Cine au fost haiducii şi cum au devenit panduri?!

Misterul planează şi astăzi asupra vieţii haiducilor, asupra comorilor ascunse de ei… Probabil sunt multe legende despre care nu se mai ştie nimic. Şi, cu siguranţă, mai sunt mulţi alţi haiduci care ar merita amintiţi. Chiar dacă nu se vor găsi comorile haiducilor, cel puţin, romantismul şi farmecul vieţii lor pline de aventură şi mister merită a fi evocat.

“Fenomenul” Robin Hood, liber în spirit, care îşi părăsea casa şi trăia în păduri, pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoi şi asupriţi a ajuns, ce-i drept, ceva mai târziu, şi pe plaiurile mioritice. În variantă autohtonă, s-a numit haiduc… Nevoile, durerea, lipsa banilor şi asuprirea îi făceau pe haiduci să ia calea codrilor, îi jefuiau pe cei bogaţi şi îi ajutau pe săraci, cu o parte din pradă, restul păstrându-l. Aşa au devenit legendare comorile haiducilor, care aprind încă imaginaţia căutătorilor de comori. Viaţa haiducilor merită cunoscută … Cei mai mulţi veneau din familii înstărite, erau educaţi, cunoşteau greaca, sau germana… Zona cea mai călcată de haiduci se întindea de-a lungul Dunării, până la munţii Carpaţi, uneori şi peste munte, zone deseori prădate de garnizoanele turceşti, în desele lor incursiuni. Haiduci faimoşi i-a dat Vâlcea, Gorjul, Oltul, Mehedinţi. Cei mai mulţi s-au regăsit în rândurile pandurilor, fie în cetele lui Iancu Jianu, fie direct, sub Tudor Vladimirescu.

 

Andri Popa, “recuperatorul” de cadâne

Despre Andrei Popa (sau Andri Popa, haiduc originar din Seaca, Dolj, legendele spun că alături de Iancu Jianu   ataca Vidinul şi Plevna. Ceata lui trebuia să recupereze zeci de fete furate de turci şi ajunse în seraiul paşalei. Doar că Andri Popa nu s-a putut hotărî şi a încărcat toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruţe şi le-a trecut Dunărea în Oltenia.  Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase şi supuse aşa că aveau destulă căutare. Preţurile depindeau de muşteriu, de la preţuri mai mult simbolice, o şa, o armă, până la sume bune de bani. Trece chiar munţii în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră şi le vinde şi pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români. Tot despre această întâmplare se spune: după 3-4 ani, un velpaşa şi oameni ai domniei vin să caute cadânele, promiţând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reuşesc să le afle din vorbă în vorbă refuză să plece. Aveau de acum copii, familii, deveniseră ţărănci. Andrei Popa, spune legenda, că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o formă ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părţi de păduri iar în părţile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului. Se zice că şi-a ales câteva cadâne şi a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovarăşii săi, nu ieşea decât să haiducească şi vara când fântâna seca pe perioadă de secetă. Fântânile sunt şi azi o problemă la Palilula, datorită apei freatice care este la o adâncime foarte mare. Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemţi în primul război mondial, când au ocupat Craiova.

Răspopitul, pandurul din oastea lui Tudor

Ioniţă Tunsu zis şi Tunsu, Răspopitul, Paracliserul, venea din Optaşi, Olt. “Un om voinic, frumos, cu ştiinţă de carte şi cu o voce foarte plăcută, iar episcopul Ilarion al Argeşului, care-l preţuia, îşi pusese gând să-l roage pe mitropolit să-l facă diacon şi chiar să-l investească în haina preoţiei”, scria George Potra în “Bucureştii de altădată” . A fost şi paracliser la Biserica Sfinţii Voievozi de pe Calea Griviţei , locuind chiar în curtea bisericii.Nu se ştie din ce motive, la un moment dat, s-a răzgândit să mai toarne ulei în candele. Şi-a tuns părul şi a plecat în pădurea Strehareţ din Olt să haiducească. Şi-a strâns repede o ceată. A plecat spre Craiova, la început ceata sa a fost unită cu cea a lui Amza Scorţan prin împrejurimile Craiovei, apoi cu cea a lui Anghel Panait înapoi în Olt.Devenit pandur în armata lui Tudor Vladimirescu în 1821, a ajuns din nou la Bucureşti şi apoi, la Drăgăşani.  Apoi, împreună cu oamenii lui acoperă întreaga distanţă dintre Bucureşti şi Craiova. Cu ei calcă pe neguţătorii bogaţi şi pe boierii care se aflau în ţară, la moşiile lor. Se spune că Tunsu nu omora, nu schingiuia şi lăsa păgubaşului bani de drum şi de cheltuială. Mai mult, zice folclorul, dăruia bani văduvelor cu copii, gazdelor sărace care îl ascundeau, dar avea grijă şi de ceată şi cheltuia şi pe pistoale.Istoria spune că generalul Kiseleff a auzit de faptele lui Tunsu şi i-a dat ordin ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l prindă cât mai curând. Ioniţă l-a pândit pe Kiseleff la un popas între Bucureşti şi Târgovişte, dar nu l-a împuşcat, deşi putea. I-a scris generalului: “Capul excelenţei tale a fost azi în bătaia puştii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară.” Kiseleff a dat ordin să fie prins, dar să nu se atingă nimeni de viaţa lui Tunsu. Agia i-a întins o cursă. A promis o recompensă de

1.000 de lei şi scutirea de impozite celui care îl va trăda pe Tunsu. Haiducul a fost trădat de finul său.Astfel că potera l-a aşteptat la podul Grozăveşti, iar haiducii au fost împuşcaţi. Tunsu şi alţi doi, răniţi, s-au aruncat în apa Dâmboviţei. Pe Tunsu l-au gasit aghiotanţii lui Kiseleff şi l-au dus degrabă la medici. Chinul rănitului a durat până spre dimineaţă. A fost înmormântat la marginea drumului care ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuţa.Un alt haiduc vestit a fost Preda Drugănescu, din zona Vâlcei. Despre el se ştie că a intrat în rândurile armatei lui Tudor Vladimirescu şi a devenit căpitan de panduri. A mai făcut parte din cetele de haiduci care au hotărât să lupte la Drăgăşani, dar a murit vitejeşte în bătălie.

Marius Pârv, Anghel Şaptecai, Ionică Lambru…

Marius Pârv era din Ploştina, Gorj. A devenit un haiduc recunoscut al Gorjului şi Mehedinţiului. Se spune despre el:  fost pandur în luptele cu turcii şi căpitan de panduri în Gorj, a fost printre primii care l-au însoţit pe Tudor Vladimirescu şi a murit tăiat de eterişti, apărându-l pe Tudor până la ultima suflare. Anghel Panait, zis Anghel Şaptecai sau Anghel de la ocnă venea din Vâlcele, Olt şi era recunoscut ca mare iubitor de femei. A aprins inimile multor cârciumărese, mai tinere sau mai trecute… A început să cutreiere pădurea Strehareţ, apoi în toată Oltenia şi până în Bucureşti. A fost spaima boierilor şi domniei implicându-se în multe atacuri asupra boierilor. S-a regăsit şi în ceata lui Iancu Jianu, în incursiunile acestuia peste Dunăre. A sfârşit haiducia prin a se face cârciumar la Drăgăşani, apoi în Bucureşti, unde s-a căsătorit cu o femeie bogată, tot cârciumăreasă. Din păcate, a murit otrăvit de aceasta, din gelozie, când l-a prins că în drumurile spre fosta cârciumă din Drăgăşani, unde se ducea des să se aprovizioneze cu vin, avea o ibovnică foarte tânără.Viaţa sa aventuroasă a inspirat filmul românesc Haiducii lui Şaptecai.Ionică Lambru este numele unui haiduc din Mehedinţi, care la bătrâneţe a devenit pandur, a luptat contra austriecilor şi contra turcilor. La bătrâneţe l-a însoţit şi pe Tudor Vladimirescu deşi la vârsta lui alţii mergeau sprijiniţi în toiag.Dupa moartea lui Tudor Vladimirescu, s-a retras la munte, sfârşind singur, undeva, prin Munţii Mehedinţiului.

Radu Ursan din Jupâneşti, haiduc mucalit şi… regizor

Despre Radu Ursan am mai pomenit în scrierile noastre despre haiduci. Gorjeanul a fost cu ceata lui alături de cetele lui Lotru şi Papură la marea lovitură dată austriecilor de la Drăgăşani. I s-a dus vestea  pentru felul în care îi batjocorea pe soldaţii imperiali. Aceştia erau dezbrăcaţi şi puşi să joace piese de teatru în pielea goală şi cu măşti pe faţă spre hazul mesenilor care se adunau ca la teatru, cu mic cu mare, ca să vadă comediile. Prizonierii erau puşi să joace poveşti populare. Descrierea este făcută de contele Maxim Von Bindewald care fusese trimis să cerceteze furtul, dar a fost luat prizonier de către mucalitul Ursan, jucând iedul numărul 4. Poveştile erau modificate, erau mai mulţi lupi şi iezi, pentru că erau mai mulţi prizonieri care trebuiau toţi să joace. Tot el povesteşte că Ursan avea obiceiul să ţină mai multe zile prizonierii care o rupeau pe româneşte, foarte utili la dialogurile din piese. Nu a fost nici el prins de austrieci, dar a sfârşit într-o luptă cu turcii, câţiva ani mai târziu, tocmai la Caransebeş, într-o bătălie dată în acele locuri. Aşa a dispărut unicul haiduc “regizor”. Se crede că balada populară “Radul Mamii” culeasă de pe meleagurile Gorjului, a fost inspirată de isprăvile acestuia.Un alt haiduc despre care nu se ştie decât că ceata lui a participat alături de ceata lui Pavel Lotru la furtul de la Drăgăşani a fost Neagu Papură . După acest episod, a fost urmărit, dar este posibil să fi trecut în Bulgaria pentru un timp.

Iancu Jianu, de la haiduc la boier…

Iancu Jianu a fost, poate, cel mai vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund şi zvelt. Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneţ, energic şi avea un farmec personal deosebit . Era şi el fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanaţi.Iancu Jianu ajunsese să conducă în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci şi trei tunuri.  Acţiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.Momentul culminant al carierei sale de haiduc îl constituie campania dusă în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia sunt incendiate Vidinul şi Plevna, unde a pierit, se spune, şi paşa din Vidin - Pazvan-Oglu, în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. A distrus, atunci, din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri

pentru binele obştii în Craiova şi Caracal. Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit, pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte, fiind însă iertat în urma unei întâmplări cu aer romantic. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domniţe de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc.Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina.În 1821 Iancu Jianu, la anii de maturitate, îl întâmpină într-un cadru emoţionant pe Tudor Vladimirescu, iar cetele sale de haiduci au făcut joncţiunea la Slatina cu armata lui Tudor, haiducii lui Iancu Jianu intrând în rândurile pandurilor. Istoria spune că  primul steag al României, steagul purtat de Tudor şi realizat de Petrache Poenaru, la intrarea în Bucureşti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central Bucureşti a fost donat guvernului României de un urmaş al jienilor. După moartea lui Tudor Vladimirescu, steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preţ în pereţii casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.S-a stins din cauze naturale, la 55 de ani, departe de tumultul vieţii de haiduc. Iancu Jianu rămâne o figură legendară şi romantică într-o perioadă foarte tulbure din Ţara Românească.Iată câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care îşi povestea faptele: “Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse şi el o ceata de ai lui, plecând împreună şi trecui Oltul la Slatina““Nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?”

Ene Hăţu şi Popa Şapcă, în armata lui Tudor

Ene Hăţu din Celaru, Dolj, conducea o ceată ce haiducea prin Romanaţi, poterele evitând să-l urmărească, pentru că era nemilos cu oamenii poterelor şi arnăuţii prinşi. Îi supunea, după ce-i lega în hăţuri, la chinuri cumplite, de acolo venindu-i şi porecla. Ura poteraşii şi arnăuţii mai mult decât pe boieri. Nu se cunosc motivele acestei cruzimii şi a nesecatei sale dorinţe de răzbunare. Ţinta principală a lui Hăţu era să prindă arnăuţii şi poteraşii, precum şi familiile lor şi nu boierii. În schimb, în 1821, la apelul lui Iancu Jianu, s-a alăturat pandurilor lui Tudor Vladimirescu, iar în 1848, a intrat cu ceata lui de haiduci între revoluţionarii lui Popa Şapcă.Popa Şapcă din Celei, Olt, a fost unul dintre cele mai simpatice personaje istorice ale regiunii. A fost preot, haiduc şi revoluţionar, în acelaşi timp. Recunoscut ca unul dintre  organizatorii Marii adunări populare de la Izlaz şi conducătorul cetelor de haiduci, a ridicat la luptă ţăranii, devenind unul dintre conducătorii armatei revoluţionarilor.  Cu el se încheie epoca haiducilor şi pandurilor celebri din Oltenia. Iar despre cum a sfârşit această viaţă aventuroasă, se spune că după înăbuşirea revoluţiei de la 1848 a fost surghiunit, plecând în exil câţiva ani. Ca apoi, să revină şi să fie numit curator pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, iar din 1864 să devină (la recomandarea lui Dimitrie Bolintineanu) chiar stareţ al mănăstirii Cozia. I se dusese vestea de mucalit şi mare gurmand, se spune că mânca câte un curcan la masă.

Gheorghe Magheru, de la haiduc la general de armată

Văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu şi sprijinitor al lui Avram Iancu, vestit haiduc din zona Băileştiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluţionar paşoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române, acesta a fost Gheorghe Magheru.  La o vârstă foarte fragedă este obligat, împreună cu familia sa, să ia calea pribegiei când în august 1806, un corp expediţionar turcesc sub comanda lui Bechir aga, nepotul lui Regep-paşa, pradă Oltenia arzând şi satul Bârzeiul de Gilort, însă turcii sunt prinşi şi măcelăriţi de haiduci în apropierea satului Obârşia, printre haiducii care au răzbunat faptele turcilor se aflau tatăl şi fratele său mai mare .Încă de foarte tanar, la doar 16 ani, Gheorghe Magheru s-a făcut remarcat pentru vitejia sa. A luptat cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor. La 14 septembrie 1818, la Băileşti a avut loc o importantă luptă între turci (25.000) care ocupaseră satul şi ruşi (28.000), alături de care luptă şi un detaşament de 1.200 de panduri. În urma bătăliei, turcii au fost izgoniţi. Pentru faptele sale de vitejie din timpul întregului război ruso-turc, Gheorghe Magheru a ajuns căpitan de panduri şi a fost decorat de către ţarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în

gradul de cavaler.În 1821, s-a alăturat cu ceata sa de panduri, lui Tudor Vladimirescu, încă de la început. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor către Craiova, Gheorghe Magheru a fost lăsat la mânăstirea întărită de la Tismana, pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele, dar şi cu vărul său, Papa Vladimirescu, nimeni altul decat fratele lui Tudor Vladimirescu. Ei se ţin, împreună cu alti panduri din subordine, de răzbunări împotriva boierilor şi slujbaşilor domneşti. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu decide să-i aducă lângă el.După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru a mai haiducit câţiva ani, apoi a intrat în rândurile armatei,unde,graţie calităţilor sale, a urcat vertiginos în grad.

Tudor Vladimirescu: Patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor

Conducătorul revoluţiei de la 1821 nu a fost un haiduc în adevăratul sens al cuvântului, dar trebuie să amintim în acest context şi de Tudor Vladimirescu… Cei mai mulţi dintre haiduci, precum s-a văzut, au aderat la oastea sa, devenind panduri… Născut în satul Vladimiri din Gorj, dintr-o familie de moşneni, a învăţat carte, precum şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu din Craiova. Cum gorjeanul s-a dovedit a fi  inteligent şi destoinic, a devenit administrator de moşie şi, mai târziu, Glogoveanu l-a întrebuinţat în afacerile sale de negoţ, mai ales la exportul de vite.Ulterior, Tudor Vladimirescu a reuşit să-şi facă avere, cumpărând pământ şi făcând comerţ pe cont propriu. A intrat în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente – şi a participat la războiul ruso-turc din1806 – 1812. Oficialităţile ruse l-au recompensat cu ordinul de cavalerie “Ordinul Vladimir, clasa a III-a”. Din 1806, a fost numit administrator al unui district de munte, aşa numit, vătaf de plai la Cloşani. A stat în această funcţie până în 1820. Pe când era vătaf de plai, în perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a plecat într-o călătorie la Viena, chiar în perioada Congresului de Pace de la Viena, pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu, fiul lui Ioniţă Glogoveanu, decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.Tudor Vladimirescu cunoştea bine limba germană, ceea ce i-a permis să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă din capitala Imperiului Austriac. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor avea să afle că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, în obişnuitele incursiuni de prădare, prin judeţele Mehedinţi şi Gorj, îi distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi.Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei, fiind la Bucureşti pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa Divanului. A fost momentul prielnic, ce puţin aşa l-a considerat, pentru a ridica poporul la luptă. Astfel că a purtat unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.În acest sens, a semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire, prin care urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Totuşi, conţinutul prea revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş“ i-a speriat pe boieri, care au trimis corpuri de oaste pentru a-l opri. Unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, a fost Nicolae Văcărescu. Adresându-i-se lui, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Tudor a asigurat, permanent paşalele de la Dunăre şi  Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“.A intrat în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“. Acolo a fost primit cu entuziasm de către masele populare. În primăvara anului 1821, practic, a preluat conducerea ţării. Poporul îl numea „Domnul Tudor“. Dar prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti l-a pus într-o situaţie dificilă. Nu numai că acesta se afla în fruntea unei armate nedisciplinate, dar acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către  Rusia. În consecinţă, Tudor i-a cerut conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război. “Uitând” de acordul iniţial, conducătorii eteriştilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Trădat chiar de cei apropiaţi, Tudor a fost ridicat de la Goleşti şi dus la Târgovişte.  La 21 mai, Tudor a fost ucis mişeleşte de conducătorii eteriştilor,  la Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai. L-au învinuit de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, acest fapt nefiind confirmat niciodată de istorie. Duşmanul său cel mai redutabilul a fost locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu… Tudor Vladimirescu a avut o sora ai cărei descendenţi trăiesc şi în ziua de azi în Oltenia.