abia după aceea să înceapă să se dezvolte tehnica cinematografică.

Înainte de a vorbi de proiecția cinematografică, este bine să ne amintim despre camera obscură, cunoscută încă din antichitate, dispozitiv cu care pentru prima dată se putea capta o imagine din mediul înconjurător. Chiar dacă imaginea era răsturnată, era însă o imagine reală. Pe la mijlocul secolului XVII apare lanterna magică, dispozitiv cu care se pot face proiecții a unor desene executate pe sticlă. Este o proiecție de tip diascop. Tot cam în acea epocă ca o aplicație a lanternei magice apare în China teatrul de umbre. Secolul XIX înseamnă pentru oamenii de știință, secolul marilor căutări și descoperiri. Referitor la descoperirile premergătoare apariției cinematografului, amintim de încercările unui profesor belgian, Joseph Plateau, care în 1829 vrând să stabilească limita de rezistență a retinei ochiului, se uită timp de 25 secunde la discul solar. Orbit de lumina puternică a soarelui, este nevoit să stea câteva zile într-o cameră întunecată și constată că are în permanență senzația că vede imaginea soarelui, aceasta întipărindu-se pe retină. Cu această experință reușește să definească remanența retiniană, foarte importantă pentru cinematograf. Realizează în 1832 un aparat pentru a înșela vederea, cunoscut sub numele de fenakistoscop. Principiul de funcționare era realizarea unor desene care reprezentau o imagine în mișcare descompusă într-o serie de imagini fixe, iar apoi recompunerea lor printr-o succesiune rapidă datorită memoriei asociative, fenomenul care face ca ochiul să asocieze imaginile văzute. În acelaș an, geometrul Simon Ritter von Stampfer, realizează un dispozitiv asemănător pe care l-a numit stroboscop. Acesta este format din două discuri solitare prinse pe același ax la o anumită distanță. Pe unul se află diferite stagii care reprezintă imagini fixe rezultate din decompunerea unei imagini în mișcare, iar celălalt are niște fante, fiecare corespunzând unei imagini. Dacă rotim aceste discuri și privim prin discul cu tăieturi, vom vedea o imagine în mișcare. Descoperirile legate de fenomenul cinematograf, dacă-l putem denumi astfel pentru epoca aceea, au mai fost făcute și de englezul William Horner care creează zootropul, care este în fond un stroboscop perfecționat, discurile fiind înlocuite cu cilindrii,astfel ca vizionarea se putea face de mai multe persoane. Fotograful francez Emile Reynaud în 1847 perfecționează zootropul, așezând în centrul cilindrului niște oglinzi sub unghiuri egale. Renunță la cilindrul cu fante, iar imaginile sunt plasate pe interiorul cilindrului, fiecare în fața unei oglinzi. Noul aparat se numește praxinoscop și el asigurând vizionarea a mai multor spectatori. Profesorul austriac Franz von Uchatius cercetător al imaginilor în mișcare, tot cam în același timp, perfecționează stroboscopul cu discuri adăugându-i o lanternă magică ca sursă de lumină, iar desenele reprezentând fazele mișcării descompuse le execută pe material transparent (sticlă). Adaugă o lentilă în fața fantelor celui de-al doilea disc pe post de obiectiv și proiectează pe un ecran imaginile. Se poate spune că realizează primele desene animate.

Emile Reynaud realizează la 1888 un aparat mult mai perfecționat privind proiecția unor desene animate, numit teatru optic. Acesta era format dintr-o lanternă magică ca sursă de lumină care concentra radiația luminoasă pe o bandă transparentă pe care erau desenate faze ale mișcării unor personaje desenate, care exprimau mici povestioare.

Vorbele erau înlocuite cu gesturi de pantonimă. Proiecțiile au fost organizate în sala Muzeului Grévin din Paris, aveau o durată de circa 5-10 minute, însoțite de muzică. Deplasarea benzii transparente cu desene se făcea sacadat cu o ramă cu dinți (grifă). Numărul spectatorilor era mare. Cu toate acestea mecanismul mișcării reale, a lumii înconjurătoare, a oamenilor, nu era încă posibilă. Pentru a se ajunge la proiecția cinematografică a trebuit să se descopere arcul voltaic (l808) ca sursă de lumină pentru lanterna de proiecție, fotografia, fixarea imaginilor pe un suport solid, transparent și flexibil, a trebuit să se defecteze un aparat de fotografiat cu care se fotografia un cocoș zburând și să se vadă descompunerea mișcării și multe alte "nimicuri" pe baza cărora care mai târziu frații Lumière în februarie 1895 construiesc primul aparat de proiecție cinematografică, iar în 28 decembrie al aceluiași an efectuează prima proiecție cu public în subsolul unei cafenele din Paris. Nu putem trece cu vederea munca savantului Batuche pe la 1725, care descoperă proprietatea unor materiale în compoziția căror intră un metal de a se înnegri sub acțiunea luminii; a francezului Joseph Nicéphore Niépce care la 1822, folosind ca material fotosensibil o placă metalică cu o aplicație de bitum de Iudeea, introdusă într-o cameră obscură și expusă timp de

circa 8 ore, obține un fel de matriță a obiectului expus; a pictorului Jacques Mandé Daguerre care împreună cu Nipce pun bazele daghereotipiei, realizând fotografii bazate pe acțiunea luminii asupra sărurilor de argint aplicate la început pe o placă metalică. Suportul pentru fotografii a fost apoi sticla de cristal, hârtia și suportul transparent flexibil, fotosensibil pe bază de halogenură de argint pus la punct de George Eastman în 1884 cea care a făcut posibilă proiecția cinematografică. Este bine să amintim contribuția importantă a inventatorului Thomas Alva Edison care prezintă la Expoziția Mondială de la Chicago aparatul numit

kinetoscop. Acesta prezenta, numai unui singur spectator imagini în mișcare din lumea reală, imagini obținute cu un alt aparat numit kinetograf. Imaginile erau pe un suport fexibil de 35 mm, transportate în fața unui obiectiv de un sistem de transport sacadat cu tambure dințat, folosindu-se un obturator care avea rolul de a acoperi trecerea de la o fotogramă la alta. Ritmul de trecere a fotogramelor prin fața ferestrei de vizionare era de 40-60 imagini pe secundă. Ulterior s-a dovedit ca pentru filmul mut erau de ajuns și 18 imagini pe secundă. Deoarece aparatul nu asigura decât vizionarea a numai unui singur spectator, pe mulți alți inventatori ideea ia pus la muncă pentru a face din această invenție o afacere profitabilă prin prezentarea filmulețelor unui număr mare de spectatori. Așa va apare primul aparat de proiecție cinematografică. Prin prima proiecție cinematografică a fraților Lumière, realizată la 28 decembrie 1895la Grand Cafee din Paris, cu o peliculă numită "Ieșirea muncitorilor din uzinele Lumière" a apărut o nouă artă și o industrie, Industria cinematografică. Apar primele studiouri cinematografice, care realizează primele filme (filme mute până în 1927), primele aparate de proiecție cinematografică(la început cu acționare manuală), primele aparate de filmat (la început acționate manual). Dezvoltarea tehnicii cinematografice este destul de rapidă.Dezvoltarea electronicii duce la apariția filmului sonor. Astfel în 1927 apare primul film sonor folosind sistemul Vitaphone, unde înregistrarea se făcea pe placă de

gramofon, sistem destul de greoi privind sincronizarea mimică-sunet (celebrul Cântărețul de jazz cu Al Jolson). Ulterior se renunță la acest sistem în favoarea celui cu înregistrare optică pe film. La începutul anului 1940 se fac primele încercări de înregistrare magnetică, prin aplicarea pe peliculă a unei piste magnetice. In ceea ce privește apariția filmului color, primele încercări le fac Frații Lumière, colorând una din pelicule manual cu ajutorul lucrătorilor din uzină, realizând ceace se numea film colorat. Tot ei creează sistemul "Autochrome" prezentându-l la 17 decembrie 1903, însă dificultăților de realizare și exploatare nu s-a utilizat.Ajungându-se la un moment dat într-un impas privind spectacolul cinematografic, Georges Méliès, are ideea de a aplica procedeul de colorare și la filmele sale. Odată cu creșterea lungimii filmeler de la 15-20 m la 200 -300 m, Casa de Producție Pathe din Franța, creează un sistem cu șablon. Acesta consta în a decupa fiecare obiect, al colora și al pune pe copiile pozitive care trebuiesc colorate pentru difuzare.O dată cu creșterea producției, sistemul devine greoi și ineficient. În 1920, americanii pun la punct un procedeu de realizare a filmului color, cunoscut ca Technicolor. Denumirea de tehnicolor este dată de public tuturor filmelor color,chiar dacă sunt făcute în alt sistem. În 1929 fabrica de peliculă AGFA din Germania , scoate pe piață prima peliculă color, putând fi realizate mult mai ușor producțiile de film color. După cel de-al doilea război mondial apare pe piață și fabrica ORWO, o filială a AGFA rămasă în est, producția ei satisfăcând necesitățiile fostelor țări socialiste, cu o calitate comparabilă cu cea a firmei mamă. Dacă la început prelucrarea peliculei necesita utilaje deosebite, după cel de-al doilea război,tehnica de prelucrare se dezvoltă, prelucrarea se îmbunătățește, imaginea devenind cât mai apropiată de realitate. În 1933 apare primul film în relief, datorat tot Fraților Lumière. În jurul anului 1950, datorită dezvoltării televiziunii, apar noi sisteme de proiecție pe ecran și redare a sunetului: ecran lat (cinemascop cu sunet mono și cinemascop cu sunet stereofonic cu înregistrare magnetică pe patru canale), ecran panoramic cu sunet stereofonic pe opt canale cu peliculă de 70 mm tip Tood AO, ecran lat cu peliculă de 35 mm cu mască (ecranul puțin mai mic ca lățime decât cel cinemascop) iar în ultimii ani sisteme de sonorizare Dolby. Primul film pe ecran lat este realizat de că regizorul american Henry Koster în anul 1953, intitulat Parada primăverii. De asemenea, pentru divertisment mai sunt proiecții circulare (sistemul circoramă) folosit de ruși la Expozița Națională unde într-o sală circulară spectatorul are senzația că se află mijlocul acțiunii sau la "Cité des Sciences" din Paris (Geoda).

Aparat de proiec ie cinematograficăț Aparatul de proiecție este dispozitivul care formează imagini reale, răsturnate și mărite ale unor obiecte transparente sau opace, proiectate pe un ecran , obiectele fiind astfel așezate încât imaginea răsturnată dată de el să apară în poziție verticală. Dacă aparatul este destinat proiecției obiectelor transparente - diapozitive sau film cinematografic -, proiecția se numește proiecție de tip diascop. Dacă aparatul este destinat proiecției obiectelor opace,cum sunt pagini de carte, ziare, reviste, fotografii, se numește proiecție de tip episcop. Există și aparat care cumulează cele două proiecții, el numindu-se aparat epidiascop. Proiecția cinematografică este de tip diascop.

Aparatul de proiecție cinematografică (în vorbirea curentă, „aparat de proiecție” sau impropiu „proiector”) are rolul de a proiecta pe un ecran alb imaginile fotogramelor înșirate pe film și de a transforma înregistrarea sonoră a fonogramei optice sau magnetice în semnale electrice ce se transmit instalației de redare a sunetului. El efectuează redarea fotogramelor cu o anumită frecvență,( de 24 imagini/sec. la filmele sonore și 16 - 18 imagini/sec. la filmele mute), numită frecvență de proiecție. Această frecvență trebuie să coincidă cu frecvența de filmare, astfel în cazul unor anomalii,apar dificultăți de redare. Dacă redarea este cu frecvență mai mică, sunetul va fi tărăgănat, neinteligibil și ton jos, îngroșat; dacă redarea este cu frecvență mare , sunetul va fi cu neinteligibil, acut și strident.Totodată recompunerea mișcării pe ecran va fi fie lentă, respectiv accelerată. Pentru perceperea imaginii proiectate este necesar ca fiecare fotogramă să fie menținută un timp nemișcată pe ecran. Acest lucru se face prin folosirea unui mecanism de transport sacadat al filmului prin ferestra de proiecție și cu ajutorul unui obturator de lumină, care are rolul de a "ascunde" deplasarea fotogramei pentru a face posibilă proiecția următoarei. Nefolosirea obturatorului ar face ca imaginea proiectată să fie neclară. Sistemul de transport sacadat al fimului se face cu ajutorul mecanismului cu grifă sau a mecanismului cu cruce de malta.Se mai poate aminti de proiecția cu mișcare continuă a filmului și redarea prin metoda compensarii luminii.Acest sistem este un sistem greoi de realizat și mai ales de folosit în exploatare. Nu se folosește. Pentru redarea fonogramei este necesar ca filmul să se deplaseze cu o viteză constantă în fața traductorului care efectuează transformarea semnalelor luminoase sau magnetice modulate de către fonogramă în semnale electrice modulate , pentru a fi transmise la instalația de redare a sunetului. Aparatul de proiecție cinematografică are în componența sa trei grupe de elemente constructive principale:

1. Elemente pentru transportul și înmagazinarea filmului. 2. Elementele sistemului lumino - optic de proiecție. 3. Elementele sistemului de redare a sunetului.

Elemente pentru transportul și înmagazinarea filmului Cuprind ansamblul de piese, dispozitive și mecanisme legate direct sau indirect de transportul filmului și înmagazinarea sa în aparat. Filmul este înmagazinat în aparat înfășurat pe o bobină, numită bobină debitoare, fixată pe un dispozitiv de defășurare (derulare), fie în partea superioară, fie în partea din spate jos, la o anumită distanță de podea. Filmul după derularea sa de pe bobină, este deplasat continuu prin aparat cu ajutorul elementelor de transport - role de ghidare (dirijare), glisiere și tamburi dințați de transport (dinții acestora intră în perforațiile filmului). Proiecția filmului se efectuează în dreptul ferestrei de proiecție ,pe care cade fascicolul luminii de proiecție. Aici cu ajutorul mecanismului de transport sacadat (grifă sau cruce de malta), se face oprirea și proiectarea fotogramelor înșirate pe film. Tot aici mai intervine și obturatorul care efectuează acoperirea ferestrei de proiecție pe timpul deplasării intermitente a fimului. După ce filmul trece cu o viteză constantă prin sistemul de redare a sunetului, acesta se duce la dispozitivul de înfășurare pe care se află bobina

receptoare. Acesta se află la aparatele staționare în partea lor inferioară (jos), iar la aparatele portabile în partea din spate. Mai menționez că cele două dispozitive - desfășurare și înfășurare -, pot constitui un ansamblu independent, care se leagă de proiector printr-un sistem de role de dirijare. Acest lucru pentru a putea monta tot programul pe o singură bobină; derularea se face automat. Tot acest sistem este pus în mișcare de un electromotor. La începuturi proiectorul era acționat manual.

Elementele sistemului lumino - optic de proiecție Realizează iluminarea fotogramei din fereastra de proiecție și proiecția sa pe un ecran. Se compune dintr-o sursă de lumină și un sistem optic de proiecție sau obiectiv de proiecție.Sursa de lumină Se compune dintr-o sursă puternică de lumină care poate fi: arc voltaic,lampă de proiecție cu filament,lampă de proiecție cu halogeni,lampă de proiecție cu descărcare în gaze(cu xenon). Caracteristica principală a unei surse de lumină trebuie să fie redarea spectrului luminos începând cu ultraviolet spre infraroșu. De remarcat că în special la filmele color avem nevoie de o sursă cu spectrul cât mai spre ultraviolet pentru a nu denatura culorile. Acestei situații răspund bine arcul voltaic, lampa cu halogeni și lampa cu xenon. Ultimele două se folosesc actual cel mai mult și datorită ușurinței de exploatare. Lumina emisă de sursă este captată de o oglindă sferică, care redirijează razele luminoase către

fereastra de proiecție unde întâlnesc filmul străbătându-l ducându-se către ecran prin obiectivul de proiecție. De remarcat că pentru a reduce cantitatea de căldură emanată de sursă, razele luminoase trec inainte de fereastra de proiecție printr-un filtru caloric. Sursa de lumină este instalată într-o incintă metalică numită lanternă de proiecție.

Sisteme optice de proiec ie (obiective)ț1.Obiective normale pentru proiecția cinematografică

Proiecția pe ecran este asigurată printr-un obiectiv de proiecție, care este un sistem optic convergent, dispus într-o montură, destinat formării de imagini reale și mari. Menționăm că în fereastra de proiecție imaginea fotogramei este răsturnată, iar rolul obiectivului este acela de a o face vizibilă în poziție normală pe ecran. În timpul proiecției cinematografice, obiectivul, trebuie să asigure o imagine pe ecran la care:

- să nu se observe aberațiile remanente ale obiectivului; - forma să fie asemenea din punct de vedere geometric cu cea din fotogramă; - iluminarea să fie aceeași pe întreaga suprafață a ecranului,cu abateri în limita normelor stabilite.

De menționat, că pentru obținerea unei imagini de bună calitate este necesar ca un obiectiv de proiecție să fie alcătuit din combinații de lentile diferite, montate și fixate într-o montură care să permită menținerea distanțelor pe axa obiectivului și menținerea coaxialității lor. Obiectivul de proiecție se caracterizează prin:

a) - Distanța focală, care se măsoară între punctele principale ale sistemului și focare. De ea depinde mărimea transversală a imaginii pe ecran, precum și deschiderea relativă. Funcție de

distanța focală și dimensiunile formatului de peliculă folosit ( industrial 16mm, 35mm, 70mm), se poate determina lățimea și înălțimea ecranului. b) - Deschiderea relativă, care este un raport al diametrului pupilei de intrare a obiectivului și distanța focală. Această caracteristică arată că având o deschidere relativă mare, vor prelua tot fluxul luminos transmis de Sursa de lumină. c) - Luminozitatea, care se exprimă matematic prin pătratul deschiderii relative și arată de câte ori un obiectiv va transmite mai multă lumină decât altul. Pentru îmbunătățirea calității luminozității, deci a folosirii fluxului luminos util ( a pierderilor de lumină prin lentile) și contrastul imaginii totodată, lentilele din obiectiv sunt tratate chimic cu un strat antirefex. Acest strat antireflex este stabil chimic, nu este solubil în apă sau solvenți, nu se murdărește ușor și se curăță ușor cu alcool. 2.Obiective de construcție speciale

I. Obiective cu distanță focală variabilă. Sunt obiective care constructiv se compun din două grupuri de lentile, care se deplasează dealungul axei optice, schimbând distanța focală funcție de lungimea sălilor. În general sunt folosite la aparatele de filmat pentru eliminarea turelei de obiective.

II. Dispozitive afocale pentru proiecția pe ecran lat. Largirea ecranelor a fost posibilă ca urmare a modificării formatului de proiecție și a aplicării metodei de anamorfozare a imaginilor( filmarea cu rapoarte de mărire subunitate diferite pentru aceeași imagine; raportul pe orizontală este diferit față de cel pe verticală). Mai pe înțeles imaginea este alungită pe verticală, personajele fiind „țuguiate”, aplatizate. Pentru a se aduce imaginea la normal sunt folosite aceste dispozitive afocale, cunoscute ca (incorect) „obiectiv de cinemascop”, „obiectiv prokinoscop”, „obiectiv pentru ecran lat”. Pentru lucru, în timpul proiecției filmului se folosește atât obiectivul de normal (sau obiectivul cu distanță focală variabilă ) și dispozitivul afocal care este așezat în fața acestuia, el neinfluiențând în niciun fel gradul de mărire pe înălțime,doar dublează lățimea imaginii dată de obiectivul normal. Constructiv, obiectivele afocale sunt:

a) - dispozitive cu lentile cilindrice; sunt dublete care modifică fix lățimea imaginii, nepermițând modificarea acesteia, raportul de 2:1 rămânând neschimbat. b) - dispozitive cu prisme; sunt dublete de prisme refrigente, având muchia unghiului diedru așezată vertical. Raportul 2;1, se poate schimba imaginea mărindu-se în detrimentul unor distorsiuni; imaginea poate fi mai lată sau mai "subtiață", neplacută spectatorului.

Sursă de lumină în proiec ia cinematograficăț

Sursa de lumină în proiecția cinematografică este unul din elementele cele mai importante pentru proiecția cinematografică. De el depinde calitatea imaginii proiectate pe ecran, stabilirea mărimii corecte a imaginii proiectate pentru sala respectivă și asigurarea unei culori cât mai realiste. Tema se regăsește și la proiectoarele video, legate la un aparat de redare video (video player, DVD player) sau și la un calculator. Actualmente se întrebuințează numai surse de lumină care folosesc energia electrică ca energie primară pentru funcționare. În funcție de fenomenele care stau la baza transformării energiei primare în energie luminoasă, aceste surse pot fi:

1. Lampă cu incandescență;

2. Lampă cu descărcare în gaze; 3. Arcul electric.

Lampă cu incandescențăLampa cu incandescen ă în vid sau în ț gaze inerte Este lampa în care emisia de lumină este produsă cu ajutorul unui corp adus la incandescență (filament) prin trecerea unui curent electric. Lampa este formată dintr-un culod ( fasung ) metalic pentru fixare în care este montat un balon de sticlă ermetic. În interiorul balonului se află un filament confecționat din wolfram. Interiorul balonului poate fi vidat sau cu un amestec de gaze inerte. Rolul gazelor inerte este de a reduce procesul de volatilizare a wolframului, ducând la creșterea temperaturii filamentului mai mult, obținându-se un flux luminos mai mare și o temperatură de culoare mai ridicată.Spectrul de lumină este slab către infraroșu (poate denatura culorile filmului color). Lămpile cu incandescență folosite în cinematografie au puteri între 75 w și până la 20 kw, alimentate la tensiuni între 30 V - 240 V. Necesită o manipulare atentă, evitarea șocurilor, grăsimilor, respectarea condiției de poziționare și a tensiunii de alimentare.Lampa cu incandescen ă cu ciclu de regenerare sau cu halogeniț Pentru asigurarea unei lumini puternice și cu spectrul cât mai spre ultraviolet pentru a nu afecta imaginea color, filamentul de wolfram este solicitat intens din punct de vedere termic. Vaporii de wolfram se depun pe balonul de sticlă înegrindu-l. Prin introducerea unor halogeni, cum este iodul, într-o anumită cantitate, acesta se combină cu atomii de wolfram formând o halogenură de wolfram, un gaz incolor care se descompune datorită temperaturii ridicate când ajunge lângă filament. Aici atomul de wolfram se depune pe filament iar halogenul eliberat își reia ciclul. Rolul halogenului este ca pe toată perioada de funcționare a lămpii, acesta să aibă în permanență un balon de sticlă curat care nu va afecta emisia de culoare (către ultraviole).

Lampa cu descărcare în gaze O metodă răspândită de realizare a emisiei de radiații luminoase este aceea de a trece un curent electric prin gaze, cu respectarea unor condițiuni. Emisia luminoasă a gazelor obținută sub acțiunea descărcărilor electrice se numește electroluminiscență. In proiecția cinematografică obișnuit se folosește lampa cu xenon. Constructiv este un balon alungit din cuarț umplut cu xenon în care sunt montați doi electrozi metalici (oțel special). Fiind alimentată cu curent continuu, electrodul pozitiv va fi mai gros decât cel negativ. Electrodul pozitiv va avea o suprafață determinată de pata de lumină de care are nevoie sistemul lumino-optic de proiecție al tipului de aparat de proiecție care folosește lampa. De remarcat că presiunea gazului de xenon din interiorul balonului este la rece de 8 - 10 kg/cm.p., iar în timpul funcționării ajunge la 30 kgf/cm.p. Acest lucru impune ca în timpul lucrului să fie luate măsuri deosebite de manipulare; se impune o bună ventilație atât pentru răcire, cât și pentru faptul că decărcarea electrică creează ozon în cantități nocive. De asemeni faptul că lumina radiată se apropie foarte mult de limita înaltă de ultraviolete dăunătoare epidermei, este necesară etașeizarea lanternei de proiecție contra scăpărilor de lumină. Manipularea lămpii cu xenon se face numai cu o mască protectoate pe față, care să apere contra unei eventuale explozii. Punerea în funcțiune se face cu ajutorul unui dispozitiv de amorsare, care generează un impuls de înaltă tensiune ( 15 - 50 KV ) și frecvență ( 300 - 700 Hz ).Poziția de funcționare poate fi orizontală, verticală, sau înclinată sub un anunit unghi în funcție de manualul de utilizare al fabricantului și în funcție de cerința fabricantului de aparate de proiecție cinematografice.

Constructiv, ele se fac pentru puteri între 75 W și75 000 W. In cinematografie sunt folosite cele până la 6ooo W.

Arcul electric (arc voltaic) Arcul electric este descărcarea electrică într-un mediu gazos - aerul- însoțită de efecte luminoase și termice. Arcul electric se produce în aer între doi electrozi de cărbune alimentați fie la o sursă electrică de curent continuu sau alternativ. În funcție de intensitatea curentului și caracteristicile cărbunilor folosiți, arcul electric poate fi de mică, medie sau mare intensitate. În proiecția cinematografică sunt folosiți cei de mare intensitate, alimentați la curent continuu.

Sistem de cinema Un sistem de cinema constituie totalitatea mijloacelor tehnice necesare filmării, de ex. camera obscură și aparatul de proiecție cinematografică, pentru exprimarea artistică unică a realizatorului. Este caracterizat de raportul laturilor imaginii proiectate pe ecran, a sunetului (monoaural sau biaural - stereofonic), felului imaginii proiectate (bidimensionale sau tridimensionale - stereoscopice).

ClasificareGruparea sistemelor de cinema se face în raport cu formatul peliculei:Sistem de cinema pentru format normalLa acest sistem filmarea se face pe peliculă de 35 mm lățime fără dispozitive speciale de filmare (sistemele clasic, cașetat, Vista Vision 1 și 2) sau cu dispozitive speciale de filmare (sistemele Cinemascop 1 și 2, Variorama ,etc).Sistem de cinema pentru ecran latFilmarea se face pe o peliculă mai lată de 35 mm fără dispozitive speciale de filmare (sistemul Todd AO "Format lat" - filmarea cu peliculă de 65 mm, proiecția cu 70 mm cu sunet pe 8 canale) și cu dispozitive speciale de filmare ( Cinemascop 55, M.G.M.-65).Sistem de cinema pentru format specialFilmarea se face pe mai multe pelicule (indiferent de lățime). Se poate face sub formă stereopereche monocular (sistemele Cinerama, Cinemiracle, Kinopanorama, Circorama, Poliecran, "Lanterna Magică") sau binocular (stereosistemele). Se pot face copii de exploatare în cinema de la cel de-al doilea sistem în primul, însă se pierd unele calități în special la redarea sunetului. În cel mai bun caz sunetul stereofonic poate fi redat în sistem Dolby. Se poate face și trecere de la primul sistem la al doilea, însă imaginea trebuie prelucrată pierzându-se din ea la sistemul clasic; sunetul trebuie prelucrat pentru stereofonie.

Descrierea sistemelor de cinema1. Sistemul Clasic este un sistem de cinema unde filmarea s-a făcut fără

dispozitive speciale, proiecția făcându-se tot așa. Dimensiunile geometrice ale fotogramei sunt de 16 X 22 mm, cu raporturile imaginii proiectate de 1:1,37, bidimensională. Sunet monoaural sau biaural(Dolby).

2. Sistemul cașetat este un sistem de cinema asemănător cu primul, cu deosebirea că dimensiunile geometrice ale fotogramei sunt între 11 - 16 X

22 mm, cu raportul laturilor imaginii proiectate de 1 : 1,65, 1:1,77 și 1 : 1,85, bidimensională. Sunet nomoaural sau biaural (Dolby).

3. Sistemul Cinemascop este un sistem unde la filmare și proiecție sunt folosite dispozitive speciale. La sistemul "Cinemascop 2" dimensiunile geometrice ale fotogramei sunt 18,7 X 23,8 mm, cu raportul între laturile imaginii proiectate de 1 : 2,55, bidimensională. Sunetul stereofonic pe patru canale, înregistrare magnetică. La sistemul "Cinemascop 1" dimensiunile geometrice ale fotogramei sunt 18,7 X 22 mm, cu raportul între laturile proiectate de 1 : 2,35 mm, bidimensională. Sunetul monoaural sau biaural (Dolby).

Sisteme de cinema în RomâniaÎn rețeaua de cinematografe din România s-au folosit și se mai folosesc sistemele pentru „format normal” (sistemul clasic și cașetat, cinemascop 1 și pe la sfârșitul anilor 1960, începutul anilor 1970 și cinemascop 2) și „ecran lat” Todd AO 7o mmm până la începutul anilor 1990, dat fiind faptul că pe piață nu au mai apărut filme în acest sistem, o cauză fiind costurile enorm de mari.

Lanternă magică

Definiție

Lanterna Magică se definește astăzi a fi un sistem mixt de proiecție diascopși teatru. Însă dealungul vremii, lanterna magică a fost primul proiector de imagini statice, imagini care inițial au fost desenate pe sticlă (un fel de diapozitivele actuale), apoi a folosită la proiecția imaginilor stroboscopului și în cele din urmă a filmului.

Istoric Până a vorbi de sistemul "Lanterna Magică" , trebuie să arătam

construcția sistemului în sine. Principiul de funcționare este descoperit odată cu cele al camerei obscure, făcându-se mai cunoscută începând cu secolul XII, dar se pare că se știa de ea mult mai de mult. S-a observat că dacă în locul ecranului unde se formează imaginea în camera obscură se pune o lumânare, razele luminoase emise de ea se vor propaga prin orificiul (lentila)camerei. Dacă în calea lor se pune un ecran, pe acesta se va observa imaginea reală și răsturnată a lumânării. Astfel s-a obținut prima proiecție a unui obiect luminos. Experiențele următoare au arătat că dacă între sursa luminoasă și lentilă se introduce un obiect opac de o anumită formă, acesta pe ecran va apărea real și răsturnat. Aceste experiențe au dus la apariția primei proiecții diascopice. Acest sistem sursă luminoasă-lentilă, se poate numi primul sistem lumino-optic de proiecție, folosit pentru proiecția unor machete teatrale, creerea de iluzii optice, redarea "desenelor mișcătoare" cu ajutorul stroboscopului, redarea diapozitivelor pe sticlă sau peliculă și funcționării "lanternei magice".

Pentru o proiecție cât mai luminoasă sursele de lumină au fost în permanență ameliorate, de la umila lumânare la lampa de proiecție cu descărcare în gaze. Lanterna Magică, cunoscută și folosită în zilele noastre, este un sistem mixt teatru-cinema. In acest sistem, imaginea actorilor filmați simultan sau separat pe mai multe pelicule, este proiectată pe unul sau mai multe ecrane și se întâlnește cu prezența reală a unuia sau mai mulți actori pe scenă. Rezultă o imagine

combinată, care poate fi bidimensională pe ecrane sau tridimensională ( stereoscopică) pe scenă. Sunetul însoțitor poate fi mono sau stereo.

Ecran cinematografic Ecranul cinematografic este o suprafață plană sau curbă, reflectantă sau translucidă, destinată captării imaginii transmise de aparatul de proiecție prin sistemul lumino - optic. Pentru a delimita cât mai strict suprafața imaginii proiectate și pentru a prelua neregularitățile ferestrei de proiecție, ecranul este montat într-o ramă de culoare închisă, de obicei neagră.

Calități lumino - tehnice ale ecranelor Acestea definesc condițiile principale de calitate a ecranelor, și totodată de ele depind folosirea cât mai economică a fluxului luminos transmis de către aparatul de proiecție, pentru un efect calitativ ridicat asupra majorității spectatorilor din sala de spectacole. Față de poziția relativă aparat proiecție - ecran - spectator, ecranul cinematografic poate fi :Ecran reflectant Ecran refectant înseamnă că fluxul luminos proiectat pe ecran este reflectat către spectator, spectatorul aflându-se între proiector și ecran. Sunt de mai multe feluri: Ecran cinematografic cu reflexie difuză unde unghiul de difuzie este de 100 - 160 grade. Se poate confecționa din pânză obișnuită vopsită cu oxid de zinc, sulfat de bariu. Are un factor de luminanță (raportul dintre luminanța maximă a suprafeței ecranului și luminanța etalonului) de 0,7 - 0,8. Ecran cinematografic cu reflexie difuz dirijată, unde unghiul de difuzie este de cica 50 grade. Au o constituție mai complexă; se realizează prin impregnarea cu o soluție de acetat de celuloză a unei țesături dense și acoperirea suplimentară cu o soluție pe bază de praf de aluminiu. Factorul de luminanță poate ajunge la 3 sau 4. Ecrane cinematografice direcționale,care se aseamănă constructiv cu cele difuz dirijate, însă ultimul strat este înlocuit cu o pulbere de sticlă (O,1 - 0,2 mm) sau material plastic gofrat (asemănător sferelor de sticlă).Unghiul de difuzie este de circa 40 - 50 grade, iar factorul de luminanță de 3 - 4 . Ecran cinematografic transsonor,este confecționat dintr -un material plastic perforat uniform, circa 1o% din suprafață, are un factor de luminanță de 1 - 2. Este un ecran destinat în vederea asigurării transmisiei sonore prin materialul perforat.Ecran Translucid Ecranul se află între proiector și spectator, astfel că fluxul luminos trece prin el ca să ajungă la spectator.Se folosește la proiecțiile la lumina zilei, condiția principală fiind ca soarele să nu bată direct în el.In studiourile cinematografice se folosește la retroproiecții în procesul de filmare combinată.

Sunt confecționate din sticlă mată,pânză îmbibată cu diferite lacuri sau folii din material plastic transparent mat. Factorul de luminanță, este raportul dintre luminanța maximă a suprafeței ecranului și a etalonului. Aprecierea se face vizual prin aplicarea etalonului pe suprafața ecranului în câteva puncte aleatorii, fără proiecție cu lumină.

Sunet stereofonic Sunetul stereofonic, denumit de obicei stereo, este redarea sunetului pe două sau mai multe canale audio independente printr-o configurație simetrică de boxe în așa fel încât să se creeze ascultătorului impresia că sunetul vine din direcții diferite, ca și în mod natural. Este pus adesea în contrast cu sunetul monofonic („mono”), în care există un singur canal audio, redat de obicei de o singură boxă poziționată în centrul câmpului auditiv.

Cinematograf Cinematograf sau sală de cinema, este un loc destinat în exclusivitate proiecției cinematografice. Sala trebuie să îndeplinească o serie de condiții pentru asigurarea unei vizibilități optime a spectacolului cinematografic, o bună acustică, confort și securitate pentru publicul spectator. Parametrii tehnici și constructivi sunt legați și de sistemul de cinema: prezentare de filme pe format normal ( sălile până la apariția formatelor late), prezentare de filme pe format ecran lat (cinemascop), prezentare de film pe format ecran lat (panoramic) sau de format special (cinerama, cinemiracle, kinopanorama, circorama, poliecran, lanternă magică). De asemeni mai pot fi considerate săli de cinema și sălile amenajate parțial, dotate cu aparatură fixă sau portabilă, dacă asigură condiții bune de vizionare și audiție a filmelor. Acestea pot fi săli ale caselor de cultură, săli de festivități ale școlilor, cluburilor sindicale, săli de laborator ale școlilor, căminelor culturale și ale asemenea incinte. Capacitatea sălilor poate fi de la 50 la 2000 de locuri, în funcție de cerințele locației unde sunt amplasate și din considerațiuni economice. După anii 1970, datorită dezvoltării televiziunii prin cablul, s-a trecut la o nouă redefinire a sălii de cinema, datorită scăderii numărului de spectatori. S-a mers pe construirea de multisăli, care oferă avantajul că publicul poate opta pentru vizionarea la alegere o unui gen film din cele 3 -6 propuse (film de artă, film de ficțiune,etc). Sălile componente sunt de 50 - 400 locuri, în număr de 3 - 10, în funcție de locație. De asemeni numărul de personal de deservire nu crește, realizându-se și componenta economică. Se poate menționa faptul că în acea perioadă în Franța, au apărut ceace s-a numit cinematograful familial, sală de 50 - 100 locuri deservită de membrii unei familii. Datorită acestei "crize" și

neadaptabilității la noile condiții de piață, în aceea perioadă în fosta Germanie Federală s-au închis multe săli. Construirea de multisăli s-a făcut și prin modificare sălilor mari, spațiul sălii fiind împarțit în 2-5 minisăli.

S-a pus problema dacă cinefilul în condițiile dezvoltării televiziunii prin cablu va prefera ultima variantă. Însă s-a constatat că acest lucru poate fi contracarat cu niște îmbunătățiri ale spectacolului de cinema, profitând și de nevoia omului de a comunica cu semenii lui și în timpul liber și în special cel de la sfârșitul de săptămână. Așa s-a dezvoltat redarea sunetului în sistem Dolby, remenajearea ambientului cu fotolii comode ergonomice, climatul sălii asigurat cu aer condiționat, condițiile de vizibilitate îmbunătățite prin reamplasarea fotoliilor. Cinematograful s-a mutat din marile bulevarde aproape de marile supermarkete sau chiar în ele (exemplul Moll-ului),aceasta cu scopul de a ieși în întâmpinarea potențialului spectator, care după efectuarea cumpărăturilor optează pentru o destindere altfel decât cea domestică. Mai profită și de faptul că se mai întâlnește cu un alt ins care-i împărtășește gustul estetic.