CENTRUL METODIC NR. 21 BUZĂUCLASA I 

BUZĂU

 

5 martie 2013

 

   ROLUL EVALUĂRII ÎN STABILIREA PARCURSULUI ȘCOLAR INDIVIDUALIZAT

 

 

Întocmit de:

Prof. înv. primar David Ecaterina-Maria

Şcoala Gimnazială „Sfântul Apostol Andreiˮ Buzău

 

 

Viaţa şcolii, ca şi viaţa socială în general, se află sub semnul valorilor şi al valorizării. Pe parcursul şcolar, educaţional şi profesional, fiecare dintre noi ne supunem exerciţiului axiologic. Activităţilor noastre şi produselor acestora le sunt conferite sau atribuite valori.

Problema evaluării educaţionale este una dintre cele mai incitante şi mai controversate probleme. Este greu de conceput un sistem educaţional şi un act educaţional fără evaluare.

În ultimii ani, s-a observant o focalizare tot mai mare pe elev în ceea ce priveşte evaluarea şi aprecierea sa.

Astfel, evaluarea modernă identifică diferenţele dintre indivizi, identifică modalităţile prin care învaţă fiecare elev, stilul său de învăţare, promovează învăţarea pentru fiecare, dobândirea unor atitudini favorabile pentru evaluare şi şcoală în general, ajută elevul în realizarea unei ierarhii de valori, în delimitarea unor puncte tari, puncte slabe, oportunităţi ameninţări personale etc.

 

Există încă multe voci care susţin importanţa evaluării pentru funcţia sa de colectare, analiză şi utilizare a datelor în vederea sprijinirii şi îmbunătăţirii procesului de învăţare, dar la fel de mare importanţă, sau poate chiar mai mare i se acordă evaluării, în trinomul predare - învăţare - evaluare, în care evaluarea are rol de feed-back.

Scopul evaluării este:-orientarea activității viitoare;-reglarea procesului de predare și învățare;-certificarea nivelului de cunoștințe /

capacități;-perfecționarea procesului educativ.

 Rolul evaluării în activitatea didactică poate fi evidențiat prin faptul că nu există o delimitare clară între predare și evaluare sau între învățare și evaluare.

Învățătorul ca manager al procesului predare- învățare- evaluare la nivelul clasei trebuie să țină cont de respectarea câtorva principii ale acestor activități didactice.

* Evaluarea trebuie să fie continuă şi sistematică;

*Monitorizarea progresului să se

facă prin raportare la obiectivele

instructiv-educative;

* Evaluarea se realizează printr-o

varietate de metode şi instrumente;

* Evaluarea trebuie să fie obiectivă, principială;

Problema creşterii eficienţei acţiunii de evaluare a elevilor este în atenţia tuturor factorilor responsabili de formarea tinerei generaţii.De aceea, perfecţionarea sistemului de evaluare este imperios necesarǎ şi vizeazǎ direcţii ca:

Subordonarea conţinutului verificǎrii şi aprecierii faţǎ de finalitǎtţile şi exigenţele învǎţǎmântului formativ- respectiv, acţiunea de evaluare sǎ evidenţieze pe lângǎ volumul de cunoştinţe folosit şi gradul de operaţionalizare a acestor cunoştinţe .

Diversitatea formelor şi metodelor de evaluare- care sǎ favorizeze cunoaşterea evoluţiei elevilor în diferite momente ale acţiunii de învǎţare.

Perfecţionarea instrumentelor şi tehnicilor de verificare a cunoştinţelor şi deprinderilor elevilor

Analiza rezultatelor verificǎrii şi reglarea procesului instructiv-educativ- analiza fǎcutǎ cu precǎdere în termeni de calitate va trebui sǎ conducǎ la adoptarea unor decizii adecvate situaţiei (stabilirea unor sarcini de lucru diferenţiate dupǎ nevoi).

Ritmicitatea verificǎrii- constituie caracteristica dominantǎ a unui stil eficient de muncǎ a cadrului didactic- fiindcǎ va conduce la formarea unei conduite constante şi consecvente în însuşirea cunoştinţelor.

Motivarea notǎrii- explicarea aspectelor care susţin valoarea calificativelor acordate va fi un factor reglator al conduitei elevului.

Aceste direcţii esenţiale de ameliorare a evaluǎrii trebuie urmate de fiecare cadru didactic şi pot fi îmbogǎţite dupǎ competenţa şi mǎiestria sa.

Într-o traducere mai sinteticǎ, actorii (profesori, elevi, pǎrinţi) implicaţi în acest proces trebuie sǎ precizeze foarte clar:

„de ce evaluǎm?” „ce evaluǎm?” „când evaluǎm?” „cum evaluǎm?” „prin ce mijloace evaluǎm?” „pe ce bazǎ evaluǎm?”

În urma unei analize pertinente a teoriilor referitoare la evaluare a unor mari pedagogi, s-a ajuns la concluzia cǎ evaluarea are douǎ mari funcţii:

funcţia de verificare a cunoştinţelor însuşite, comparând ceea ce se observǎ cu o normǎ exterioarǎ aşteptatǎ, cu un etalon referent- evaluare normativǎ;

funcţia de sprijinire a elevilor sǎ înveţe, dându-i prilejul sǎ-şi dea seama ce se întâmplǎ: ce învaţǎ? cum învaţǎ? de ce reuşeşte (sau nu) sǎ înveţe? - evaluare formativǎ.

Pentru o evaluare normativǎ corectǎ şi completǎ trebuie parcurs un anumit demers care constǎ în:

definirea obiectelor de mǎsurat şi de evaluat; alegerea şi elaborarea instrumentelor; determinarea momentelor; gestionarea rezultatelor; gestionarea timpului afectat evaluǎrii.

Dacǎ pentru evaluarea normativǎ se preteazǎ metode tradiţionale de evaluare, cum ar fi examinarea oralǎ şi prodele scrise, pentru evaluarea formativǎ se dovedesc mai eficiente metodele alternative de evaluare.

 Metodele alternative de evaluare prezintă cel puţin două caracteristici:

pe de o parte realizează a rezultatelor în strânsă legatură cu instruirea/învăţarea, de multe ori concomitent cu aceasta;

pe de altă parte ele privesc rezultatele şcolare obţinute pe o perioadă mai îndelungată, care vizează formarea unor capacităţi, dobândirea de competenţe şi mai ales schimbări în planul intereselor, atitudinilor, corelate cu activitatea de învăţare.

Metode alternative de evaluare sunt:

portofoliul; hărţile conceptuale; proiectul; jurnalul reflexiv; tehnica 3-2-1; metoda R.A.I.; studiul de caz; observarea sistematică a activităţii şi a com-

portamentului elevului; fişa pentru activitatea personală a elevului; investigaţia; interviul; înregistrări audio şi/sau video.

Valenţele formative care susţin aceste metode alternative ca practici de succes atât pentru evaluare cât şi pentru realizarea obiectivului central al învăţământului şi anume învăţarea, sunt următoarele:

stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceştia fiind mai conştienţi de responsabilitatea ce şi-o asumă;

asigură o mai bună punere în practică a cunoştinţelor, exersarea priceperilor şi capacităţilor în variate contexte şi situaţii;

asigură o mai bună clarificare conceptuală şi o integrare uşoară a cunoştinţelor asimilate în sistemul noţional, devenind astfel operaţionale;

asigură un demers interactiv al actelor de predare-evaluare, adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând şi stimulând potenţialul creativ şi originalitatea acestuia;

descurajează practicile de speculare sau de învăţare doar pentru notă;

reduce factorul stres.

Din perspectiva elevului, evaluarea orientează şi dirijează învăţarea, formează motivaţia faţă de învăţare, e un mijloc eficace de asigurare a succesului etc.

Din perspectiva profesorului, evaluarea este necesară pentru că permite culegerea de informaţii, sugerează căi de perfecţionare a stilului didactic şi identifică dificultăţile elevilor.

Evaluarea școlară trebuie să fie dinamică, centrată pe procesele mentale ale elevului, să formeze autoreglarea, autoreflectia, să înlocuiască acea reflectie statică, bazată pe control, examinare, sancțiune. În acest fel se poate ajunge la învătarea asistată de evaluare. Din perspectiva modernă „a evalua” înseamnă a desfăsura o activitate care însoțește pas cu pas procesul de predare–învățare.

În acest sens evaluarea nu mai este privită ca acţiune de „rutină”, întreprinsă numai în scopul „cunoaşterii” rezultatelor şi chemată să „sancţioneze” pozitiv sau negativ, printr-o judecată de valoare, nivelul atins în pregătirea elevilor, ori să opereze o selecţie. Ea este menită să ofere informaţii despre calitatea predării şi a învăţării, să le orienteze şi să le stimuleze făcându-le mai productive. Astfel, evaluarea îndeplineşte, în ansamblul activităţii instructiv-educative, un rol formativ şi stimulator.

Pe termen scurt, evaluarea realizează funcția de consolidare a învățării deja produse, precum și de a pregăti și regla un nou ciclu de învătare.

Pe termen mediu și lung, evaluarea sprijină demersul de stabilire a celor mai potrivite obiective de învățare, influențează alegerea strategiilor de învățare și determină motivația elevilor și exercitarea capacității de autoapreciere. În plus, evaluarea modelează capacitatea elevilor de a reține și de a aplica ceea ce au învățat în contexte cunoscute sau noi.

O evaluare eficientă presupune extensia actului evaluării către accentuarea activităţii elevilor. Cele mai eficace metode de întărire a activității elevilor sunt determinate de atitudinea cadrului didactic față de elev.

Încurajarea fiecărui elev în fiecare lecție îl determină pe elev să înțeleagă faptul că îi este recunoscut efortul și progresul pe care îl face ca să învețe. I se vorbește prietenos menținând o atitudine binevoitoare și atunci când elevul nu reușește să realizeze nimic prin efortul propriu.

Centrarea aprecierilor pe munca elevului se face cu scopul de a-l determina pe elev să se mobilizeze în realizarea sarcinii de lucru pentru perfecționarea abilităților.

Extensia actului evaluării către accentuarea activității elevilor este singura unealtă puternică la îndemâna dascălului.Acțiunea de sprijin / întărire a activității elevilor îmbunătățește următoarele aspecte:

învățarea și realizarea obiectivelor; motivația; comportamentul; concentrarea atenției la lecție; dobândirea încrederii în sine și a respectului de sine; atitudinea față de învățare și față de anumite materii; atitudinea față de cadrul didactic.

Evaluarea este eficientă dacă evaluatorul: cunoaște ceea ce trebuie să evalueze; stabilește cu rigoare obiectivele ce trebuie

realizate; folosește tehnicile și instrumentele cele mai

bune de evaluat. 

Tehnicile și instrumentele trebuie diversificate în funcție de:

nivelul de pregătire al clasei; vârsta elevilor; distribuția performanțelor copiilor de la „foarte

bune” la „bune” si „mediocre”; profilul psihologic al clasei dar și al fiecărui copil

în parte.

Cunoaşterea elevilor reprezintă premisa pentru succesul muncii și tactul oricărui educator. Astfel, el va şti să dea fiecăruia ce i se cuvine şi cât i se cuvine din conţinutul pe care îl are în programe şi manuale. Utilizarea cu succes a metodelor de predare – învăţare şi evaluare este o problemă ce ţine de psihologie. Tactul pedagogic are în structura sa cunoştinţe de psihologie, care se exprimă sub formă decomportament didactic şi educativ.

Pentru ca acest comportament să fie eficient educatorul trebuie să stăpânească temeinic trei domenii :

conţinutul specialităţii; instrumentele de lucru; universal psihic al elevilor săi.  

Dacă în unul dintre aceste domenii este deficitar, succesul în activitate va fi prejudiciat. Nu se poate vorbi în niciun caz de succes profesional, fără a se vorbi de rezultatele elevilor, cum nu se poate vorbi despre succesele elevilor, fără a se merge cu gândul la principalul autor moral al acestora, adică profesorul. 

 Reuşita în activitatea didactică depinde foarte mult şi de obiectivitatea aprecierilor, evitându-se distorsiunile în evaluarea rezultatelor elevilor, cum ar fi efectul halo, de anticipaţie, de contrast,de contaminare etc.

De aceea, pentru a se obţine rezultate şcolare este necesară şi extrem de utilă tratarea diferenţiată, diversificată, individualizată a elevilor, atât în ceea ce priveşte volumul de cunoştinţe cerut, cât şi metodele de abordare a comunicării.

Teoriile psihologiei unanimiste stau la baza învăţământului modern axându-se pe următoarele principii: fiecare copil este unic şi are o individualitate proprie, doreşte să fie respectat, dar nu revendică atitudini similare de la cei de vârsta lui. Învăţământul modern încurajează diversitatea şi pune accent pe stima de sine ca premisă în dezvoltarea personală. 

Prin observarea atentă a copiilor şi prin indentificarea intereselor şi potenţialului acestora, dascălul ajută copii să-şi rezolve problemele prin metode care se potrivesc cu stilurile lor de învăţare. Copilul nu trebuie să fie un ,,vas gol “, pe care dascălul îl ,,umple” cu informaţii, ci ajutat de profesor să-și construiască o bază de cunoştinţe. Învăţătorul poate aborda învăţarea individualizată la nivel de grup şi micro-grup, până la nivelul fiecărui elev.

În felul acesta, planul comun de învăţare interacţionează cu cel individual, dând posibilitatea subgrupei de copii să rămână implicată în procesul educaţional, cu aceleaşi rezultate educaţionale ca şi restul copiilor din clasă.

Rolul învăţătorului în cunoaşterea elevilor clasei este primordial. El are la îndemână o paletă largă de strategii corespunzătoare stilului de învăţare şi nevoilor fiecărui copil. Exemplificăm câteva din ele:

a) cerinţe comune pentru toţi elevii; b) cerinţe diferenţiate: sarcini identice, timp diferit; sarcini diferite, dar acelaşi timp; sarcini diferite, timp diferit; sarcini diferite, după posibilităţile copilului; fişe identice cu sarcini diferite activităţi individuale cu teme diferite.

Argumentele utilizării acestor strategii sunt următoarele: impun utilizarea unui material didactic variat, elevii fiind

familiarizaţi cu tehnici de muncă independentă (folosirea fişelor, dicţionarelor, atlase, scheme, grafice, tabele etc.) ;

stimulează originalitatea şi creativitatea elevilor; valorifică experienţa anterioară; sunt adaptate la stilurile proprii de învăţare; respectă ritmul indiviual al copilului; stimulează spiritul de echipă; asigură corelarea intereselor copiilor cu obiectivele

curriculare; fiecărui copil i se acordă încredere în forţele proprii; învăţătorul le permite copiilor să participe la evaluarea

propriei lor munci; copilul este evaluat şi comparat cu el însuşi.

Beneficiile instruirii diferenţiate sunt deopotrivă numeroase pentru elevi cât și pentru învăţători.

 Avantajele pentru elevi sunt:

  valorificarea şi dezvoltarea diferenţelor individuale; îmbunăţățirea clară a rezutatelor, a gândirii, a

rezolvării de probleme şi a cantităţii de cunoştinţe; încrederea sporită în capacitatea de a învăţa; acces egal la învăţătură pentru toţi elevii; înţelegerea diferenţelor de învăţare în loc de

incapacităţi de învăţare; dezvoltarea personală şi socială ca parte a

curriculumului.

 

Climatul pozitiv al instruirii diferenţiate motivează şi asigură succesul pentru toţi factorii implicaţi în educaţie. Strategiile instrucţionale se extind şi se îmbunătăţesc.

Instruirea diferenţiată dă un sens nou profesionalismului

CONCLUZII  Evaluarea este un moment în cadrul învăţării, la fel

de important ca şi predarea, de aceea ea trebuie aplicată atât asupra elevilor cât şi asupra profesorilor.

Cu alte cuvinte, în viitor va fi nevoie de mai multe cadre didactice care să fie capabile întâi să se autoevalueze, iar apoi acestea să aplice elevilor metodele de evaluare adecvate fiecărui moment al învăţării şi fiecărei discipline în parte.

Îndeplinind o funcţie diagnostică, prognostică, educativă şi de selecţie, aprecierea şcolară are valoare stimulativă, formativă şi orientativă pentru elev, în măsura în care ea nu rămâne exterioară acestuia, în măsura în care este înţeleasă şi acceptată, care-l îndeamnă pe elev la meditaţie.

Capacitatea educatorului de a cunoaşte elevul şi de se situa pe punctual lui de vedere, „de a vedea” materia de învăţământ şi cu ochii acestuia este o calitate necesară oricărui învăţător, profesor, opusă egocentrismului.

Calitatea de a se transpune în situaţia elevului, de a-l înţelege, aprobându-i sau respingându-i punctul de vedere presupune şi o anumită stabilitate emoţională, un anumit echilibru psihic şi moral, mai ales informaţie şi formaţie profesională de examinator şi evaluator.

BIBLIOGRAFIE

Constantin Cucoş – „Pedagogie” – Editura Didactică, Bucureşti, 1996

Gliga, Lucia -„Instruirea diferenţiată”, Ed. Tipogrup press, Bucureşti, 2001

Ioan Nicola – „Tratat de pedagogie şcolară” – Editura Didactică, Bucureşti, 1996

Radu, I, T.- „Evaluarea în procesul didactic”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică - L4.,2000.

Radu I T- „Învățământul diferențiat”, – Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti

Vrabie Dumitru- „Atitudinea elevului faţă de aprecierea şcolară”, E.D.P., Bucureşti,1975