MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPTUL REFUGIAȚILOR

(Ciclul I)

AUTOR:

Stela Litra

mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

C U P R I N S:

Introducere ……………………………………………………

TEMA 1. Noțiuni generale privind dreptul refugiaţilor…………

TEMA 2. Poziția dreptului refugiaților vis a vis de alte

ramuri de drept internațional………………………………………

TEMA 3. Evoluția istorică a instituției dreptului refugiaților…..

TEMA 4. Rolul statului în materie de refugiați ………………….

TEMA 5. Rolul organizaţiilor internaționale relevante

în materie de refugiați………………………………………………

TEMA 6. Principiile Dreptului refugiaţilor………………………

TEMA 7. Clauzele de includere sub protecția

Convenției de la Geneva din 1951…………………………………

TEMA 8. Clauzele de încetare a protecției

Convenției de la Geneva din 1951………………………………….

TEMA 9. Clauzele de excludere de sub protecția

Convenției de la Geneva din 1951…………………………………..

TEMA 10. Cazuri speciale în dreptul refugiaților

TEMA 11. Organele competente ale statului și procedurile

de determinarea a statutului de refugiat……………………………

TEMA 12. Protecţia regională a refugiaţilor……………………….

TEMA 13. Legislaţia naţională în materie de refugiaţi……………

TEMA 14. Drepturile și obligațiile refugiaților………………….…

Referințe bibliografice…..……………………………………..

INTRODUCERE

Una dintre preocupările cele mai importante ale omenirii după încheierea

celui de-al doilea război mondial a fost cea vizând drepturile omului. Preambulul

Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptat de Adunarea Generală a ONU

prevede:

... recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a

drepturilor lor legale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi

păcii în lume, ...

Dezvoltarea acestui domeniu al dreptului internaţional ţine de o istorie mai

îndelungată, dar un pas important a fost efectuat abia în secolul XX, odată cu

crearea Ligii Naţiunilor. Până atunci locul de bază era ocupat de doctrina

pozitivistă conform căreia suveranitatea statului şi dreptul său intern se afla pe

poziţii supreme faţă de sfera internaţională. Oricum unele domenii constituiau

excepţii de la regulă şi se refereau la: pirateria jus gentium; sclavaj; soldaţii răniţi,

statele fiind obligate de a respecta unele standarde minime în atitudinea faţă de

străini. La fel, reglementările internaţionale se refereau la posibilitatea intervenţiei

umanitare cu toate că extinderea sa nu era clară.

După cum am menţionat, un pas important în domeniul protecţiei

internaţionale a drepturilor omului a fost întreprins odată cu apariţia primei

organizaţii cu vocaţie universală – Liga Naţiunilor. Conform Pactului Ligii

Naţiunilor se crea un sistem de mandat în colonii pentru cei care nu au posibilitatea

de a confrunta problemele lumii moderne şi prevedea un tratament „just” al

populaţiei native din teritoriile respective. Acordurile de pace cu statele est

europene şi din Balcani stipulau norme privind protecţia minorităţilor şi dreptul

acestora la un tratament egal şi posibilităţi egale în întreprinderea activităţilor

colective. În cazul încălcării prevederilor respective exista dreptul la petiţie înaintat

Ligii Naţiunilor. Un alt drept care şi-a găsit reflectare în instrumentele

internaţionale a fost cel al asocierii, Partea XIII a Tratatului de la Versailles

stipulând crearea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, unul din scopuri ale cărei

fiind promovarea unor standarde mai bune ale condiţiilor de muncă şi sprijinul

dreptului amintit.

Impactul celui de-al doilea război mondial a catalizat necesitatea unei

dezvoltări mai ample şi adecvate pentru menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale, precum şi a protecţiei drepturilor omului.

Protecţia internaţională a drepturilor omului se bazează pe anumite principii,

dar, dat fiind faptul că obiectul acestei discipline constituie o anumită categorie de

persoane şi anume refugiaţi/solicitanţi de azil, ne vom referi pe parcurs anume la

ea. Mai mult, tot mai des în doctrină se întrebuinţează sintagma de „drept al

refugiaţilor”, desenând o ramură a dreptului internaţional public care

reglementează relaţiile specifice dislocării forţate, din anumite motive, a

persoanelor şi solicitării azilului teritorial.

REZUMATUL TEMELOR

TEMA 1. Noțiuni generale privind dreptul refugiaţilor

Societatea internațională a înțeles că pacea în lume poate fi asigurată doar

prin prisma respectării și protecției ființei umane, drept dovadă ne servește

consacrarea în primul alineat din Preambulul Declarației Universale a Drepturilor

Omului: ,,Considerînd că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor

familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul

libertății, dreptății și păcii în lume, ..”1

Dreptul refugiaților poate fi definit ca totalitatea normelor și principiilor de

origine convențională și cutumiară menite să stabilească comportamentul statelor

în relațiile dintre ele, în ceea ce privește garantarea respectării și protecției

persoanelor refugiate.

Este de menționat faptul că normele de drept al refugiaților, ca oricare normă

de drept internațional, sunt create exclusiv prin acordul de voință al statelor, însă

caracterul lor imperativ le fac obligatorii pentru întreaga societate internațională,

adică și statele care nu au semnat, ratificat sau aderat la ele, se obligă să le

respecte.

Datorită faptului că majoritatea normelor dreptului internațional al

drepturilor omului au fost codificate în tratate și convenții internaționale, acestea se

aplică prioritar, dispoziție prevăzută și de Constituția Republicii Moldova în

articolul 4: ,,(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului

se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. (2)

Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile

1 Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, Preambul, alineatul 1.

fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne,

prioritate au reglementările internaționale.”2

Izvoarele dreptului refugiaților constituie totalitatea normelor cutumiare și

convenționale menite să asigure garantarea de către state a drepturilor persoanelor

refugiate din țările lor de origine. Dreptul refugiaților este compus din convenții

internaționale, cutumă, surse jurisprudențiale, principii generale de drept

internațional public și unele surse extra juridice, care reprezintă împrejurările ce

duc la apriția unor noi norme juridice.

Izvoare convenționale ale dreptului refugiaților sunt considerate totalitatea

convențiilor, tratatelor, pactelor, protocoalelor sau altor acte juridice încheiate prin

acordul de voință a subiecților de drept internațional, ce au caracter universal sau

regional.

În ceea ce privește izvoarele convenționale regionale, merită de amintit că

acestea au luat naștere ca un răspuns la problemele cu care se confruntă țările din

anumite regiuni ale globului, probleme emanate fie din religia comună, fie datorită

poziționării geografice sau din alte motive care sunt înțelese în esență de cei ce se

confruntă cu ele, iar rezultatul cooperării regionale reprezintă cele mai adecvate

rezolvări, care se dovedesc a fi, de obicei, durabile.

Datorită codificării ramurei de drept internațional al drepturilor omului, a

cărei instituție este și dreptul refugiaților, cutuma ca izvor de drept și-a pierdut din

importanță și doar în cazuri destul de rare se face trimitere la sursele cutumiare.

Statele care nu sunt părți la unele tratate internaționale în materie de protecție a

drepturilor omului apelează la prevederile normelor cutumiare, însă aceste norme,

în mare parte au fost codificate.

Populația care se deplasează dintr-o țară spre alta sau de pe un continent

spre altul poate să includă și pe cei care necesită protecție internațională, precum și

pe cei care nu se află în această situație.3 Astfel, vom încerca să definim categoriile

de persoane care formează această pătură mobilă a populației cu scopul de a

2 Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, articolul 4.

3 C.N.Vergatti, Statutul juridic al refugiaților, Editura I.R.D.O., București, 2009, pag.23

delimita categoriile ce nu necesită protecție internațională de cele cărorale este

indispensabilă o astfel de protecție.

Refugiat poate fi numită persoana care își părăsește țara sa de origine de

frica unor persecuții pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un

anumit grup social sau datorită opiniei sale politice exprimate public. Această frică

îl motivează să refuze protecția propriului stat, iar în unele cazuri, chiar dacă ar

dori să-i fie acordată protecția țării lui, această protecție nu-i este asigurată, de

aceea persoana nu poate să se întoarcă în țara sa de origine. Dispozițiile oficiale ale

Convenției de la Geneva din 1951 cu privire la statutul juridic al refugiaților oferă

acestor persoane siguranța într-un viitor fără persecuții, în același timp ne oferă

descrierea concretă a condițiilor cărora trebuie să corespundă solicitantul de azil

pentru a putea obținere statutul de refugiat.

Una dintre cele mai des folosite expresii este cea de migrant. Termenul

,,migrant” are un sens foarte larg, el însemnînd persoană care se deplasează dintr-

un teritoriu în altul.4 În sensul dreptului refugiaților, migranți sunt numiți toți

indivizii care își părăsesc țara pentru un termen mai mare decît ar constitui o

simplă vizită turistică sau de afaceri, iar motivul plecării este oricare altul decît cel

al temerii de diferite tipuri de persecuții. Prin urmare, în cazul în care în statul de

origine a migrantului nu este un pericol evident de persecuție a acestuia, nu poate fi

vorba, la intrarea în statul de primire, de o solicitare a statutului de refugiat, cu atît

mai mult că migranții își părăsesc țara benevol, cu actele în regulă și fără a simți un

real pericol de persecuție. Cert este faptul că adesea, migranții se folosesc de

situațiile nefavorabile din țările lor pentru a putea obține statutul de refugiat, iar

această situație face anevoioasă evaluarea corectă a unei astfel de solicitări. De

aceea, persoana responsabilă să ia o decizie în acordarea protecției internaționale

se ghidează de prevederile articolului 1 al Convenției de la Geneva din 1951 și de

Protocolul adițional din 1967, care menționează că solicitantul de azil este obligat

să-l ajute la identificarea faptelor care prezintă pericol de persecuție pentru el,

argumentîndu-și temerile.

4 DEX

Diferit de ,,migrant” este termenul de ,,imigrant” care semnifică persoană ce-

și părăsește țara sa pentru a se stabili cu traiul într-un stat străin.5 Diferența dintre

aceste categorii de persoane constă în termenul de ședere în afara hotarelor statului

de origine, prin urmare migranții pleacă pentru un termen mare, iar imigranții

pleacă cu scopul de a se stabili cu traiul definitiv într-un alt stat decît cel de

origine. Aici putem consemna că atît migranții, cît și imigranții urmăresc scopuri

personale, care au caracterul social sau economic, sau ambele cumulate.

O altă categorie de migranți o constituie migranții economici. Acest termen

se referă la persoanele care își părăsesc țara a căror cetățeni sunt, urmărind doar

scopul financiar. Acest tip de migrare a devenit tot mai des întălnit începînd cu

perioada în care unele țări, de pe diferite continente, au cunoscut o remarcabilă

creștere economică, făcînd o simțitoare diferență a nivelului de trai față de țările

care au stagnat sau care au cunoscut chiar un declin economic. Aceste persoane

sunt cel mai ușor de identificat, ținînd cont de faptul că ei, de cele mai multe ori, la

sosirea într-un alt stat își caută un serviciu și încearcă să obțină un permis de ședere

legală, ca mai apoi, îndeplinind cerințele înaintate de legislația internă a statului de

primire, să ceară chiar și obținerea cetățeniei respectivului stat.

Persoanele intern deplasate, reprezintă o categorie de persoane care, la fel ca

refugiații, sunt nevoite să-și părăsească locuințele și să caute adăpost în alte

teritorii. Spre deosebire de refugiați, persoanele intern deplasate nu-și părăsesc

țara, ci doar teritoriile în care își aveau reședința obișnuită, iar această deplasare se

face în teritoriul propriului stat, care le asigură protecția de care ei au nevoie, în

măsura în care sunt prevăzute aceste drepturi în normele de drept intern. Motivele

părăsirii propriilor locuințe de către această categorie de persoane, pot fi diverse,

adesea țin de circumstanțe neobișnuite sau dezastre naturale. Totuși, persoanele

intern deplasate pot să-și părăsească propriile cămine și din motive similare celor

ale refugiaților, adică din motive de temere de diferite tipuri de persecuție, însă

specific acestor persoane este că ele nu-și părăsesc țara, ci se refugiază în interiorul

hotarelor acesteia. Astfel de situații pot apărea în cazul statelor multinaționale sau a

5 DEX

statelor care au minorități naționale care sunt în conflict cu autoritățile centrale, iar

tensiunile dintre națiuni sau dintre minoritate și majoritate degenerează într-un

conflict armat intern.

Solicitantul de azil este ultima categorie de persoane la care vom face

referire și este folosită pentru a numi persoanele care au înaintat o cerere de azil,

dar care încă nu au primit un răspuns pozitiv (acceptare) sau negativ (respingere)

de la autoritățile compenente. Astfel, perioada în care un individ se află în altă țară

decît cea de origine și așteaptă luarea unei decizii asupra cererii de azil depuse, dă

naștere unei noi categorii de persoane care nu statuiază în acel teritoriu în nici o

formă legală, dar se bucură, după depunerea cererii de azil, de protecția

principiului nereturnării. Astfel, statul de primire se vede nevoit să-i ofere permis

de ședere acestei persoane pînă la elaborarea unei hotărîri definitive asupra cererii

înaintate de ea.

TEMA 2. Poziția dreptului refugiaților vis a vis de alte ramuri de

drept internațional

Dreptul refugiaților este o instituție a dreptului internațional public, formată

din totalitatea normelor internaționale elaborate prin acordul de voință a statelor,

care reglementează relațiile dintre ele în materie de acordare a protecției

persoanelor refugiate.

Indiscutabil, dreptul refugiaților completează lista categoriilor de protecție

umanitară acordată individului, de aceea consider că are nemijlocită și directă

legătură cu așa ramuri de drept internațional cum sunt dreptul internațional

umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului, dar și cu instituiții de drept

internațional ca dreptul de azil, dreptul persoanelor care aparțin minorităților

naționale sau protecția populației civile în caz de conflict armat. În cele ce urmează

vom face o succintă analiză a acestor interdependențe.

Dreptul internațional umanitar este o ramură foarte vastă, compusă din toate

normele de drept internațional ce se referă atît la regulile de ducere a unui conflict

armat, cît și la asigurarea și garantarea protecției tuturor categoriilor de persoane

care se înțeleg prin termenul de populație civilă din statele beligerante. Pentru a

exclude confuziile și cu scopul de a împiedica statelor să profite de aceste

imperfecțiuni, s-a decis enumerarea, în diferite tratate internaționale, a tuturor

acestor categorii de persoane. Convenția de la Geneva privitoare la protecția

persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949 cuprinde norme obligatorii

pentru statele părți la prezenta convenție și pentru statele care nu sunt părți, și le

obligă să garanteze drepturile și libertățile fundamentale ale populației civile.

Articolul 4 al Convenției explică înțelesul acestei noțiuni: ,,sînt protejate prin

Convenție persoanele care, la un moment dat și indiferent în ce formă se găsesc, în

caz de conflict sau de ocupație, sub puterea unei Părți în conflict sau a unei Puteri

ocupante ai cărei cetățeni nu sunt”.6

Datorită exigenței înaintate de Convenția de la Geneva privind statutul

refugiaților din 28 iulie 1951, refugiați pot fi doar persoanele care fie dețin

cetățenia unui stat – altul decît cel în care cer această formă de protecție, fie sunt

apatrizi, dar reședința lor obișnuită este în alt stat decît în statul în care solicită

acest statut. Prin urmare, după acordarea statutului de refugiat, statul, în caz de

conflict armat, se obligă să garanteze protecția acestei categorii de persoane, care

cade sub incidența articolului 4 din Convenția de la Geneva privitoare la protecția

persoanelor civile în timp de război din 1949. Putem afirma că statul care s-a oferit

să asigure protecția pe timp de pace în baza Convenției de la Geneva privind

statutul refugiaților din 1951, se obligă să garanteze refugiaților această protecție și

în timpul conflictelor armate, prevedere a Convenției de la Geneva privitoare la

protecția persoanelor civile în timp de război din 1949.

Transformările la care a fost supus dreptul internațional al drepturilor omului

începînd cu anii 1950 și viteza cu care s-a dezvoltat și a fost codificat, datorită

importanței incomensurabile care i s-a atribuit asigurării și garantării drepturilor

omului, a dus la afirmarea unui nou principiu fundamental al dreptului

internațional public înscris în Actul Final al Conferinței pentru Securitate și

Cooperare în Europa semnat la Helsinki în 1975: principiul respectării drepturilor

6 Convenția de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949, articolul 4.

omului și a libertăților fundamentale. Acest principiu stă la baza dezvoltării mai

multor ramuri și instituții ale dreptului internațional.

Potrivit Dianei Sârcu-Scobioală, dreptul internațional al drepturilor omului

recunoaște calitatea specială a persoanei fizice de participant al relațiilor juridice

internaționale reglementate. Prin aceasta, DIDO diferă în mod substanțial de

antecedentele sale istorice prin aceea că astăzi oamenii sînt considerați a avea

drepturi garantate pe plan internațional ca persoane individuale și nu numai ca

cetățeni ai unui anume stat.7

Studiind meticulos această ramură de drept internațional observăm calitatea

deosebită pe care o obține individul alături de subiecții clasici de drept

internațional public. Această poziție a sa este motivul opiniilor diametral opuse ale

doctrinarilor vizavi de calitatea de subiect de drept internațional a persoanei fizice.

Acceptarea acestei calități a individului este argumentată doar de poziția sa în

materie de protecție a ființei umane, garantată de principiul respectării drepturilor

omului și a libertăților fundamentale. Totuși, acest principiu fundamental nu se

adresează direct individului, ci subiecților de drept internațional, însă are în vedere

ocrotirea și garantarea demnității omului.

Normele internaționale în materia drepturilor omului crează direct drepturi

pentru indivizi, aceștia devenind titulati de drepturi direct în temeiul normelor

juridice internaționale și pot invoca aceste drepturi în fața organelor interne și

internaționale.8

Dreptul refugiaților nu poate fi cercetat decît în cadrul ramurei de drept

internațional al drepturilor omului și ne-a demonstrat legătura strînsă pe care

aceastea o au datorită diferitelor norme imperative ale dreptului internațional

public.

Dreptul refugiaților și dreptul de azil sunt instituții ale dreptului internațional

public adesea confundate din cauza că ambele sunt fondate în baza scopurilor

7 D.Sârcu-Scobioală, Dreptul internațional al drepturilor omului. Note de curs, Ediția a II, revizuită, Chișinău 2012,

pag.11 8 R.Miga-Beșteliu, C.Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs, Ediția V, Editura Universul

Juridic, București, 2010, pag.27

proclamate în Carta Națiunilor Unite și în conformitate cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, care consideră o datorie a statelor să protejeze persoana

împotriva tuturor formelor de discriminare și persecuție.

Chiar dacă au multe asemănări, dreptul refugiaților și dreptul de azil sunt

diferite, astfel încît, nu tuturor refugiaților li se aplică și dreptul de azil, iar unele

persoane se pot bucura de protecție umanitară în baza dreptului de azil, fără să le

fie acordat statutul de refugiat. Mai mult, doctrinarii consideră că dreptul de azil

cunoaște o dezvoltare net anterioară dreptului refugiaților, cu toate acestea, în

zilele noastre, această instituție cunoaște o decadență. Din punct de vedere al

aplicabilității normelor internaționale care le compun, distincția dintre dreptul

refugiaților și dreptul de azil este evidentă: dreptul refugiaților este reglementat

prin instrumente internaționale cu aplicabilitate universală, iar dreptul de azil este

reglementat, în mare parte, în instrumente internaționale cu caracter regional.

TEMA 3. Evoluția istorică a instituției dreptului refugiaților

Odată cu încheierea Primului Război Mondial, după prăbușirea Imperiului

Țarist și a Imperiului Otoman, în practica internaţională apare o nouă problema –

cea a refugiaţilor. Această problemă se datorează numărului mare de persoane care

au fost nevoite, de teama persecuțiilor, să-și părăsească ţara şi să se stabilească pe

teritoriul unui stat străin. Numărul persoanelor refugiate a crescut semnificativ

după instaurarea regimului nazist în Germania şi ulterior, după cucerirea unor state

de către această țară.

Această situaţie a condiționat adoptarea unui sistem de protecţie

internaţională de către Societatea Naţiunilor, care a preluat răspunderea pentru

soarta lor. Astfel, în cadrul Societăţii la 27 iunie 1921 a fost creat un Comitet

pentru Refugiaţi care avea competențe în soluționarea problemelor acestei categorii

de persoane. Acest Comitet a fost condus de exploratorul și omul politic norvegian

Fridtjof Nansen9. La iniţiativa acestui Comitet sub egida Societăţii Naţiunilor, la 12

9 Nansen Fridtjof s-a născut la 10 octombrie 1861 în Store-Froen, lîngă Kristiania (acum Oslo), Norvegia. A fost un

veritabil explorator și un remarcabil om politic norvegian al timpurilor sale, care a condus în 1888 prima expediție

mai 1926, a fost adoptat un Aranjament cu privire la cei între 2 și 3 milioane de

refugiaţii ruşi şi armeni, prin care se stabilea mecanismul de eliberare a unui act de

identitate gartuit numit Pașaportul Nansen pentru a li se asigura un șir de drepturi

recunoscute de acest Aranjament, printre care dreptul de a se instala pe teritoriul

unui stat şi dreptul de a putea circula liber în alte state, rezultatul fiind repatrierea a

cca 425 000 dintre aceștia, într-o perioadă de doi ani.

Rezultatul muncii din anii 1926 – 1928 au încurajat Comitetul pentru

Refugiați din cadrul Societății Națiunii să ia atitudine și să înceapă elaborarea

normelor pentru rezolvarea situației persoanelor deznădăjduite din fostul Imperiu

Otoman. Astfel, la 30 iunie 1928, a fost adoptat un nou Aranjament care asigura

protecţia internaţională a refugiaţilor azeri, azero-chaldeeni, dar și a celor asimilați

de origine kurdă sau siriană.

La 28 octombrie 1933, Convenţia relativă la Statutul internaţional al

refugiaţilor vine să completeze Aranjamentele din 12 mai 1926 şi 30 iunie 1928.

Aceasta permite statelor părţi să aducă modificări şi precizări în ceea ce priveşte

persoanele beneficiare de statutul de refugiați, în scopul posibilității de extindere a

sistemului de protecţie a refugiaţilor ruşi, armeni şi asimilaţi.

Valul de modificări de ordin politic care au loc în Europa în anii 1933-1939

au dus la creșterea numărului persoanelor nevoite să ia calea pribegiei, iar

societatea internațională, prin intermediului unicii pîrghii pe care o avea, a avut

obligația să adopte noi norme pentru a stabili un statut al acestor persoane.

Analiza instrumentelor internaţionale adoptate în perioada interbelică

evidenţiază faptul, că statutul de refugiat este subordonat următoarelor condiţii: să

fie persecutate persoanele pentru considerente de ordin etnic, naţional sau religios

etc și să se afle în afara ţării lor.

peste întinderile de gheață din Groenlanda. A avut funcții diplomatice, fiind primul reprezentant al guvernului Norvegiei în Anglia (1906-1908) și șef al delegației norvegiene în Liga/Societatea Națiunilor. În anul 1921 Liga l-a numit Înalt Comisar pentru Refugiați, funcție pe care a îndeplinit-o pînă la moartea sa. În cadrul Ligii/Societății Națiunilor, F.Nansen s-a ocupat direct de repatrierea a peste 400 000 de prizonieri de război din Rusia și a organizat pentru Crucea Roșie acțiunile de stopare a foametei în Rusia. În 1922 a primit Premiul Nobel pentru pace, iar banii i-a folosit pentru diverse cauze umanitare din lume. Fridtjof Nansen s-a stins din viață la 13 mai 1930, în Lysaker, lîngă Oslo.

Cu îndeplinirea acestor două condiţii puteau beneficia de statutul de refugiat

şi apatrid persoanele, care nu aveau nici o cetăţenie şi care nu aveau, înainte de a

sosi în străinătate, domiciliu în ţara menţionată în fiecare din instrumentele

respective10

.

Îndeplinind aceste condiţii, aceste persoane beneficiau de protecţie

internaţională, adică aveau dreptul de a se stabili în statele care deveneau părţi la

instrumentele menționate, şi puteau să desfăşoare activităţi, care erau permise de

legislaţia naţională a statului de primire.

Fenomenul refugiaţilor ia o mare amploare în cursul celui de-al II Război

Mondial cînd au loc exoduri masive ale populaţiei din ţările ocupate de puterile

Axei11

, care fugeau de teama persecuţiilor. Totodată, milioane de oameni din ţările

cotropite au fost duşi forţat la muncă în Germania şi în alte zone ocupate de

aceasta, creînd o nouă problemă internaţională, problema persoanelor deplasate.

Ulterior, la aceasta s-a adăugat şi problema populaţiilor migrante. Toate acestea au

devenit tema unor reglementări internaţionale în perioada postbelică.

Termenul de refugiat indică persoana care caută să fugă de condiţiile sau

circumstanţele personale de neîngăduit. Destinaţia persoanei nu este relevantă, ia

fuge spre libertate şi siguranţă. Cauzele acestei evadări pot fi multiple: pericolul

pentru viaţă şi libertate, războiul, sărăcia, foamea, consecinţele unor calamităţi

naturale.

După al II-lea Război Mondial definiţia termenului de refugiat începe să

conţină criterii mai precise, iar Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților

din 28 iulie 1951 reprezintă cea mai complexă normă internațională în materie de

protecție a acestor categorii de persoane, deoarece ea cuprinde atît drepturile și

obligațiile statelor unele față de altele și față de aceste persoane, criteriile de

10

Protocolul din 14 noiembrie 1939, încheiat su auspiciile Societăţii Naţiunilor 11

DEX – Axa a fost o alinață militară numită Axa-Berlin-Roma-Tokyo, înființată în baza Pactului Anti-Comintern din 25 noiembrie 1936 și Pactul de Oțel din 22 mai 1939. Puterile Axei au fost națiunile care, în cel de-al II Război Mondial au luptat contra Aliaților, acestea erau Germania Nazistă, Italia Fascistă și Japonia Imperialistă. În perioada de apogeu, această alianță militară controla mari teritorii din Europa, Asia și Oceanul Pacific, iar al II Război Mondial s-a încheiat și cu dezmembrarea Axei.

includere, de excludere și de încetare a protecției refugiaților, dar și drepturile de

care se bucură și obligațiile refugiaților față de statul de primire.

Convenția a încorporat conceptele fundamentale ale regimului de protecție a

refugiaților și a continuat să rămînă fundamentală acestui regim de protecție pînă

în zilele noastre. Prevederile ei reprezintă o piatră de temelie în elaborarea

normelor privind tratamentul acordat refugiaților.12

Deja convinsă că războaiele generează emigrări în masă ale populației,

Organizația Națiunilor Unite (succesoarea Ligii/Societății Națiunilor) a văzut

necesitatea de a lărgi noțiunea de refugiat dată de Convenția din 1951, care se

refere mai cu seamă la refugiații europeni, pentru a putea include sub această

protecție și alte persoane decît cele dinainte de 01 ianuarie 1951 și trăitori ai

bătrînului continent. În acest scop, a fost adoptat Protocolul privind statutul

refugiaților încheiat la New York la 31 ianuarie 1967.

Lărgirea posibilităților Convenției de la Geneva din 1951 prin intermediului

Protocolului adițional din 1967 a servit drept imbold pentru Organizațiile

interguvernamentale regionale la adoptarea unor instrumente regionale de protecție

a refugiaților în zonele în care fenomenul persecuției a început să se dezvolte și

migrarea populației era inevitabilă. În acest sens putem menționa Convenția

Organizației Unității Africane pentru refugiați adoptată la 10 septembrie 1969 și

Declarația de la Cartagena din 22 noiembrie 1984 privind refugiații din America

Latină.

TEMA 4. Rolul statului în materie de refugiați

Dreptul refugiaților, ca și dreptul de azil, este o instituție a ramurii dreptului

internațional al drepturilor omului, prin urmare, unele caracteristici ale dreptului

internațional al drepturilor omului sunt specifice și instituțiilor de drept al

refugiaților și de drept al azilului.

Subiecții dreptului internațional al drepturilor omului sunt entitățile care

participă la relațiile internaționale reglementate de normele și principiile dreptului

12

Gh.Costachi, A.Potînga, Asigurarea drepturilor omului în lume, Editura Epigraf, Chișinău, 2003, pag.82.

internațional al drepturilor omului, prin acțiuni volitive obținând drepturi și

asumându-și obligațiuni internaționale, în cazul încălcării obligațiunilor și

angajamentelor asumate fiind pasibili de răspundere internațională.13

Deci, principalul subiect al dreptului internațional al drepturilor omului este

statul, care are personalitate juridică deplină și competențe internaționale sub

formă de drepturi și obligații rezultate din tratatele internaționale. Putem afirma că

statul este subiect principal și pentru instituția dreptului refugiaților, relatare care

decurge din faptul că acesta, este o instituție a dreptului internațional al drepturilor

omului. Altă ipoteză în susținerea acestei opinii, decurge din Preambulul

Convenției din 1951 privind statutul refugiaților și din Extrasul din Actul Final al

Conferinței plenipotențiarilor la Națiunile Unite asupra statutului refugiaților și

persoanelor apatride, care se adresează guvernelor statelor ca fiind principalii

subiecți capabili și răspunzători de acordarea și asigurarea protecției persoanelor

refugiate.

În această ordine de idei, putem considera că odată ce statul a devenit parte

la un act internațional în materie de acordare a protecției pentru persoanele

discriminate, își asumă angajamentele să acorde o formă de protecție internațională

și devine obligat să onoreze aceste angajamente. Mai mult ca atât, mecanismele de

protecție a drepturilor omului, prin norme internaționale universale sau regionale,

fundamentează obligația statului de a proteja toate categoriile de persoane ce

formează populația unui stat, care se află pe teritoriul său – normă care se conține

și în majoritatea legilor fundamentale ale statelor lumii.

Totuși, există și norme internaționale prin intermediul cărora statului i se

oferă dreptul de a decide asupra acordării unei forme de protecție, acest drept al

statului se numește drept de azil. Convenția de la Caracas asupra azilului territorial

din 1954 consfințește acest drept în articolul 1: Orice stat are dreptul, în exercițiul

13

D.Sârcu-Scobioală, Dreptul internațional al drepturilor omului. Note de curs, Ediția a II, revizuită, Chișinău 2012, pag.11

suveranității sale, să permită pe teritoriul său persoanele considerate admisibile,

fără ca prin exercitarea acestui drept, să cauzeze nemulțumirea altui stat.14

Statele pot acorda dreptul de azil, drept care este ,,perfect”, pentru că o

națiune este liberă să acționeze așa cum dorește, atât timp cât actele sale nu

afectează drepturile altor națiuni.15

Principiul cooperării statelor cu Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite

pentru Refugiați prevăzut de Convenția din 1951 privind statutul refugiaților, are

scopul de a acorda asistența, suportul juridic și suportul material tuturor statelor

părți la acest tratat internațional pentru a asigura acordarea protecției internaționale

de cea mai înaltă calitate tuturor persoanelor care au solicitat o formă de protecție

din partea unui stat. în același timp, oferă posibilitatea acestui organism

internațional să monitorizeze aplicarea normelor în materie de protecție a

refugiaților și să intervină în soluționarea dificultăților cu care se ciocnește statul

de primire.

TEMA 5. Rolul organizaţiilor internaționale relevante

în materie de refugiați

Istoria ne vorbește că pe parcursul secolelor în care statul a evoluat și s-a

dezvoltat, acesta a jucat un rol foarte important atât pentru mărirea și consolidarea

teritoriilor asupra cărora își aplica suveranitatea deplină, cât și pentru populația

care locuia aici. Totuși, acapararea sau anexarea de noi teritorii presupunea

schimbări radicale și pentru persoanele care populau aceste ținuturi, iar în

condițiile în care această națiune avea obiceiuri, limbă, religie distinctă sau

reprezenta o altă rasă, ea era adesea marginalizată sau suporta tratament

discriminatoriu din partea autorităților și a populației majoritate.

Aceste probleme au fost actuale până la vremea în care omenirea a început

să înțeleagă valoarea ființei umane. Cu toate acestea, și astăzi întâlnim state în care

se aplică tratament discrimanoriu față de diferite categorii de persoane, iar 14

Convenția de la Caracas asupra azilului teritorial din 1954, articolul 1 15

Gh.Iancu, dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Editura AllBeck, București, 2002, pag.32

metodele de protecție oferite de organizațiile internaționale specializate sunt

recunoscute ca fiind efective.

La ora actuală în lume se cunosct mai multe organizații internaționale

interguvernamentale și nonguvernamentale fără ajutorul cărora milioane de oameni

nu ar mai spera la o viață decentă. Aceste instituții sunt: Înaltul Comisar al ONU

pentru Refugiaţi, Organizaţia Internaţională pentru Migraţiune, Mișcarea

Internaţională de Cruce Roşie și Semilună Roșie, Biroul European de Sprijin

pentru Azil al Uniunii Europene.

Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiaţi

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie a fost înființată în anul 1951 și

este cea mai cunoscută organizație interguvernamentală în domeniul migrației, care

încurajează cooperarea între state în rezolvarea problemelor migranților.

Activitatea OIM este ghidată de convingerea că doar reglementând procesul

migrațional putem stabili un echilibru între beneficiul migranților și beneficiul

întregii societăți.

În prezent, OIM numără 146 de state membre și 13 state au statut de

observator, iar în peste 100 de țări ale lumii are înființate birouri care promovează

politicile și strategiile acestei instituții și oferă consultanță guvernelor și

migranților.

Scopul acestei organizații este de a coordona activitățile statelor în

soluționarea problemelor legate de migrație, astfel încât, acest fenomen să permită

atât persoanelor migrante cât și statului, să obțină propriile avantaje. Un alt

obiectiv urmărit de OIM este găsirea soluțiilor practice și de durată a problemelor

refugiaților și acordarea asistenței umanitare migranților defavorizați, cum ar fi

refugiații sau persoanele strămutate.

Organizația Internațională pentru Migrație își desfășoară activitatea în 4

domenii, și anume:

- Migrație și dezvoltare

- Facilitarea migrației

- Reglementarea migrației â

- Migrația forțată.

Consiliul OIM organizează Dialogul Internațional pe tema Migrației, for

global în cadrul căruia se pun în discuție și se supun dezbaterilor politicile

migratorii și întărind importanța cooperării statelor în materie de migranți.

Principalele activități ale instituției sunt cercetarea și anliza, care permit înțelegerea

fenomenului migrației, implementarea procedurilor eficiente și informarea socității

internaționale asupra aspirațiilor provocate de acest fenomen.

Pornind de la drpturile și obligațiile migranților, printre care se numără și

refugiații, OIM a început consolidarea legislației internaționale în materie de

migranți prin organizarea sesiunilor de pregătire, acordarea asistenței guvernelor și

implementarea diferitor proiecte cu scopul de a garanta drepturile fundamentale ale

omului.

Din poziția sa de organizație specializată în domeniul migrației, OIM

colaborează cu parteneri internaționali având următoarele țeluri:

- să acorde asistență soluționând corespunzător provocările de ordin

operațional care survin în urma gestionării migrației

- să ajute la înțelegerea aprofundată a mecanismelor migratorii

- să încurajeze dezvoltarea socio-economică prin intermediul fluxului

migrator

- să lupte pentru respectarea drepturilor și demnității migranților.16

Mișcarea Internaţională de Cruce Roşie și Semilună Roșie, cunoscută în

toată lumea sub numele de Crucea Roșie este o mișcare umanitară internațională

care coordonează cu diferite organizații independente care au la bază aceleași

principii, obiective, simboluri, statute și organe de conducere.

Mișcarea Internaţională de Cruce Roşie și Semilună Roșie stabilește

misiunea prioritară de a proteja viața și sănătatea oamenilor, dar și alte scopuri,

cum ar fi asigurarea respectului față de ființa umană, prevenirea și alinarea

suferințelor oamenilor, eliminarea discriminării pe motive de rasă, religie, clasă

socială sau opinie politică. Părțile componente ale mișcării sunt:

16

http://www.oim.ro

Comitetul Internațional al Crucii Roșii - CICR;

Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie;

Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie.

Această Mișcare Internațională a decis la una din conferințele din 1863, că

emblema distinctivă care ar proteja voluntarii ce acordă ajutor soldaților răniți să

fie o cruce roșie pe fond alb, simbol care reprezintă o inversare a steagului

elvețian, făcută în cinstea originii promotorului aceste idei - Henry Dunant17

. Mai

târziu CICR a acceptat și declarat și alte simboluri oficiale ale sale, cum ar fi

Semiluna Roșie, Cristalul Roșu, Magen David Adom (Steaua Roșie a lui David) și

Leul și Soarele Roșu.

Comitetul Internațional al Crucii Roșii. Fondatorul CICR este omul de

afaceri elvețian Henry Dunant, care, din întâmplare, a fost martor la groaznicele

urmări ale bătăliei de la Solferino, din nordul Italiei. Aici, la 24 iunie 1859, armata

Franței și armata Austriei au luptat o zi, luptă care s-a soldat cu circa 40000 de

răniți și morți, iar personalul medical și medicamentele erau insuficiente. Înfiorat

de acest tablou, Henry Dunant, abandonează scopul vizitei sale în aceste ținuturi,

se oferă voluntar și adună oameni din localitățile învecinate câmpului de luptă

pentru a oferi ajutor și îngrijind răniții. Fiind profund cutremurat de aceste

evenimente, în 1862 scrie și publică cartea ,,O amintire de la Solferino”, lucrare pe

care o trimite liderilor politici și militari europeni și prietenilor săi implicați în

acțiuni de caritate. Pe lângă descrierea luptei și consecințelor groaznice ale bătăliei

de la Solferino, cartea mai cuprindea și două idei prioritare: înființarea, în fiecare

țară, a unei societăți de ajutorare a răniților pe timp de război, formată din voluntari

și elaborarea unui acord internațional care să protejeze soldații răniți și peroanele

care îi îngrijesc, stabilind pentru ei un statut neutru.

Acestei propuneri au fost salutate de persoane influiente și reprezentanți ai

multor state și în consecință, Henry Dunant a reușit să-i convingă să recunoască

existența obiceiurilor de luptă și să le codifice, ba mai mult, convinge participanții

la această reuniune de la Geneva din 1863, să înființeze prima insituție umanitară

17

privată – Comitetul Internațional al Crucii Roșii, numit la prima întrunire a celor

25 de membri din 17 februarie 1863 Comitetul Internațional pentru Ajutorarea

Răniților (în 1876 a fos luată decizia de modificare a denumirii acestuia în CICR).

Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie. În

1919 Societățile de Cruce Roșie din Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia și

Statele Unite a fost înființată Liga Societăților de Cruce Roșie care avea sediul la

Paris și obiectivele sale erau îmbunătățirea sănătății oamenilor din țările care au

fost atinse de flagelul războaielor, consolidarea activităților societăților deja

existente în activitățile de sănătate și încurajarea înființării noilor sicietăți. O

direcție nouă de activitate a fost stabilită prin decizia de a acorda asistență

victimelor calamităților naturale și ale epidemiilor. În 1935, statele membre ale

acestei organizații internaționale au decis să schimbe sediul său permanent la

Geneva, iar în 1991 au decis să modifice denumirea sa în Federația Internațională a

Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.

Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie reprezintă realizarea

dorinței lui Henry Dunant de a înființa în fiecare stat câte o societate formată din

voluntari care să acorde asistență și îngrijire soldaților răniți. Primele astfel de

societăți au fost fondate în Marele Ducat de Oldenburg, Belgia, Prusia și

Wurttemburg, exemplul cărora a fost urmat de Danemarca, Franța, Italia, Spania,

Mecklenburg-Schwerin, Hamburg și Hesse.

În prezent CICR recunoaște statutul de Societate Națională de Cruce Roșie și

Semilună Roșie la 185 state ale lumii, societăți care își desfășăară activitatea în

statele lor dar care compun Federația Internațională a Societăților de Cruce Roși și

Semilună Roșie.

Biroul European de Sprijin pentru Azil al Uniunii Europene (BESA)

În lume există mai multe organizaţii non-guvernamentale care activează în

scopul acordării asistenței materiale și financiare, precum și asigurarea consilierii

psihologie a refugiaților. Fiecare dintre aceste organizații cooperează cu ÎCNUR,

ceea ce oferă șanse mai mari de garantare a protecției și de integrare în societate a

persoanelor nevoite să ia calea pribegiei de teama persecuției. Însă organizațiile

internaționale non-guvernamentale își unesc forțele și în alte tipuri de instituții,

fapt ce le permite să-și coordoneze acțiunile și să atingă scopurile prevăzute de

statutul lor de constituire. Drept exemplu putem aduce Consiliul European pentru

Refugiați și Exilați (ECRE) care reprezintă o alianță pan-europeană, formată din 69

de organizații non-guvernamentale, care urmărește scopul de a ajuta persoanele

solicitante de azil și protecție din partea statelor de pe continentul european, în

conformitate cu normele internaționale în materia drepturilor omului.

Astfel de alianțe informează societatea civilă despre problemele cu care se

confruntă persoanele refugiate, exilate sau apatride și transmit mesajele cele mai

importante în ceea ce privește încurajarea acordării ajutorului, susținerii și

integrării lor într-un mediu nou, iar o astfel de atitudine este binevenită atât statului

de primire – fiindcă scade riscul izbucnirii nemulțumirii din partea cetățenilor, cât

și solicitanților unei forme de protecție – căci le oferă sentimentul de încredere, de

siguranță și traumele psihologice se pot trata mai ușor.

TEMA 6. Principiile Dreptului refugiaţilor

Dreptul refugiaților este compus dintr-un șir de norme internaționale,

elaborate și adoptate de statele semnatare în conformitate cu Principiile

fundamentale ale dreptului internațional. În procesul de elaborare a normelor

convenționale ale dreptului refugiaților au fost create principii speciale ale acestei

ramuri de drept internațional după cum urmează:

- Principiul non-refoulement (nereturnării),

- Principiul unității familiei,

- Principiul nediscriminării,

- Principiul integrării refugiaților,

- Principiul cooperării cu ONU,

- Principiul naturalizării.

Aceste principii reprezintă temelia raporturilor dintre solicitanții de protecție

și organele statului la care s-a adresat solicitantul. Toate problemele ce iau naștere

din raporturile sociale ale instituției dreptului de azil și a dreptului refugiaților sunt

reglementate de principiile speciale pe care le supunem, în continuare, analizei.

Principiul non-refoulement sau principiul nereturnării este consfințit în

articolul 33 al Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951 și

proclamă:

,,1.Nici un stat nu va expulza sau returna (refouler), în nici un fel, un

refugiat spre frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe

motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau

opinie politică.”18

Acest principiu este creat în scopul asigurării protecției atât pentru

persoanele care solicită azil, cât și pentru cele care au obținut statutul de refugiat,

întrucât persoanele care părăsesc țara lor de origine sau de reședință din teama

persecuțiilor s-ar putea ciocni fie cu refuzul de a intra pe teritoriul unui stat, fie cu

expulzarea de pe teritoriului statului care le-a acordat statutul de refugiat, mai ales

dacă în statul de primire s-ar produce schimbări radicale ale guvernării. În lipsa

unei astfel de garanții - ar oferi statului de primire dreptul să repatrieze un refugiat

în țara sa de origine unde viața sa este pusă în pericol, iar aceasta duce la încălcarea

dreptului la viață consfințit prin articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor

Omului din 1948 și alte norme internaționale.

Principiul unității familiei este o garanție a Declarației Universale a

Drepturilor Omului din 1948, care în articolul 16, alineatul 3 stipulează că ,,familia

constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire

din partea societății și a statului19

. Această prevedere a determinat participanții la

Conferința plenipotențiarilor la Națiunile Unite asupra statutului refugiaților și

persoanelor apatride să adopte în unanimitate Extrasul din Actul Final al

Conferinței, care recomandă în Secțiunea IV, litera B: ,,Conferința; Considerând

că unitatea familiei, grupul natural și fundamental al societății, este un drept

esențial al refugiatului, și că astfel de unitate este amenințată în mod constant; și

18

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951, articolul 33. 19

Declarația Universală a Drepturilor omului din 1

Luând notă cu satisfacție că, în conformitate cu comentariile oficiale ale

Comitetului ad-hoc asupra apatridiei și a problemelor legate de aceasta,

drepturile acordate unui refugiat se extind și la membrii familiei sale; Recomandă

guvernelor să ia măsurile necesare pentru protecția familiei refugiatului, în

special cu privire la: (1) Asigurarea menținerii unității familiei refugiatului,

îndeosebi în cazurile în care capul familiei a îndeplinit condițiile necesare pentru

a fi admis într-o anumită țară, (2) Protecția refugiaților minori, îndeosebi a celor

neânsoțiți, mai ales în cazul tutelei și adopției.”20

În sens larg, populația unui stat cuprinde toți locuitorii care trăiesc și

muncesc pe teritoriul lui21

, iar din punct de vedere al statutului lor juridic acești

locuitori se împart în următoarele categorii: cetățeni, cetățeni străini, bipatrizi sau

pluripatrizi, apatrizi și refugiați. Aceste norme internaționale sunt deosebit de

importante dacă analizăm acest principiu prin prisma teoriei generale a statului și

dreptului, care stabilește că statul este format din trei elemente: teritoriu, populație

și autoritate publică. În acest context, importanța populației este primordială pentru

existența statului, iar creșterea numărului locuitorilor săi este indiscutabil legată de

acest nucleu – familia. Se consideră că viitorul prosper al unui stat depinde de

starea psihologică a populației, iar în cazul în care membrii unei familii sunt

despărțiți din motive de peresecuție sau motive care pun în pericol viața lor, se

crează starea patologică de tristețe din cauza neliniștii, de descurajare, trăiri care

pot avea urmări dintre cele mai diverse – însă cel mai mare pericol pentru

continuitatea statului – divizarea familiilor nu sporește numărul populației, iar

uneori contribuie chiar la micșorarea acestuia.

Principiul nediscriminării este consacrat în articolul 3 din Convenția din

1951 ,,statele contractante vor aplica dispozițiile acestei Convenții refugiaților

fără discriminare de rasă, religie sau țară de origine.”22

Prin discriminare în

sensul acestei prevederi înțelegem o diferențiere restrictivă de drepturi pentru o 20

Extras din Actul Final al Conferinței Plenipotențiarilor la Națiunile Unite asupra statutului refugiaților și persoanelor apatride. 21

A.Burian, O.Balan, N.Suceveanu, D.Sârcu, N.Osmochescu, O.Dorul, V.Arhiliuc, V.Gamurari, Drept internațional public, Ediția a III, revăzută și adăugită, Tipografia Elena V.I.SRL, Chișinău, 2009, pag.179 22

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951, art.3

parte a populației unei țări23

– în cazul nostru – a refugiaților. Acest principiu este

unul care garantează tratamentul egal pentru toate persoanele, este consfințit în

multe norme internaționale și preluat de normele fundamentale ale statelor părți la

aceste tratate. În această ordine de idei putem menționa următoarele norme

internaționale care proclamă nediscriminarea și tratamentul egal al persoanelor:

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, în Preambulul său, în

articolele 1 și 2 chiamă statele să nu aplice discrimarea atât între ele, cât și în ceea

ce privește atitudinea și tratamentul față de persoanele statelor; Convenția

internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare; Convenția

Europeană a Drepturilor Omului din 1950 dedică articolul 14 interzicerii

discriminării pe diferite motive; Convenția asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare față de femei din 1979; Convenția 111/1958 privind discriminarea în

domeniul ocupării forței de muncă din 1958, și multe altele.

Acest principiu are scopul de a elimina discriminarea refugiaților în două

cazuri, și anume: în perioada examinării cererii de solicitare a statutului de refugiat

și după acordarea statutului de refugiat.

Alt principiu al dreptului refugiaților este principiul integrării refugiaților,

care este deosebit de important pentru asigurarea drepturilor omului în

conformitate cu prevederile normelor internaționale, și de care depinde viitorul

propriu-zis al persoanelor refugiate. Integrarea este definită de dicționarele

explicative ca fiind intrarea într-un ansamblu ca parte integrantă, includerea într-un

tot întreg.24

În ceea ce privește integrarea conform dreptului refugiaților, atunci am

putea explica integrarea ca fiind un proces complex și de durată.

Adevărata protecție are loc atunci când sentimentele de siguranță și

securitate ale refugiaților sunt de lungă durată și, mai ales, atunci când aceștia au

speranță la o viață mai bună25

. Integrarea se considera a fi un proces care începe

atunci când o persoană a sosit în statul de primire cu solicitarea acordării protecției

23

DEX 24

Ibidem 25

C.Necula, R.Mircea, Manual de pregătire în domeniul integrării refugiaților în România, Editura MAI, București, 2009, pag.13

și continuă neântrerupt până când refugiatul pierde acest statut juridic. Reușita

procesului de integrare depinde de patru mecanisme care necesită timp pentru a fi

realizate cu succes, și anume angajarea în cadrul sructurii societății statului de

primire; însușirea cunoștințelor în domeniul cultural – prin furnizarea acestora de

organele statului gazdă; stabilirea relațiilor de prietenie sau chiar de dragoste cu

membrii statului de primire; și crearea valorilor sociale comune.

Integrarea conceptului de integrare a refugiaților presupune o abordare

multidisciplinară, perspectivele sociologică, psihologică și juridică fiind

interdependente și împreună conducând la o mai bună înțelegere a fenomenului.26

Principiul cooperării cu ONU este proclamat în articolul 35 al Convenției

din 1951, prin care statele părți la acest tratat internațional își asumă obligațiunea

de a coopera cu Biroul ÎCNUR în scopul de a facilita posibilitatea acestuia de a

monitoriza implimentarea dispozițiilor acestei Convenții și pentru a oferi informații

și date statistice pe diferite dimensiuni și criteria cu privire la refugiații și situația

lor într-un stat sau altul. Acest principiu îl întâlnim și în articolul II al Protocolului

din 1967 privind statutul refugiaților. Cooperarea statului cu organele specializate

ale ONU sunt importante atât pentru stat, cât și pentru însăși Națiunile Unite. În

urma acestei cooperări statul se bucură de asistență juridică și primește ajutor

financiar în scopul acordării protecției refugiaților, iar Națiunile Unite au garanția

că mecanismele de implimentare și asigurare a acestei protecții produc efecte

pozitive, exclude dubla sau multipla protecție acordată unei singure persoane

refugiate și duce evidența asupra numărului și situației refugiaților în lumea

întreagă.

Convenția din 1951, în articolul 34 se referă la principiul naturalizării, care

spune că ,,statele contractante vor facilita, pe cât posibil, asimilarea și

naturalizarea refugiaților. Ele vor depune orice efort în special pentru a accelera

procedura de naturalizare și a reduce, pe cât posibil, taxele și costurile acestei

proceduri.”27

Procesul de naturalizare presupune procedura de acordare unui străin

26

Ibidem, pag.15 27

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951, art.34

a drepturilor de cetățean al statului în care locuiește sau această procedură se mai

numește încetățenire. Această regulă este importantă pentru refugiați, pentru că

prin naturalizare au posibilitatea să obțină drepturi depline pe teritoriul statului în

care au primit protecția internațională, din care decurge și posibilitatea obținerii

protecției statului care îl naturalizează. O altă latură pozitivă a acestui principiu

este și reducerea numărului apatrizilor. Facilitățile cu privire la accelerarea

procesului naturalizării și posibilitatea reducerii cheltuielilor ce decurg din acest

proces reprezintă un sprijin moral și financiar pentru refugiați și le dă încrederea că

viața lor cu adevărat se va schimba odată cu obținerea cetățeniei statului de

primire.

TEMA 7. Clauzele de includere sub protecția

Convenției de la Geneva din 1951

Convenția din 1951 privind statutul refugiaților presupune un șir de condiții

pe care trebuie să le întrunească persoana solicitantă de azil pentru a putea

beneficia de acest tip de protecție. Condițiile înaintate de Convenție se numesc

Clauze de includere sub protecția Convenției din 1951. Ele formează criteriile

positive pe baza cărora se face determinarea statutului de refugiat28

și sunt

prevăzute în articolul 1 al acesteia:

,,A. Pentru scopurile prezentei convenții, termenul ,,refugiat” se va aplica

oricărei persoane care:

(1) A fost considerată refugiat potrivit Aranjamentelor din 12 mai 1926 și 30

iunie 1928 sau potrivit Convențiilor din 28 octombrie 1933 și din 10 februarie

1938 și Protocolului din 14 septembrie 1939 sau ca urmare a aplicării Constituției

Organizației Internaționale pentru Refugiați;

Hotărârile de neeligibilitate luate de Organizația Internațională pentru

Refugiați în timpul mandatului său nu constituie o piedică pentru acordarea

28

Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat, Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.9

statutului de refugiat persoanelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de

paragraful 2 din prezenta sancțiune;

(2) În urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 și unei

temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității,

apartenenței la un grup social sau opiniei politice, se află în afara țării a cărei

cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește să se pună

sub protecția acestei țări; sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara

țării în care își avea reședința obișnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu

poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă.

În cazul unor persoane care are mai multe cetățenii, expresia ,,țara a cărei

cetățenie o are” vizează fiecare dintre țările a cărei cetățenie o are. Nu va fi

considerată ca lipsită de protecția țării a cărei cetățenie o are orice persoană care,

fără un motiv valabil bazat pe o teamă bine întemeiată, nu a solicitat protecția

uneia dintre țările a cărei cetățenie o are.”29

În scopul determinării corecte a statutului de refugiat este important de

analizat situația particulară a solicitantului de protecție și de stabilit măsura în care

aceasta întrunește condițiile înaintate de Convenție. Pentru a putea înțelege

Clauzele de includere sub protecția Convenției din 1951, este necesar să analizăm

minuțios termenii dați de articolul 1 secțiunea A și să-i supunem interpretării. Ar fi

corect să analizăm mai întîi prevederile articolului 1, secțiunea A, alineatul 1, care

este dedicat în întregime persoanelor care erau considerate refugiate conform unor

instrumente internaționale care au precedat convenția din 1951. Organizația

Națiunilor Unite și-a propus să acorde protecție tuturor persoanelor care, în urma

modificărilor geopolitice, au rămas fără protecția statului a căror cetățeni erau sau

în care își aveau domiciliul, de aceea a propus societății internaționale elaborarea și

semnarea unei norme internaționale convenționale cu caracter general, care să

poată fi aplicată în cele mai diverse cazuri și să nu servească doar la determinarea

refugiaților apăruți în urma desfășurării anumitor evenimente concrete, așa cum se

proceda până atunci.

29

Convenția de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949, articolul 1.

Generalitatea prevederilor noii Convenții punea în pericol posibilitatea

acordării protecției internaționale persoanelor care se considerau refugiați conform

Aranjamentelor din 12 mai 1926 și 30 iunie 1928 sau potrivit Convențiilor din 28

octombrie 1933 și din 10 februarie 1938 și Protocolului din 14 septembrie 1939

sau ca urmare a aplicării Constituției Organizației Internaționale pentru Refugiați,

deaceea statele participante la negocierea textului Convenției au decis să asigure

continuitatea acordării acestei protecții prin mențiunea făcută în alineatul 1,

secțiunea A din articolul 1.

- Alineatul 2, secțiunea A a articolului 1 începe cu expresia în urma unor

evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 care trebuie înțeleasă ca fiind o

dată limită la care au avut loc unele evenimente ce au determinat o persoană să-și

părăsească țara de origine, însă această persoană putea părăsi țara și solicita statut

de refugiat și după trecerea acestei date limite menționate în Convenție, doar

motivând persecuțiile asupra persoanei sale ca urmare a desfășurării acelor

evenimente. Cuvântul evenimente nu este definit în Convenția din 1951, dar a fost

înțeles ca reprezentând întâmplări de importanță majoră ce au provocat modificări

teritoriale sau profunde schimbări politice și persecuții sistematice.30

Această dată

limită și-a pierdut din importanța practică odată cu adoptarea Protocolului din

1967, care prin Articolul 1, alineatul 2, exclude din noțiunea dată refugiatului

cuvintele în urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 și ca

urmare a acestor evenimente. Din motiv că societatea internațională suferă

permanente schimbări care duc adesea la apariția unor noi categorii de refugiați, au

fost aduse modificări Convenției din 1951 prin Protocolul din 1967, care face astfel

imposibilă crearea situațiilor în care unele persoane persecutate în țara lor de

origine ar putea să fie lipsite de protecție din partea ÎCNUR.

- Următoarele cuvinte ale definiției sunt unei temeri bine întemeiate de a fi

persecutată poate fi interpretată corect, doar dacă se supun analizei toate

componentele sale, astfel trebuie explicat sensul fiecărui cuvânt. De menționat, că

30

Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat, Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.11

această expresie impune două condiții ce trebuie întrunite de persoanele solicitante

a statutului de refugiat, și anume:

Să aibă o temere bine întemeiată ceea ce nu poate fi demonstrată din cauza

că temerea înseamnă o trăire a persoanei, care variază de la om la om în

intensitatea cu care este percepută. Frica reprezintă un sentiment care poate fi

individualizat, fiincă obiectul temerii nu este același la majoritatea indivizilor, iar

în cazul în care obiectul temerii coincide – intensitatea cu care aceasta este trăită și

felul în care afectează persoana oricum diferă. De aceea, determinarea statutului de

refugiat va consta mai mult în evaluarea declarațiilor solicitantului, decât în

judecarea situației existente în țara sa de origine.31

Important de menționat este

faptul că nu orice temere a unui individ poate deveni criteriu de obținere a

statutului de refugiat, ci doar una bazată pe acțiunile sau inacțiunile autorităților

unui stat față de anumite categorii de persoane, care îi face sa-și părăsească

propriile locuințe în dorința de a-și proteja propriile vieți.

A doua componentă a acestei expresii este persecuția, fără de care temerea

nu poate fi considerată motiv pentru acordarea statutului de refugiat. Persecuția

înseamnă o urmărire nedreaptă și perseverentă a cuiva, cu intenția de a-i provoca

un rău,32

însă această definiție nu întotdeauna poate fi aplicată în sensul direct, iar

Convenția din 1951 îi face o interpretare mult mai largă și explică că orice

amenințare a vieții sau libertății pe motiv de rasă, religie, naționalitată, opinie

politică sau apartenența la un anumit grup social constituie întotdeauna

persecuție.33

La fel, orice violare a drepturilor omului din motivele enumerate de

Convenție, vor fi considerate persecuție. Însă nici persecuția nu va constitui

întotdeauna motiv de acordare a statutului de refugiat, fiincă nu toate măsurile

luate împotriva unui individ pot fi considerate persecuție, chiar dacă aparte

cercetate pot însemna discriminare. Discriminarea în cumul cu alte circumstanțe,

poate produce acea temere bine întemeiată de persecuție care duce la pierderea

31

Ibidem, pag.12 32

DEX 33

Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat, Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.14

încrederii unei persoane față de viitorul său în țara de origine și atrage după sine

părăsirea ei și solicitarea statutul de refugiat în altă țară.

Persecuția poate însemna atât acțiunile, cât și inacțiunile autorităților unui

stat față de anumite categorii de persoane. Acțiunile statului în aplicarea

persecuției se înțeleg ca activitățile și tratamentele discriminatorii, inumane și în

contradicție cu drepturile și libertățile omului consfințite în Declarația Universală a

Drepturilor Omului și în alte norme convenționale internaționale, îndreptate

împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane, acțiuni ce provoacă frica și

dorința aceste persoanei sau grup de persoane sa părăsească acest stat. Prin

inacțiunile statului care duc la persecuție, înțelegem lipsa intenționată a acțiunilor

legale ale autorităților statului în stoparea acțiunilor și tratamentelor

discriminatorii, inumane și în contradicție cu drepturile și libertățile omului

consfințite în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în alte norme

convenționale internaționale, săvârșite de populația majoritară sau, rare cazuri – de

populația minoritară, îndreptate împotriva unei persoane sau a unui grup de

persoane, acțiuni ce provoacă frica și dorința persoanei sau grupului de persoane

oprimate, să părăsească teritoriul acestui stat.

- Enunțul continuă cu motivele de discriminare pentru care o persoană poate

solicita statutul de refugiat și anume datorită rasei, religiei, naționalității,

apartenenței la un grup social sau opiniei politice. În contextul Convenției din

1951 noțiunea de rasă are cel mai larg sens pentru a cuprinde toate grupările

etnice. Totuși, simpla apartenență la un oarecare grup rasial nu este îndeajuns

pentru a solicita statut de refugiat, însă în circumstanțele în care reprezentanții

acestui grup sunt supuși persecuției pe motive rasiale, această solicitare este

justificată. Acesta va fi cazul când, ca rezultat al discriminării rasiale, demnitatea

umană a unei persoane este afectată în așa măsură încât se încalcă cele mai

elementare și inalienabile drepturi ale omului, sau atunci când nesocotirea

existenței barierelor de ordin rasial antrenează consecințe grave.34

34

Ibidem, pag.18

Alt motiv de discriminare prevăzut de Convenția din 1951 este religia. Ca și

în cazul apartenenței la un grup rasial, simpla apartenență la un grup religios nu

presupune în sine un motiv de a cere protecție din partea altui stat. Declarația

Universala a Drepturilor Omului din 1948, consfințește că ,,orice om are dreptul la

libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și

schimba religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public,

cât și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor.”35

Deci, în cazul în care membrilor acestui grup le sunt încălcate drepturile

fundamentale la practicarea religiei prin persecutarea lor, acestora li se va acorda,

la solicitare, statutul juridic de refugiat în baza prevederilor Convenției din 1951 ce

oferă protecția dreptului la alegerea și practicarea religiei prin prizma consfințirii

lui în Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Adesea, greu de delimitat de motivul discriminării rasiale este cel al

discriminării pe criteriul naționalității care, potrivit Convenției din 1951,

reprezintă și el un temei de acordare a statutului de refugiat. Cuvântul naționalitate

se interpretează ca fiind apartenența unei persoane la o anumită națiune, iar prin

națiune se înțelege un grup etnic, o comunitate stabilă de oameni, istoricește

constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă și de teritoriu.36

Persecuția pe

motiv de naționalitate apare de cele mai multe ori în statele în care viețuiesc mai

multe etnii și poate consta în motive ostile și măsuri prejudiciabile dirijate

împotriva unei minorități naționale (etnice, lingvistice), și în unele circumstanțe,

faptul de a aparține unei astfel de minorități poate conduce, prin el însuși, la

temerea bine întemeiată de persecuție.37

Notabil este faptul că majoritatea cazurilor

de persecuție din acest motiv au loc din partea populației majoritare față de

minoritățile naționale și foarte puține sunt situațiile când populația majoritară este

persecutată de minoritățile naționale și sun silite sa ceară statutul de refugiat.

35

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluția 217A a Adunării Generale a ONU, articolul 18. 36

DEX 37

Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat, Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.19

Temerea bine întemeiată de persecuție pentru apartenența la un grup social

este al patrulea motiv prevăzut de Convenția din 1951 pentru care o persoană poate

să obțină protecție din partea unui stat străin. La fel ca motivele de obținere a

statutului juridic de refugiat analizate anterior, simpla apartenență la un grup social

nu prezintă în sine un motiv de solicitare a statutului de refugiat, iar dacă această

apartenență este motivul pentru care membrul acestui grup este supus persecuției,

atunci solicitarea protecției internaționale este una bine întemeiată. Printr grup

social se înțelege o colectivitate de indivizi între care există relații sociale

determinate, se supun acelorași norme de comportament și urmăresc un țel

comun38

, de aceea persecuția din motiv de apartenență la un grup social coincide

cu alte cauze prevăzute de Convenția din 1951, cum ar fi rasa, religia sau

naționalitatea. De cele mai multe ori, motivele de persecuție a grupurilor sociale

sunt bazate pe activitățile acestora îndreptate împotriva unei guvernări, sau din

cauza membrilor acestor grupuri și a activităților lor.

Opinia politică este ultimul motiv prevăzut de Convenția din 1951 pentru

înaintarea cererii de obținere a statutului juridic de refugiat. Acesta presupune că

solicitantul are opinii netolerate de autorități, opinii ce sunt critice la adresa

politicii sau a metodelor utilizate. Se presupune, de asemenea, faptul că astfel de

opinii nu au ajuns la conștiința autorităților sau îi sunt atribuite de către acestea

solicitantului. Opiniile politice ale unui profesor sau ale unui scriitor pot fi mai

cunoscute decât cele ale unei persoane care nu are aceleași raporturi cu publicul.

Importanța relativă sau tenacitatea opiniilor solicitantului - atât care pot fi stabilite

de circumstanțele cazului - vor fi, de asemenea, relevante.39

Pentru a stabili

circumstanțele persecuțiilor pe motiv de exprimare a unor opinii politice adesea

este dificil sau chiar imposibil, dacă solicitantul protecției nu poate aduce dovezile.

De obicei, solicitantul de azil care invocă persecuția din motivul opiniei politice

trebuie să prezinte dovezi în susținerea cererii sale, precum că autoritățile din țara

sa de origine știu despre opinia sa – care este diametral opusă de cea a guvernării. 38

DEX 39

Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat, Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.20

Însă lipsa dovezilor relevante, nu este un motiv să i se refuze protecția, fiindcă se

prezumă că o persoană nu și-ar părăsi țara de origine dacă nu ar avea o temere bine

întemeiată.

Totuși, este important ca autoritățile competente ale statului de primire să se

documenteze asupra trecutului solicitantului, dacă acesta este urmărit sau pedepsit

pentru o infracțiune cu caracter politic și să deosebească urmărirea penală ca

urmare a opiniei sale politice de urmărirea penală pentru săvârșirea unor acte

motivate politic. Cercetarea unei astfel de cereri implică depunerea unui efort

suplimentar din partea autorităților, pentru a stabili dacă actul comis de solicitant

este sau nu pedepsibil și dacă pedeapsa aplicată este una în conformitate cu norma

de drept a statului de reședință. Astfel, persoana căreia i-a fost aplicată o pedeapsă

excesivă, în raport cu norma de drept a statului de origine, pentru săvârșirea unui

act politic pedepsibil – este justificată să solicite statutul juridic de refugiat.

- Altă condiție pentru determinarea statutului juridic al refugiatului

prevăzută de Convenția din 1951 este ca solicitantul să se afle în afara țării a cărei

cetățenie o are. Această cerință generală este imperativă și nu acceptă excepții,

întrucât este lipsit de sens ca o persoană să se afle în țara cu care are o legătură

juridică și să solicite autorităților altui stat să-i acorde protecție. Dacă la astfel de

solicitări ar reacționa pozitiv vre-un stat, atunci acțiunile acestuia ar fi calificate

drept o încălcare a principiului noningerinței, principiu fundamental de drept

internațional consfințit în Carta ONU.

După cum s-a menționat mai sus, temerea bine întemeiată de a fi persecutat a

unui solicitant trebuie să fie în legătură cu țara a cărei cetățenie o are. Atâta timp

cât nu are nici o temere în legătură cu țara a cărei cetățenie o are, se poate aștepta

ca acesta să se pună sub protecția acelei țări. El nu are nevoie de protecție

internațională și, de aceea, nu este refugiat.40

Pentru a putea demonstra legătura sa

cu un stat, solicitantul poate prezenta actele care demonstrează această legătură,

adică pașaportul. Însă, în cazurile în care persoanele au părăsit țara de origine în

baza unor acte false, de teama ca autoritățile să nu le poată depista, atunci devine

40

Ibidem, pag.22

mai complicat să li se determine cetățenia pe care o posedă. În unele cazuri, se pot

obține informații de la autoritatea care a eliberat pașaportul.41

Această cerință nu impune situația ca o persoană să-și fi părăsit neapărat țara

de origine de teama bine întemeiată de a fi persecutată sau în mod ilegal. Sunt

cunoscute și cazuri când individul a părăsit țara în mod legal, dar în acest timp, în

statul a cărui cetățean este, să fi avut loc unele evenimente care îi trezesc temerea

bine întemeiată de persecuție. Prin urmare, este posibil ca o persoană care a părăsit

țara legal să ceară protecție internațională de teama de persecuție la care ar putea fi

supus și să devină refugiat la o dată ulterioară. O astfel de persoană va fi numită

refugiat sur place. Astfel de persoane pot fi studenții aflați la studii peste hotare,

diplomații sau alte oficialități care își exercită funcția peste hotare, muncitorii

migranți sau chiar prizonierii de război. Desigur, toate circumstanțele invocate la

solicitarea statutului de refugiat vor fi minuțios analizate de autoritățile statului de

primire competente să examineze astfel de cereri înainte de a acorda unei persoane

străine protecție internațională.

- Precedenta condiție impusă de Convenția din 1951 nu poate fi aplicată fără

interpretări dacă nu ar fi completată de expresia și care nu poate sau, datorită

acestei temeri, nu dorește să se pună sub protecția acestei țări. Supusă analizei

minuțioase, această frază trebuie împărțită în două părți: una care presupune

dorința solicitantului de a se întoarce în statul său, și alta ce demonstrează lipsa

acestei dorințe. Deci, în primul caz persoana care se află în afara hotarelor statului

a cărei cetățenie o are ar dori să se întoarcă la domiciliul său, însă temerea de

persecuție din partea autorităților face imposibilă realizarea acestei dorințe. Pe

când al doilea caz subliniază că individul care și-a părăsit țara din cauza temerii

bine întemeiate de persecuție nu dorește să se întoarcă, fiindcă are convingerea că

întoarcerea în statul al cărui cetățean este îi va pune în pericol integritatea fizică,

psihică sau chiar viața. Toate circumstanțele refuzului unei persoane de a se pune

sub protecția propriului stat sunt semnificative în determinarea statutului de

41

Ibidem

refugiat, fiindcă în cazul în care ele nu motivează acest refuz, se va considera că

persoana nu poate fi considerată refugiat.

- Următoarea frază se referă la persoanele ce nu dețin cetățenia nici unui stat,

sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care își avea

reședința obișnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită

respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă. Legiuitorii au dorit ca protecția

internațională să poată fi acordată nu doar persoanelor care au o legătură juridică

cu un stat, dar și altor categorii de persoane care ar putea avea o temere bine

întemeiată de persecuție din diferite motive venită din partea guvernării, cum ar fi

apatrizii.

Apatridia reprezintă situația juridică a unei persoane care nu posedă nici o

cetățenie, consecință directă a acestei situații fiind drepturile reduse față de

cetățenii statului pe teritoriul căruia se află aceștia, chiar și în raport cu străinii.42

Persoanele pot deveni apatrizi în diferite circumstanțe, această situație juridică

însă, nu le poate îngrădi drepturile fundamentale prevăzute de normele

convenționale de drept internațional, iar statul în care și-au stabilit domiciliul

trebuie să le trateze în conformitate cu aceste norme internaționale și cu normele

interne în vigoare. De fapt, fraza supusă studiului cuprinde condițiile pe care

Convenția din 1951 le înaintează, la obținerea statutului de refugiat, persoanelor

fără cetățenie, condiții care nu diferă de cele ale persoanelor ce dețin cetățenia unui

stat. Deosebirea esențială constă în substituirea expresiei țara a cărei cetățenie o

are cu expresia neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care își avea

reședința obișnuită.

- Articolul 1 A al Convenției din 1951, în ultima sa frază se referă la cazurile

de dublă sau multiplă cetățenie, și spune că În cazul unor persoane care are mai

multe cetățenii, expresia ,,țara a cărei cetățenie o are” vizează fiecare dintre țările

a cărei cetățenie o are. Nu va fi considerată ca lipsită de protecția țării a cărei

cetățenie o are orice persoană care, fără un motiv valabil bazat pe o teamă bine

întemeiată, nu a solicitat protecția uneia dintre țările a cărei cetățenie o are. 42

M.Floroiu, Concepte de drept internațional public, Editura didactică și pedagogică, R.A.București, 2013, p.61

Această frază poate fi interpretată ca o necesitate a legiuitorului de a oferi

posibilitatea autorităților competente în materie de determinare a statutului de

refugiat să excludă dubla protecție acordată unei persoane, în același timp îi

rezervă dreptul acestei persoane sa fie protejat în cazul în care pericolul de

persecuție vine din partea tuturor statelor a cărui cetățean este, fapt ce-i justifică

temerea bine întemeiată de persecuție și refuzul de a fi protejat de autoritățile

statelor a căror cetățenii le deține.

TEMA 8. Clauzele de încetare a protecției

Convenției de la Geneva din 1951

O persoană care a fost pusă sub protecția Convenției din 1951 în

conformitate cu una din condițiile de includere prevăzute de această normă

internațională, se va considera refugiată până la momentul în care va întruni una

dintre condițiile de încetare a aceste protecții, prevăzute în articolului 1 C. acest

articol vine să anuleze acordarea statutului de refugiat și evitarea acordării dublei

protecții: una din partea instituțiilor internaționale și alta din partea statului de

origine sau de reședință. Prin clauze de încetare se vor înțelege acele condiții

prevăzute de Convenția privind statutul juridic al refugiaților din 1951 de la

Geneva care duc la încetarea acordării protecției internaționale din motivul că nu

mai pot fi justificate - Această Convenție va înceta să fie aplicabilă oricărei

persoane vizate de dispozițiile secțiunii A mai sus-menționate.

Împrejurările care fac ca o persoană să înceteze a mai fi considerată refugiat

sunt de două tipuri: clauzele care reprezintă acțiunile voluntare ale refugiatului ce

fac nejustificată continuarea acordării protecției și clauzele care duc la încetarea

protecției din cauza că temerea de persecuție încetează să mai fie justificată

datorită schimbărilor care au avut loc în țara de reședință a refugiatului. În

continuare vom supune analizei criteriile de încetare a statutului de refugiat.

- Prima condiție a Convenției din 1951 prevede că protecția va înceta dacă

refugiatul s-a repus în mod voluntar sub protecția țării a cărei cetățenie o are, și

poate fi aplicată doar asupra refugiaților care au păstrat legătura juridică cu țara de

origine și se află în afara hotarelor ei. Este important de menționat că prezenta

clauză include trei condiții obligatorii care duc la pierderea statutului de refugiat, și

anume: voința, intenția și repunerea sub protecție. Aceste componente sunt

importante în luarea deciziei de încetare a protecției din partea ÎCNUR și cer ca

refugiatul, la înaintarea unei cereri de încetare a statutului său juridic, să acționeze

nesilit de cineva sau de careva împrejurări; să se repună sub protecția statului său

având dorința și convingerea gândurilor sale și la înaintarea acestei cereri să-i fie

efectiv acordată protecția din partea acestui stat. Totuși, particularitatea acestei

clauze constă în repunerea, de facto, a persoanei sub protecția statului a cărei

cetățean este, iar simpla înaintare a unei astfel de intenții nu este suficientă pentru a

considera că respectiva persoană nu mai trebuie să beneficieze de protecție din

partea unui stat străin. Ba mai mult, practica internațională ne demonstrează că

adesea, simpla întoarcere în statul de origine sau obținerea actelor de identitate și

cetățenie a acestui stat poate reprezenta doar capcanele întinse de autoritățile

acestui stat în scopul de a prinde și aplica tortura asupra acestor persoane. În

același context, se va considera că o persoană întrunește toate condițiile acestei

clauze dacă a înaintat o cerere de repunere sub protecție și autoritățile competente

ale statului au acceptat-o, însă statutul de refugiat va înceta doar în momentul în

care autoritățile statului care l-au acordat vor fi convinse că protecția acestei

persoane este aplicată conform normelor internaționale și interne, fără discriminare

și pericole de persecuție.

- A doua clauză presupune obligația ca refugiatul după ce și-a pierdut

cetățenia, a redobândit-o în mod voluntar. Această ceință poate fi interpretată în

mare parte asemănător cu clauza precedentă, însă deosebirea principală constă în

faptul că în primul caz persoana nu și-a pierdut cetățenia statului de origine, iar în

cel de-al doilea caz - refugiatul a pierdut această legătură juridică și în mod

benevol a redobîndit-o. Este important ca redobândirea să fie nu doar o simplă

promisiune sau o mimare, dar să reprezinte un cumul de acțiuni conforme normelor

interne ale statului de origine și să acorde și să asigure, de facto, protecția din

partea acestui stat.

- Se consideră că persoana care are garanția protecției naționale nu are

nevoie de protecția internațională, iar următoarea clauză descrie situația în care un

refugiat a dobândit o nouă cetățenie și se bucură de protecția țării a cărei

cetățenie a dobândit-o. La fel ca primele clauze de încetare a protecției

internaționale, vedem înaintată cerința de bază ca acțiunea să vină din partea

refugiatului și – obligatoriu, să fie una benevolă. Diferența dintre cele două condiții

prevăzute de Convenția din 1951 o deducem ca fiind una emanată de statul care a

acordat această cetățenie, astfel, în primul caz refugiatul restabilește legătura

juridică cu statul cu care a avut această legătură înainte ca statul de origine să-i fi

retras cetățenia sau persana singură să o fi refuzat înainte de obținerea statutului de

refugiat, iar în cel de-al doilea caz, refugiatul obține cetățenia altui stat decât a

statului a cărei cetățenie a deținut-o până la refuzarea sau retragerea ei.

- A patra condiție de încetare a protecției internaționale consfințită de

Convenția privind statutul juridic al refugiaților presupune că refugiatul s-a

restabilit în mod voluntar în țara pe care a părăsit-o sau în afara căreia a stat de

temerea de a fi persecutată. Ea se referă la refugiații care nu dețin cetățenia nici

unui stat, însă împrejurările care îi provocau temere de persecuție s-au epuizat, iar

conform primelor clauze de încetare nu ar putea fi întreruptă acordarea protecției

internaționale. Apatrizii ar putea să se repună benevol sub protecția statului în care

și-a avut domiciliul obișnuit, iar această prevedere are scopul de a exclude

aplicarea dublei protecții, a protecției naționale și a protecției internaționale.

- Conform celei de-a cincea clauze, protecția Convenției din 1951 poate

înceta dacă refugiatul nu mai poate continua să refuze protecția țării a cărei

cetățenie o are datorită faptului că împrejurările în urma cărora ea a fost

recunoscută ca refugiat au încetat să existe. De aici deducem că este necesar ca în

statul de origine a refugiatului să se fi petrecut schimbări fundamentale care

înlătură orice posibilitate de aplicare a persecuției, iar statul îi poate asigura

protecția națională, împrejurare ce face nemotivat refuzul refugiatului de a se

repune sub protecția statului cu care deține legătura juridică.

Se subânțelege totuși că dispozițiile prezentului paragraf nu se vor aplica

oricărui refugiat menționat în paragraful 1 al secțiunii A din prezentul articol, care

poate invoca, pentru a refuza protecția țării a cărei cetățenie o are, motive

imperioase ce se referă la persecuții anterioare.43

- Ultima condiție de încetare a statutului de refugiat se referă la apatrizi și

presupune că fiind o persoană fără cetățenie, ea este în măsură să se întoarcă în

țara în care avea reședința obișnuită, nemaiexistând împrejurările în urma cărora

a fost recunoscută ca refugiat. Această clauză este asemănătoare cu precedenta

prevedere, doar că este destinată exclusiv persoanelor, care înainte de obținerea

statutului de refugiat, nu dețineau cetățenia nici unui stat.

Se subânțelege totuși că dispozițiile prezentului paragraf nu se vor aplica

oricărui refugiat menționat în paragraful 1 al secțiunii A din prezentul articol,

care poate invoca, pentru a refuza să se întoarcă în țara în care el avea reședința

obișnuită, motive imperioase ce se referă la persecuții anterioare.”44

TEMA 9. Clauzele de excludere de sub protecția

Convenției de la Geneva din 1951

În procesul de determinare a statutului de refugiat apar împrejurări care duc

la excluderea de sub protecția acordată de Convenția din 1951. Aceste prevederi au

fost consfințite și enumerate în norma convențională, pentru a oferi statelor

pârghiile legale de protecție a propriilor cetățeni și a tuturor persoanelor aflate

legal pe teritoriul lor. Dicționarul explicativ ne definește excluderea ca fiind

acțiunea de eliminare dintr-o societate sau cea prin care se dă afară.45

De aici

deducem că toate cazurile de excludere se împart în două categorii: cauze

referitoare la persoanele care sunt deja protejate de instituțiile specializate ale ONU

și cauze cu privire la persoanele ce nu se consideră că au nevoie de protecție. Toate

clauzele de excludere privind statutul refugiaților sunt prevăzute în articolul 1 al

Convenției din 1951, la secțiunile D, E și F. 43

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951 44

Convenția de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949, articolul 1 45

DEX

În scopul prevenirii acordării dublei sau multiplei protecții internaționale,

articolul 1 secțiunea D menționează că această Convenție nu va fi aplicabilă

persoanelor care beneficiază în prezent de protecție sau de asistență din partea

unui organism sau a unei instituții a Națiunilor Unite, alta decât Înaltul

Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați. Ținând cont de faptul că

instituțiile specializate ale ONU alocă anual sume enorme de bani pentru a asigura

minimumul necesar de existență pentru toate persoanele care se bucură de una din

formele de protecție internațională acordate de acestea, este foarte important ca

unei persoane silite să-și părăsească țara în căutarea protecției din partea altui stat,

să i se acorde protecție doar în baza unei singure norme convenționale. Această

regulă (de acordare doar a unei singure forme de protecție) a fost elaborată în

scopul ocrotirii fondurilor ONU în materie de protecție a drepturilor omului, de

risipa aplicării dublei protecții.

Atunci când această protecție sau această asistență a încetat pentru un

motiv oarecare, fără ca situația acestor persoane să fi fost reglementată în mod

definitiv, în conformitate cu rezoluțiile pertinente adoptate de Adunarea Generală

a Națiunilor Unite, aceste persoane vor beneficia, ipso facto, de regimul prevăzut

de această Convenție.46

În scopul continuității aplicării protecției internaționale și

menținerii persoanelor protejate într-un cadru legal, Convenția din 1951 a

specificat necesitatea aplicării normelor sale și în cazul când încetează acordarea

protecției din motive care nu sunt generate de refugiat și nu elimină împrejurările

conform cărora această persoană a obținut statutul de refugiat.

Prevederile Convenției din 1951 din alineatul 1, secțiunea E, menționează că

,,Convenția nu va fi aplicabilă unei persoane considerate de autoritățile

competente ale țării în care această persoană și-a stabilit reședința ca având

drepturi și obligații legate de posesia cetățeniei acelei țări.

Această clauză se referă la persoanele care se consideră că nu au nevoie de

protecție internațională datorită legăturilor juridice pe care le au cu statul în care

cer azil, legături care se datorează istoriei comune ale celor două state: statul de

46

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951

origine și statul primitor. Se consideră că în lipsa acestor împrejurări specifice

solicitantul s-ar încadra în clauzele de includere ale Convenției din 1951 și i-ar fi

recunoscut statutul juridic de refugiat. Astfel, această clauză a fost elaborată ținând

cont de refugiații de origine germană sosiți în Republica Federală Germania și care

au fost recunoscuți ca având drepturi și obligații specific cetățeniei germane.

Ultimul tip de clauze de excludere de sub protecția Convenției din 1951 sunt

prevăzute în secțiunea F ale articolului 1 și se referă la persoanele care nu merită a

fi considerate refugiate.

Dispozițiile acestei Convenții nu vor fi aplicabile persoanei despre care ar

exista motive serioase să se considere că:

(a) a comis o crimă împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă

împotriva umanității, așa cum sunt definite în instrumentele internaționale

elaborate pentru a prevedrea dispoziții cu privire la aceste crime;

(b) a comis o crimă gravă de drept comun în afara țării de primire, înainte

de a fi admisă în aceasta ca refugiat;

(c) s-a făcut vinovată de acțiuni contrare scopurilor și principiilor

Națiunilor Unite.”47

Scopul acestor clauze de excludere este de a proteja populația din țara gazdă

de pericolul admiterii unui refugiat care a comis o crimă gravă de drept comun48

sau crime de război - crime care sunt prevăzute de Acordul de la Londra din 1945

și Statutul Tribunalului Militar Internațional. La litera (c), Convenția din 1951 se

referă la o categorie aparte de persoane – care au săvârșit acțiuni contrare

scopurilor și principiilor ONU, prevăzute în Preambulul și articolele 1 și 2 din

Carta ONU. Totuși nu este posibil ca o persoană să încalce principiile

fundamentale ale dreptului internațional decât atunci când îndeplinește o funcție de

conducere în stat (se află la putere) și deciziile pe care le ia în materie de politică

externă duc la încălcarea acestor principii.

47

Convenția de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949, articolul 1. 48

Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat, Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.37

TEMA 10. Cazuri speciale în dreptul refugiaților

Normele convenționale ale dreptului refugiaților sunt create cu scopul de a

acorda protecție internațională tuturor persoanelor care s-au refuzat ori care au fost

lipsite de protecția statului lor de origine sau de reședință. Există, însă, categorii de

persoane asupra cărora prevederile Convenției din 1951 nu se pot răsfrânge și ele

formează cazurile speciale în dreptul refugiaților. Aceste categorii de persoane sunt

refugiații de război, dezertorii și persoanele ce refuză satisfacerea serviciului

militar și persoanele ce au recurs la forță sau au comis acte de violență. În ceea ce

urmează vom analiza aceste cazuri și îmrejurările în care se acceptă derogarea de

la Convenția din 1951.

Refugiații de război. În mod obișnuit, persoanele care își părăsesc țara din

cauza conflictelor armate interne sau internaționale – nu pot fi considerate

refugiați, însă le este asigurată protecție din partea țărilor de primire în baza altor

norme internaționale, cum ar fi Convenția de la Geneva asupra protecției

victimelor de război din 1949 sau Protocolul din 1977 adițional Convenției de la

Geneva privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale. Cu toate

acestea, practica demonstrează că nu puține au fost persoanele care s-au bucurat de

protecția Convenției din 1951 și au fost declarate refugiați.

În cazurile în care există solicitări din partea persoanelor care au fugit din

calea flagelului războiului, este important ca examinatorii acestor cereri să se

informeze asupra tratamentului autorităților față de solicitanți și doar în cazul în

care se demonstrează o temere bine întemeiată de persecuție din motivele invocate

în articolul 1, secțiunea A a Convenției din 1951, aceste persoane vor putea obține

statutul de refugiați.

Protecția poate să nu fie disponibilă dacă nu există relații diplomatice între

țara de primire a solicitantului și cea de origine. Dacă guvernul solicitantului este

el însuși în exil, efectivitatea protecției pe care este capabil să o ofere poate fi pusă

în discuție. Astfel, fiecare caz trebuie judecat conform specificului său atât cu

privire la temerea bine întemeiată de persecuție, cât și la efectivitatea protecției

oferită de guvernul țării de origine.49

Următoarea categorie de persoane considerate cazuri speciale în dreptul

refugiaților sunt dezertorii și persoanele ce refuză satisfacerea serviciului militar.

Legislația țărilor în care este obligatorie satisfacerea serviciului militar presupune

aplicarea diferitor pedepse pentru refuzul de a se înrola în armată sau pentru

părăsirea unităților militare fără permisiunea superiorilor conform normelor și

regulamentelor interne. Nu putem considera aplicarea pedepsei pentru o astfel de

infracțiune, dacă ea corespunde cu norma legală, un abuz din partea autorităților

competente ale statului care să poată fi ulterior interpretată ca fiind o persecuție.

Dezertarea sau fuga de la încorporare nu exclude, pe de altă parte, o

persoană de la obținerea statutului de refugiat, o persoană putând fi în același timp

refugiat dezertor sau fugar de încorporare.50

Deci, se poate acorda protecție

solicitanților din această categorie de persoane în cazul în care ei demonstrează că

în țara de origine au temere bine întemeiată de persecuție din motivele de

discriminare prevăzute de Convenția din 1951 și nu au fugit din țară doar din

convingerile personale.

Autenticitatea convengerilor politice, religioase sau morale ale unei persoane

sau a motivelor sale de a se opune satisfacerii serviciului militar va trebui să fie

stabilită printr-o amănunțită investigare a personalității și trecutului persoanei

respective. Faptul că și-ar fi putut manifesta opiniile înaintea chemării sale sub

arme, sau că a avut deja dificultăți cu autoritățile, datorită convingerilor sale, este

de o importanță semnificativă. Faptul că a fost chemat să satisfacă serviciul militar

obligatoriu sau că, dimpotrivă, s-a prezentat la armată ca voluntar, poate fi, de

asemenea relevant pentru a aprecia autenticitatea convingerilor sale.51

Persoanele din ultima categorie care pot constitui o excepție în determinarea

statutului de refugiat sunt persoanele ce au recurs la forță sau au comis acte de

49

Reprezentanța ÎCNUR în RM, Manual referitor la proceduri și criteria de determinare a statutului de refugiat, Reeditat Geneva, ianuarie 1992, Retipărit, Chișinău, RM, decembrie 2000, pag.41 50

Ibidem, pag.42 51

Ibidem, pag.43

violență. Convenția din 1951 prevede în articolul 1, secțiunea F cazurile în care o

persoană va fi exclusă de la asigurarea protecției internaționale, iar persoanele care

au recurs la forță sau au comis acte de violență fac parte din această categorie.

Analizând acest caz, este necesar de delimitat crimele de drept comun săvârșite din

propriile convingeri de cele săvârșite drept urmare a activităților unei anumite

grupări oficial recunoscute sau chiar nerecunoscute. În cazul în care persecuția se

va datora acțiunilor săvârșite la executarea atribuțiilor de serviciu în cadrul unei

organizații cum ar fi mișcărea de eliberare națională, solicitantului i s-ar putea

acorda statut de refugiat. Totuși este important de specificat că un astfel de

solicitant de azil necesită investigații minuțioase a cazului său, iar în cazul în care

această protecției i se acordă, iar faptele care ar justifica temerea de persecuție sunt

eronate, statul riscă să pună în pericol propriii cetățeni.

TEMA 11. Organele competente ale statului și procedurile de determinare a

statutului de refugiat

1. Organele competente să determine statutul refugiaților

2. Aspecte generale privind procedurile de determinare a statutului refugiatului

3. Stabilirea faptelor

4. Tehnici de intervievare

1. Beneficiul dubiului

2. Persoanele cu deficiențe mentale

3. Minorii neînsoțiți

TEMA 12. Protecţia regională a refugiaţilor

1. Protecția refugiaților în Europa

- Consiliul Europei

- Uniunea Europeană

2. Protecția refugiaților pe continentul African

3. Protecția refugiaților în America Latină

TEMA 13. Legislaţia naţională în materie de refugiaţi

Țara noastră a devenit parte la Convenția de la Geneva privind statutul

refugiaților din 1951 prin Legea organică nr.677-XV pentru aderarea Republicii

Moldova la Convenția privind statutul refugiaților, precum și la Protocolul privind

statutul refugiaților din 23 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr.150-

151 din 11 decembrire 2001 și astfel, s-a aliniat statelor ce oferă protecție

persoanelor care, având o temere bine întemeiată de persecuție, au părăsit țara lor

de origine sau de reședință în speranța că în statele de primire vor avea parte de o

viață mai bună.

Astfel, în anul 2002 a fost adoptată, în conformitate cu norma internațională,

prima lege în materie de refugiați și anume Legea Republicii Moldova cu privire la

statutul refugiaților nr. 1286-XV din 25 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial

al Republicii Moldova nr.126-127/1003 din 12 septembrie 2002. Această lege a

fost aplicată alături de alte norme interne, iar în 2008 Parlamentul Republicii

Moldova a adoptat în conformitate cu normele internaționale și normele

comunitare o lege nouă, care reglementează statutul solicitanților de azil, a

refugiaților și a persoanelor cărora li se acordă protecție umanitară – Legea nr. 270

privind azilul din 18 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr.53-54 din 13 martie 2009, care stipulează:

Pornind de la necesitatea respectării drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului în conformitate cu principiile și cu normele unanim recunoscute ale

dreptului internațional, cu prevederile tratatelor internaționale la care Republica

Moldova este parte, conștientizând că reglementarea statutului refugiaților

constituie o garanție important a drepturilor omului, precum și de la necesitatea

asigurării compatibilității actelor legislative naționale cu legislația comunitară

prin procedura de armonizare, în temeiul art.19 și art.72 alin.3 litera r din

Constituția Republicii Moldova.

Această lege este compusă din nouă capitol și în continuare le vom face o

scurtă caracterizare.

I capitol este numit Dispoziții generale și determină obiectul, scopul sfera de

acțiune, dar și semnificația noțiunilor precum protecție internațională, azil, azil

politic, țară de origine, statut de refugiat, protecție temporară, membri de familie,

minor neânsoțit, ș.a.

Capitolul II numește autoritățile Repiblicii Moldova competente în

soluționarea problemelor de azil, și anume Direcția refugiați a Biroului migrație și

azil din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în care găsim structura și atribuțiile

Direcției refugiați, atribuțiile Consilierului de eligibilitate sau cooperarea

internațională.

Principiile generale sunt prevăzute în Capitolul III a legii, principii care sunt

în strictă conformitate cu principiile speciale ale dreptului refugiaților, cum sunt

principiul nediscriminării, principiul nereturnării, principiul confidențialității,

principiul unității familiei și protecției minorilor și principiul integrării sociale.

Următorul este capitolul IV, care se referă la formele de protecție acordată

pe teritoriul Republicii Moldova: statutul de refugiat, protecția umanitară, protecția

temporară și azilul politic.

Capitolul V este format din 3 secțiuni care specific drepturile și obligațiile

solicitanților de azil, a refugiaților și ale beneficiarilor de protecție umanitară și a

beneficiarilor de protecție temporară.

Procedura de examinare a cererii de azil este al VI-lea capitol, format din

șase secțiuni, care dispune garanțiile procedural, procedura ordinară, procedura

rapidă, procedura în cazul persoanelor cu necesități speciale, procedura de

reunificare a familiei și procedura de soluționare a noii cereri de acordare a unei

forme de protecție.

În ceea ce privește capitolul VII al legii – el este format din două secțiuni în

care sunt incluse procedura de încetare și de anulare a statutului de refugiat și a

protecției umanitare.

Capitolele VIII și IX se referă la răspunderea pentru încălcarea legii și,

respectiv, numește dispozițiile finale și tranzitorii.

TEMA 14. Drepturile și obligațiile refugiaților

Dreptul internațional public a creat drepturi și obligații pentru membrii

societății internaționale, menite să asigure drepturile fundamentale ale omului – în

general, și garantarea drepturilor refugiaților – în special, însă și refugiații – în baza

acelorași norme internaționale – beneficiază de drepturi și capătă obligații față de

statul de primire.

Drepturile și oligațiile refugiaților sunt prevăzute într-un șir de tratate

internaționale cu vocație universală și regională cum ar fi Declarația Universală a

Drepturilor Omului din 1948, Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților

din 1951, Convenția de la Caracas asupra azilului teritorial din 1954, Convenția de

la Caracas asupra azilului diplomatic din 1954, Tratatul de la Montevideo din 1939

asupra azilului și refugiatului politic, Convenția OUA referitoare la aspecte

specifice ale problemelor refugiaților din Africa de la Addis Abeba din 1969,

Declarația de la Cartagena referitoare la refugiați din 1984, precum și în normele

interne ale statelor. În mare parte, drepturile și obligațiile refugiaților se aseamănă

cu cele ale persoanelor străine care se află legal pe teritoriul unui stat.

Textul Convenției din 1951 nu cuprinde un capitol sau o secțiune dedicată în

totalitate drepturilor și obligațiilor persoanelor refugiate, însă anlizând prevedeile

acestei norme internaționale putem deduce aceste drepturi și obligații. Republica

Moldova asigură protecție internațională în baza Legii nr. 270 privind azilul din 18

decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al RM nr.53-54 din 13 martie

2009. Această lege este armonizată cu prevederile tratatelor internaționale în

materie de drepturile omului la care Republica Moldova este parte și cuprinde în

Secțiunea a 2-a drepturile și obligațiile refugiaților și ale beneficiarilor de protecție

umanitară.

Drepturile refugiaților și ale persoanelor ce se bucură de protecție umanitară

sunt prevăzute în articolul 33:

(1) Statutul de refugiat și protecția umanitară conferă beneficiarului

drepturile de legislație pentru cetățenii străini și pentru apatrizi, pentru apatrizi,

precum și următoarele drepturi speciale:

a) de a fi informat în scris, într-o limbă pe care o cunoaşte sau pe care se

presupune în mod rezonabil că o cunoaşte, cît mai curînd posibil după obţinerea

formei de protecţie, despre drepturile şi la obligaţiile pe care le are;

b) de a rămîne pe teritoriul Republicii Moldova şi de a obţine documentele

corespunzătoare pentru confirmarea identităţii şi pentru trecerea frontierei de stat

c) de a alege locul de reședință și de a circula liber în condițiile stabilite de

legislație pentru străini;

d) de a fi angajat de persoane fizice sau juridice, de a exercita profesii

libere, de a desfăşura activitate de întreprinzător, în conformitate cu legislaţia în

vigoare;

e) de a fi salarizat şi de a beneficia de celelalte drepturi materiale ce decurg

din activităţile desfăşurate, precum şi de asigurare socială, în condiţiile legii;

f) de a fi încadrat în învăţămîntul general obligatoriu în condiţiile stabilite

de lege pentru cetăţenii Republicii Moldova, precum şi în celelalte forme de

învăţămînt în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii străini şi apatrizi;

g) de a beneficia, în cazul familiei cu copii, precum și al minorului neînsoțit,

de toate măsurile de asistență socială a acordate, în conformitate cu legislația în

vigoare, copiilor cetățeni ai Republicii Moldova;

h) de a beneficia de un tratament identic cu cel acordat cetățenilor

Republicii Moldova în ce privește libertatea de a profesa propria religie și de a da

educație religioasă copiilor;

i) de a se bucura, în sistemul de asigurare obligatory de asistență medical,

de aceleași drepturi ca și cetățenii Republicii Moldova în condițiile stabilite de

legislația în vigoare;

j) de a i se proteja datele personale şi orice alte detalii în legătură cu cazul

său;

k) de a avea acces liber în instanţă de judecată şi la asistenţă

administrativă;

l) de a nu fi returnat sau expulzat, cu excepția cazurilor prevăzute de

prezenta lege;

m) de a fi cazat în central de cazare a persoanelor socialmente vulnerabile,

pe o perioadă determinată;

n) de a participa, la solicitare, la programe de integrare social.

(2) În cazul în care sînt lipsiți de mijloace de existență, beneficiarul

statutului de refugiat și beneficiarul de protecție umanitară au dreptul la ajutor

bănesc în mărimea și în modul stabilite de Guvern. Ajutorul bănesc se acordă într-

un termen de 6 luni cu condiția:

a) depunerii unei cereri;

b) asumării unui angajament de rambursare a sumei primate;

c) existenței disponibilităților financiare ale statului.

Articolul 35. Accesul la facilitățile de integrare socială.

(1) Direcţia refugiaţi va promova programe de integrare socială pentru

refugiaţi şi beneficiarii de protecţie umanitară şi va asigura accesul la aceste

programe.

(2) Asistența pentru integrarea străinilor în viața economică, culturală și

socială este asigurată în condițiile legislației privind regimul străinilor în

Republica Moldova.52

La fel ca drepturile care le sunt garantate refugiaților în baza statutului lor

juridic, normele internaționale oferă posibilitatea statelor să stabilească și obligații

pentru aceste persoane, ba mai mult – o parte dintre ele se cuprind în textele

convențiilor internaționale fie expres, fie prin deducție.

Articolul 34 din Legea Republicii Moldova nr.270 din 2008 stabilește, în

conformitate cu prevederile tratatelor internaționale, obligațiile refugiaților și ale

beneficiarilor de protecție umanitară, după cum urmează:

(1) Refugiatul și beneficiarul de protecție umanitară sînt obligați:

a)să cunoască și să respecte Constituția Republicii Moldova, prevederile

prezentei legi și ale altor acte normative;

52

Legea Republicii Moldova nr. 270 privind azilul din 18 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al RM nr.53-54 din 13 martie 2009

b) să aibă un comportament corect şi civilizat, să respecte regulile stabilite

de autorităţile competente în domeniul azilului şi să răspundă la solicitările

acestora;

c) să respecte regulamentul de ordine interioară al centrului de cazare;

d) să ramburseze sumele primite în calitate de ajutor, dacă au realizat

venituri care le permit acest lucru; sumele rambursate se fac venit la bugetul de

stat.

(2) Refugiatul este obligat să se adreseze Direcției refugiați pentru

obșinerea unui nou bulletin de identitate, la expirarea termenului de valabilitate a

celui vechi, cu cel puțin 30 de zile înainte de expirare, iar în caz de pierdere sau

deteriorare, în termen de 3 zile.

(3) Beneficiarul de protecție umanitară este obligat să se adreseze imediat

Direcției refugiați în caz de pierdere sau deteriorare a buletinului de identitate de

beneficiar protecție umanitară.53

Referințe bibliografice:

53

Ibidem