Prilejul pentru afirmarea și desăvârșirea luptei naționale a cehilor și a slovacilor în

vederea constituirii lor într-un singur stat a survenit odată cu sfârșitul primului război

mondial. Prăbușirea imperiilor centrale, precum și a Rusiei țariste în Europa Centrală și

Răsăriteană a fost urmată de apariția a numeroase state: unele erau recent constituite

(Cehoslovacia, Finlanda și țările baltice), iar altele reconstituite din bucăți (Polonia);

România și Iugoslavia au ieșit considerabil transformate,în timp ce moștenitorii direcți ai

puterilor învinse (Austria, Ungaria și Bulgaria) se aflau în căutarea unui nou echilibru

politic, social, și de ce nu și economic.1

Austro-Ungaria, deși se bucurase o perioadă îndelungată de o perioadă internă

relativ controlată, a suferit o decădere economică, militară și politică, după moartea

împăratului Franz Joseph la 21 noiembrie 1916.2 Această decădere a reprezentat un pas

important în vederea obținerii independenței și constituirii statului. Încă din luna

decembrie a anului 1914, Tomáš Masaryk, care părăsise Cehia, a coagulat împreună cu

patrioții cehi și slovaci din străinătate ceea ce s-a numit „lupta peste hotare”, la aceasta

aderând ulterior și Edvard Beneš și M. Štefanik.3 Masaryk, împreună cu Beneš au

analizat principiile programului de eliberare națională, precum și planurile de acțiune

internă și externă. Ambii considerau că în război și în revoluție este mai important a avea

un plan bine gândit și o bună organizare a tuturor forțelor, decât a fi viteaz și hotărât.

Planul conceput de Masaryk se sprijinea pe principiul dreptului istoric, dar și pe cel al

dreptului la autodeterminare al popoarelor. Trebuiau convinse toate statele, în special cele

din blocul Antantei, de legitimitatea acestor drepturi.4

Din mai 1917, 222 de intelectuali cehi au adresat un memoriu Parlamentului de la

Viena, ce fusese redeschis după suspendarea din 1914, unde s-au referit pentru prima

oară la o „națiune cehoslovacă” pe care o concepeau în sânul unei „Europe democratice,

alcătuită din statele libere și autonome, [care este] o Europă a viitorului”. Stimulați astfel,

1 Pierre Thibault, Epoca dictaturilor (1918-1947), în F. G. Dreyfus, A. Jourcin, Pierre Thibault, Pierre Milza, Istoria universală, vol. III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2006, pp. 373-374.2 Guy Hermet, Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, Iași, Institutul European, 1997, p. 218.3 Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, Europa în balanța forțelor: 1919-1939, vol. I, București, Editura Mica Valahie, 2007, p. 236.4 Eliza Campus, Thomas Masaryk (1850-1937), în Diplomați iluștri, vol. IV, București, Editura Politică, 1983, p. 261.

1

parlamentarii au revendicat la rândul lor „transformarea monarhiei habsburgilor în stat

federal alcătuit din state naționale libere și egale”.5

La 8 ianuarie 1918 survine Declarația în 14 puncte a președintelui american

Woodrow Wilson ce cuprindea la punctul 10 dispoziții cu privire la autonomia

popoarelor din Austro-Ungaria.6 La 18 octombrie 1918, emigrația cehoslovacă din SUA a

proclamat la Washington independența Cehoslovaciei.7 A urmat apoi proclamarea la 28

octombrie 1918, la Praga, a Republicii Cehe independente, care s-a unit apoi cu Slovacia

la 30 octombrie 1918. Independența și granițele noului stat au fost recunoscute prin

tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye din 10 septembrie 1919.8

Din punct de vedere teritorial, noul stat cehoslovac se compunea din patru teritorii

principale: în vest se aflau fostele provincii austriece ale Boemiei și Moraviei și părți din

Silezia sudică; în est erau Slovacia și Rutenia, ambele foste teritorii ale Regatului

maghiar, dar diferite din punct de vedere al compoziției etnice și sociale; în urma disputei

acerbe cu Polonia, Cehoslovacia căpătase regiunea Teschenului.9

Consiliul Național Cehoslovac, organul suprem de conducere al mișcării de

eliberare, s-a transformat în Adunare Națională10,de către cele 201 personalități

desemnate de partidele politice cehe reprezentate în Reichsrat-ul din Austria și din 69 de

slovaci cooptați de acești cehi. A fost constituit un guvern în frunte cu Kaul Kramář,

liderul Partidului Național Democrat, iar la Afacerile Externe și Finanțe avându-i pe

Edvard Beneš, și respectiv Alois Rasin.11 Ca și președinte al Adunării Naționale a fost

ales Tomáš Masaryk.12

Noul stat a întâmpinat dificultăți încă de la început, și anume în urma creării de

către germanii rămași între frontierele cehoslovace a trei republici în Boemia, Moravia și

Silezia cehoslovacă, cerând la 29 octombrie alipirea la Austria. Această intervenție a fost

oprită cu forța între 16 și 18 decembrie 1918. O nouă rebeliune a fost reprimată în martie

5 Guy Hermet, op. cit., p. 219.6 Pierre Thibault, op. cit., p. 357.7 Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 236.8 Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mica enciclopedie de istorie universală. Statele lumii contemporane și conducătorii lor, ediția a IV-a revizuită și actualizată, București, Editura Enciclopedică, 2002, p. 97.9 R. J. Crampton, Eastern Europe in the twentieth century and after, second edition, London and New York, p. 57.10 Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 237.11 Jean-Marie Le Breton, Europa Centrală și Orientală între 1917 și 1990, București, Editura Cavallioti, 1996, p. 232.12 D. Constantinescu, Cehoslovacia - privire generală, Iași, Tipografia „Gutenberg”, 1927, p. 76.

2

1919, de la această dată apărând un principiu respectat cu sfințenie de Republica

cehoslovacă: menținerea frontierelor istorice ale Boemiei și Moraviei.13

După război, Adunările se vor bucura de un nou prestigiu, primele alegeri

desfășurându-se într-un climat de libertare, permițând participarea la viața politică a

unor noi categorii sociale. Imitarea Franței explica succesul pe care îl cunoștea

francmasoneria, mai ales în Europa Centrală și Orientală, unde apar loje ce îi erau

subordonate Marelui orient din Franța: în 1919 în Iugoslavia, în 1920 în Polonia, în 1921

în România, în 1923 în Cehoslovacia.14

Spre deosebire de Franța, unde se vota pentru o persoană, în Cehoslovacia

interlocutorul electorului era partidul. Alesul era desemnat de partid, care putea să-l

înlăture ulterior.15

În vedera organizării noului stat a fost adoptată în februarie 1920 o constituție

care prevedea: Cehoslovacia era proclamată republică democratică; introducerea

sistemului parlamentar bicameralș șeful statului avea să fie ales o dată la 7 ani de ambele

camere ale parlamentului; ambele organisme urmau a fi alese pe bază de

reprezentativitate proporțională, prin vot universal, direct secret și obligatoriu;

organizarea locală se baza pe un număr de 23 de județe; se garanta acceptarea cu statut

oficial a oricărei limbi vorbite de două treimi din polulația dintr-o anumită zonă;

consacrarea sistemului politic pluripartidist, iar grupurile etnice au primit dreptul de a se

asocia.

Pentru alegerile din aprilie 1920 s-au înscris în campania electorală 23 de

formațiuni politice; iar după doi ani aveau să se confrunte 29 de partide. După doctrină și

program, spectrul politic era unul clasic: în zona Dreptei se aflau Partidul național

Democrat, Partidul Comercianților și Partidul Popular Ceh; în zona de Centru se situa

Partidul Agrarian, iar în zona Stângii Partidul Social Democrat și Partidul Comunist.16

Între 1920 și 1938, caracteristica generală a sistemului politic cehoslovac a fost

extraordinara stabilitate dar și fidelitate la idealurile dreptului și democrației. La acestă

13 Jean-Marie Le Breton, op. cit., p. 232.14 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V, Secolul XX (Din 1919 până în zilele noastre), Iași, Institutul European, 1998, p. 39.15 Jean-Marie Le Breton, op. cit., p. 233.16 Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, op. cit., pp. 238-239.

3

stabilitate a constribuit și înființarea a două organisme semiconstituționale: Hrad și

Pětka. 17

Guvernele care s-au perindat la conducerea țării au căutat, pe plan intern, să

impună o serie de măsuri și reforme pentru a asigura stabilitatea economică. Guvernul

Provizoriu numit în noiembrie 1918, sub conducerea lui Kramář, a aprobat în aprilie 1919

Legea funciară care limita proprietățile arabile maximum 150 de hectare, iar ceea ce

depășea urma să fie achiziționat și redistribuit muncitorilor agricoli fără pământ sau cu

foarte puțin.

Reformele au cuprins și sectorul industrial, astfel economia Cehoslovaciei

cunoscând o amplă dezvoltare. Alte reforme au intervenit pe plan religios ori

administrativ, teritoriul fiind împărțit în patru mari regiuni: Boemia, Moravia, Slovacia și

Rutenia.18

Marea criză economică din 1929-1933 a afectat economia Cehoslovaciei, iar în

ciuda contramăsurilor luate, efectele ei nu aveau să fie depășite în unele sectoare până în

anul 1936.19

În ceea ce privește politica externă, diplomația Pragăi și-a orientat eforturile

pentru menținerea statu-quo-ului, eforturile majore tinzând la intagibilitatea Tratatelor de

Pace de la Saint-Germain și Trianon, prin care se consacrase pe plan internațional

existența juridică a Cehoslovaciei.20

În perioada imediat următoare războiului, Franța, ca și cea mai puternică putere de

pe continent, a preluat inițiativa organizării diplomatice a Europei. Politica ei urmărea

unirea într-o alianță fermă a tuturor statelor beneficiare de pe urma tratatelor de pace, în

detrimentul acelora care s-ar fi putut aștepta la revizuirea aranjamentelor. Erau patru state

în Europa de Est ca fiind considerate de nădejde: Polonia, Cehoslovacia, românia și

Iugoslavia.

Ca și cel francez, aceste guverne și-au dat seama de necesitatea formării unui

front comun pentru a-și apăra câștigurile.21

17 Jean-Marie Le Breton, op. cit., p. 233.18 Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 239.19 Ibidem.20 Ibidem, p. 240.21 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. II, Secolul al XX-lea, Iași, Institutul European, 2000, p. 133.

4

Cehoslovacia, România, Polonia și Iugoslavia au reușit să respingă o clauză a

Tratatului de la Saint-Germain, referitor la plata reparațiilor, iar în februarie 1920

Cehoslovacia, Iugoslavia și România au respins, printr-un memorandum comun,

afirmațiile contelui Apponyi la primirea textului Tratatului de Pace de la Trianon de

delegația ungară. Dar, ceea ce a grăbit unirea celor trei protagoniști ai acestui proces a

fost'"amenințarea cu revenirea habsburgilor pe tronul Ungariei. Această acțiune ar fi avut

valoarea unei restaurații, care putea să afecteze în egală măsură, atât Cehoslovacia - cea

mai amenințată - cât și Iugoslavia și România.22

Cehoslovacia și Iugoslavia au semnat la 14 august 1920 o alianță defensivă,

îndreptată în primul rând împotriva Ungariei. La 23 aprilie 1921, Cehoslovacia și

România au semnat o convenție de alianță defensivă la București, urmată pe 7 iunie 1921

de una similară între Iugoslavia și România.23 Tratatul dintre România și Cehoslovacia a

fost semnat de Take Ionescu și Ferdinand Veverka, ministrul plenipotențiar al

Cehoslovaciei în România.24 Alianța dintre România și Iugoslavia a fost semnată la

Belgrad de către Take Ionescu și Nicola Pasič, fiind aproape identică cu cea dintre

România și Cehoslovacia. Documentul cuprindea 7 articole, iar articolul 2 prevedea

elaborarea unei convenții militare.25 Ansamblul acestor convenții contura înființarea

Micii Înțelegeri, dând astfel expresie hotărârii celor trei state de a se opune oricăror

pretenții revizioniste, de a apăra statu-quo-ul teritorial, stabilit prin tratatele de pace de la

tranon (4 iunie 1920) și Neuilly sur Seine (27 noiembrie 1919).26

Mica Antantă a fost prima alianță cu caracter regional constituită în Europa după

primul război mondial, care se baza pe Pactul Societății Națiunilor și urma să creeze un

climat de pace și securitate în centrul și sud-estul Europei.27

Mica Înțelegere a reușit să creeze în Europa Est-Centrală un climat de colaborare

interstatală și a căutat să impună forța dreptului față de dreptul forței în relațiile

internaționale. Concepțiile politice și economice avansate ale Micii Antante au

22 Alexandru Oșca, România în relațiile internaționale contemporane, partea I, 1917-1939, București, Editura C.T.E.A., 2006, pp. 113-114.23 Barbara Jelavich, op. cit., p. 133.24 Ion Calafeteanu, Politică și interes național în România interbelică, București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 109.25 Eliza Campus, Mica Înțelegere, București, Editura Științifică, 1968, p. 63.26 Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), vol. IV, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010, p. 78.27 Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2007), Iași, Editura Tipo Moldova, 2011, p. 63.

5

reprezentat unele dintre cele mai remarcabile momente ale istoriei diplomației

interbelice.28

La 16 februarie 1933, la Geneva, a fost semnat Pactul de Organizare al Micii

Înțelegeri de către Edvard Beneš (Cehoslovacia), B. Jetvic (Iugoslavia) și Nicolae

Titulescu.29 Pactul conținea 12 articole și prevedea: crearea unui Consiliu Permanent al

Micii Înțelegeri compus din miniștrii de externe ai celor trei țări sau din delegați speciali,

ca organ director al politicii lor comune; crearea unui Consiliu Economic pentru

coordonarea intereselor economice ale celor trei state; crearea unui secretariat permanent,

cu sediul pentru un an, în capitala președintelui în exercițiu al Consiliului și cu o secție

permanentă la sediul Societății Națiunilor. Au fost prelungite pe termen nelimitat

convențiile de alianță dintre România și Cehoslovacia, România și Iugoslavia,

Cehoslovacia și Iugoslavia.30

Odată cu adoptarea acestui pact de reorganizare, Mica Antantă s-a transformat

într-o adevărată comunitate internațională cu personalitate distinctă. Avea să dea și o altă

semnificație întâlnirii forurilor de conducere militară din cele 3 țări.31

Alte tratate încheiate de Cehoslovacia au fost:

la 16 octombrie 1925 - Tratatul de asistență mutuală cehoslovaco-francez;

la 3-5 iulie 1933 - Convențiile de la Londra pentru definirea agresorului;32

la 16 mai 1935 - Tratatul de asistență mutuală cu URSS.

28 Frederic C. Nanu, Politica externă a României (1918-1933), Iași, Institutul European, 1993, p. 19.29 Nicolae Titulescu, op. cit., p. 70.30 Ibidem, p. 79.31 Istoria românilor, vol. VIII, România reîntregită (1918-1940), București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 473.32 Eliza Campus, Din politica externă a României (1913-1947), București, Editura Politică, 1980, pp. 324-337.

6

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. V, Secolul XX (Din 1919

până în zilele noastre), Iași, Institutul European, 1998.

2. CALAFETEANU, Ion, Politică și interes național în România interbelică,

București, Editura Enciclopedică, 1997.

3. CAMPUS, Eliza, Din politica externă a României (1913-1947), București,

Editura Politică, 1980.

4. EADEM, Mica Înțelegere, București, Editura Științifică, 1968.

5. CÎRSTEA, Marusia, BUZATU, Gheorghe, Europa în balanța forțelor: 1919-

1939, vol. I, București, Editura Mica Valahie, 2007.

6. CONSTANTINESCU, D., Cehoslovacia - privire generală, Iași, Tipografia

„Gutenberg”, 1927.

7. CRAMPTON, R. J., Eastern Europe in the twentieth century and after, second

edition, London and New York.

8. Diplomați iluștri, vol. IV, București, Editura Politică, 1983.

9. DREYFUS, F. G., JOURCIN, A., THIBAULT, Pierre, MILZA, Pierre, Istoria

universală, vol. III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura Univers

Enciclopedic Gold, 2006.

10. HERMET, Guy, Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, Iași, Institutul

European, 1997.

11. Istoria românilor, vol. VIII, România reîntregită (1918-1940), București, Editura

Enciclopedică, 2003.

12. JELAVICH, Barbara, Istoria Balcanilor, vol. II, Secolul al XX-lea, Iași, Institutul

European, 2000.

13. LE BRETON, Jean-Marie, Europa Centrală și Orientală între 1917 și 1990,

București, Editura Cavallioti, 1996.

14. NANU, Frederic C., Politica externă a României (1918-1933), Iași, Institutul

European, 1993.

15. OȘCA, Alexandru, România în relațiile internaționale contemporane, partea I,

1917-1939, București, Editura C.T.E.A., 2006.

7

16. POPA, Marcel D., MATEI, Horia C., Mica enciclopedie de istorie universală.

Statele lumii contemporane și conducătorii lor, ediția a IV-a revizuită și

actualizată, București, Editura Enciclopedică, 2002.

17. SCURTU, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2007), Iași, Editura

Tipo Moldova, 2011.

18. TITULESCU, Nicolae, Politica externă a României (1937), vol. IV, Iași, Editura

Tipo Moldova, 2010.

8