SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVAJOI, 8 martie 2012. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954NR. 10 (3471)

La est de vest

PoesisPUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ

1. Lucrurile văzute cu ochi de co-pil au alte dimensiuni: dealurile sunt mai mari, arborii – mai înalţi, apele – mai adânci, câmpiile – mai verzi…

Despre ninsorile din copilăria mea aveam să cred mai târziu că fuseseră şi ele obişnuite, şi doar ochii mei de copil le exagerau proporţiile.

După ce ningea toată noaptea, pă-rinţii mă scoteau pe geam să-mi fac drum cu o lopăţică până la prag, pen-ţică până la prag, pen-ică până la prag, pen-tru a da la o parte troianul depus, ca ei să poată deschide uşa…

Apoi făceam tunele până la câine, oi, păsări…

Mi-amintesc că după o ninsoare abundentă din acestea, un consătean degerat a intrat în casa noastră, ca să spună că a venit de la gară mergând „pe deasupra pădurii”. Adică pe un drum ocolitor. Dar eu, impresionat de cele auzite, îmi imaginam că băr-batul a mers pe deasupra arborilor înzăpeziţi.

O altă amintire care mi s-a reţinut din acele ierni e că, atunci când m-am dus la bunicii mei din altă parte a sa-tului, am mers pe deasupra caselor…

Am considerat mult timp că ace-le ierni, desprinse parcă din basmele pe care le credeam adevărate, n-au existat decât în imaginaţia mea de co-pil, până în acest an, când am văzut la televizor sate acoperite de troiene până deasupra acoperişurilor, iar întâmplarea a făcut să citesc şi jur-nalul scriitorului Pericle Marinescu, care la 2 februarie 1954 (exact când mergeam şi eu către casa bunicilor, ţinându-mă de vârfurile copacilor) consemnează faptul că la Bucureşti troienele s-au înălţat până la 5 metri.

Ninsorile nesfârşite din această iarnă, cu păduri acoperite de troiene şi case înzăpezite până la streşini, au pogorât parcă pentru a ne aduce încă o dată aminte că basmele există.

2. În troleibuz stau pe scaun în faţa mea două femei: o adolescentă şi o doamnă în vârstă.

Adolescenta îşi are ochii încadraţi în rimel, sprâncenele încondeiate fără de gust, gura strident rujată, obrajii i-s ascunşi sub multă pudră şi fard… Nu ştiu de ce îmi vine să exclam:

− Ce frumoasă urâtă!(Frumoasă, pentru că tinereţea în-

săşi este frumuseţe.)Cealaltă femeie e căruntă, chipul,

brăzdat de riduri, are o nobleţe dem-nă, emană, pe lângă bunătate şi cu-minţenie, o lumină îngândurată…

Şi fără să vreau fac o asociaţie in-versă:

− Ce urâtă frumoasă!

3. Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Teologul de la mănăs-tirea Zloţi, pe care călugării de acolo, de când au descoperit că plânge cu la-crimi, au ascuns-o speriaţi în altar, în-tr-o zi de început de ianuarie am avut impresia – şi din cauza vântului care se strecura pe sub streşini – că plânge cu suspine, eu aşteptând de la o clipă la alta să bocească şi cu cuvinte.

4. Despre cei care l-au răstignit, scripturile spun că Iisus „nu i-a urât pe ei, ci răul din ei”.

5. Cântecul îi este necesar omu-lui: chiar şi surzii din naştere au fost auziţi în anumite clipe ale vieţii lor mormăind melodii.

6. − Maestre, îl întreabă un admi-rator pe un sculptor, cum aţi izbutit să faceţi statuia asta minunată?

− Am săpat într-un bloc imens de piatră.

− Extraordinar! Dar de unde aţi ştiut că e înăuntru?

− …Sculptura este arta de a înlătura

surplusul.

7. Ion Ungureanu, pe când era mi-nistru al Culturii şi Cultelor, îi exa-mina pe pictorii de biserici, punân-du-i să spună Tatăl Nostru.

„Mâna care nu ştie să-şi facă cru-

ce, afirma el, să nu încerce să picteze biserici.”

8. Un exemplu de prietenie şi res-pect deosebit, povestit de Tudor Ar-ghezi: în timpul agoniei dinainte de moarte a pictorului Ştefan Luchi-an, la patul său de suferinţă a venit să cânte, numai pentru el, George Enescu…

9. Politicienii noştri, care ne duc ţara ba către Uniunea Europeană, ba către cea Euroasiatică (neoURSS), amintesc de cei doi saşii, care se cioc-nesc unul de celălalt, pe o stradă.

− Măi, de ce nu te uiţi pe unde mergi? întreabă unul.

− Da′ tu de ce nu mergi pe unde te uiţi?! nu se lasă celălalt.

10. Citesc într-o carte veche des-pre o inundaţie: la 29 martie 1808 puhoaiele revărsându-se au smuls de la locul ei, luând-o cu ele la vale pe Nistru, bisericuţa de lemn din Camenca, cu tot cu icoane, prapuri, odoare, liturghiere, sfeşnice aprin-se, şi, în timp ce se apleca ba într-o parte, ba în alta pe crestele valurilor învolburate, clopotele din tinda ei bă-teau subţire trezind satele de pe am-bele maluri până la intrarea râului în Marea cea mare de la Cetatea Albă…

11. Un om cu o mai mare experi-enţă de viaţă dădea următorul sfat tinerilor:

− Dacă doriţi ca în viaţă să nu aveţi dureri de cap, să nu amestecaţi trei lucruri: coniacul cu şampania, cafeaua cu zahărul şi dragostea cu căsătoria.

12. A iubi este egal cu a înţelege. A înţelege vine din latinescul intus-lege-re, ce înseamnă a vedea în întuneric.

13. Omul: îşi spune rugăciuni în gând, sperând că Cel de Sus o să-l audă, şi imediat îşi spune prostii în gând, sperând că Cel de Sus n-o să-l audă.

14. Honore de Balzac credea că „numai oamenilor cu suflet bun le place singurătatea”.

În singurătatea Pustiei, Iisus a ajuns la Religia Iubirii. Omul, în sin-gurătate, poate comunica mai lesne cu Dumnezeu, care arareori s-a ară-tat mulţimilor şi ceva mai des – pro-ţimilor şi ceva mai des – pro-imilor şi ceva mai des – pro-feţilor sau patriarhilor în orele lor de singurătate desăvârşită.

15. Naţiunile mari şi puternice nu au nevoie de istorie. Naţiunile bogate nu au nevoie de economişti. Naţiunile fericite nu au nevoie de profeţi.

16. Un îndemn din cărţile sfinte: fiecare să-şi spună rugăciunea în lim-ba în care s-a născut. Limba în care s-a născut, materna, e cea mai im-portantă pentru un om, ea, şi nu cea însuşită sau care l-a adoptat (furat): în ea te va recunoaşte cel mai lesne Tatăl care ţi-a dat viaţă. A pune între tine şi Cel de Sus un alt grai, decât cel pe care ţi l-a dat la naşterea ta, înseamnă a vorbi cu El prin interme-diari.

17. În viaţă, dacă eşti umilit neme-ritat, Dumnezeu îţi trimite aproape întotdeauna o aripă, ca să te ajute să te ridici.

18. Omul ştie cum să se apere când e denigrat, dar nu ştie cum să se apere când e lăudat. De multe ori duşmanii, ca să-l distrugă pe cineva, îl laudă. Sau procedează ca Iuda: îl sărută. Simbo-lul iubirii devenind astfel un simbol al urii, al trădării, al morţii.

19. Un om în vârstă îmi spune:− Sunt atât de bătrân, încât nu-mi

permit luxul să mă cert cu nimeni, pentru că s-ar putea să nu mai am timpul necesar ca să mă împac.

Nicolae DABIJA

„Nu-i înveţi pe alţii ceea ce vrei, nu-i înveţi pe alţii ceea ce ştii, îi înveţi ceea ce eşti.”

Jean Jaures.

Cît de multe sunt clipele în viaţa noastră cînd ne-am dori să dăm acele ceasornicului înapoi?

Cîţi dintre noi, dacă am avea această opţiune, am alege să ne întoarcem în trecut şi să facem lu-crurile altfel?

Trecutul, filtrat prin sita timpului, se transformă. Se înfrumuseţează. În conştiinţă, momentele vieţii noastre din trecut sunt percepute altfel în prezent.

Venerăm clipe pe care, atunci cînd le-am trăit, le-am considerat obişnuite, deloc speciale.

Voi păstra mereu în inimă imaginea profesoarei mele de la care am luat nu doar ore de dicţie, vorbi-re scenică, ci şi importante lecţii de viaţă. M-a lăsat să cred că am descoperit lucruri care erau de mult cunoscute; mi-a dat încredere în mine atunci cînd nu vedeam nici o şansă de reuşită; m-a învăţat să-mi analizez obiectiv faptele, să vad lacunele pentru a le umple ulterior; m-a încurajat să iau atitudine

şi să merg pînă-n pînzele albe atunci cînd am ceva de spus. Am încercat să caut în mine cei de-a patra dimensiune - adîncimea sufletească - pentru a o în-ţelege.

Ca un burete, am simţit nevoia să absorb fiecare sfat, fiecare cuvînt de-al ei ce se transforma într-un balsam pentru suflet. De fiecare dată cînd suport un eşec, e destul să-mi trimit gîndul spre ea ca să zîm-besc. „Nu te întrista, ai luat încă o lecţie de viaţă...” – mi-ar spune doamna profesoară.

Cineva spunea că a avea sentimente de recunoş-tinţă şi a nu le exprima este ca şi cum ai împacheta cu grijă un cadou şi nu 1-ai dărui. Azi simt nevoia să-i mulţumesc dnei Nina Vartic pentru lumina din privire revărsată, pentru pacea din suflet pe care mi-o provoacă prin simpla ei prezenţă, pentru ari-pile ce-mi creşteau atunci cînd o ascultam, pentru fiinţa ei plină de o infinită modestie, ce-i este atît de caracteristică.

Elena DODON,studentă la AMTAP, anul III

AŞCHII DE CER (V)

SĂRUT, FEMEIE, MÂNA TA...

Primăvara continuă să ne bucure cu zile frumoase, însorite, altele – mai puţin frumoase şi chiar reci. Şi în acest glacial în-ceput de primăvară apare FEMEIA cu Sărbătoarea Ei – 8 MAR-TIE. Înlăturând straiele politice, noi, bărbaţii, ne bucurăm că în această zi toţi suntem binevoitori, cu zâmbet pe buze şi nu ne dăm rândul la a rosti cuvinte calde, gingaşe, care topesc şi cele mai reci sentimente adunate în timp. Nu ştiu cum ceilalţi, dar eu, mă simt îndatorat mereu în faţa acestor fiinţe scumpe: MAMĂ, SOŢIE, FIICĂ! Tot ce aş spune şi aş face prezintă doar o foarte mică părticică din cea ce simt şi port pentru Femeie! Primăvara se îmbracă în buchete de flori de diverse culori, se ci-tesc versuri, se fredonează melodii, se fac declaraţii de dragoste.

Iar ea, FEMEIA, înconjurată de atenţie, îşi îndreaptă spate-le, îmbracă o haină de sărbătoare, îşi pune o pereche de pantofi pe toc înalt şi trece prin faţa noastră, Mândră, Frumoasă, Enig-matică şi, privindu-le, fiecare bărbat îşi imaginează, în taină: FEMEIA PE CARE O ADORĂ... La mulţi ani, dragile noastre! Să purtaţi ZÂMBETE PE BUZE, CĂLDURĂ ÎN SUFLET şi să vă înconjoare doar florile dăruite de cei dragi!

...SĂRUT, FEMEIE, MÂNA TA!

Romeo ŞCERBINA

SENTIMENTE DE RECUNOŞTINŢĂ

Despre greşelile din actele noastre de identitate şi s-a scris, şi s-a vorbit mult. Lumea se revoltă în surdină – unii achită sume enorme ca să-şi modifice prenumele schimo-nosite sau pentru a dovedi că sunt copiii părinţilor lor din simplul motiv că cineva a notat numele în certificatul de naştere după ureche, alţii, obosiţi de atâtea plimbări pe la oficiile stării civile, de cozile enorme şi de aroganţa func-ţionarilor, dau a lehamite din mâini şi aşteaptă vremuri mai bune.

Doar că ele nu vin. Ca orice om raţional, am aşteptat debarcarea comuniş-

tilor de la guvernare. Am salutat instalarea democraţilor. Nu am aşteptat să vină un guvern care să ne ridice peste noapte nivelul de trai şi salariile. Nu am crezut nici că în-tr-un an vom avea drumuri mai bune sau gaze mai ieftine. Am sperat totuşi că un guvern liberal-democrat va avea printre priorităţile sale repunerea populaţiei băştinaşe în dreptul la nume şi la identitate.

Am sperat…Acum câteva zile am trecut pragul Centrului Resurse-

lor Informaţionale de Stat „Registru”, pentru a-i perfecta buletinul de identitate fiicei mele, care a împlinit de cu-rând 16 ani. Ocazie plină de emoţii pentru ea, dar şi pen-tru mine. Emoţii pozitive până în clipa când s-a trecut la completarea chestionarului. Cu zâmbetul pe buze, funcţi-onara ne întreabă ce culoare au ochii, care este înălţimea, instituţia de învăţământ frecventată, limba maternă… La această etapă angajata vine şi cu variante de răspuns: „Rusa sau moldoveneasca?” „Româna,” răspundem şi eu şi fiica, exprimându-ne nedumerirea. Termină de scris, imprimă chestionarul şi, fără a propune să-l verific, mă îndeamnă să confirm (pe verso) că datele corespund ade-vărului.

Pentru că nu a precizat etnia, am întors foaia ca să văd ce e scris. La observaţia mea că ar trebui corectat la

rubrica „apartenenţa etnică” din moldovean în român, dis-pare zâmbetul de pe chipul angajatei şi răsună răspunsul, bine învăţat, pe care mulţi dintre conaţionali l-au auzit: „Naţionalitatea se ia după părinţi!” Degeaba încerc să-i spun că şi părinţii sunt români, doar că, născuţi într-o altă perioadă, nu li s-a specificat acest fapt în acte. Dă afirma-tiv din cap, semn că e perfect de acord cu mine, dar că nu poate schimba nimic. La un moment dat, fiica, care asista la discuţia noastră, exclamă: „Dar şi limba maternă e in-dicată moldovenească!” De data aceasta n-am mai putut să-mi reţin revolta.

Funcţionara, stratagemă verificată probabil, face tri-mitere la Constituţie. Nu avea nici un rost să-i spun cine a votat o atare Constituţie. Mă limitez să-i explic că în chestionar se indică limba maternă, iar fiica mea vorbeşte româneşte, chiar dacă legea supremă nu recunoaşte acest adevăr. În cele din urmă e de acord să introducă rectifică-rile, dar numai în ce ceea priveşte limba maternă. După ce semnez noul formular, angajata Centrului Resurselor Informaţionale de Stat „Registru” vrea să mi-l ia şi pe cel vechi, pe care îl îndoiam să-l pun în geantă. Refuză să mi-l dea, invocând că ar fi un document intern. Când insist, cheamă metodista. Solicit să mi se prezinte regulamentul în baza căruia mi se interzice să iau o foaie cu datele fiicei mele. Şi metodista are trucuri verificate − iese pe coridor şi spune tare, să audă cei vreo 20 de oameni obosiţi de aşteptare: „Din cauza dumneavoastră jumăta-te din aceste persoane nu vor putea depune actele azi!” Reuşesc să-mi păstrez calmul şi-i spun că voi aştepta cât trebuie, doar că doamna nu se grăbeşte să caute regulamentul. (Unde l-o fi ţinut?!) În fine, facem o fotografie a chestionarului cu bucluc cu telefonul mobil şi i-l restituim metodistei. Spune că îi pare rău de „eroarea” comisă de subalternă şi zâmbeşte mulţumită că m-a convins de „dreptatea” ei.

Şi dacă ar fi fost doar o eroare…Găsesc în aceeaşi seară pe un site o istorie asemănă-

toarea, cu acelaşi loc al acţiunii − Centrul Resurselor In-formaţionale de Stat „Registru”. Citez un fragment din ceea ce comunică autoarea Irina Gotişan: „Pe calculato-rul doamnei care îmi perfecta buletinul am văzut că în ancheta electronică, pe lângă culoarea ochilor, înălţime etc. se mai scrie naţionalitatea şi limba vorbită. La mine, evident, scria într-un caz şi în altul – moldovenească. Acum eu încerc să-i explic doamnei că, uite, eu sunt ROMÂNCĂ, limba care o vorbesc e ROMÂNA. Ea cască ochii mari, îmi spune să-i demonstrez prin acte şi îmi flutură certificatul de naştere unde scrie că părinţii mei sunt moldoveni. Îi spun că în perioada sovietică, atunci când fusese emise actele mele şi ale părinţilor era im-ţilor era im-ilor era im-posibil ca cineva să aibă în documente naţionalitatea de român. Acum când avem dreptul la autoidentificare rog să fiu scrisă ROMÂNCĂ, pentru că e vorba de apartenenţa etnică şi nu cetăţenie. Îmi spune că eu, fără dovezi, nu pot veni să-i spun că sunt româncă sau rusoaică, sau altă naţionalitate. Trebuie acte şi gata! Pentru că român şi moldovean nu e totuna, spune ea. După câteva minute de dezbateri m-am resemnat…”

Resemnarea… iată pe ce mizează responsabilii de ac-tele noastre. Şi întocmesc ulterior rapoarte pentru superi-

orii lor, în care subliniază că numărul celor care îi spun limbii materne ROMÂNA este neînsemnat, iar cetăţenii care se declară ROMÂNI sunt parte a celei mai mici mi-norităţi naţionale din R. Moldova.

Ludmila PĂDUREŢ

Din greşeală sau cu rea intenţie?

Nicolae ROŞIORU

CEA MAI…Violetei

Totdeauna, când pleci undeva,te găteşti, la ieşire din casă,Să nu creadă lumea cumvacă nu tu eşti cea mai frumoasă.

Când ieşi în oraş sub neoane,Îţi iei copilul, uşor, de mână,Să nu creadă cumva alte mamecă nu tu eşti cea mai senină.

Ţi se-nchină atunci când te vede,din glastră o orhidee – nici floarea nu poate credecă nu tu eşti cea mai femeie.

La plecare, în fiece dimineaţă,Îţi iei în retine chipul bărbatului, Să nu poată crede o viaţăcă nu tu eşti cea mai a lui.

Profesoara Nina Vartic cu studenţii ei de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice

2 Literatura şi arta Nr. 10 (3471), 8 martie 2012

După o zi de muncă, în timp ce troleibu-zul mă ducea spre casă, un bărbat în vârstă, cu distincţii mult prea grăitoare despre tim-purile demult apuse, agăţate de reverul hai-nei, se aşeză pe bancheta din faţa mea. La un moment dat, un amic de al lui l-a observat şi s-a apropiat.

Bătrânul cu distincţiile, fiind întrebat ce mai face, îi răspunde pre limba respinsă de a fi oficială în Letonia:

- Nici nu ştiu ce să fac: să mă bucur sau nu. Am înţeles că s-a ridicat pensia?

- Şi cu cât v-au majorat-o?Bătrânul ce purta însemnele că a par-

ticipat la cel de al Doilea Război Mondial a răspuns în limba care dovedea că insul a venit aici în calitate de eliberator, dar a uitat să se ducă, începându-şi fraza cu un cuvânt indecent, dar pe care vorbitorii de limbă rusă îl utilizează fără înconjur:

- Se zice că este vorba de cinci sute de lei. N-au putut… da o bucată întreagă. Parcă aceştia sunt bani?

Recunosc că, după ce am auzit răspun-sul, n-am mai auzit nimic din discuţia alo-lingvilor.

Spre deosebire de bătrânul nemulţumit, eu m-am bucurat nespus auzind această ves-te.

Ajungând aproape de casă, întâlnesc o vecină pensionară, căreia îi spun vestea.

Vecina mă ascultă, apoi întreabă:- D-apoi cât primeşte în prezent, dacă

i-au ridicat pensia tocmai cu 500 de lei?- De unde să ştiu, întreb la rândul meu,

nedumerită.- Apoi îţi dai seama ce pensie are dacă

i-au adăugat tocmai 500 de lei, că a mea abia dacă va fi majorată cu vreo 60-70 de lei?

Având datele unei simple ecuaţii, poţi deduce uşor ce pensie are „eliberatorul”.

Şi imediat mi-am amintit de protestele pe care le organiza cu mai bine de un de-

ceniu în urmă ex-ministrul învăţământului Zidu. Zilnic, aduna protestatari în Piaţa Ma-rii Adunări Naţionale. Cu toţii cereau majo-rarea pensiilor cu 50 procente. Îmi amintesc că în una dintre zile maică-mea, buna de ea, zise: „Dacă aş fi acolo, aş ieşi şi eu. Nu mi-ar strica un ban în plus”. Pensia ei era de 60 de lei. Am privit-o trist şi am întrebat-o: „Dar mata cum crezi, el cam ce pensie are?”.

Mama mea nu ştia că el avea pensia de 1114 lei pe atunci. Şi că el îşi mai dorea încă jumătate. Mama mea credea că el este un om cu tragere de inimă pentru cei ca dânsa, fără să bănuiască adevărata lui intenţie: la dânsul se gândea şi la cei alde dânsul.

Dar asta ţinea de Zidu şi echipa lui. Cu părere de rău, după un deceniu, con-

statăm că nu s-a schimbat nimic. Nu protes-tăm împotriva celor 400-500 de lei pe care-i vor primi suplimentar cei cu pensii mari.

Altceva nu înţelegem. Cum se face că atunci când există pensii de mii de lei, şi po-sesorii lor se plâng că tot nu le ajung bani, demnitarii care au în atenţia lor pensiile nu se gândesc cum trăiesc oamenii care ridică o pensie de mizerie: de 500, 600, 700, 800 de lei?

Doar aceşti oameni sunt pe de-a dreptul condamnaţi. Mai ales acum, când preţurile la întreţinere, la medicamente, la hrană au

devenit insuportabile chiar şi pentru cei cu pensii mari? Nu se poate descurca omul cu o mie de lei pe lună în niciun caz. Pentru a supravieţui, omul are nevoie de ajutor. Fără voia lor, bătrânii se transformă într-o povară pentru copiii lor.

De ce, domnilor guvernanţi, legaţi bătrâ-nii de gâtul copiilor? Doar copiii bătrânilor îşi au, la rândul-le, copiii lor? De ce-i con-damnaţi pe bătrâni la suferinţă, la deznădej-de?

Domnilor guvernanţi, vă adresăm o ru-găminte. Dar să nu o luaţi ca pe o naivitate. Şi nici ca pe o glumă. Că până la 1 aprilie mai este o lună. Găsiţi în rândul dumnea-voastră un voluntar cu suflet mai sensibil, care simte mai acut durerea aproapelui. Nu credem că nu există printre dumneavoastră dintre aceştia. Nu pentru mult timp. Doar preţ de o lună sau de două luni să se pună în situaţia pensionarului despre care vorbim. Să trăiască doar cu o mie, lasă chiar şi cu o mie şi două-trei sute de lei. Din ei să achite facturile: căldura, energia electrică, gazele, întreţinerea blocului, telefonul, medicamen-tele, hrana. Şi după două luni de zile să vină în faţa dumneavoastră şi să vă povestească cum este viaţa omului care a muncit de-a lungul anilor fără să se cruţe. Poate doar atunci vă veţi da seama că este absurd, in-decent din partea organelor de resort a con-sidera 9% echitabile pentru toate categoriile de pensionari (că doar nu toată lumea a fost funcţionar public sau a avut posturi cu salarii fabuloase) la majorarea pensiilor.

Stimaţi guvernanţi, nu lăsaţi oamenii să moară cu zile din lipsa alimentelor. Nu lăsaţi oamenii să moară cu zile din lipsa medica-mentelor. Nu lăsaţi oamenii să moară cu zile din cauza gerului.

Că doar dintr-o întâmplare nu sunteţi voi în locul lor.

Raisa CIOBANU

Nimeni nu are dreptul să condamne oamenii la moarte Dorul de vatra copilăriei i-a purtat me-

reu vie în cuget lumina casei părinteşti. Însă obligaţiile imperative, dictate de conjuncturile înaltei funcţii, îi ţineau în frâu reîntoarcerea. Uneori un fior de scepticism îi învăluia reve-laţia, încarnată în trup... Azi dânsa râde: „Stă-team pe marginea clipei între „da” şi „nu”! Iar crezul inimii îmi şoptea: „Casa te aşteaptă!..”.

Nina Costiuc, primarul comunei Budeşti, îşi aminteşte cu amărăciune în suflet vremuri-le de restrişte, când apucă viaţa de la început. Venise ziua, poate nepotrivită, că se retrase la pragul părintesc, aici, lângă sfânta biserică, un-de-şi lăsă cândva copilăria. Şi acum, în nopţile nedormite, ea mai trăieşte jocurile acelea ne-vinovate de copii din ulicioarele încâlcite, ba şi zilele de duminică şi sărbătorile creştineşti, când mergea cuminte de mână cu bunicul, moş Toader Bălan, starostele sfântului lăcaş, la sluj-ba de curăţare a sufletului. „Eu am crescut în biserică!”, îşi aminteşte Nina. Poate că anume atunci, sub aura celestă, i s-a întrupat în spiritu-i cristalin marea dragoste de săteni, de natura tainică de aici...

– Prin ’95, când, după ani de absenţă, am revenit pe uliţa noastră, îşi aminteşte doam-na Nina, m-am crucit de pustiirea nemiloasă în care zăcea satul. Ancoram şi mai înainte la pragul de obârşie, dar parcă nu vedeam atâtea anomalii. De data asta m-am pomenit în faţa dilemei: a fi sau a nu fi. Se succedau taman vremurile când dezmăţul economic şi nelegiu-irile criminale ajunseră la apogeu. Vatra era în pierzanie. Biserica, şcoala, căminul cultural, străzile aveau o alură jalnică. Mi se rupea ini-ma când vedeam degradarea din jur...

Dar, treptat, satul se deşteptă. În preajma campaniei electorale locale din acelaşi an, când şnapani de toată mâna ţinteau, în mare agonie, fotoliul de primar, budeştenii mai în vârstă au rugat-o pe tânăra lor săteancă să-şi depună candidatura pentru postul râvnit de atâ-ţia! „Nina, ştim că eşti fată de treabă, recunoş-teau ei sincer. Nu în zadar ţăranii din Horodca Ialovenior, unde ai fost preşedinte al gospodă-riei lor colective, te roagă şi acum să le stă-pâneşti agricultura... Dar, dacă Dumnezeu te-a adus la matcă, noi suntem gata să te sprijinim în toate cele...”.

Nina cedă în faţa cetăţenilor şi... câştigă tu-rul de scrutin. La noua slujbă nu i-a fost greu să se adapteze, deoarece era formată multilateral ca specialist şi conducător – absolvise colegiul economico-financiar şi facultatea de drept. An-ticipând evenimentele ce au urmat în cadrul a încă patru mandate de primar, vom consemna că Nina Costiuc şi-a tot continuat studiile. Azi dânsa mai deţine diploma de manager în admi-nistrarea publică, iar masteratul l-a susţinut în domeniul relaţiilor internaţionale. Mai rar aşa primar într-un mediu rural!

Fire exigentă, dar degajată în relaţiile cu oamenii, „guvernanta noastră”, cum îi zice lumea cu dragoste, chiar de la începutul cari-erei s-a apucat cu osârdie de muncă. „Destinul omului se compune din mai multe laturi sau, dacă vreţi, margini de clipe, pe care le decu-păm, una câte una, din pomul vieţii, afirmă doamna Nina. Uneori gravitezi pe marginea ispitei şi cazi la dubii: „Oare e bine ce fac?...”.

Spre Olimpul împlinirilor Nina păşi ferm pe muchia clipei când comuna se afundă în vălul primenirilor. Ambele sate, Budeşti şi Vă-duleni, treceau din raionul Criuleni în subor-dinea primăriei capitalei. Aşa că budeştenii au picat ca musca în lapte – nici relaţii cu centrul, nici capital garantat. Însă tânăra guvernantă nu şi-a pierdut cumpătul, a ştiut cum să intervină pe lângă primarul general de atunci, Serafim Urechean, a bătut pragul şi la alţi demnitari. În fine, cei din capitală – edilul, consilierii muni-cipali, au susţinut-o într-un fel, dar... s-a dove-dit că bugetul central nu poate fi modificat. Ba mulţi credeau că primarul vrea să transforme casa de cultură în supermarket. Alţi deocheaţi îi „sfătuiau” pe noii încorporaţi în municipiu „să valorifice mai pregnant resursele locale”.

Într-adevăr, noul primar reuşise câte ceva în acest sens, dar sufletul ei rămânea oarecum neîmpăcat – lucrările de renovare a obiective-

lor sociale, a drumurilor comunale nu puteau fi derulate la parametrii optimi, căci alocaţii-le material-financiare erau din cale afară de modeste. Dar se vede că Tatăl Ceresc avea în grijă colacul clipei destinului acestei mândre femei. Căci foarte curând, în cadrul unei de-legaţii oficiale a republicii, Nina participă la lucrările Cosiliului Europei de la Strasbourg. Cunoscând acolo personalităţi publice şi busi-nessmani, îşi făcu prieteni. Printre aceştia s-a dovedit a fi cântăreţul german Udo Jurgens cu fundaţia sa culturală, care imediat a intrat în relaţii cu primăria din Basarabia. În această horă se prinse un alt german – edilul localităţii Kaufungen. Mai târziu acestora li s-au alătu-rat noi colegi – cei din Bertinoro (Italia) şi Ale Kommun (Suedia). Foarte curând budeştenii s-au bucurat de primul ajutor—un grant de 165 de mii de mărci germane pentru dezvoltarea infrastructurii sociale. Cu aceşti bani, prima-rul, consilierii locali au trecut la realizarea ve-deniilor râvnite: parţial au reparat drumurile, clădirea liceului şi s-au apucat de renovarea capitală a căminului cultural, ce zăcea de mult în paragină. Dar pentru realizarea depli-nă a acestui deziderat mai aveau nevoie de încă aproape1,5 milioa-ne de lei. De unde atâta bănet? Primarul Nina intră pe făgaşul guver-nului, edilului general al capitalei. Şi, să ve-deţi, minune! A reuşit! Numai dânsa ştie câte drumuri a bătut!...

Azi clădirea renovată întruneşte Căminul Cultural cu Centrul pentru Copii şi Tineret – un ansamblu arhitectonic de mai mare dragul. Aici şi-au aflat sălaş cercurile de dansuri po-pulare şi sportive, muzicanţii cu fanfara, sala de calculatoare, biblioteca sătească cu un fond de invidiat de carte românească, întregit de prieteni animatori de peste Prut. Pe parcursul a patru mandate de „guvernare” doamna Nina a reuşit să atragă investiţii, ajutoare şi granturi în valoare de aproape o sută de milioane de lei. Fără îndoială că la rotunjirea bugetului comu-nal contribuie an de an cu donaţii, defalcări şi impozite locale toţi agenţii economici din zonă şi sătenii înstăriţi.Cei mai valoroşi – soci-etăţile „Fortuna Plus”, „Gutarom”, „Rurosa”, „Kellers”, „Paragon”, SA „Reparaţie” ş.a., – participă şi cu forţă de muncă la schimbarea feţei satului natal. Azi la Budeşti aproape toate străzile sunt îmbrăcate în asfalt, iar edificiile de cultură şi agrement, centrul de sănătate, grădiniţele, biserica „Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil” parcă-s opere pictate.

Un noian de emoţii trezesc în firea săte-nilor festivalurile de cântec, joc şi poezie, la care evoluează nu numai artişti şi poeţi ver-saţi, ci toţi doritorii – de la mic la mare! La aceste manifestări sensibile iau parte şi musa-firii doriţi—semenii lor din comunele înfrăţite

Comăneşti (Suceava), Sineşti (Iaşi), Cumpăna (Constanţa). Apropo, doamna Nina e cea mai confidentă prietenă basarabeancă a primarului Mariana Gâju din comuna dobrogeană!..

Dar să vedeţi ce hipodrom au budeştenii! Câmpul amenajat pentru curse de cai cu pista ovală şi amfiteatrul pentru spectatori sunt în-cercuite de oaze verzi şi ronduri de trandafiri. Sub auspiciile sportivilor clubului de hipism „Sparta”, copiii şi tinerii din sat se bucură de cele mai evoluate servicii gratuite, prestate de societatea în cauză. Dar cea mai mare afecţiu-ne hipiştii o nutresc faţă de competiţiile naţio-nale şi internaţionale la alergările de cai, des-făşurate pe hipodrom în fiecare an, şi la care ei cuceresc trofee şi premii notabile.

În zilele mai libere, primarul vizitează crescătoria de cai de rasă, ascultă păsul spe-cialiştilor, problemele: la un grajd s-a fisurat acoperişul, sau trebuie diversificată raţia de furaje, sau să procure echipament nou pentru hipişti şi câte şi mai câte. Iar toate astea ţin de bugetul primăriei. Crescătoria e un obiectiv atractiv pentru business – întreţine circa o sută de cabaline. „Îmi place să urmăresc, mai ales, antrenamentele, căci mă relaxează, ni se des-tăinuie această frumoasă femeie. De fapt, mă obsedează alura splendid-elegantă a patrupe-delor în exerciţiu. Atunci sufletul meu cearcă marginea clipei de vrajă emotivă şi ziua mi se umple de lumină!”...

Realizările budeştenilor ţin de perseveren-ţa primarului Nina Costiuc, remarcată de să-teni ca un mesager al inteligenţei. Apreciată de susţinători şi prieteni, aceştia i-au acordat anul trecut creditul pentru cel de-al cincilea mandat. Cu distincţii remarcabile i-au preţuit meritele organismele statului şi cele de cult – ordinul Gloria Muncii, medaliile Meritul Civic, Cuvi-oasa Parascheva, titlul onorific „Primar eme-rit”. Însă doamna Nina susţine că reverenţele

indicate aparţin întregii comunităţi. Cu câtă evlavie vorbeşte dânsa despre cei mai stimaţi săteni – Gheorghe Ciorbă, Vasile Romanciuc, Mihail Poalelungi, Ion Cernega, Vasile Proca, Ion Negrei, Ion Moiseev, Galina Crudu, Lidia Plăcintă, Nina Catan, Alexandra Grati, Anasta-sia Cristoi, Viorica Ipati şi mulţi alţi sfetnici ai generaţiei tinere.

Despre familia sa Nina vorbeşte modest. Cei de acasă, soţul Mihail şi copilul lor drag, Valeriu, îşi dau seama câte griji poartă nevas-ta şi mama lor scumpă, de aceea se străduiesc s-o susţină în toate. Mihail e inginer, dar pa-tronii unde a lucrat mai mulţi ani l-au nedrep-tăţit cu salarii derizorii. S-a văzut nevoit să pribegească pentru un câştig mai destoinic în Ungaria, în Israel. A gustat cu vârf din amarul pâinii străine. Valeriu-fiul e jurist, are serviciu pe potrivă în capitală şi, cu toate că locuieşte separat, îşi vizitează des părinţii. Împreună cu nevasta, Mariana, când revine la cuibul unde i s-a deschis lumina zilei, băiatul îşi ajută mama în ocupaţiile casnice, ba chiar o consolează când într-un târziu apare şi ea în prag, vlăguită de treburile publice. Atunci, în aceste reciclări sentimentale din sânul familiei, Nina se prinde în refugiul din marginea clipei fericite. Chiar i se pare că pluteşte sub cupola de lumină divi-nă, răsfirată de înalturile cereşti întru alinarea vieţii pământeşti efemere...

Andrei MOROŞANU

FEMEIA DIN MARGINEA CLIPEI

Primarul Nina COSTIUC printre copiii de la Grădiniţa „Viorel şi Viorica”

P R O F I L

Cine-i cu adevărat laş?Şedinţa comună a guvernelor Republicii Moldova şi României i-a pus pe jar pe comu-

nişti şi acoliţii lor. Au acum ce trâmbiţa, făcând spume la gură şi strigînd: „Jos Aliansu!” Dar, mă rog, câinii latră, iar caravana, adică AIE, merge mai departe. Se indignează şi se revoltă împreună cu toţi şi Vladimir Voronin, învinuindu-i pe membrii Alianţei de trădare şi laşitate. Dar are el oare dreptul la una ca aceasta? Chiar crede cu adevărat bătrânul general că suntem cu toţii proşti şi orbi?

Discutam recent cu un cunoscut despre problemele care ne frământă. Când veni vorba despre tragicul an 1992, amicul meu îmi povesti următoarele…

În acea primăvară se afla la Moscova. Muncea din greu omul, pentru a câştiga o bucată de pâine. Când a izbucnit conflictul armat de pe Nistru, adică de când Armata a 14-a a făcut front comun cu separatiştii trans-nistreni, patriarhul de atunci al Moscovei şi al întregii Rusii, Aleksii al II-lea, a făcut un apel către poporul rus. El chema voluntarii să meargă în Transnistria, să lupte împotriva „naţionaliştilor români”. Declaraţia era difuzată peste fiecare oră, timp de mai multe săptămâni. Aventurierii revanşarzi, puşcăriaşii de drept comun, puşlamalele de tot soiul au reacţionat la acel „apel creştinesc” şi au venit pe pământul nostru să ne omoare fraţii, părinţii, copiii. „Blagosloviţi” au fost chiar de patriarh, care, „mi-lostiv din fire”, chema la vărsare de sânge nevinovat. Aşa a fost.

Pe când Voronin era cap de ţară, precum bine ne amintim, el a făcut cărări bătătorite până la Moscova şi înapoi, ca să se ploconească „frate-lui mai mare”. Nu lua nici o decizie fără acordul Moscovei.

Voronin m-a şocat prin fariseismul şi laşitatea lui atunci când, în preajma a nu mai ştiu căror alegeri, a cerut binecuvântarea patriarhului Rusiei. Simţea că i se clatină tronul şi a recurs la acest pas umilitor şi odios. Prin gestul său fără egal, tovarăşul Voronin i-a sfidat pe toţi concetăţenii săi care, acum 20 de ani, s-au ridicat în apărarea Patriei. Şi pe cei vii, dar, mai cu seamă, pe cei căzuţi pe câmpul de luptă sau măcelăriţi cu bestialitate de cazaci.

Nu cunosc un alt caz similar în istoria omenirii când şeful unui stat independent să lingă labele călăilor propriului său popor. Popor care de mult nu mai este al lui. Dar nici el nu mai este al poporului. Cel rău, se vede, i-a întunecat minţile. Sau, poate, a picat nereuşit din copac, vorba unui coleg al nostru. Adică, a căzut cu capul „în gios”.

Vlad ARHIP

Să dăm cărţile pe faţă

Vă mai amintiţi filmul „Minunea rusă”, un serial despre perioadele economice critice prin care a tre-cut această ţară întinsă pe două continente? Pelicula a fost criticată dur la vremea aceea chiar de oamenii

de cultură din Rusia. În Sankt Petersburgul din timpurile sovieti-ce cineva a lăsat o pâine neagră (de care se vindea în magazinele din oraş) la monumentul lui Lenin. Sub pâine era o hârtie pe care scria: „Minunea rusă”. Probabil pâinea nu era bine coaptă. Se ştie că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în oraşul blocat a murit de foame foarte multă lume. Întâmplarea cu pâinea a fost o senzaţie în tot URSS-ul, a devenit o temă sensibilă. Şi nu mult după acest caz a mai parvenit o altă ştire zguduitoare din acel oraş: la o şcoală, în timpul recreaţiei, un grup de elevi jucau fotbal cu o „bulocică” (franzelă). S-a împrăştiat zvonul că cetăţenii oraşului ce a fost leagănul revoluţiei bolşevice a cerut insistent să fie ridicat preţul pâinii. Kremlinul a satisfăcut astfel dorinţa întregii populaţii a URSS-ului, aceasta fiind una din metodele de a conduce ţara.

La uzina „Mezon” din Chişinău, unde am muncit ca sudor mai mulţi ani, nişte lăcătuşi care, contrar legii muncii, primeau câte un pa-chet de lapte gratuit, într-o zi, pe când jucau cărţi la o masă, s-au luat la ceartă. La un mo-ment dat au prins a se scuipa cu lapte. Cu lapte pe care-l primeau gratuit. În acele timpuri mol-dovenii scandau la mitinguri: „Limbă şi alfa-bet!”. Nimeni nu scanda lozinci antiguverna-mentale. Doar „patrioţii” infiltraţi în mulţime strigau cemodan – vokzal – Rossia.

Azi Boris Marian, şi el mare „patriot”, la mitingul de la 3 martie ne alungă basarabenii în Bucureşti.

E primăvară şi comuniştii speră la o altă minune: să ducă Republica Moldova în spaţiul asiatic. Nişte străini, cu ochi bulbucaţi, ţipă is-teric la mitinguri: „Jos Alianţa!”. Un oarecare Borşevici ţipă şi el că Alianţa a vândut la Iaşi

R. Moldova României. Îi lipsesc cei şapte ani de acasă, cu toate că taică-său a fost rector la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. Aceste apucături fac parte tot din „minunea rusă”, ajunsă pe la noi.

Într-o primăvară din anii ’50 ai veacului trecut, în satul nostru Batâr au apărut mai multe cete de oameni. Umblau prin sat cu cer-şitul. O familie a trăit la noi acasă. Spuneau că sunt polonezi, că la ei lumea moare de foame. Şi satul le dădea ce avea din produsele alimentare. Le ajuta, că şi basarabenii au fost cu cerşitul pe la ei, în Ucraina apuseană de azi.

În 1946, sovieticii au sustras cu arma în mână până şi ultimul grăunte din podurile oamenilor, lăsându-i să moară de foame.

Cei care ne alungă astăzi peste Prut n-au tras sapa pe ogoarele noastre. Rusia, în loc să ne ajute economic, ne scumpeşte gazul ex-portat, pe care îl consumă, practic, tot ruşii. De unde primesc ruşii pensii, pentru că Rusia nu dă niciun ban pentru această categorie de cetăţeni? Nimeni nu ţipă la Rusia. Anume această ţară a destabi-

lizat economia Republicii Moldova şi ne pune bariere în relaţiile cu guvernul român. Comuniştii rătăciţi pe la noi agită populaţia, îşi bat joc de numele lui Ştefan cel Mare, care nu face parte din „Minunea rusă”. Lăsaţi-l pe vo-ievod în pace! Mai deunăzi îi ziceaţi Ştefan al III-lea, dar acum îl conside-raţi ocrotitorul vostru. Ce obrăznicie! C. Starâş spune nişte minciuni de la microfonul 3, pe care ar fi bine să le creadă măcar pe jumătate. Minciunile comuniştilor şi ale adepţilor lor sunt prezentate de ei ca o minune. Iar Iu-rie Roşca şi-a epuizat sacii cu minuni, încât astăzi lumea nu-l mai crede nici pe el.

Pentru că timpul le scoate pe toate la suprafaţă.

Ion FIODOROV

Minunea rusă

În fine, m-am făcut şi cu …un stol de vrăbii. Amu-zant? Ba bine că nu. Pentru că la început erau doar două-trei. Veneau câte una, se aşezau pe ramurile co-pacului care ajunsese până la etajul cinci, apoi îndrăz-neau să se aşeze chiar pe pervazul balconului (pe care iarna aceasta l-am lăsat deschis). Ce-i drept, doar pâ-nă-mi vedeau umbra prin bucătărie. Am observat însă că sunetul televizorului nu le prea deranja. După ce am văzut cum una se aşezase pe pervaz încercând să ciugulească cu tot dinadinsul nişte firimituri, care nu ştiu cum le găsise acolo, m-am grăbit să le pun mai multe. Dar după ce le-am pus pâinea pe pervaz, spe-riate, probabil, n-au mai venit un timp. De aceea, de câte ori intram la bucătărie, mergeam aproape în vârful degetelor, şi dădeam televizorul cât mai încet.

Dar chiar a doua zi am văzut cum o vrăbiuţă, după ce a stat mai mult pe o creangă, zbură pe per-

vaz. Ciuguli câte-va fărâmituri şi se întoarse pe crean-gă. După care mai făcu câteva încer-cări. Peste o vre-me, când am intrat în bucătărie, am văzut pe pervaz deja câteva vrăbi-uţe, care ciripeau vesele, ciugulind de zor. Iar într-o bună zi am numă-rat peste 20 de pă-săruici.

Şi aşa a început…convieţuirea noastră: eu le pu-neam pe pervaz firimituri, iar când observam că s-au terminat, dacă eram acasă, le mărunţeam altele.

Într-o bună zi însă, neavând pâine, nu le-am mai pus nimic pe geam. Şi-apoi, m-am gândit, cum s-au descurcat până acum? Nu de alta, dar o să se dezveţe să-şi dobândească singure hrana. Nu cred că vor avea prea tare de suferit, dacă nu mănâncă o zi firimiturile mele, mi-am mai zis.

Ba bine că nu! Pentru că chiar a doua zi diminea-ţă am trecut printr-o experienţă de viaţă, să-i spunem aşa, prin care n-aşi vrea să mai trec vreodată. La un moment dat, am auzit, la geamul din cameră (de unde-a ştiut că nu sunt la bucătărie ?) glasul unei vrăbiuţe, vorbindu-şi parcă, cu atâta durere, despre soarta lor, a zburătoarelor, care iarna, când nu te vezi din zăpadă, nu-şi pot găsi barem o fărâmă de pâine, că duc foa-me, că, de fapt, oamenii nu se prea îngrijesc de ele: îşi fac balcoane cu geamuri care iarna se închid ermetic şi că ele nu mai au puteri să reziste în atare condiţii. Monologul ei n-a durat decât vreo două minute, nicio-dată n-aş fi crezut că ciripitul unei păsăruici poate suna astfel, atât de diferite erau modulaţiile glasului ei. Şi, Doamne, era atâta disperare în glasul păsăruicii, la un moment dat, că am alergat, pur şi simplu, la bucătărie.

De atunci, n-am mai „uitat” niciodată să le hrănesc.Într-o zi, pe când ningea lin, ningea frumos, mă

gândeam că nu voi avea oaspeţi. Dar, când mi-am aruncat ochii pe geam, am văzut pe o creangă o vrăbi-uţă, care parcă aştepta să pun ceva pe pervaz. Mirată,

am pus repede mâncarea. După ce am intrat şi am în-chis uşa, vrăbiuţa, fără nici o teamă că mai eram şi eu pe acolo (îngheţase, probabil, aşteptând în ninsoare pe creangă), s-a aşezat pe pervaz, şi după ce ciuguli cât ciuguli, zbură. Ce va face oare, mă întrebam, cum le va da de veste celorlalte că pot să vină? Că doar ninge, şi cine ştie pe unde s-a ascuns fiecare.

Dar chiar atunci, prin uşa întredeschisă de la bal-con, am auzit glasul păsăruicii, sunând ca o chema-re. M-am apropiat de pervaz şi am scos capul afară. Glasul răsuna de pe acoperişul blocului nostru cu nouă etaje, chiar deasupra capului meu. După ce şi-a chemat suratele timp de câteva minute, cu intermitenţe, fără nici un rezultat însă, vrăbiuţa nu se mai auzi. Şi, deşi mult mai târziu, vrăbiuţele au venit totuşi, pe rând, câte cinci, câte şase, şi în ziua aceea.

Iar într-o altă zi am auzit, la acelaşi geam din ca-meră, un ciripit, presupun, al aceleiaşi vrăbiuţe, care era, posibil, în fruntea stolului, ca un fel de conducător, un ciripit plin, grav, cu note vesele, care suna ca un „mulţumesc”.

Când am văzut că a prins a se dezgheţa, am crezut că se vor mai deschide şi alte geamuri. De aceea ieri nu m-a mirat prea tare să văd doar patru-cinci vrăbii pe crengile goale, dar, după ce le-am înnoit mânca-rea, spre surprinderea mea, au zburat şi ele. După vreo două ore însă, intrând în bucătărie, am văzut din nou pe pervaz peste douăzeci de vrăbii. Şi-am înţeles: cele câteva zburătoare s-au dus, pur şi simplu, să le anunţe pe celelalte.

Nina JOSU

VRĂBIILE

Exemplu demn de urmat. Corpul didactic de la Liceul Pro-fesional Nr. 1 citind săptămânaulul „Literatuta şi arta”

Refacerea

3Literatura şi arta Nr. 10 (3471), 8 martie 2012

La începutul secolului al XIX-lea Rusia rămânea o ţară creştină. Religia constituia o parte compo-nentă a vieţii ruseşti şi a politicii ei externe. N-ar fi nimic rău în această paradigmă dacă Biserica Ortodoxă Rusă ar fi avut o manifestare, o activitate civică, umană şi dumne-

zeiască. Însă toată tragedia Bisericii Ortodoxe Ruse constă în faptul că după 1711 şi până în prezent eli-ta politică din Rusia a folosit religia ca o forţă de cucerire a creştinilor din Balcani. Sub lozinca „eli-berării fraţilor creştini” de sub ocupaţia turcească, Rusia ţaristă promova o politică de cucerire a noi teritorii, de dezmembrare şi anexare a noi popoare. Aşa a fost şi cazul anexării Basarabiei la Rusia ţaris-tă în 1806-1812. Războiul Ruso-Turc s-a început cu blagoslovirea Sfântului Sinod şi s-a terminat cu ocu-parea Basarabiei. În manifestul lui Alexandru I, din 5 august 1812, despre încheierea păcii dintre Rusia şi Imperiul Otoman, fără nici o remuşcare, fără scru-pule de obiectivitate, se afirma precum că „pacea” din 16 mai 1812 a fost „dăruită” Rusiei ţariste „de Dumnezeu”, ceea ce era un lucru nefiresc, antireli-gios. Această afirmaţie se aseamănă cu declaraţia lui V. Voronin precum că „primul comunist a fost Iisus Hristos”.

Pentru a legaliza procesul de anexare a biseri-cii basarabene la biserica pravoslavă rusă, Sinodul din Rusia a înaintat un raport anticanonic privind înfiinţarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului, apro-bat de Alexandru I la 21 august 1813. Acest raport al Sinodului rus a stat la baza formării organelor de conducere ale bisericii basarabene. A fost formată eparhia Chişinăului şi Hotinului, care a primit ran-gul de mitropolie şi exarhat cu centrul de reşedin-ţă la Chişinău. Eparhia avea pecetea sa aparte. S-a promis de a se deschide un seminar teologic şi s-au determinat izvoarele financiare, fiind primite de la impozitele locale. În funcţia de exarh mitropolit a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821), care s-a dovedit a fi o personalitate controversată. Unii istorici l-au numit „trădător”, „coadă de topor”. Mitropolitul Ardealului, doctorul în teologie Anto-nie Plămădeală, a spus că G.Bănulescu-Bodoni „a fost instrumentul Puterii şi al Sinodului rus. Însă n-a uitat niciodată că e român, născut în Bistriţa-Năsăud şi, când a putut, a făcut bine românilor şi a promo-vat limba şi scrisul românesc” (Mesagerul, 1993, 24 noiembrie, p.2).

De la început eparhia se conducea după „obice-iurile locale, întrucât acestea nu sunt contrare legilor civile şi bisericeşti ruse” (Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei…, Chişinău, 1998, p. 73). Preoţii au fost scutiţi de plata impozitelor de stat şi de corvezi. Moşierii erau obligaţi să dea pământ preoţilor şi dia-conilor care slujeau în satele ce le aparţineau boieri-lor. Moşierii n-aveau nicio putere asupra bisericilor. În componenţa eparhiei au fost incluse 789 de bise-rici din Basarabia şi circa 100 de biserici din Trans-nistria (p. 75). Cunoscutul istoric Nicolae Popovschi scria că, chipurile, după 1812 în Basarabia, odată cu formarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului, a „înce-put regimul naţional-ortodox în Biserica” ţinutului dintre Prut şi Nistru. În realitate, după 1812 n-a fost făurit nici un „regim naţional-ortodox” românesc, ci unul rusesc. Nu românii basarabeni „au păcătuit” faţă de trecut, faţă de „străini” şi faţă de ai lor. In-vers, străinii au ocupat Biserica Basarabiei, ei i-au cerut pe basarabeni, ei i-au înrobit, ei au pus stăpâ-nire pe Biserica acestui ţinut roditor al Ţării Moldo-vei. Toţi arhiereii Basarabiei au îndeplinit cu multă râvnă ordinele stăpânirii centrale din Rusia. În afară de G.Bănulescu-Bodoni, toţi aceşti arhierei au fost trimişi de ţar şi Sinodul rusesc în Basarabia, erau de etnie rusă, deveniseră persecutorii sângeroşi ai ro-mânilor basarabeni. Printre aceştia au fost: Dimitrie Sulima (1821-1844), Irinarh Popov (1844-1858), Antonie Sokolov (1858-1871), Pavel Lebedev (1871-1882), Serghei Leapidevschi (1882-1891), Isakie Polojenski (1891-1892), Neofit Nevedcikov (1892-1898), Iakov Peatniţki (1898-1904), Vladimir Sinikovski (1904-1908), Serafim Ciceagov (1908-1914), Platon Rojdestvenski (1914-1915), Anastasie Gribanovski (1915-1918). Ei au dirijat formarea şi

activitatea elitei bisericeşti din Basarabia. Călugării şi preoţii moldoveni îşi aminteau cu groază despre confiscarea prin mănăstiri a cărţilor bisericeşti edita-te în limba română. Arhiereii basarabeni au urmărit scopuri meschine de a forma din Basarabia „acelaşi trup cu marea Rusie”, nu numai în privinţa limbii, dar şi prin duh, care străbătea ca un fir roşu toată activitatea lor (N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia, Chişinău, 2000, p. 348).

Avea dreptate Vladimir Soloviov când scria că „la noi ortodoxia, în loc să devină un steag al popoarelor, atotcuprinzător şi universal, devi-ne un simplu atribut sau o anexă a statului rus” (V.Soloviov, Opere, SPB, 1901, vol. IV, p. 180-181).

Prin anexarea Bisericii Basarabiei la Biserica

Rusă, Sfântul Sinod al Rusiei a încălcat canoanele bisericeşti. Această problemă a fost cercetată şi pusă în dezbatere de către egumenul mănăstirii Suruceni Dionisie în 1918. La 22 martie 1918, părintele Dio-nisie scria că după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia ţaristă, Sinodul Bisericii Ruse n-avea nici un drept canonic asupra bisericii din Basarabia. Domnia Sa a subliniat că nu se găseşte undeva vreo lege care ar putea dovedi că răpirea Basarabiei la 1812 de către Rusia ţaristă „ar fi dat dreptul sobo-rului sau Arhiereului cutare rusesc ca să-şi alipeas-că duhovniceşte pe cei răpiţi politiceşte?” (Cuvânt moldovenesc, 1918, 22 martie, p. 1). N-a existat o asemenea lege. După 1812 Basarabia a fost răpită politic cu ajutorul armatei ţariste, iar Sinodul rusesc a „anexat Biserica Basarabiei” tot cu forţa politică a lui Alexandru I.

Părintele Dionisie subliniază că Sinodul rusesc n-a putut dovedi timp de peste 100 de ani că ane-xarea Bisericii Basarabiei la Biserica Rusească „s-a făcut întemeiată pe sfintele canoane ori obiceiurile bisericii ortodoxe” (Ibidem). N-au existat legi, n-au fost astfel de obiceiuri care ar permite Sinodului rusesc să anexeze Biserica Basarabiei. Deci, după 1812, aflarea Bisericii Basarabiei în componenţa pa-triarhiei ruseşti a fost ilegală până în 1918. În această privinţă Sinodul rus a încălcat prevederile canonice ale Sinodului al III-lea ecumenic din secolul V d. Hr.

După cum se ştie, Sinodul al III-lea ecumenic (din toată lumea) în a 8-a sa pravilă a pevăzut şi s-a ridicat hotărât împotriva siluirilor de acest fel. Pra-vila a 8-a a Sinodului al III-lea ecumenic prevedea că: „Pronomiile şi drepturile care de la început şi din vechime au dobândit fiecare eparhie (vlădicie) să ră-mână curate şi nesiluite de alţii”. Iar de ar arăta ci-neva o lege politicească sau împărăţească protivnică acestui canon, – au socotit de cuviinţă tot Soborul, ca această politicească lege să rămână fără tărie şi nelucrătoare” (Ibidem).

Din acest canon ecumenic, din hotărârea sfinţilor părinţi adunaţi la acel sobor reiese că anexarea unei părţi a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei de către Ru-sia ţaristă, în 1812, s-a făcut ilegal. Nimeni nu i-a dat dreptul Sf. Sinod al Rusiei să „anexeze şi duhovni-ceşte această provincie”. Basarabia şi după 1812 tre-buia să rămână canonic sub oblăduirea Mitropoliei

Moldovei şi a Sucevei. După temeiul canonului al optulea al Soborului al III-lea ecumenic, Basarabia nu putea fi „dezlipită” de la Mitropolia Moldovei şi Sucevei în 1812.

În conformitate cu canonul al 34-lea al sfinţi-lor apostoli, „fiecare naţiune trebuie să aibă epi-scop sau mitropolit anume pentru neamul său” (C.M., 1918, 25 martie, p. 1). „Episcopii fiecărui neam (sau naţiune) se cuvine să ştie şi să cu-noască pe cel dintâi şi a-l socoti pe el de cap şi nimic altceva de prisos a face”.

Din acest canon reiese că neamul românesc, oriunde s-ar afla, trebuie să fie ocârmuit de patri-arhul României, neluând în consideraţie graniţe-le sau hotarele ce ne despart pe noi politiceşte. În 1812-1917 românii basarabeni trăiau politiceşte în Rusia, iar duhovniceşte trebuiau să se închine Mi-tropolitului Moldovei şi Sucevei. Timp de 106 ani Biserica Rusă din Basarabia nu se ocupa cu lumi-narea populaţiei, dar cu rusificarea basarabenilor şi a moldovenilor de peste Nistru. Părintele egumen Dionisie scria în 1918: „Călăuza noastră cea mai de culme în lucrarea noastră de acum trebuie să ne fie iubirea de neam, iubire de care a fost pătruns Mântuitorul Iisus Hristos şi următorul lui marele apostol al limbilor Pavel, care în scrisoarea sa către romani sublinia: „Aş fi poftit eu însumi a fi anate-ma (lepădat) de Hristos pentru fraţii mei, rudele mele după trup, care sunt israilteni. Că şi eu israi-letean sunt”. (C.M., 1918, 25 martie, p.1).

Egumenul Dionisie de asemenea a arătat că înainte de a trimite pe sfinţii apostoli la propovă-duire în alte ţări, Iisus Hristos i-a învăţat limbile popoarelor, unde ei aveau să meargă, ca să semene cuvintele lui Dumnezeu. Iisus Hristos n-a învăţat pe aceste popoare limba evreiască a apostolilor, dar, dimpotrivă, i-a învăţat pe apostoli, pentru ca ei să poată înţelege „limba gloatelor la care erau trimişi să-i lumineze”. Dar cum a procedat Sinodul Bisericii Ruse?

Chiar de la bun început a dat dispoziţii, a trimis în Basarabia preoţi ruşi, agresivi, beţivi şi desfrâ-naţi, care binecuvântau numai în limba rusă, îşi bă-teau joc de toţi românii basarabeni.

Cunoscutul preot, jurnalist, redactorul ziarului „Cuvânt moldovenesc”, transilvăneanul Ioan Moţa scria că egumenul Dionisie a spus „o vorbă lu-minată”, din care trebuie să tragem anumite con-cluzii. Prima constă în faptul că toţi basarabenii şi transnistrienii au fost „nedreptăţiţi” în ceea ce pri-veşte comportamentul Bisericii Ruseşti faţă de noi după 1812. A doua concluzie ne arată că în compa-raţie cu grecii, bulgarii şi ruşii neamul nostru a fost „lăsător” în purtarea grijii sale faţă de fraţii care au fost aruncaţi în robie de către ţarul Alexandru I, adică de Rusia ţaristă, iar mai apoi de Uniunea Sovietică, sau faţă de acei care au fost aruncaţi pe diferite ţărmuri îndepărtate ale lumii moderne. Pilda apostolului Pavel, de care s-au folosit grecii, bulgarii sau ruşii, este dată şi nouă, românilor ba-sarabeni. Trebuie să ţinem minte şi să nu-i uităm pe cei care mereu lucrează pentru a apăra credinţa ortodoxă, să ţinem minte din ce neam facem par-te – neamul românesc. Cu părere de rău, printre românii basarabeni se mai găsesc oameni care şi în prezent stau cu faţa întoarsă numai spre Rusia, către acea ţară care nu ne este „frate după trup”, dar ne aduce numai durere. Aceşti oameni, inclusiv episcopul Markel, trebuie „să se întoarcă cu faţa într-acolo, după cum sublinia părintele Ioan Moţa, unde avem fraţi şi după grai şi după tot trecutul nostru”. (C.M., 1918, 25 martie, p. 1).

„De azi încolo, scria părintele Ioan Moţa, în tot ce plănuim, în tot ce facem şi ce glăsuim, să se vadă că mai presus de toate, noi, buni moldoveni, adică buni români suntem, şi nimic ce nu e spre înălţarea bazei neamului şi bisericii noastre româ-neşti, să nu mai voim, să nu mai primim” (Ibidem). Dacă nu ne vom apăra constant de expansiunea bi-sericească a patriarhiei ruse, „tot răul are să fie de neamul nostru şi în viitor”.

Anton MORARU, dr. hab. în istorie, prof. univ.

Anexarea Bisericii Basarabiei la Sinodul rusesc

„De acolo unde s-a sfârşit pământulVin oameni să ne ia pământ şi fraţi”

(Adrian Păunescu) Prezenţa rusă la Dunăre nu numai

deranja Imperiul Otoman, dar încurca iţele urzite de Imperiul Habsburgic şi Regatul Poloniei, care aveau proprii-

le lor planuri geopolitice în regiune. Iată de ce austriecii şi polonezii au făcut tot posibilul pentru a-l convinge pe tânărul Petru I să-şi concentreze eforturile în direcţia Pe-rekopului şi Azovului. Cu toate acestea, cea mai veche şi dorită ţintă a lui Petru I continua să fie Constantinopolul, spre care şi-au îndreptat atenţia încă primii cneji ai Rusiei kievene, vikingii Ingwar (Igor), Helg (Oleg) şi Sveneld (Sveatoslav). De aceea Ţara Moldovei revine în vizorul atenţiei Moscovei odată cu întronarea ca ţar a lui Petru I, care din anul 1721 devine împărat. Însă ruşinoasa înfrân-gere de la Stănileşti l-a făcut pe ţarul rus să renunţe tem-porar la proiectele sale geopolitice în această regiune (pe care le-au reluat însă urmaşii săi fideli). Referitor la aceas-tă înfrângere se vorbeşte că ar fi fost din cauza „…viciului beţiei de care suferea ţarul rus şi anturajul său. Se spune că armata rusă s-a afundat într-o asemenea orgie, încât nici nu a observat apropierea armatei de peste două sute de mii de oameni a marelui-vizir Ahmet. După trei zile de lup-tă, Petru I a obţinut o capitulaţie destul de onorabilă, care i-a permis să se retragă peste Nistru сu arme, drapele şi voluntarii moldoveni care i s-au alăturat. Astfel, Dimitrie Cantemir, în loc să-şi termine zilele tras în ţeapă sau deca-pitat în faţa Seraiului din Istanbul, a decedat la Sankt Pe-tersburg, iar capul i-a fost tăiat de către prietenii săi masoni şi înhumat undeva în Scoţia. Ahmet s-a lăsat cumpărat de către amanta lui Petru I, Ekaterina Skavronskaia, într-un trecut nu prea depărtat – o prostituată de regiment. Recu-noscător că i-a salvat viaţa şi onoarea, Petru I s-a căsătorit cu ea. Ekaterina a devenit prima împărăteasă a Rusiei şi a pus bazele unui lung şir de revoluţii de palat, care timp de un secol au zguduit Imperiul Rus şi s-au încheiat abia în anul 1801, când a fost detronat şi omorât Pavel I. În urma înfrângerii de la Stănileşti, Rusia a pierdut Azovul şi a fost

obligată să dărâme fortificaţiile de la Taganrog” (A. Savin, B. Moldoveanu. Bugeacul în evul mediu timpuriu).

Cel mai fidel urmaş şi realizator al testamentului lui Petru I a fost Ecaterina a II-a, care prin războaie, viclenie şi cruzime a ajuns la Dunăre, deschizând astfel calea spre Constantinopol – visul de secole al ruşilor. În acest con-text este foarte expresiv refuzul poetului britanic Samuel Talor Collrige la propunerea Ecaterinei a II-a în 1796 de a deveni istoriograful ei „...Mă bucur nu de moartea unei femei... Mă bucur de răsturnarea diavolului. Mă bucur de dezrădăcinarea răului întruchipat în ea. Exact acum şase ani a avut loc sângerosul măcel de la Ismail. 30000 de oameni – bărbaţi, femei, copii – au fost ucişi cu sânge-rece numai pentru faptul că garnizoana a apărat oraşul cu eroism şi dârzenie.

În secolul al 18-lea prin aportul lui Petru I şi, în spe-cial, în perioada Ecaterinei a II-a hotarele Imperiului Rus s-au lăţit considerabil, preponderent pe seama vecinilor săi europeni. Împărăteasa rusă, Ecaterina a II-a, care a re-uşit să alipească la Rusia bazinul de nord al Mării Negre, tindea să formeze pe teritoriul Ţărilor Româneşti un Regat al Daciei în frunte cu un principe rus. În această formaţiu-ne statală (de facto, protectorat rusesc) urmau să fie inclu-se Muntenia şi Moldova. La sud de Dunăre se preconiza renaşterea Imperiului Bizantin cu capitala la Constantino-pol, de asemenea, condus de un principe rus. Acestor pla-nuri însă s-au opus cu vehemenţă marile puteri europene, care nu doreau sub nici o formă o prezenţa rusească în această zonă. Să încercăm să facem o scurtă înşiruire a evenimentelor de până la prima apariţie a unui hotar în-tre Imperiul Rus şi Moldova. În 1768 Imperiul Otoman declară război Rusiei. Războiul a fost câştigat de Rusia, care a învins flota turcă în Bătălia de la Chesme (1770) şi a ocupat Moldova, Ţara Românească şi Crimeea. În ianua-rie 1772, o convenţie secretă este încheiată între Ecaterina a II-a, Frederic al II-lea al Prusiei şi Joseph al II-lea al Aus-triei în vederea împărţirii Poloniei. Rusia anexează Rusia Albă (Belarusul de astăzi), Prusia se căpătuieşte cu Warnia

şi palatinatele din Pomerelia, iar Austria pune stăpânire pe Galiţia. Tratatul definitiv a fost semnat la Sankt Petersburg la 5 august 1772. Trei ani mai târziu (în 1775) Imperiul Habsburgic printr-un acord tâlhăresc cu Poarta Otomană rupe partea de nord a Bucovinei, domnitorul Moldovei Grigore Ghica fiind ucis de către turci. De menţionat că în timpul tratativelor de pace de la Karlowitz, Polonia a cerut Imperiului Otoman ca acesta să părăsească Bugeacul şi să-i cedeze dacă nu întreaga Moldovă, atunci „măcar”…

Bucovina. Turcia a respins pretenţiile poloneze, motivând prin faptul că sultanul nu are nici un fel de drepturi asupra teritoriului vasalului său şi nu putea să cedeze Poloniei ceea ce nu-i aparţinea. Păcat că asemenea argumente nu au fost invocate de turci în anii 1775 şi 1812, când au permis ca din teritoriul Moldovei să fie rupte Bucovina şi, respec-tiv, Basarabia. „…Şi-i trimite capul îmbălsămat la Con-stantinopol: acolo e înfipt intr-un cui pe zidurile Seraiului (1777) pentru că a protestat împotriva cedării Bucovinei în favoarea Austriei”, scrie K. Marx în lucrarea sa, făcută intenţionat necunoscută de regimurile sovietic şi prosovie-tice satelitare, „Însemnări despre români” (profesorul uni-

versitar din Polonia Stanislav Schwann, studiind Arhiva „Marx – Engels” din Amsterdam, a dat întâmplător peste acest manuscris inedit, autograf al lui K. Marx despre ro-mâni). Motivul desprinderii Bucovinei din trupul Ţării era foarte serios: aceasta uşura legătura noii provincii Galiţia cu vechile teritorii ale imperiului.

În conformitate cu testamentul lui Petru I, Ecaterina îşi doreşte Crimeea, accesul în Caucaz şi în bazinul Dunării, liberă navigaţie pe Marea Neagră. În iulie 1774, după şase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Rusia obţine fortăreţele de pe malul mă-rii Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda şi stepa dintre Bug şi Nistru, accesul la Marea Neagră şi la Marea Egee şi dreptul de a veghea asupra libertăţii re-ligioase a supuşilor creştini ai sultanului (inclusiv a celor din principatele româneşti). „Екатерина вела две войны с Турцией. В 1772-74 годах русские войска заняли оба княжества (principate româneşti – n.n.) и Екатерина думала обратить их в русские провинции... (Ecaterina a dus două războaie cu Turcia. În a. 1772-74 armata rusă a ocupat ambele cnezate (principate – n.n.) şi Ecaterina intenţiona să le transforme în provincii ruseşti” (L.S.Berg. Bessarabija i liudi). Iar după Pacea de la Sistov din 1781 K. Marx notează: “Abia au plecat austriecii din Ţara Ro-mânească şi ruşii sub Suvorov au intrat. Ţara este dată pradă focului şi jafului de către acesta” (adevărată grija faţă de fraţii de credinţă!!! Scrie acest lucru nu un român naţionalist, ci mentorul vostru ideologic, tov. Voronin, Stepaniuc, Dodon, Lupu ş.a.). Iată care era (şi mai este) interesul adevărat al Rusiei.

La 21 iulie 1783, Ecaterina a II-a anunţă, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum şi Marea Neagră. Dacă până la această dată, doar turcii şi austriecii dominau principatele româneşti, odată cu ocu-parea Crimeii de către Ecaterina a II-a, vecinătatea rusă devine un pericol real pentru principate. Deja peste 9 ani, în ianuarie 1792, la Iaşi este semnată pacea dintre Rusia şi Turcia. Situaţia politică creată le-a permis ruşilor să-şi

mute hotarul (precum un vecin puternic îşi mută gardul în grădina unui vecin mai slab) pe Nistru, fapt consfinţit în Tratatul de Pace încheiat. Vom vedea ulterior cum Rusia şi-a respectat obligaţia referitoare la faptul că „...râul Nis-tru va trebui să servească în toate timpurile ca delimitare între cele două imperii...”. Deja în 1808 (după mai puţin de 20 de ani), într-o convenţie secretă (similară Pactului Ribbentrop-Molotov) încheiată între Franţa şi Rusia, sunt foarte clar specificate interesele Rusiei: „Anglia va recu-noaşte, dintr-o parte, reunirea Valahiei, Moldovei şi Fin-landei la Imperiul Rus, şi, din altă parte, Joseph Napoleon Bonaparte – drept rege al Spaniei şi Indiilor”. Ultimul război ruso-turc de pe timpurile Ecaterinei II-a s-a soldat cu anexarea la Imperiul Rus, în anul 1792, a teritoriului cuprins între râurile Nistru şi Bugul de Sud. Acest terito-riu, populat majoritar de români, a fost primul care a făcut parte din arealul de etnogeneză a poporului român şi a fost incorporat de către Rusia. Conducerea Rusiei a apreciat la justa sa valoare importanţa geostrategică a acestei achi-ziţii şi a construit nu departe de limanul Nistrului portul Odesa, devenit ulterior cel mai mare port la Marea Nea-gră. De menţionat, ca şi în cazul motivaţiilor austriecilor referitoare la anexarea Bucovinei de Nord, că unul dintre pretextele invocate de diplomaţii ruşi pentru anexarea Ba-sarabiei în anul 1812 a fost necesitatea asigurării protecţiei acesteia (serios argument!!! La început ocupă abuziv un teritoriu, îşi construiesc o casă, iar apoi ocupă alt teritoriu megieş pentru a asigura inviolabilitatea casei construite. Curat murdar în stil rusesc).

În urma primelor contacte avute cu hoardele ruseşti, românii, în special cei din Moldova, au simţit pe pielea lor adevărata natură a rusului. În pofida mai multor ucazuri ale ţarului de a se comporta bine cu popoarele balcanice (pentru a-şi crea o aură de salvatori ai dreptcredincioşilor în faţa acestor popoare năpăstuite de soartă) soldaţii ar-matei ţariste, pe unde treceau, se comportau mult mai rău decât turcii (genele de cuceritori nomazi erau încă vii în sângele soldaţilor ruşi, care se considerau europeni, însă rămâneau asiatici prin comportament, dar şi prin sânge).

Valeriu DULGHERU

1812- 2012, 200 DE ANI DE LA RĂSTIGNIREA BASARABIEI (II)

Documente ale istoriei

Peste 250 de participanţi din Armenia, Azerbaidjan, Bela-rus, Bulgaria, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Italia, Kaza-hstan, Letonia, Republica Moldova, Olanda, Polonia, România, Rusia, Turcia, SUA, Ucraina au pus în discuţie agenda ultimelor realizări în domeniul studierii proceselor fizico-chimice şi bio-chimice, care au loc în apă, atmosferă şi soluri în cazul conta-minării lor cu poluanţi de provenienţă antropogenică, acţiunii lor asupra sănătăţii omului şi arealului său, pentru discutarea metodelor de contracarare şi diminuare a impactului lor asupra mediului ambiant.

Forul ştiinţific internaţional a fost deschis de către acad. Gheorghe Duca, preşedintele AŞM, care a salutat colegii chi-mişti participanţi la manifestarea ştiinţifică, subliniind impor-tanţa acestei întruniri, care apropie şi mai mult chimiştii pre-ocupaţi de problemele ecologice, de protecţie a mediului, a apei – toate acestea contribuind la creşterea aprecierii publice a chimiei în soluţionarea problemelor mondiale de mediu. În contextul genericului evenimentului, acad. Gheorghe Duca a prezentat un amplu raport privind etapele de dezvoltare a dome-niului chimiei ecologice şi cele mai relevante rezultate obţinute în acest domeniu.

Preşedintele Academiei Române, acad. Ionel Haiduc, în lu-area sa de cuvânt, a ţinut să menţioneze întâi de toate plăcutul prilej de a adresa acad. Gheorghe Duca la acest moment aniver-sar, cele mai călduroase şi sincere felicitări, împreună cu urările de sănătate, viaţă îndelungată şi succese în întreaga activitate,

în numele colegilor din Academia Română, subliniind că ani-versarea a şase decenii de viaţă este popasul necesar pentru a reaminti modul în care acad. Gheorghe Duca a condus şi susţi-nut dezvoltarea şi promovarea pe plan naţional şi internaţional a cercetării, educaţiei şi culturii, precum şi a celui mai înalt for de ştiinţă şi cultură din Moldova. „Considerăm că viaţa ştiinţifică din Republica Moldova s-a transformat şi a evoluat odată cu alegerea Dumneavoastră în înalta funcţie de preşedinte al Aca-demiei de Ştiinţe a Republicii Moldova”, a remarcat omologul român, care îl apreciază ca pe un profesionist de excepţie în do-meniul ştiinţei chimice, pe care o slujeşte o viaţă întreagă cu dăruire şi devotament.

În cadrul şedinţei plenare a luat cuvântul ministrul Mediu-lui, Gheorghe Şalaru, care a dorit succes lucrărilor conferinţei, iar discuţiile asupra problemelor ce vizează chimia industrială,

ecologică, protecţia mediului să fie cât mai eficiente şi să con-tribuie la soluţionarea problemelor cu care se confruntă ome-nirea. Apreciind aportul substanţial al oamenilor de ştiinţă din Republica Moldova, ministrul şi-a exprimat speranţa ca această conferinţă să fie o bună pregătire şi pentru conferinţa internaţi-onală de la Rio de Janeiro, care va veni cu o nouă paradigmă privind problemele ecologice ale lumii, unde se vor identifica soluţii pentru viitorul nostru şi viitorul noilor generaţii.

Şi dacă evenimentul ştiinţific este consacrat academicia-nului Gheorghe Duca, somitate în domeniul chimiei, prim-vi-cepreşedinte al AŞM, acad. Teodor Furdui, a creionat, în pre-zentarea sa, portretul omagiatului, prezentându-l drept savant şi manager al ştiinţei de prestigiu internaţional, care pe lângă activitatea ştiinţifică şi didactică este preocupat zi de zi de gesti-onarea ştiinţei, purtând pe umeri şi povara omului de stat.

Prof. Fokion Vosniakos a anunţat în prezentarea sa despre deschiderea, în cadrul Academiei de Ştiinţe a Republicii Mol-dova, a reprezentanţei naţionale „Mold-BENA” a organizaţiei internaţionale „Asociaţia de Mediu Balcan BENA”, al cărei director a fost ales unanim, de către Adunarea Generală a Aso-ciaţiei, acad. Gheorghe Duca. Deschiderea oficială a biroului a fost preconizată pentru 3 martie 2012, la Institutul de Inginerie Electronică şi Nanotehnologii al AŞM.

La lucrările conferinţei a participat dr. Claus Ascheron, director al departamentului de literatură ştiinţifică din cadrul editurii „Springer”, care i-a făcut o surpriză acad. Gheorghe Duca, prezentându-i cartea „Homogeneous Catalysis with Me-tal Complexes. Fundamentals and Applications”, editată recent de „Springer”. Reprezentantul prestigioasei edituri germane i-a înmânat preşedintelui AŞM primul exemplar al monografiei, felicitându-l cu prilejul remarcabilului jubileu.

Felicitări cu prilejul aniversării, însoţite de cuvinte de înaltă apreciere la adresa preşedintelui AŞM, au expus acad. Serghei Andronati, Academia Naţională de Ştiinţe a Ucrainei, prof. Ja-nus Lipkowski, Academia de Ştiinţe din Polonia, prof. Mihai Revenco, prorector la USM.

Şedinţa plenară a continuat cu prezentarea rapoartelor în expunerea prof. Iuri Skurlatov, Academia de Ştiinţe din Rusia, prof. Mufit Bahadir, Germania, acad. Vladislav Honcearuk, Ucraina, acad. Ion Haiduc, România.

Agenda evenimentului a inclus activităţi în cadrul şedin-ţelor pe secţiuni: Chimia ecologică a apei; Chimia ecologică a atmosferei; Chimia ecologică a solului; Chimia ecologică şi modul sănătos de viaţă; Chimia ecologică şi dezvoltarea du-rabilă.

Evenimentul a fost organizat cu suportul Academiei de Şti-inţe a Republicii Moldova, Fondului Internaţional de Colabo-rare Umanitară al Statelor-participante ale CSI, Organizaţiei neguvernamentale de cercetare şi dezvoltare MRDA, Univer-sităţii de Stat din R.Moldova, Institutului de Chimie, Societăţii Chimiştilor din Republica Moldova şi al Universităţii Academi-ei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Eugenia TOFAN, Centrul Media al AŞM

Fondatorul Şcolii ştiinţifice de chimie ecologică, acad. Gheorghe Duca, omagiat în cadrul Conferinţei Internaţionale

Savanţi şi specialişti în domeniul chimiei ecologice din 19 ţări s-au reunit în zilele de 2-3 martie 2012 la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova pentru a participa la cea de a V-a Conferinţă-Simpozion Internaţională „Chimia ecologică - 2012”, evenimentul ştiinţific fiind consacrat jubileului de 60 de ani al doctorului habilitat în chimie, acad. Gheorghe DUCA.

Icoanele sfinţilor neamului românesc

în braţele copiilor

Medicul poporuluiTimofei Moşneaga este medicul poporului, al întregului nostru popor, care

venea la el, medic-şef al celui mai mare şi mai important spital din republică – Spitalul Clinic Republican, cu toate durerile sale. Pe atunci, pe când avea doar treizeci şi ceva de ani, vârstă când unii studenţi corigenţi de la medicină încă mai rodeau băncile aulelor, să fii numit în această funcţie însemna ceva. Dar Timofei Moşneaga a fost numit în această funcţie doar de dragul numirii în funcţie, fiindcă pe acel deal de la Botanica sufla, din câte ţin eu minte, vântul a pustiu, în sensul că nu era nici zare de Spital Republican. Acesta urma să fie edificat. Şi tânărul medic-şef al inexistentului Spital Republican şi-a răsuflecat mânecile şi a păşit pe şantier, lucrând alături de muncitori ani în şir. Mai apoi, mulţi dintre ei i-au devenit pacienţi, pentru că aşa-i viaţa omului – se întâmplă să mai devii din muncitor şi pacient, şi Timofei Moşneaga, medicul-şef al Spi-talului Clinic Republican, deja cu acte în regulă şi cu un coşcogea spital, având în spate sute dintre cei mai calificaţi medici de la noi şi mii de pacienţi, s-a pus pe treabă şi în curând a devenit un adevărat medic al poporului, pentru că toată lumea, mai ales de la sate, venea la el şi totdeauna el îi întâmpina pe viitorii săi pacienţi ca un tată, dacă erau mai tineri, ca pe un tată şi o mamă, dacă erau mai în vârstă, găsind şi un cuvânt bun şi un loc în acel spital, pe care l-a diriguit cu toată dragostea timp de foarte mulţi ani. Cu siguranţă, şi atunci când era ministru al Sănătăţii din Republica Moldova, era mai mult ministru al Sănătăţii din Spitalul Clinic Republican, adică medicul poporului nostru, care, în aceste zile, este alături de el şi îl felicită din suflet cu ocazia acestei aniversări.

Eugen GHEORGHIŢĂ

De necrezut: Timofei Moşneaga a împlinit 80 de ani!

4 Literatura şi arta Nr. 10 (3471), 8 martie 2012

Dan PURIC (din volumul „Fii demn!”)

Se spune că într-un sat a venit odată un părinte nou, tinerel, care de cum a pus piciorul în biserică, a fost avertizat de bătrânul diacon.

− Părinte, aveţi grija că aici, la noi, oamenii au un mare păcat!

− Ce păcat? întrebă surprins părintele.Beţia, părinte... beţia! Stau toată ziua la cârciu-

mă şi nu fac nimic, doar beau de dimineaţă până seara. Nu munceşte unul. Poate puteţi să le spuneţi Sfinţia-voastră, Duminică ce vine, la Sfânta Litur-ghie, ceva care să-i oprească din patima asta a bău-turii care a cuprins tot satul.

Părintele căzu pe gânduri, apoi într-un târziu îi spuse:

– Bine, am să-ncerc!Timpul trecu cât ai bate din palme şi iată-ne în

sfânta zi de Duminică. Biserica gemea de lume. Ca de obicei, cele mai multe erau veşnicele băbuţe, dar printre ele, strecuraţi cu capul în jos, şi câţiva pă-

cătoşi de care bătrânul diacon tocmai îl avertizase pe părinte. Liturghia se desfăşura liniştit. Era o zi frumoasă de primăvară. Lumina se strecura mângâ-ietor pe micile ferestre ale bisericuţei. Credincioşii ascultau în tăcere Sfânta slujbă. Se citi Evanghelia, apoi după un anumit timp urmă predica. Toţi erau curioşi ce o să le spună noul părinte. Aşa că se făcu şi mai linişte. Bisericuţa se umplu de curiozitate şi de o absolută nemişcare. Părintele îşi făcu cruce, apoi cu glas tare îşi începu predica, tunând anatema împotriva păcatului ce bântuia comunitatea mică.

− Drept măritori creştini! Fraţilor! Ce poate să fie mai rea şi mai rea decât băutura?

Cuvintele coborâră ca un trăsnet din senin, pes-te credincioşi. Nu se aşteptaseră la aşa ceva. Fu-seseră surprinşi!... Urmă o tăcere ca de sfârşit de lume. Timpul se scurgea lent... Dar iată că dintr-o dată se auzi vocea unui „păcătos”:

− Setea, părinte! Setea!Între refuzul sfântului

mucenic Ghelasie făcut împăratului roman, ca-re-i propunea în schim-bul renunţării la credinţa creştină: viaţa, libertatea, bogăţii, onoruri, demnităţi şi refuzul sfântului închisorilor Valeriu Gafencu, deţinu-tul politic din închisorile comuniste româneşti, făcut emisarului sovietic, care-n schimbul renunţării la cre-dinţă, la cetăţenia de român şi la idealul său patriotic îi propunea eliberarea din închisoare, traiul într-o Basa-rabie reocupată de sovietici şi nu în ultimă instanţă via-ţa, ţinând cont de condiţiile de exterminare fizică din închisori... nu este în fond decât o singură respiraţie, a unui singur om: martirul!

Între răspunsurile celor doi şi nu în ultimă instanţă între jertfa primului şi jertfa celui de al doilea se con-centrează secole care-ntr-o clipită se năruie sub acelaşi gest. Între torturarea şi uciderea în mod public în arenele circului roman a creştinului şi torturarea şi uciderea în mod tăinuit a unui biet nevinovat în temniţele comunis-te, se întinde un fior tragic, un ocean de suferinţă mută, din care mai ies din când în când la suprafaţă insuliţe ce poartă un nume. În rest, valuri tăcute se izbesc în şoaptă de memoria surdă a conştiinţei noastre. În fond, istoria poporului român aşezată-nspre lume nu este decât un şir nesfârşit de suferinţe, dar aşezată-nspre Dumnezeu, isto-ria acestui neam este ca viaţa agonică a unui om martir căruia nu i s-a refuzat nici o tortură.

Acest om-martir, poporul român este în istorie acelaşi. Numai când roata istoriei îi zdrobeşte criminal trupul îşi strigă copiii jertfiţi: Brâncoveanu, Eminescu, Vulcănescu, Gafencu, George Manu, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu şi câţi alţii, mii, sute de mii „ce au umplut cerul de sfinţi.”

Iar între cerul acesta plin de sfinţi şi pământul ţării

plin de gropi comune, unde trupurile lor schin-giuite au fost aruncate noaptea pe furiş fără de cruce la căpătâi, calcă

poporul român de astăzi fără să ştie că o forţă tainică îl îmbrăţişează şi se roagă pentru el.

Ce poate fi în fond mai dureroasă decât viaţa asta nelămurită de azi, dacă nu setea după adevărul ei? Căci şi pe mine, ca şi pe „păcătosul” din biserică, mă chinuie setea, dar nu după băutura otrăvitoare ci după adevărul nespus al acestei ţări.

Dacă am şti că suntem atât de cutremurător de aproape de timpul în care ne-au fost secerate cele mai roditoare spice! Spice-aur, ce puteau deveni pâine-hra-nă ale acestui neam! Atunci am fi alţii!... Am sta altfel în fata lumii de azi!

Cei ce ne-au vrut răul n-au putut ucide „corpul mo-ral – impenetrabil” al ţării pe care-l iubea Eminescu şi atunci l-au îngropat. Neştiind că fiinţa lor plecată-n veşnicie atât de demn s-a transformat într-o singură noapte într-un izvor subteran de curăţenie sufletească şi care curge astăzi lin, în şoaptă, ca o slujbă – veşnic murmurată pentru acest pământ.

De izvorul acesta mi-e sete! Izvorul acesta de cin-ste şi senin sufletesc, ce susură imperceptibil zvâcnind neştiut de nimeni în tâmpla tării.

Pământul tare, uscat al necredinţei ce s-a aşezat pe această ţară îmi mai aruncă sapa înapoi, dar nicicând n-am blestemat glia ce se ascunde dedesubt.

Iar mie, din când în când, pe seceta ce-a cuprins ţara, Dumnezeu mi-a scos în cale oameni fântâni. Din vorba lor cinstită m-am adăpat pentru o clipă, ca apoi, sub arşiţa dogorâtoare, să pot săpa din nou mai departe după izvorul meu.

Un astfel de om-fântână pe care l-am întâlnit ca pe-o minune în deşertul sufletesc de azi al tării a fost şi lumina de ierarh ce păstorea Ardealul, mitropolitul Bartolomeu Anania. Un martir pe care Dumnezeu în tainica lui socoteală îl deghizase pentru noi, muritorii, în mitropolit.

Era o frumoasă zi de vară, când m-a primit într-o modestă casă de odihnă. M-a privit pătrunzător şi blând în acelaşi timp. M-a îmbrăţişat după ce m-a lăsat să-i sărut mâna. Mâna lui, ca o icoană de demult în care vedeai că sfinţii au învins timpul. Apoi s-a aşezat încet pe scaunul de la micul birou şi a privit în zare. O tăcere luminoasă se coborâse din senin şi mă îndemna s-o ascult. Mi-am adus aminte când eram copil la ţară şi priveam linia ori-zontului. Acum linia aceea nu mai era departe. Era în ochii lui. Un aer senin împăca lumile de început.

− Cum se canonizează un sfânt, Înalt Preasfinţia Voastră? m-am pomenit brusc întrebând.

Bătrânul mitropolit tresări ca dintr-un vis, apoi întoarse încet privirea către mine. Ochii lui în care cerul cu pământul se uniseră într-o lumină blândă mă priveau.

– Dănuţ! rosti într-un târziu bătrânul.Am tresărit, căci nimeni, de mult, nu-mi mai spusese aşa. Şi-

atunci inima mea, ca la un semn, se desfăcu.– Mai întâi şi-întâi este evlavia poporului şi apoi din această

evlavie, Sinodul Bisericii canonizează sfinţii, continuă el. Apoi, fără să-mi dau seama, încet, ca într-un vis, Marele ierarh parcă dispăruse şi în faţa mea aveam acum un bunic însfinţit de atâtea poveşti triste-n suflet pe care nu apucase să le spună. Privea paş-nic-îngândurat undeva departe. Parcă ar fi stat de vorbă cu timpul şi i-ar fi zis: „Să i le spui tu, că eu acum mă pregătesc de drum!”

Ceva cu mult mai puternic decât mine mă-ndemna să vor-besc. Era „setea» ce-şi cerea drepturile de la „fântâna» pe care o

găsisem în cale.– Am înţeles, Înalt Preasfinţia Voastră, am reînceput eu, dar

dacă poporul ăsta român de astăzi nu ştie nimic, ba chiar mai mult, nu este lăsat să ştie nimic din ceea ce s-a întâmplat în puş-căriile comuniste... Cum să apară evlavia?... Eu cred că mai întâi trebuie să cunoască şi abia pe urmă, după ce a cunoscut tot ceea ce s-a întâmplat, evlavia va ieşi de la sine!

Bătrânul mă privi adânc, dar de data aceasta privirea lui avea o lumină ce venea dintr-o tresărire a firii. Fusese surprins. Ni-meni, pesemne, nu-i spusese asta.

− Uite că la asta nu m-am gândit! ţâşni ca un fulger răspun-sul lui, iar aerul se umplu brusc de o cutremurătoare sinceritate sufletească.

Apoi timpul a trecut, nu ne-am mai văzut. Am aflat doar că într-o zi „bunicul” acela sfânt al meu s-a dus să „se odihnească”. A plecat din lumea aceasta, trist, cumplit de trist de neadevărul ce începea să cotropească tara. Singur, cumplit de singur s-a coborât printre ai săi. De acolo însă, într-o zi, aşa cum promisese, mi-a trimis timpul să-mi vorbească. Şi timpul mi-a vorbit.

− Ştii, Dane, îmi spune un prieten, l-am cunoscut şi eu pe mitropolitul Bartolomeu Anania, într-un loc unde-i plăcea să se retragă. O bisericuţă unde venea singur şi se ruga. Acolo la al-tar sub Sfânta-Masă avea o lădiţă şi-n lădiţă nişte bocanci vechi, rupţi ca vai de capul lor, cu talpa desprinsă-n multe locuri. Mi-a spus că erau bocancii pe care-i avea la Aiud ca puşcăriaş. Era încălţat cu ei atunci când l-au bătut cu ranga de fier la tălpi. L-au bătut încălţat, ca să i se umfle picioarele şi să nu mai poată să meargă. Trei luni n-a putut să-i scoată din picioarele învineţite de cumplitele lovituri. Mi-a spus că-i ţine acolo sub Sfânta-Masă ca să se smerească, acum când este mitropolit. Să-şi aducă aminte, să nu uite!

Apoi timpul, după ce mi-a spus povestea asta, s-a retras încet, discret, ca şi cum n-ar fi existat. Nu-mi auzeam decât inima. Ceva ca o Lumină îmi înconjura încet fiinţa. Era un dor amestecat cu dragoste. Era evlavia! Iar în sufletul meu, inima mea ca un clopot începuse încet să-şi murmure bătăile. Îl canoniza fără de ştire! Ve-deam cum pe zidul interior al ei i se pictează chipul. Zugravul de subţire, nevăzut, folosea culori-suspine. Înmuia cât trebuia pensula într-o lacrimă, apoi îi picta viaţa. Dar vedeam şi în afara mea cum în acelaşi timp, în bisericile de zid, de cărămidă ale lumii, oameni grăbiţi, cocoţaţi pe schelele improvizate ale istoriei se grăbeau să dea cu var pe chipul trist-privitor al mucenicilor noştri. Şi atunci mi-am spus: „E timpul să ne punem sfinţii-n inimă!».

− Cum ajungeai ia şcoală din satul tău prin pădurea asta, tocmai în celălalt sat?... l-am întrebat eu pe prietenul meu, poetul basa-rabean Nicolae Dabija, care mă invitase într-o zi să-i văd locul minunat al copilăriei.

− Măi, Dane, o luam pe pote-că cu ghiozdănelul în spate şi cam într-o oră de mers eram acolo! îmi răspunse arătându-mi cu mâna di-recţia.

− Câţi ani aveai când te-ai dus la şcoală?

− Şase!... O dată, iarna, am în-tâlnit pe cărare şi un lup!

− Şi nu ţi-a fost frică de el?... l-am întrebat eu, curios.

Ba da! mi-a răspuns Nicolae, dar mai frică mi-a fost de domnul învăţător că se supără pe mine că n-am venit la şcoală!

− Şi-atunci ce ai făcut? l-am întrebat eu, surprins de acest răs-puns.

− Ce să fac?! ... mi-a răspuns, l-am ocolit încet, pâş, pâş, cu

ghiozdănelul în mână, prin zăpa-da până la genunchi şi m-am dus la şcoală.

Apoi am mers tăcuţi amândoi prin pădure. Ne-am cufundat în ea.

− Când eram mic, rupse tăce-rea Nicolae, credeam că pădurea asta a fost făcută de Dumnezeu când era şi el copil.

− De ce? l-am întrebat zâm-bind.

− Pentru că nu este ca toate pădurile. Mergi ce mergi şi deo-dată, printre fagi, stejari, dai de un cais, de un cireş, aşa, când nici nu te aştepţi!

Mi-a plăcut mult această ima-gine. Parcă-l şi vedeam pe Dum-nezeu mic, copil, care în „nepri-ceperea” lui făcea tot minuni. Iar Nicolae era şi el tot o minune, pentru că observase asta.

− Ştii, Nicolae! am început eu de data asta discuţia. Tu ai avut frica cea bună!

− Când? mă-ntrebă el curios.

− Atunci cu lupul! i-am răs-puns.

− De ce?! mă-ntrebă el din ce în ce mai surprins.

Pentru că ţi-a fost mai frică de învăţător decât de lup.

− Şi de ce frica asta este bună?...

– Pentru că n-ai confundat planurile, Nicolae, ai făcut ordi-ne-n lucruri! i-am răspuns. Dacă de undeva ascuns după copacii ăia prin de zăpadă te-ar fi văzut atunci Eminescu, ar fi spus expresia lui favorită: „Uite corpul moral im-penetrabil al ţării!”.

− Ce vrei să spui?... mă-ntrebă Nicolae din ce în ce mai amuzat.

− Copilul dm tine a recapitu-lat fără să ştie, în fracţiuni de se-cundă, toată atitudinea poporului român în lume. Căci şi neamului ăstuia i-a ieşit în cale de atâtea ori lupul-istoriei, dar lui i-a fost mai frică de Învăţător, ca şi ţie, decât de bestia lumii căzute.

În armată am avut un locotenent-colonel care se numea Crăciun.

De frică, dimineaţa, la raportul de gardă, spunea:

— Să trăiţi, tovarăşe Comandant! Permi-teţi să vă raportez: în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit! Sunt ofiţer de serviciu pe Statul Major: locotenent-colo-nel Crăciun???...

Adică se-ntreba la sfârşit dacă este el!Dacă există!Comandantul îi răspundea:— Da, Crăciun dragă, tu eşti!Ştiu că atunci când afla din gura superio-

rului său confirmarea, pe faţa ofiţerului Cră-ciun se aşternea o pace sufletească. În sfârşit avea voie să existe!

Nu demult timp, când am fost în Basara-bia, cineva mi-a relatat un fapt real petrecut într-o biată comună săracă de acolo. Se spune că într-o zi, o tovarăşă „sovietizată”, rămasă de la bietul popor român de peste Prut doar cu limba maternă şi aia schilodită, dar cu conştiinţa strânsă sub coc bine de tot ca să nu iasă cumva în lume, aşa cum era moda „ac-tivistelor”, a apărut, cum este şi firesc astăzi, încărcată cu „ajutoare europene”. Ce freamăt în satul respectiv!!!... Ce emoţii!!! ... Era un eveniment! Adevărul este că o struţo-cămilă ca ea mai rar! Adică exemplarul hibrid al noii gândiri internaţionale − sovietica împărţind „ajutoare europene” nu trebuia ratat. Dar nu cred că acolo oamenii îşi puneau problema aşa. Foamea, umilinţa, nedreptatea şi sărăcia,

mai ales, îi forţau să înghită şi „apariţia” asta, doar aşa ca să mai poată exista.

Evident că primarul şi oficialităţile locale şi-au dat silinţa cât au putut. Şi pesemne că şi Dumnezeu atunci, văzându-i cât se căznesc, a vrut să le dea o mână de ajutor. Şi atunci le-a trimis în dar un copil. Copilul învăţase o poezie. Iar poezia era de „bun venit”.

În mica sală de la primărie se aşternu li-niştea... Copilul începu să recite:

− Această toamnă românească! Dar n-apucă să continue că se-auzi ca un megafon vocea tovarăşei sovieto-europene:

− Moldovieniască, măi, copile!...Copilul rămase perplex, nu ştia ce s-a-

ntâmplat. Oficialităţile, la fel ca şi invitaţii, făceau feţe-feţe. Dar totuşi, după câteva clipe de ezitare, reluă:

− Această toamnă românească!− Ţi-am spus să zici moldovieniască! îl

întrerupse din nou megafonul cu coc.De data aceasta copilul era complet pier-

dut. Audienţa avea şi ea nervii întinşi la ma-xim. Când, deodată, văzu nişte ochi. Erau ochii învăţătoarei lui. Cea care-l învăţase poezia. Iar ea, învăţătoarea, îi făcu un semn discret să continue aşa cum a învăţat.

− Această toamnă românească! reluă de data aceasta copilul încurajat.

− Aşa! urlă megafonul... Bineee!!!... Atunci am să duc toate ajutoarele astea în alt sat! Şi făcând semn delegaţiei care o însoţea,

strânse într-o clipită pachetele „europene” şi dispăru pe uşă. Undeva în depărtarea uliţei sărăcăcioase, într-un nor de praf, se mai ve-deau ca o iluzie, pentru câteva clipe, „ajutoa-rele”. Apoi totul dispăru ca şi cum nimic n-a fost.

Hermann von Keyserling, spunea undeva că prima mişcare a spiritului nu este cunoaş-terea, ci curajul. Iar dacă gestul de risc este plin de spirit, atunci el se numeşte credinţă.

Firişorul acela de iarbă, copilaşul basa-rabean, a îndrăznit să rupă gheaţa ideologi-că întreţinută artificial cu mari eforturi şi să spună că toamna este românească! A făcut, prin urmare, aşa cum spunea părintele Arse-nie Papacioc, un „exerciţiu de verticalitate”. Dar oare câte verticalităţi din astea n-au fost strivite sub şenilele ideologice ce ne-au călcat în indiferenţa totală a „altora”? Şi atunci cum de a apărut din nou? Cum a mai îndrăznit să se ridice această mică verticală când dincolo de Prut locotenent-colonelul Crăciun nu mai ştia dacă există?

Un pătimitor al iadului de la Aiud, savan-tul-martir Alexandru Mironescu, spunea că „păcatul se transmite la fel de misterios ca viaţa”... Dar tot el sublinia că „nu numai boa-la se transmite ci şi sănătatea”!

Atunci înseamnă că puştiul acela basa-rabean care spunea poezia nu era altceva decât un vector de sănătate, iar învăţătoa-rea lui era sănătatea însăşi. Căci de la ea

plecau şi poezia şi curajul de a o spune şi atitudinea de a înfrunta fără a clipi „zmeul” ideologic. Iar de aici mărturisirea se defi-neşte a fi un curaj plin de credinţă care adu-ce sănătate sufletească. Dar tot aşa se poate defini şi păcatul nemărturisirii care aduce o îmbolnăvire a sufletului.

– Eşti român?! întreabă străinul.– Mda!... vine cu greu răspunsul în doi

peri.Iată păcatul „transmis la fel de misteri-

os ca viaţa”. A paralizat încet şi sigur natura firească, rozând pe nesimţite centrul demni-tăţii. Omul fără de Dumnezeu, veşnic agitat, neliniştit, programat, îndepărtat subtil şi pre-meditat de la orice act de meditaţie se pierde centrifugal în neantul social ce i s-a pus la dispoziţie. Frica moştenită din ghetou, săpată cu brazdă adâncă de „instanţele morale” ale timpului în toată fiinţa sa, precum şi spaima difuză de „corectitudinile politice” ale lumii ce-l împresoară din toate părţile i-au creat ro-mânului o cumplită frică de sine. Iar frica de sine a fost dirijată în aşa fel încât ea să devină mai mult: ruşinea de sine!

Blaise Pascal spunea că omul „golit de sine” caută rătăcind inutil în afara lui fru-mosul. Gânditorul creştin nu ne invita să ne prăbuşim narcisist în noi, ci să ne privim ca pe cel mai frumos lucru creat de Dumnezeu. El ştia că omul creştin trăieşte centripet, axat pe chipul lui Dumnezeu din el. Iar omul aces-ta cunoaşte frica cea bună: frica de a nu se pierde în lume!

CURAJUL MĂRTURISIRII

Recent la una dintre editurile bucureştene a apărut volumul Fii demn!, semnat de Dan Puric.

Multe secvenţe din acest nou best-seller al uneia dintre cele mai distinse personalităţi ale contemporaneităţii se referă la Basarabia, des-pre care autorul Omului Frumos afirmase într-o emisiune televizată că ar putea însemna o injec-ţie de românism de care are nevoie la ora actuală poporul român (Întâmplarea cu copilul din nuvela Curajul mărturisirii a avut loc în comuna Abaclia-Cimişlia, iar cea sosită cu „ajutoare europene” n-a fost alta decât Taisia Voronin, prima doamnă-tovarăşă de odinioară a republicii).

Fii demn! e un volum care vorbeşte, ca şi celelal-te cărţi, Omul Frumos şi Cine suntem? ale lui Dan Puric, despre România Profundă, despre Sufletul Românesc (inclusiv despre „infarctul sufletesc”), despre sfinţi şi martiri, despre Credinţă şi Adevăr, despre regăsirea de sine a unui Neam, condamnat să facă istorie.

ADEVĂRUL PĂCĂTOSULUI

SETEAFRICA CEA BUNĂ

SOLUŢIA ROMÂNEASCĂ

PENTRU DIALOG LA NIVEL ÎNALT

Cineva mi-a spus că partidul agrarian din Basarabia, evi-dent de coloratură sovietică, a fost invitat în anii din urmă de către preşedintele Franţei de atunci, Jacques Chirac, într-o vizită oficială.

Delegaţia de partid, odată ajunsă-n Franţa, a fost invitată să participe la o recepţie.

Lume multă, conversaţie, pahare cu vin si multă „înţe-legere reciprocă”. Destinul însă a făcut ca un deputat basa-rabean să se întâlnească aşa, ca din întâmplare faţă-n faţă cu preşedintele Franţei. Evident că o asemenea şansă nu se ratează şi atunci deputatul agrarian a făcut eforturi majore să-nceapă o conversaţie. Dar cu cât se chinuia mai mult să găsească un singur cuvânt franţuzesc care i-ar fi eliberat pe amândoi de tensiunea întâlnirii, cu atât îi veneau în minte, ca o prăvălire de bolovani pe care nu putea să-i oprească, nu-mai cuvinte ruseşti amestecate din când în când cu unul din limba maternă şi aia, biata de ea, schingiuită de timp. Atunci deputatul, într-un efort disperat, trecu în revistă în fracţiuni de secundă cei cinci ani de şcoală de partid, în speranţa că doar, doar, acolo să găsească cuvântul sau expresia salvatoa-re. Şi l-a găsit! Sau mai bine zis a găsit-o!... La fixat pe preşe-dintele Chirac în aşa fel ca acesta să nu-i scape, l-a privit cu acei ochi necruţători, căliţi în şedinţe de partid şi l-a întrebat ceva ce nici mintea lui Newton, în momentele de maximă genialitate, nu putea să nască. De fapt, un mare paradox al raţiunii, o lege care ar trebui scrisă: „maximum de stupidi-tate în momente de groază poate să producă maximum de geniu!”... L-a întrebat pe Chirac esenţa esenţelor: „Parlez-vous français?” Preşedintele Franţei a rămas stupefiat. Ni-meni nu-i pusese o asemenea întrebare de când se născuse şi mai ales în mediul diplomatic. Apoi rar, foarte rar, se pare că a spus: „Oui!”, după care a început timid să vorbească în propria-i limbă, ca şi cum ar fi dat examen pentru prima oară la limba maternă, în fata unei autorităţi necruţătoare.

Deputatul, în schimb, l-a ascultat atent, distant, l-a urmă-rit cuvânt cu cuvânt, nefăcând nici un compromis de la ten-siunea provocată de întrebarea lui fundamentală. Iar atunci când acesta din urmă a dat semne de oboseală, l-a mai privit o dată autoritar şi a tras o concluzie antologică, pentru care ar trebui să se succeadă generaţii întregi de genii ca s-o for-muleze. I-a spus lapidar: „Merçi, madame!»

Cu alte cuvinte, în limbaj diplomatic: „Fetelor, v-am gă-sit aşa cum v-am lăsat!». Francezii au un proverb foarte inte-ligent care, paradoxal, sună aşa: „Il ne faut pas être toujours très intelligent!» („Nu e necesar să fii tot timpul foarte inte-ligent!”). Adică sunt situaţii în viaţă care nu merită compli-cate. Dus la o extremă, în cazul nostru putem spune că, prin jocul hazardului, câteodată un stupid îţi dă o soluţie de viaţă pe care n-o găsesc o sută de înţelepţi. Acest sentiment l-am avut şi eu după această poveste reală. Cum să mă comport în lume atunci când vine vorba de a mărturisi destinul tragic al României. Întâi să verific dacă vorbim aceeaşi limbă. Iar dacă nu, înainte de a le întoarce firesc spatele, să-mi păstrez doar atât, sublima bucurie de a le spune: „Merçi, madame!».

UN SUFLET FRUMOS

La mine, în satul în care am copilărit, către sfârşitul celui de al II-lea război mondial, mai bine zis după 23 august 1944, când am întors armele împotriva armatei germane, „datoria faţă de ţară” a fost înlocuită cu dragostea pentru aproapele într-un mod atât de firesc, cum numai un om care nu se lasă copleşit de istorie, ci de dragostea de Dumnezeu poate s-o

facă. Armata germană înfrântă pe toate fronturile se retrăgea în dezordine. Iar acolo, în Munţii Buzăului, grupuri răzleţe căutau să-şi piardă urma. Cei pe care îi avuseserăm aliaţi până nu demult deveniseră peste noapte duşmani. Datoria faţă de ţară a tuturor era să luptăm împotriva lor. Undeva în marginea pădurii ce cobora direct în malul râului Buzău, la marginea satului mic de atunci care era Nehoiu, locuia o băbuţă singură. Şi ea, ca tot satul, ştia că în pădure, în munţi, pe lângă urşi, lupi, râşi, cerbi sunt soldaţi germani care se retrag.

De fapt, se şi constituiseră grupuri de urmărire care să-i încercuiască.Dar băbuţa, prin firea lucrurilor, nu putea participa la război. Oricum nu-l declanşase ea.

Ea doar îl îndura pe tăcute cu acea rezistentă surdă în fata vitregiilor, moştenită de la strămoşi. Dar într-o zi istoria i-a intrat şi ei în gospodărie, obligând-o astfel să-i răspundă. A scos-o cum s-ar zice din veşnicia ei şi a pus-o la lucru.

Într-o bună zi de dimineaţă, căutând în cuibarul ei unde de regulă găsea două ouă, făcute de unica găină, n-a găsit decât un singur ou. Băbuţa şi-a dat seama că nu-i vreun animal, dihor sau vulpe pentru că i-ar fi mâncat şi găina şi nici vreun hoţ amărât din sat, pentru că atunci i-ar fi furat ambele ouă. Băbuţa şi-a dat seama că era un altfel de hoţ, unul civilizat. Şi atunci ea a făcut un lucru paradoxal. A luat-o împotriva istoriei! Nu şi-a mai făcut datoria de cetăţean! Adică nu s-a dus la primărie să denunţe faptul că în jurul casei ei s-ar afla trupele înfometate ale Wehrmacht-ului care o jefuiesc. Ci dimpotrivă, neascultând nici o secundă de morala timpului ei, nici de morala în sine ca datorie, de „acel imperativ categoric”, de teribilul „solen” al lui Kant, acel imuabil trebuie, neascultând deci nici de „raţiunea pură” şi nici de cea „practică”, nici de imperativele patriotice ale vremii, adică de context, şi-a permis să iasă din istorie făcând un lucru cu totul şi cu totul neaşteptat. A aşezat a doua zi lângă singurul ou rămas în cuibar, o sticlă cu lapte. Apoi în altă zi o bucată de pâine, nişte mere şi chiar şi o bucăţică de slănină găsită prin pod. Ea îşi dădea firesc din puţinul ei. Cui? Dumnezeu ştie!

Timpul a trecut, istoria s-a schimbat şi totul a intrat în uitare. Mai puţin fapta bună a su-fletului frumos. Peste douăzeci de ani avea să primească din Germania Federală o scrisoare cu câteva rânduri: „Vă mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa! Va rămân profund recunoscător... fost ofiţer în armata germană.”

Sufletul frumos este, prin urmare, firesc, pentru că natura lui e concrescută cu bună-tatea şi ca atare lumea este percepută liber, nestânjenită de botniţa vreunui raţionament sau ideologii. Ce mult seamănă în fond gestul băbuţei în istorie cu remarca lui Blaise Pascal despre stilul natural: „Citeşti o carte şi la sfârşit în loc să vezi că ai citit un autor, găseşti un om!”

Fără să ştie, băbuţa din malul râului avea acel ceva pe care Blaise Pascal îl opunea spiritului geometric al lumii, avea „spiritul de fineţe” ce într-o clipă pulverizează aroganţa infinită a raţiunii fără de Dumnezeu. Băbuţa avea sediul gândirii în inimă. Iar inima ei nu făcea instinctiv nici o concesie raţiunilor umane. Ea nu era nici mai presus de lege nici dincolo de lege, nici împotriva ei. Ea era în altă lege, legea iubirii. Legea dumnezeiască ce pe toate le rânduieşte cu rost tainic şi pentru acum, şi pentru azi dar şi pentru vremurile ce or să vină. Gestul ei era unica soluţie a umanităţii în derivă. Dar lumea nu avea timp să-l observe, căci ea atunci era preocupată cu alt plan, să-l înlocuiască cât de rapid posibil pe Dumnezeu. Monstrul roşu se arăta la orizont.

Pentru noi, răsăritenii, mintea nu înseamnă raţiune. Adică nu este o judecată pe cont pro-priu, ci este o judecată prin care pătrunde nevăzut Dumnezeu. Cu mintea aceasta a judecat şi băbuţa. Ce aparte suntem! Şi ce greu de citit pentru alţii!

SFÂNTUL DIN INIMĂ

5Literatura şi arta Nr. 10 (3471), 8 martie 2012

Să nu iubeşti, femeie, poeţiiSă nu-i săruţi,să nu-i laşi să stea lângă tine,să nu dansezi, să nu bei şi să nu fumezi cu ei,să nu le vorbeşti, să nu-i ajuţi,să nu-i cauţi

Să nu faci dragoste cu eişi să nu te măriţi

Unii vor scrie despre carneaşi pulpele tale

Alţii îţi vor divulga secreteleşi toate visele aiuritede care ţi-e ruşine

Poeţii ca puiiîţi vor ciupi îndelung pieptulpână când vei fi un exponat poeticşi toată viaţa din tinese va scurge ca o apă de munte

Să nu-ţi fie milă de eişi să nu-i plângi, dar mai ales,să nu ţi-i faci amanţi

S-ar putea ca într-o zi toată ţarasă citească ultimul poem scris de un henry Xşi în poemul acela să fii tu, anca Y

Femeie, să nu te culci în patul lor,să nu-i iubeşti!

Reţeta agoniei Ingrediente: O tonă de întrebări retorice. Tot atâtea tăceri stupefiante.

Mod de preparare: Se pun la foc răspunsuri de orice dimesiuni şi gusturi. Se presară întrebările în progresie geometrică, până obţineţi echivalent 1. Se lasă creierul să se răcorească 13 secunde.

Gustaţi din singura întrebare şi unicul răspuns: O gaură neagră? O gaură neagră.

Interferenţa luminilor Aceleaşi stele răsar în serile de vară Privind maiestuoase-n vid,

Eterna lor răceală înfioară În razele lor palide curgând.

Priviri tembele şi sticloase Li se izbesc în scurte-ntâmpinări, Ca doi piloni stingheri din marmură Fără să-ndure deformări.

Şi în tăcearea abisală a universului imens În fracţiuni de timp infime, De-atâtea ori în nopţi tereste Privirile ni se-ntâlnesc.

Şi penetrându-ne privirea, Măreţele se molipsesc Din calde radieri umane, Şi tresărind, se prăbuşesc....

Aceleaşi stele răsar în serile de vară, Şi-n colţul nostru mic de univers Din detaşări senine de visare Se iscă palpitări fatale pe bolta arcului ceresc. Căci oglindite-n suflete umane şi stelele supreme se uimesc, de forţa aspiraţiei prin care, Bolidele năucitoare se topesc...

după a unsprezecea rimă păstrez zambetul tău prin buzunare în fiecare rochie îmi placi - de la gene pană la varful degetelor timizi ascultăm nu aceeaşi muzică citim diferite cărţi, chiar şi rimele sunt altele asta e legea urăsc aiurelile mele şi aceste poeme nebune încît uneori îmi vine să tai hîrtia cerului în bucăţi alunec pe obrazul tău ca o şoaptă tristă „îţi pui o dorinţă” şi plec lăsand în amintiri doar una oraşul miroase a glod şi urme străine beau doping - cerul vechi de la spital cu ochii într-o poveste falsă drumurile noastre nevăzute îngheaţă în fire subţiri de colţun da, şi mie, nu ştiu cum, mi-e atît de frig de milă privesc în oglindă, da, sunt eu cu buzele muşcate îmi lipseşte ceva sălbatic poate dejunul sau somnul căpşunile în iarnă încă o variantă - tu nu cred e încărcat şi amestecat totul parcă nu am dormit timp de 20 de ani cîtă zăpadă să-ţi dăruiesc? ştii ea poate fi amestecată cu cafea în loc de zahăr şi... pentru că stai învelit cu două pături mă încălzeşti doar după a unsprezecea rimă tot ca de la mine pînă la dureri îmi pare rău că suntem departe ne numără gîndurile oraşelor pe diagonala hărţii şi perimetrul meridianului nu mă cunoşti îndeajuns trăiesc pe acoperişuri şi dispar în aerul de seară urmele mele mă liniştesc sub zăpadă speriind trecătorii, m-am obişnuit deja nu mai e frig a trecut acum privesc pietrele drumului şi mă gandesc la un punct în poem

Cadou în mâna raiului Măcar cineva spuneţi-mi adevărul sau cel puţin, vă rog, minţiţi-mă frumos, căci toamna în grădina-mi încet îngheaţă

mărul de la minciuna crudă ce taie dur în os. În nopţi cînd luna-i plină, iar soarele-i prea foc îmi rup din păr lumină şi-mi cos în ochi noroc. Dar ce folos năprasnic, sorb vişine din tei în timp ce-n nori prea drastic mai luptă farmeci zei. În loc să-mi dea lumină mă-nvăluie-n furtuni, cerşind noroi mă-njură căci nu cred în minuni. Iar cea din urmă clipă mă bea ca pe-un ecou şi-mi trag prea dulce vocea ca prin pipă şi mă ofer în tihnă raiului cadou.

Pe malul Nistrului bătrân Pe malul Nistrului bătrân Cu sălcii mari pletoase Privighetori se-aud cântând - Cântarea li-i frumoasă. Un cuc îşi cântă numele Pe creanga cea uscată De puii ce şi i-a crescut Acum deloc nu-i pasă. Vin rândunelele pe rând Neobosite tot zburând, Să facă casă pentru pui Cu lut din malul Nistrului. Vin copilaşii la scăldat În apa cristalină Căci foarte mult au aşteptat Căldura verii să ne vină. E-o frumuseţe ca-n poveşti Cum nicăieri nu mai găseşti, Într-un amurg frumos de vară În scumpa noastră ţară!

O dragoste pierdută Privind la cerul înstelat, De tine-mi amintesc. Ţin capul sus, căci sunt bărbat, Dar sufletul mi-l chinuiesc. În seri la rînd sub razele de lună

Ce doar pe noi mereu ne-mbrăţişa Noi ne iubeam c-o dragoste nebună Şi-atunci, iubito, eu ţi-am dăruit o stea. Chiar cînd al nopţii intuneric Neînfricat îl străbăteam Doar dragostea, un sentiment feeric, În al meu suflet o purtam. Dar între noi cînd s-a stins focul, Prin care doar noi doi ardeam, Simţeam, nu mai era cald locul Pe care noi mereu şedeam. S-a supărat luna pe tine, De după nori nu se ivea Şi steaua ta tot după mine, O auzeam, încet, plîngea. Eu nopţi la rînd o urmăream - De sus de-acolo mă privea, Şi-atunci, cu cerul sfătuiam: -Fii tare, dînsul îmi spunea.

Retorica vieţiiO viaţă întreagă m-am tot întrebatCine-s eu? Unde suntem?Poate am fi imaginaţia cuiva?Vă întrebaţi şi voi care e adevărul nostru?

Nu găseşti niciodată răspuns la toate întrebările,

Oare de ce? Ce se ascunde minţii noastre?Poate suntem marionete într-un teatru,Poate actori în unul dintre filme.Nu ştim rolul, nu ştim cuvintele,Doar improvizăm.

Am jucat rău.Dar cine ştia că-n contractul cu viaţa,În caz de eşec, cîştigi moartea?

umbra

viaţamă caută în disperarepe colinele viselor

merg printre fumuri albastre,nu o zărescîn schimb îi simtrespiraţia

inima îmi bate în agoniede valuri şisimţuri omeneştiadmir

momentul îmi putrezeşte raţiuneasunt în abiscu doruri spînzurate

fugspre nicăieriîn urma mea stă viaţa

PrietenulPrietenul adevăratNu îţi va spune „te-am uitat”.El mereu va fi alături,Tu nicicînd să nu-l înlături.

Un prieten ce e bunNu te va lăsa în drum,El oricînd te preţuieşte,Plînsul chiar ţi-l ogoieşte.

Da, şi eu aş vrea să-l am,Ca să-mi fie ca un neam,Ba să-mi fie şi mai neam,Decît cel pe care-l am.

Meloterapie Plouă.Lipseşte lumina care puteaSă o ţină în armonie.

Stări depresiveAlături de melomanie acută.Pictez oglinzile confuz,Introducîndu-mi porţii nesemnificative De acuarele în vene.Îmi modific aspectul cromatic al irisului,Apoi dansez în faţa reflecţiei.Meloterapie.Sunet de ploaie cu picăturiCe-mi umezesc senzaţiile.Închid ochii.Te aştept....Soare?

LăuntricOdată cu toamnami-am pierdut sufletul.Nu îndrăznesc să îl caut,Ar fi o bizară disperare.Am rămas aceeaşiSau... poate nu?Vidul îmi acoperă toată fiinţa.Poate ar fi din cauza frunzelor?Nimeni nu-mi poate da răspuns,Strig în aiurare, dar nu te găsesc,Sufletule. De ce?Cînd încerc să iubesc...

A fost în noiembrie 2010. La biblio-teca publică raională „Tamara Isac” din Criuleni a avut loc lansarea cărţii „Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija, cu prezenţa autorului. În cadrul acestei ac-ţiuni culturale un grup de tineri, liceeni ai claselor 9-12 de la Liceul Teoretic „B. Dânga”, au prezentat un colaj de versuri din poeziile scriitorului Nicolae Dabija şi au înscenat mai multe fragmente din romanul „Tema pentru acasă” în faţa bibliotecarilor din raion. Unii dintre ei erau cunoscuţi pentru dl Dabija prin lu-crările prezentate în cadrul mai multor concursuri literare republicane şi inter-naţionale.

La întrebarea poetului Nicolae Da-bija: „De ce nu am organiza pe lîngă Biblioteca Publică un cenaclu literar, în cadrul căruia aceşti tineri talentaţi să se

poată manifesta?”, s-a răspuns că e posi-bil. Premise de a crea un cenaclu pe lîngă bibliotecă au fost şi pînă în 2010, dar de atunci, cu mîna uşoară şi cuvîntul blînd al lui Nicolae Dabija, lucrul a sporit.

Astfel, în urma unei discuţii a direc-toarei BPR „T. Isac”, dna Maria Rapcea, cu aceşti tineri, în ianuarie 2011 şi-a în-ceput activitatea cenaclul literar „Din-colo de lume”, sufletul şi inima lui fiind Diana Frumosu, elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic „B. Dânga” din Criu-leni. Ea şi-a creat şi o echipă de tineri ce iubesc cuvîntul scris şi sapă adînc în el, scoţînd la iveală trăirile lor... Sunt niş-te adolescenţi frumoşi, ingenioşi, care, prin ceea ce scriu, îşi formează o lume a lor aparte, un refugiu din lumea noastră dură, o lume unde nu toţi înţeleg ceea ce vor să spună ei. Din ceea ce şi cum

scriu, din viziunile şi trăirile lor, vine şi acest generic mai puţin obişnuit – „Din-colo de lume”.

Adunîndu-se în cadrul a mai multe şedinţe în toate zilele de duminică şi îndeplinind mai multe exerciţii literare, elevii au început să crească. S-a acumu-lat, în cele din urmă, suficient material pentru a publica o revistă a cenaclului, ceea ce s-a şi împlinit.

În octombrie 2011 a apărut primul număr al revistei cenaclului literar. Ea cuprinde poezii şi eseuri ale elevilor ce au devenit deja studenţi, dar şi ale celor ce învaţă încă la liceu. Membrii cena-clului se străduie ca în rîndurile lor să apară şi cenaclişti mai tineri, pentru a putea transmite revista în mîini bune şi a fi siguri că acest cenaclu va avea con-tinuitate.

Ca re-zultat al ac-tivităţii ce-nacliştilor a fost şedinţa de inaugu-rare a cena-clului literar „Dincolo de lume”, orga-nizată şi des-făşurată în luna ianuarie 2012, naşul de botez fiind Nicolae Dabija.

Sperăm ca activitatea acestui cenaclu să rămînă un periplu continuu, iar pe acei care au simţit farmecul condeiului îngerul păzitor să-i poarte spre înalt, spre ideal.

Maria RAPCEA, directoarea BPR „T. Isac”

Inaugurarea cenaclului DINCOLO DE LUME

Zece lei Niciodată n-am vrut să devin scriitoare sau

poetă, deşi de fiecare dată când chibzuiesc asupra unor evenimente din viaţa mea sau din viaţa per-soanelor din jur, realizez că filozofia ia naştere din viaţa de zi cu zi, din evenimentele care ni se par simple, dar care sunt înzestrate cu o încărcătură semantică şi afectivă maximă. De obicei ignorăm o amplexiune de adevăruri existenţiale doar din neputinţa de a eviscera morala acestora, le încadrăm în tipologia anormalului, crezînd că în „condiţia de a-l înlătura e să nu-l acceptăm sau să cedăm tentaţiei de a-l justifica recurcăng la principii înalte”. (Marin Preda)

Ceea ce m-a făcut să preţuiesc cu o intensitate la superlativ tot ce am în viaţă a fost întâlnirea cu un pictor. Sta lângă o bancă, cu câteva schiţe în creion în jurul lui, îmbrăcat cu nişte haine zdrenţuite. M-a frapat cu o privire deosebit de pătrunzătoare, care, pur şi simplu, nu mi-a mai dat voie să plec din acel loc. M-am aşezat lângă el, a zis că-mi face portretul pentru doar 10 lei. Am fost de acord nu pentru că aveam nevoie de acea foaie cu imaginea mea desenată, ci doar pentru a-l ajuta financiar, dar fără a-i dezvălui scopuri filantropice sau a-i crea o imagine cum că aş fi altruistă, ci pentru a-l remunera fără să se simtă jignit. Majoritatea trecătorilor se opreau pentru a vedea dacă într-adevăr poate desena sau e doar o farsă pentru a câştiga nişte bani. Putea... Mi-a povestit că a învăţat la Sankt Petersburg, apoi a fost profesor universitar, căsătorit cu o doamnă, numele căreia nu mi l-a dezvăluit, dar divorţat în prezent. La întrebarea dacă are copii sau nu a zis că are “o fetiţă”. Exteriorul îi trăda vârsta, nu putea avea mai puţin de 65 sau 70 de ani, deci şi fiica lui era femeie matură, dar totuşi a numit-o fetiţă, un simplu cuvânt, dar care denota atâta suflet şi care nu putea să nu te înduioşeze.

Au urmat 15 minute de revelaţie, de discuţii despre filozofie, iar în timp ce-mi de-sena portretul m-a întrebat: “Ce-ai alege să fii: pictor sau împărat?”, ca observându-mi nedumerirea să răspundă el insuşi, schiţând un zâmbet crispat de nelinişte sufletească şi, probabil, o cantitate incomensurabilă de durere: “Pe pictor îl face munca, iar pe împărat întâmplarea!”. Ani de muncă asiduă, de perseverenţă, dorinţa efervescentă de a realiza ceva, toate au fost spulberate de vreo întâmplare ce i-a schimbat viaţa. Iar următoarele sale cuvinte, spuse cândva şi de Socrate, nu doar că mi-au rămas pecetluite în memorie, dar m-au făcut să apreciez ca niciodată viaţa mea şi tot ce am mai scump pe lume…

“Ştiu că nu ştiu nimic, eu doar dau cu creionul ca să iasă ceva. Şi nu vreau aplauze, eu doar fac un desen pentru 10 lei ca să am ce mânca! ”

Diana Frumosu

Daniela Lupaşcu

Luminiţa Mândru

Maricica Frumosu

Elena Popa

Vitalie Gamarţ

Cezara Lungu

Mihai Iaţcu

Irina Rapcea

Elena Burlacu

La Criuleni a luat naştere un nou ce-naclu (la iniţiativa unui grup de elevi, în frunte cu Diana Frumosu, şi cu susţine-rea doamnei Maria Papcea, directoarea Bibliotecii raionale „T. Isac”). Numele lui e Dincolo de lume. El adună nu doar elevi, dar şi oameni de diferite vârste care scriu.

Am fost prezent împreună cu acade-micianul Mihai Cimpoi la inaugurarea lui din 27 ianuarie 2012.

Copiii au înscenat, au recitat, au cântat, au comentat poeme, de-ale lor şi de-ale altora.

Acad. Mihai Cimpoi a numit acest ce-naclu „şcoală literară”, făcând o incur-siune şi-n istoria cenaclistă din Repu-blica Moldova, cu referinţe la Cenaclul Luceafărul de la publicaţia Tinerimea Moldovei de pe vremuri, la Mioriţa de la Biblioteca Naţională, la Luceafărul

de la Universitatea de Stat, la Dialog de la Uniunea Scriitorilor…

Am completat cele susţinute de dis-tinsul critic, menţionând că generaţia noastră de scriitori a crescut în cadrul cenaclurilor: „Veneam la cenaclu ca la biserică. Era locul unde ne întâlneam, ca vechii creştini, întru a ne încuraja re-ciproc.”

În acea zi cu lumină ninsă am avut impresia că am asistat împreună cu academicianul Mihai Cimpoi la naşterea (destuparea, cum zic fântânarii) unui Izvor. A unui Izvor cu apă limpede şi proaspătă.

Mi-am spus atunci că neamul nostru este unul ales atâta timp cât izvoare-le lui, care colcăie în adânc, răzbat la suprafaţă ca să ne potolească setea de veşnicie şi frumos.

Nicolae DABIJA

Maria Covalciuc

Ruslana Lichii

Ana Toma

George Coşbuc are o poezie - “Iarna pe uliţă”. Deşi începe să se desprimăvăreze, e iarnă cumplită pe uliţa minţilor noastre.

La noi…, „la Moldova”, este ger siberian. Pre-cum îngheaţă limba unui copil, păcălit de semenii lui, de bara de fier din curtea blocului, aşa şi limba noastră, a îngheţat de bâtca de fier a Rusiei.

Şi aşa, degerată cum e, ameţită de şocul prin care a trecut, ea continuă să gândească ruseşte şi să scrie tot ruseşte.

Nu este exclus că peste tot se fac greşeli grama-ticale, dar uneori oamenii fac greşeli din cauza că nu au învăţat la timp.

Mergând la o plimbare pe străzile Chişinăului, la un moment dat te poţi întâlni cu George Cojbuc şi cu George Coşbuc în acelaşi timp. Din curiozitate,

ne-am propus să documentăm această “dedublare de personalitate”.

În unele cazuri, tăbliţele mai vechi ne-au rămas drept relicve lăsate cadou de pe vremea sovieticilor (foto 1). Alteori, greşelile sunt proaspete şi atârnă nestingherite la vederea tuturor. Astfel, inscripţia Cojbuc o poţi întâlni pe o alimentară (foto 2), pe gar-dul unei clădiri proaspăt construite (foto 3) şi pe o clădire unde la distanţă de câţiva centimetri poţi găsi, la alegere, ambele variante ale străzii (foto 4).

Te minunezi gândindu-te câţi oameni trăiesc în casele cu nefericita inscripţie. Şi câţi oameni trec, zi de zi, pe lângă numeroasele clădiri cu aceeaşi eroare. Oare cum se explică fenomenul? Ignoranţă? Indife-renţă? Automatism? Analfabetism? Mai nou, oare cine confecţionează astfel de tăbliţe?

George Coşbuc a zis: “Cultura omoară naivitatea şi ştiinţa goneşte simplitatea.” , în cazul de faţă, nai-vitatea noastră e în siguranţă.

CasetăStr. George Coşbuc (în 1990–1991 şi între 1834–

1924; 1944–1960 – str. Mincu, 1924–1940 – G. Coş-buc. I s-a mai spus şi G. Chitic, iar în 1960–1990 – Ion Creangă). Se află în sectoarele Centru şi Râşcani, cuprinsă între str. Columna şi str. Fantalului. Este

una dintre cele mai vechi străzi din Chişinău, care lega centrul oraşului cu fântâna arteziană Fantal de sub dealul bisericii Mazarache, de unde se alimenta până în sec. XX tot oraşul. În 1859 a fost printre pri-mele străzi pavate cu piatră.

Sursa: http://chisinaul.blogspot.com/2010/08/str-cosbuc-george.html

Olesea PLOP,Stela ROMAN, studente UTM

IARNA PE ULIŢĂ

6 Literatura şi arta Nr. 10 (3471), 8 martie 2012

Un poet al profunzimilor

sonoreSerafim Beli-

cov nu sapă în vers, el forează în literă, din care literă apa-re versul. De aceea poezia lui este una mai specială, pe alo-curi asemănându-se cu versul lui Victor Teleucă, cel care a scris o poezie de ne-egalat. Poezia lui nu este doar profundă, ci mai are şi o so-noritate profundă. Atunci când poetul forează în literă şi scoate vers, poezia nu poate fi alta.

Rar poeţi de la noi se pot lăuda cu faptul că versu-rile lor au fost căutate de compozitori şi interpretate de cei mai buni cântăreţi ai noştri. Când spuneam că Serafim Belicov este un poet al profunzimilor sono-re aveam în vedere şi aceasta. Şi titlurile volumelor sale de versuri sunt sonore în profunzimea lor: “Ve-ghe”, “Nesfârşitul spicului” (iată un titlu care face cât un poem!), “Elegii contra frigului” şi multe altele, dar mai este încă şi publicistica lui Belicov, care cântăreşte greu de tot în acest peisaj al creaţiei de la noi, căci e plină de profunzime.

O profunzime sonoră.

Eugen GHEORGHIŢĂ

Mult timp Nicolae Bileţchi a făcut „de serviciu” în lista cercetătorilor literari înregimentaţi în armata

paznicilor literaturii realist-socialiste, de altfel ca majoritatea criticilor şi istoricilor literari ai epocii. Nu toate volumele exegetului se pretează unei atare categorisiri. De exemplu, Romanul şi contem-poraneitatea (1984). Totuşi, cartea în care Domnia Sa şi-a depăşit considerabil acea ipostază a fost Analize şi sinteze critice (2007). Am avut deja ocazia să demonstrăm că aici exegetul şi-a exemplificat prin nenumărate probe concrete disponibilitatea pentru abordarea literaturii contemporane din perspectiva viziu-nilor noi, posttotalitare, asupra fenomenului artistic (a se vedea în acest sens: Ion Ciocanu, Cărţile din noi, Chişinău, Ed. Pontos, 2011, p. 205-212).

Concluzia aceasta ni se pare cu atât mai justificată, cu cât e consolidată te-meinic de unele eseuri critico-literare publicate de exeget după apariţia cărţii sale din 2007.

Eseul Casa („Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 2009, nr. 5-6, p. 98-109) este o meditaţie a lui Nicolae Bileţchi despre casă ca locaş de trai al omului, cămin al sufletului acestuia, până la urmă – ca element al trăiniciei familiei şi neamului. Autorul dovedeşte o inspirată îndemânare de a lua în dezbatere pro-bleme de etică tradiţională a ţăranului care, vorba ceea, are casă şi masă (ori – se întâmplă – n-are nici masă, nici casă), are (sau nu are) şapte ani de acasă, până ajunge să cugete la semnificaţia noţiunii „casă de piatră” şi a dictonului „Fie pâi-nea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea”. Remarcabilă este permanenta referinţă a autorului la poeme, nuvele, drame şi romane întemeiate pe simboluri şi metafore ale casei în diferitele semnificaţii ale acestei noţiuni: Casă în Bugeac de Pavel Boţu, Casa părintească nu se vinde de Grigore Vieru, Casa mare şi Povara bu-nătăţii noastre de Ion Druţă, Priveghiul mărginaşului de Vasile Vasilache, Ignat şi Ana şi Acasă de Vladimir Beşleagă. Pe ici-colo textul beneficiază de maxime şi aprecieri ingenioase referitoare la simbolul casei, datorate lui Martin Heide-gger, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Tudor Vianu… Îndeosebi ni se par importan-te şi incitante reflecţiile eseistului despre fenomenul migraţiei oamenilor noştri peste hotare, generator al atâtor probleme de ordin moral şi – mai larg – social, ajungând „la împuţinarea sentimentului naţional, la degradarea personalităţii, la demolarea societăţii” (p. 108). Autorul simte şi nu pregetă să ne spună şi nouă că „cu cât înaintăm în timp, cu atât problemele plecării (oamenilor noştri – I.C.) de acasă în străinătate, în loc să se diminueze, îşi sporesc gravitatea, ajungând să acapareze zone care s-ar părea a fi de neatins” (Ibidem). Demnă de apreciat (şi de încurajat) este meditaţia cu care Nicolae Bileţchi îşi încheie această intervenţie eseistică şi critico-literară totodată: „Casa – locaş de trai şi casa – cămin al su-fletului… Noţiunile acestea, care veacuri de-a rândul ne-au încălzit – la propriu şi la figurat – sufletul, în jurul cărora veacuri de-a rândul – când mai liric, când mai dramatic – am meditat, ne pun azi în faţa unor probleme deosebit de grave. Literatura, cu mijloacele ei specifice, în momentele prielnice, … ar avea încă multe de spus…” (p. 109).

Şi mai incitant ni se pare un alt eseu al lui Nicolae Bileţchi, Car frumos cu patru boi sau tradiţie şi inovaţie între farmecul modelului şi pericolul demodării („Philologia”, 2011, nr. 1-2, p. 76-90). Bineînţeles, „icoana sfântă din trecut a carului cu boi pare a fi incompatibilă cu prezentul”, dar cercetătorul observă judi-cios că melodia superbului cântec lasă „ca şi textul” lui, „nişte subtexte latente şi înţelesuri nedescifrate” (p. 77) şi arată că „anume aceste calităţi latente ţin viu in-teresul pentru romanţa seculară, considerată azi, în forma ei naturală, depăşită de

timp, dar totuşi prin ceva solicitată de sufletul contemporanului nostru” (p. 78).Prea bine, dar „revoluţia din octombrie 1917 a fost declarată piatră de hotar

în evoluţia omenirii. Personalitatea umană a fost botezată om nou. Literatura urma să înceapă şi ea pe un teren cu totul nou”, drept care „construcţiile literare acum urmau să fie ridicate nu pe un fundament trainic, care trebuie să fie acel cla-sic, ci de-a dreptul pe nisip, avându-se o deosebită grijă ca edificiul prezentului să arate atractiv, de unde şi tendinţa scriitorilor de a polei realitatea” (p. 81). Mai mult, „legătura dintre valorile clasice şi procesul literar din prezent era înfăţişată ca fiind periculoasă” (p. 84).

În contextul antagonismului dintre vechi şi nou, trecut şi prezent, clasici şi contemporani, Nicolae Bileţchi ajunge – firesc – să se pronunţe asupra unei situ-aţii concrete, apărute în literatura română contemporană din Republica Moldova,

anume la faptul că „pe la începutul anilor optzeci ai secolului al XX-lea în viaţa literară din republică apar tineri care, prin viziunea lor proaspătă, prin caligrafia inedită a scrisului, prin refuzul a tot ce constituia deprindere mult prea înrădă-cinată ori obişnuinţă de-a dreptul învechită, vădeau că ei, în raport cu scriitorii precedenţi, sunt alţii… Pentru ei lumea nu reprezenta un tablou unitar, ci unul fragmentar, contactul cu ea nu era unul direct, frontal, ci, după o expresie precisă a lui Grigore Chiper, „abia tangibil” (p. 86). Natural să se fi produs o atare schim-bare. „Prin refuzul mioriticismului mult prea încetăţenit şi al baladescului mult prea obositor de atâta folosire, prin respingerea metaforismului preţios şi afectat, pe de o parte, şi prin încercarea de a elibera versul de tot ce îl încătuşa, prin apelul îndrăzneţ la onirism şi intertextualism, pe de alta, aceşti tineri se vroiau o genera-ţie care ar imprima literaturii o nouă faţă” (Ibidem).

Ce poate fi mai uşor de înţeles, mai lesne de acceptat şi mai demn de apreciat decât un progres al gândirii şi simţirii omeneşti la o altă etapă a evoluţiei societă-ţii şi, drept urmare, al expresiei artistice a realităţii în continuă dezvoltare?

Nu ne putem permite reproducerea literală a tuturor cotloanelor textului bi-leţchian – cu căutarea echilibrului între tradiţie şi inovaţie, cu refuzul postmo-derniştilor noştri de a participa la o enciclopedie alcătuită odinioară de Grigore Vieru, cu decretarea aceluiaşi Grigore Vieru ca scriitor „depăşit cu totul” şi cu evidenţierea de către Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române.

5 secole de literatură doar a câtorva exemple de scriitori ba-sarabeni autentici –, ci transcriem concluzia colegului Bileţchi că „sub aspectul conlucrării tradiţiei şi inovaţiei literatura din spaţiul basarabean continuă să se zbată între farmecul modelului

autentic şi tristul pericol al prezentării lui în forma demodată ori completamente greşită” (p. 90).

E o concluzie deloc liniştitoare, de vreme ce îndărătul sfidării operelor tribu-tare gândirii totalitariste şi expresiei proletcultiste o parte a scriitorilor tineri, chiar trecuţi de şaizeci de ani, bombardează potenţialii cititori cu pagini suprasaturate de sex şi de cuvinte şi expresii licenţioase, de parcă n-ar avea alt ideal în viaţă decât dorinţa de a surpa temeliile morale sănătoase ale poporului şi de a urâţi cât mai mult limba română, împestriţând-o cu obscenităţi de tot soiul, inclusiv ruseşti şi englezeşti. Eventualilor noştri oponenţi le-am lămuri, la o adică, fără vreo sinchiseală că Ion Creangă, de exemplu, a închipuit cele două poveşti „coro-sive” de dragul înveselirii boierilor junimişti după banchetele tradiţionale şi, dacă ne-ar fi lăsat numai aceste „opere”, l-am cunoaşte doar atât cât vor fi cunoscuţi autorii contemporani de anecdote licenţioase. Adevăratul Creangă e în Amintiri, în Poveşti şi-n Moş Nichifor Coţcariul, în care spune totul despre relaţiile prota-gonistului nuvelei cu jupâneşica Malca fără să întrebuinţeze un cuvânt obscen.

Oricum, Car frumos cu patru boi… este un eseu în care Nicolae Bileţchi me-ditează cu îndrăzneală şi serios asupra unui aspect deloc neglijabil dintre tradiţie şi inovaţie în literatură.

Dintre publicaţiile propriu-zis critico-literare, semnate de colegul Bileţchi în anii din urmă, se remarcă Lidia Istrati. Odiseea şi osânda căutării de sine („Re-vistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 2009, nr. 3-4, p. 9-18).

E, în esenţă, un portret de creaţie al scriitoarei, şi exegetul se simte liber atunci când se referă la cărţile Nica şi Tot mai departe…, în care Lidia Istrati abordează proza de tip tradiţionalist, realist. Aici Domnia Sa emite opinii corecte şi sigure, trage concluzii serioase şi bine întemeiate, fără chiar să utilizeze în vre-un fel exegezele la temă ale cercetătorilor anteriori ai operelor colegei scriitoare. Când se referă însă la romaul Goană după vânt. Afirmaţiile sale critico-literare nu sunt la fel de multe şi de elocvente. Cercetătorul vorbeşte în linii mari just despre locul Nicăi în centrul universului supus investigaţiei, despre destinul ei într-o lume bântuită de haos şi lipsită de moralitate, relevă un fragment esenţial din dialogul protagonistei cu Autorul, subliniază că romanului îi e caracteristică „multitudinea punctelor de vedere: autorul, Nica, academicianul, poetul, ţăranul, Nelu-Ionelu, savanţi şi literaţi autohtoni (Dorohov, Verderevschi, Druţă, Beşlea-gă), autorităţi ştiinţifice străine (Darwin, Vernadski, Morgan ş.a.), care conduc la o idee de existenţă umană diversă şi bogată” (p. 16). În fine, cercetătorul pune accentul pe situaţia-cheie în care s-a pomenit protagonista romanului, una în care „mediul nu poate fi nici schimbat, nici suportat” şi de aceea a fost nevoie de „o discuţie între Dumnezeu şi Satan, în care destinul omului mic devine până la urmă obiectul unui simpozion în problemele existenţei” (Ibidem), fapt menit să sugereze ceva deosebit de grav şi important în cazul situaţiei abordate de scrii-toare.

Chiar întrucâtva lacunară, analiza romanului Goană după vânt depune măr-turie concludentă capacităţii lui Nicolae Bileţchi de a-şi fi perfecţionat instru-mentarul critico-literar când a venit timpul să se pronunţe despre opere concepu-te şi realizate într-o cheie modernă.

Ion CIOCANU

Când Nicolae Bileţchi a fost ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Re-publica Moldova, un academician a spus: am votat pentru Nicolae Bileţchi, fiindcă el este persoana care împacă oamenii.

Şi într-adevăr, când în colectiv apare o discuţie aprinsă, în contradictoriu, Domnia Sa numaidecât vine cu o idee, cu o propunere înţe-leaptă care linişteşte spiritele.

Omenos, cumpătat, obiectiv şi binevoitor, fire de bucovinean educat în cele mai frumoa-se tradiţii, el procedează cu demnitate în tot ce face: în scrierile sale de critică literară, în acti-vitatea pedagogică de profesor universitar, de conducător ştiinţific, în funcţia de preşedin-te şi membru al diferitelor consilii şi comisii. N.Bileţchi are un optimism de invidiat, privind lucrurile prin prisma înţelepciunii, şi când e vorba de vârstă, de starea sănătăţii, de condiţii-le actuale de viaţă etc. Cu un umor fin, spiritual, el descreţeşte frunţile celor nemulţumiţi şi chiar supăraţi, creând o atmosferă plăcută, de voie bună. Nimeni nu se poate lăuda că s-a certat cândva cu dânsul.

Nicolae Bileţchi este şi un gospodar ex-

celent (face vinuri bune!). Are o soţie tânără şi harnică foc, şi ca finanţist, şi ca gospodină. „Cuibul lor cu puf” (expresia poetului) este în-tr-un apartament obişnuit (nu într-un castel de

sute de metri pătraţi), ţinut într-o ordine exem-plară, cu o atmosferă calmă şi caldă, favorabilă pentru creaţie, cercetare şi scris. Soţii Bileţchi au educat o fiică deşteaptă şi un nepot bun.

Omagiatul nostru de astăzi are darul de a şti să fie alături şi la bine şi la greu. Este o onoare şi o fericire de a-l avea de prieten. De aceea şi el are prieteni devotaţi. 38 de ani la rând, fără ex-cepţii, aproape în aceeaşi componenţă, ne-am întâlnit şi am petrecut frumos în casa primitoare a familiei Bileţchi.

Şi anul acesta, cu ocazia venerabilului jubi-leu, aşteptăm cu nerăbdare să-l sărbătorim, să-l onorăm, dorindu-i multă sănătate, mulţi ani îna-inte la fel de rodnici, fericire, primăvară în su-flet, inspiraţie, stimă şi recunoştinţă din partea discipolilor şi a colegilor, dragoste şi susţinere din partea familiei şi a celor care îi simt umărul aproape la timpul potrivit!

La mulţi ani, dragă prietene! Să te ocroteas-că Îngerul Păzitor.

Cu zâmbete calde şi flori de primăvară –

Maria şi Grigore COSNICEANU

NICOLAE— Schiţă de portret —

Bucovinean. Român sadea. Mereu tânăr ca verdele bătrânilor Carpaţi.

Imun la relele din jur. Ştie să facă doar bine. Trăsătura definito-rie – delicateţea comportamentului în relaţiile cu semenii săi.

Liniştit, cumpătat în polemici deschise. Dar intolerabil faţă de criticile zgomotoase.

Exeget în domeniul literaturii. Energic cercetător literar. Eminent luptător şi apărător al Dreptăţii.

Ţine la Neam. Pentru că-i este drag ca ochii din cap Neamul Românesc.

Creator de valori spirituale. Critic literar cunoscut şi recunoscut la noi. Dar şi dincolo de noi.

Harul pedagogic nu l-a ocolit. Dovadă e că studenţii de la USM şi de la UPS „I. Creangă” vin, din liber consimţământ, să audieze

prelegerile dlui acad. N. Bileţchi cu priză la cei dornici de carte.

Inegalabil în Omenie, sufletist de marcă, Nicolae Bileţchi este stimat, respectat, agreat şi iubit de cei care-l cunosc .

Ferice de omul plin de noroc! Te invidiez (frumos!), frate Ni-colae!

LA MULŢI ANI!Ion MELNICIUC

ÎNSEMNELE EVOLUŢIEI

Om al înţelepciunii şi al împăcării

Mereu plecat undeva de unde trebuie să vină ca să-şi facă bagajele pentru o nouă că-lătorie, Eugen Doga nu a fost de găsit de data aceasta la vila sa de pe strada Eminescu, pentru a-şi sărbători împreună cu noi a 75-a aniversare în prima zi de martie – un mărţişor asediat de vînturi schimbătoare, de confu-zii, de timp urît cu lapoviţă şi ninsori la început de primăvară. Îl regăsim însă, chiar de ziua Domniei Sale, într-un reportaj al unui post rusesc de televiziu-ne, în care, aşa însufleţit cum îl ştim, improvizează la pian, vor-beşte despre proiectele sale, ac-centuînd că inspiraţia e cea care trebuie să ghideze sunetul şi nu invers. Ruşii îl iubesc: cadrele îi surprind, caleidoscopic, episoadele succeselor lui răsunătoare, sălile imense cuprinse de aplau-ze incendiare, figura sa de artist fericit, în timp ce sună minunatul vals al Olenkăi, devenit între timp “Valsul secolului XX”. Aceasta pe lîngă distincţia “Pentru merite în faţa Patriei”, acordată altădată de preşedintele rus, Vladimir Putin, şi contractele de colaborare permanentă care i se oferă pe mai mul-te domenii, filme, spectacole, concerte, concursuri, care îi menţin activă capacitatea de creaţie şi surse-le necesare existenţei.

Şi la Chişinău maestrul Doga este apreciat şi iu-bit, în felul nostru specific, cu declaraţii de dragos-te, cu difuzări de melodii în transportul în comun, dar pe 1 martie curent nu mai avem resurse ca să-i dăruim o seară de creaţie şi deschidem “Mărţişo-rul” în cel mai tradiţional şi nostalgic stil al festiva-lurilor “drujbî narodov”. Noi îl propunem să candi-deze la funcţia de preşedinte al Republicii, dar nu-i edităm CD-urile, îl decorăm cu Ordinul Republicii, dar nu-l sprijinim, aşa cum am promis, în deschi-derea unui Salon Muzical la domiciliu. Acum cinci ani, R. Moldova i-a acordat, pentru întreaga sa ac-tivitate de creaţie, un premiu de 1 mln. de lei, dar nu-i montează baletul “Luceafărul” decît ocazio-

nal, pe durata unei stagiuni, şi în formule inacceptabile pentru maestru şi fără respect faţă de adevărul artistic. Şi contractele? Ultima achiziţie a Ministerului Culturii din ope-ra sa datează din ...anul 1983 (baletul “Luceafărul”).

Dar mai este un tărîm – România, care a fost întot-deauna pentru Eugen Doga misterul gloriei şi al bucuriei pe care ar fi vrut, cu sensibili-tatea lui de artist, să o trăiască şi să o simtă împlinită în tota-litate. Mi-a spus-o în mai mul-te interviuri, mi-a spus-o cu entuziasm, cu amărăciune, cu decepţie şi cu multă speranţă: “Visul meu e să mă cunoască şi peste “pîrîiaş, să cuceresc şi

România. Dacă am cucerit Rusia pînă la Sahalin, de ce să nu ajung în România?” Cine a fost şi cine este Eugen Doga pentru România? Cel ce şi-a cîşti-gat faima cu tentă aproape hollywoodiană pare a fi asimilat de români doar ca autor al muzicii la filmul “Şatra” şi “Maria, Mirabela”, ultimul realizat acum peste două decenii împreună cu Ion Popescu-Gopo. Ex-preşedintele Ion Iliescu i-a acordat Steaua Ro-mâniei în grad de Comandor, guvernul Tăriceanu i-a sprijinit, împreună cu cîţiva entuziaşti, organi-zarea, în 2008, a multvisatului şi a singurului său concert la Ateneul Român, cu participarea Filar-monicii “George Enescu”. În timp ce partitura şi înregistrarea audio ale baletului “Luceafărul” “îşi fac stagiul” de cîteva decenii la Opera Română din Bucureşti, ani în care s-a schimbat sistemul poli-tic din ţară, s-au perindat mai mulţi conducători ai teatrului, şi “Luceafărul” nu a mai fost montat pe scena de la Bucureşti. “Dialogurile dragostei: Emi-nescu-Veronica Micle” este o operă nouă a sa în fază de finisare, pe care ştiu că şi-o doreşte realizată scenic tot acolo, la Opera Română...

Dacă Moscova este, conform propriei sale măr-turisiri, “Parisul meu”, care l-a ajutat să se lanseze în circuitul cultural universal; dacă Chişinăul este

permanenta sa revenire la matcă, fără de care nu-şi concepe propria existenţă şi propria sa fiinţă cre-atoare (“vozvraşcenie na krughi svoia”, ca să fo-losim sintagma tolstoischiană), atunci România ar fi “pămîntul făgăduinţei”, spre care îl împinge un instinct inexplicabil, un har ce îi aprinde în perma-nenţă dorul de a se regăsi pe sine însuşi pentru a se împlini ca om, ca personalitate, ca artist.

Iar muzica sa, de bună seamă, o merită. Crea-ţia lui Eugen Doga extinsă pe genuri de proporţii (compoziţii vocal-simfonice, trei balete, o simfo-nie), lucrări camerale (patru cvartete, numeroase piese instrumentale şi vocale), muzică de teatru şi film (la peste 200 de titluri), muzică de estradă şi uşoară (60 de valsuri, cîntece) – un demers compo-nistic în care se regăsesc, în cele mai diferite formu-le, zone tematice şi stilistice ale muzicii universale. Deşi atît de diferit, Doga este unic, unic prin harul său melodic, prin căldura, lumina şi sinceritatea emoţiei pe care le degajă muzica sa. ”Arta adevăra-tă”, spunea maestrul, “înseamnă emoţie, înseamnă căldură, înseamnă suflet şi sentiment. Oare nu mai iubim, nu mai suferim, nu mai urîm?” Esenţa aces-tei muzici trimite la o idee mai veche, cea a sim-plităţii ca expresie a nobleţei. Anume în acest me-lanj al simplităţii şi nobleţei, sprijinite pe un solid suport academic, se află, credem, cheia succesului de care se bucură creaţiile lui Eugen Doga. Valsul său din filmul lui Ermil Loteanu este inclus în fon-dul UNESCO drept una din capodoperele secolului XX; la 1973, celebrul său Sonet este declarat, în Ja-ponia, “cea mai frumoasă piesă a anului”; lucrările sale de violoncel fac parte din repertoriul didactic obligatoriu al şcolilor de muzică din Republica Moldova şi Rusia; Cascada din Paris şi Pîrîiaşul au devenit “piese de repertoriu” pentru acordeoniş-tii de stradă din Paris, Shanghai şi Moscova, iar în “Colecţia de aur a discurilor compact”, la capitolul “Muzică clasică uşoară”, Eugen Doga apare alături de Paul Mauriat şi Nino Rota.

Interesant, dacă Mauriat sau Rota scriau un ba-let sau o operă pentru scenele din Paris sau Milano, cît timp aveau “să-şi facă stagiul” în sertarele aces-tor teatre?

Rodica IUNCU

“Arta adevărată înseamnă emoţie, înseamnă căldură şi sentiment” Nu doar Grigore Vieru şi Nicolae Sulac, ci şi Eugen Doga

Scriam cândva, şi voi mai scrie, că noi am avut şi avem doi mari bărbaţi ai neamului – Nicolae Sulac şi Grigore Vieru. Dar atunci când scriam aceste cuvinte am uitat de un nume – Eugen Doga. Mulţi ortografiază acest nume Eugen Doga, iar unii chiar pun o cratimă la numele lui mic – Eu – geniu Doga. Nu ştiu dacă Eugen Doga este cu adevărat un geniu, dar ştiu cu siguranţă că este un mare compozitor. Noi asemenea compozitori n-am avut, şi nu ştiu dacă vom mai avea vreodată. Pre-cum n-am avut niciodată – şi nu ştim dacă îi vom avea vreodată – pe un poet ca Grigore Vieru şi pe un cântă-reţ ca Nicolae Sulac. A spune că Eugen Doga ne-a dus numele în lume înseamnă a nu spune nimic. Dar dacă am afirma că cel născut la Mocra acum 75 de ani a fost, şi mai este, cel mai mare compozitor din spaţiul ex-so-vietic şi unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii, parcă am spune un adevăr. Vine cumva cu o ripostă ci-neva? Să vină, dar să-mi demonstreze cu cărţile pe faţă ori cu notele muzicale în mână că altcineva decât Eugen Doga ar fi putut compune o muzică mai bună la filme-le „Luceafărul”, „Lăutarii”, „Şatra”, „Gingaşa şi tandra mea fiară” (apropo, toate regizate de către un alt mare maestru al artei de la noi – Emil Loteanu, peste care s-a lăsat, pare-se, un văl nepermis de uitare), dar şi la multe alte filme, în care, fie acestea moldoveneşti, româneşti, ruseşti, dar de peste tot, noi, privindu-le, simţeam că noi suntem noi, adică la noi acasă, şi că au fost compuse de un al nostru, care, cu toate că e pornit pe calea băjeniei – ba la Chişinău, ba la Moscova –, este prezent mereu aici, la noi, pentru că el mai este şi autorul imnului ora-şului Chişinău, ale cărui versuri aparţin lui Gheorghe Vodă şi este interpretat de o a noastră-nu a noastră cân-tăreaţă Sofia Rotaru: nu cred că o altă capitală a lumii ar mai putea să aibă un asemenea imn, cu o asemenea melodie, asemenea interpretare şi asemenea versuri.

Scriam cândva, şi voi mai scrie, că acest pământ a dat doi mari bărbaţi ai neamului – Grigore Vieru şi Ni-colae Sulac. De aci încolo, mă rectific: de fapt, cei doi sunt trei, al treilea fiind Eugen Doga.

Eugen GHEORGHIŢĂ

Dimensiuni estetice

Cunoscutul poet şi publicist, scriitorul Serafim Beli-cov debutează editorial cu volumul poetic Veghe (1976) şi placheta de versuri Nesfârşitul spicului (acelaşi an), urmate de alte opuri poetice, printre ele figurând: Ev (1987), Vameş (1991), Procesul lui Narcis (2000), Elegii contra frigului (2002).

Poeziile şi poemele lui S.Belicov, incluse în aceste lăudabile plachete, ilustrează complexitatea eu-lui său uman şi existenţial. Prin ele, avea să menţioneze acade-micianul Mihai Cimpoi, Domnia Sa „intră într-o zonă hamletiană a întrebărilor”.

Versurile autorului, de la regretatul Gheorghe Vodă zicere, cuprind „dimensiunile timpului trăit prin cea mai aleasă expresie artistică” şi denotă o ardere interioară ce nu exclude interogaţia metafizică, poetul trecând cu dem-nitate incertitudinile vieţii cotidiene.

Serafim Belicov, omul care nu se încadrează în nicio şcoală sau curent literar, dar având din toate câte ceva, mizează pe vers, pe conţinutul şi forma lui, unicul cod de acces spre adevăr şi verticalitate umană.

Dimensiunea estetică a cărţilor dumisale este re-zultatul vocaţiei intime, care se impune prin specificul unui lirism dezvoltat între consemnarea frustă a stărilor contradictorii, iscate de contactul interior cu o realitate agresivă, dură şi chiar brutală. Dualismul existenţial al poetului Serafim Belicov a dat naştere unei poezii în care gravitatea sentimentelor se etompează, pe ici-colo, până la evanescenţă şi anulare, diminuând riscurile implicării. Temele şi subiectele tratate au o mare „încărcătură emo-ţională”.

Astfel, cu vizibile accente logico-emoţionale, expri-mate cu dragoste şi patos, versurile belicoviene ating cele mai sensibile coarde ale sentimentului şi cugetului cititorilor săi. Ele sunt poezii de suflet şi se adresează, în primul rând, sufletului, reîncarnat în chip de bărbat sau femeie. În lumea asta încorsetată de „gheaţa” pragmatis-mului şi indiferenţei, o asemenea poezie este mai mult decât necesară.

Revenirea la sufletul neprihănit este un refugiu sa-lutar în faţa lumii amorţite într-o carapace de zăpadă; o oază de lumină şi căldură, în care te poţi relaxa şi medita cu uitare de sine măcar câteva clipe, parcă întrerupând o fugă bezmetică, deznădăjduită, de zi cu zi, împrejurul vieţii, dată demult la mezat, din care dispar, una câte una, marele repere valorice. O astfel de poezie, indubitabil, nu este pe placul şi înţelesul oricui. Ea produce impresie doar celor care ştiu a pătrunde în esenţa zicerii poetice, autorul însuşi fiind considerat printre cei puţini, care mai sunt „răniţi de firul de nisip”, după Gh. Vodă.

Găsim în volumele belicovene şi o substanţială lirică de dragoste, notabilă în multe dintre poeziile sale.

Vin cu doar câteva slove, mult prea modeste, la adre-sa unui poet notoriu, unui mare artist cu uşa sufletului deschisă către savoarea limbii, în afara căreia nu-şi vede existenţa. Şi asta, într-o lume a uitării de sine, de conştiin-ţă şi de limbă, în judecată falsă, în comunicarea strâmbă, în care limba română se cojeşte ca o scoarţă de copac îmbătrânit.

Nu facem aprecieri de măiestrie sau tehnică literară, Serafim Belicov demult fiind recunoscut şi considerat (de către I. Beldeanu, M.Cimpoi, I.Ciocanu, N.Dabija, T.Palladi, A.Suceveanu, L.Ulici, Vl.Zbârciog ş.a.) ca scriitor cu mijloace şi valenţe literare deosebite. Mole-culele lui inerte, străbătute de oscilaţii armonioase, se dispun singure într-o ordine care le face să vibreze mai potrivit după legea armoniei.

Zămislit ceasuri, zile şi ani de veghe, versul lui S.Belicov capătă voce muzicală; el încântă şi ispiteşte. Poeziile dânsului sunt, ar spune Nichita Stănescu, „o să-rutare pe suflet”. Elanul dionisiac se topeşte aici în va-lurile vârstei ca într-o înţelepciune necesară. La modul general vorbind, orice poezie devine un ecou al timpului.

Oricum, Serafim Belicov este un bărbat cu voce de interpret (multe dintre versurile dumnealui au fost puse pe note, devenind şlagăre), cu limbă de poet şi cuget de filosof, care-şi clădeşte biografia prin vers. Vorba ese-istului Octavio Paz: „Poeţii nu au biografii. Poezia este biografia lor”.

Dumitru PĂSAT

Moment aniversar

Împreună cu scumpele surori. De la stânga Paraschiva, Anişoara, Domnica, Ecaterina

7Literatura şi arta Nr. 10 (3471), 8 martie 2012

***Ana Guţu, parla-

mentară din RM, este membru al APCE, o personalitate pentru care am o consideraţiune deosebită. Doamnă-politician eminentă, ea aduce plus valoare dezbaterilor noastre la APCE prin discursul său just. Dumneaei are meritul de a se exprima într-o limbă franceză remarcabilă, una din cele două limbi oficiale ale Consiliului Europei. Doamna parlamentar Ana Guţu oferă cea mai bună imagine a Republicii Moldova şi aceasta este o adevărată oportunitate pentru ţara Dumneavoastră. Aduc sincere omagii Doamnei Guţu şi exprim speranţa şi încrederea că într-un final situaţia politică din Republica Moldova se va stabiliza.

Josette DURRIEU, senatoare franceză, vicepreşedintă a Delega-ţiei Franţei la APCE

***Doamna Ana Guţu este membru al Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE) al APCE

din 2009. Odată cu venirea Dumneaei, ea ocupă rândurile celor mai activi membri ai familiei noastre politice. Doctor în filologie şi profesor universitar, Ana Guţu posedă o claritate a gândirii şi exprimării în mai multe limbi europene - calitate mai rar întâlnită în lumea parlamentară. Acest fapt îi permite să captiveze atenţia celorlalţi delegaţi APCE, o sarcină care se adevereşte a fi foarte dificilă uneori. Dincolo de elocinţa fără pereche, îi admir capacitatea Doamnei Ana Guţu de a aduce beneficiu politic grupului ALDE prin angajamentul său entuziast şi prin expertiza academică de nivel foarte înalt. Discursurile sale, pe care deseori le face fiind mandatată în numele grupului ALDE, sunt remarcabile şi remarcate. Sunt mândră de faptul că pot conta pe astfel de colegi ca Doamna Ana Guţu. Stimată Doamnă, la mulţi ani!

Anne BRASSEUR, preşedinta ALDE, APCE, deputat din Luxemburg

ANA GUŢU

Doctor în filologie, conferenţiar universitar, domeniul ştiinţific: filologie franceză, politici educaţionale, management.

Născută (Petrov) la 13 martie 1962 în comu-na Alexandru Ioan Cuza, judeţul Cahul. A ab-solvit Şcoala Medie Nr. 2 din Cahul cu medalie de aur (1979), Facultatea Limbi Străine a USM (1979-1984) – cu menţiune, în continuare – doc-torantura la Catedra de filologie franceză, USM (1985-1990). În perioada (1997-2011) a făcut 18 stagii de perfecţionare şi schimb de experienţă în 8 state ale lumii la Universitatea Rennes-II, Uni-versitatea Bordeaux-II, Universitatea Sorbona Paris-3, Universitatea Sophia Antipolis, Nisa, Consiliul Europei, Strasbourg (de 3 ori), Franţa; Ministerul Educaţiei, Ierusalim, Israel; Univer-sitatea Boconi şi La Sapienza, Roma, Univer-sitatea Catolică din Roma, Institutul Superior de Administrare al Universităţii din Palermo, Italia; Universitatea din Cantabria, Santander, Societatea Regală ”Menendez Pelayo” din San-tander, Spania; Ministerul Federal al Educaţiei, New York–Washington, SUA; Universitatea din Växjö, Suedia; Institutul de Relaţii Internaţio-nale al Universităţii din Vilnius, Lituania; Uni-

versitatea din Montreal, Canada.Activitate pedagogică şi managerială: Ca-

tedra de limbi străine, Institutul Pedagogic din Tiraspol (1984-1985), Şcoala Medie Nr. 2 din Tiraspol (1985-1989); Catedra de limbi străi-ne, Universitatea Agrară de Stat din Chişinău (1989-1992); Catedra de limbi moderne apli-cate, ASEM (1992-1995); Catedra de filologie romanică, şefă a Catedrei de filologie franceză şi decan al Facultăţii de Limbi Străine, vicerec-tor pentru studii, prim-vicerector, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (1995-pre-zent). Este responsabilă pentru filiera francofo-nă ”Gestiune şi administrarea afacerilor”;

Activitate internaţională: coordonator la varii proiecte didactico-ştiinţifice internaţionale; coordonator de proiect Tempus-Tacis – manage-mentul calităţii proceselor universitare; mem-bru al Consiliului de Administrare al Institutu-lui Francofon pentru Administrare şi Gestiune (IFAG); preşedintă a Comitetului de Pilotaj al Consiliului Rectorilor Universităţilor Franco-fone din Europa Centrală şi de Est, membru al Biroului şi Consiliului Asociativ al Agenţiei Uni-versitare a Francofoniei, Montreal şi Paris.

Activitate politică: deputat în Parlamentul RM (din 2009), membru al Comisiei pentru Po-litică Externă şi Integrare Europeană (2009-pre-zent); şefă a delegaţiei Parlamentului RM la APCE (2009-2011), inclusiv – vicepreşedinte al APCE, membru al Comisiei educaţie, cultură şi mass-media, al Comisiei regulament, imuni-tăţi şi afaceri instituţionale din aceeaşi structu-ră europeană, şefă a delegaţiei Parlamentului RM la Adunarea Parlamentară a Francofoniei (2011-prezent).

A publicat circa 200 de lucrări ştiinţifice, in-clusiv 5 monografii, 4 manuale, 4 suporturi de curs, 3 ghiduri de management al calităţii pro-ceselor universitare, articole ştiinţifice şi publi-cistice, curriculumul naţional de limbi străine, ciclul gimnazial şi liceal. Este împătimită de verbul matern – argument 3 culegeri de poeme publicate.

Alegerea, multiplicarea şi intersectarea identităţilor într-un ca-racter, într-o personalitate puternică este întotdeauna un act de crea-ţie individuală a unui om talentat. Cu aceste raţionamente am pornit această schiţă de portret a doamnei Ana Guţu, pe care o apreciat-o întotdeauna pentru profesionalism, perseverenţă şi energie genera-toare.

Importanţa acordată traseului diversităţii devine tot mai persis-tentă în epoca mondializării. Fiecare decide pentru sine parametrii extinderii carierei şi personalităţii sale. Subiectul moral decide suve-ran limitele acţiunilor sale plecând de la sine însuşi, fără alte surse al valorilor sale decât voinţa de a acţiona din datorie, constată cu fermitate Alain Renaut, profesor de filozofie politică la Universitatea Sorbona în una din recentele sale lucrări fundamentale Un huma-nisme de la diversité. Essai sur la décolonisation des identités. Din această perspectivă a eticii diversităţii a filozofului francez apare ca fundamental şi rolul exteriorităţii, care angajează momentul în care omul este autorul actelor şi alegerilor sale. Perspectiva de a-şi alege una sau mai multe identităţi constituie astăzi „un obiectiv de natură cvasietică susceptibilă de a se înscrie în datoria pe care fiecare o are faţă de sine”, conchide autorul.

Fiecare din noi prezintă o combinaţie de identităţi alese, mai mult sau mai puţin consistente, combinate într-un mod diferit, ceea ce şi marchează deosebirea preţioasă a fiecărei persoane. Toate aces-tea le-am expus pentru a încerca să înţelegem cum, de ce şi pentru ce o persoană îşi alege mai multe identităţi de adeziune, combinându-le cu cele moştenite. Formula extraordinară pe care Constantin Noica a dat-o identităţii scoate în evidenţă „faptul de a rămâne acelaşi în schimbare”. Materia poartă în sine virtutea neîncetatei înnoiri, ea este, dar şi devine, fiind un exemplu de creativitate şi inventivitate.

Din punct de vedere identitar, portretul individual al fiecăruia se grefează pe o geografie culturală. De aceea vom începe cu un loc şi un timp. Cahul, 13 martie 1962. Altfel spus, un cronotop precis. Sudul, în orice geografie, are conotaţiile de emotivitate, creativitate, ingeniozitate şi deschidere. Nostalgia acestui tărâm al adolescenţei va rămâne în sufletul şi poezia Anei Guţu: „O noapte-n plină vară,/ Pe-o strună de vioară,/ Cu nuci şi mere coapte,/ O vară cât o noap-te…” (Aneta Guţu, „O vară şi o noapte” din culegerea bilingvă Fas-cination, Chişinău, Foxtrot, 2008, 52 p.).

Veritabila cultură milenară (şi nu cea contrafăcută de ambiţii im-perialiste) a modelat întrebările şi setea de a reveni la adevăr a tinerei Ana Guţu. Ambiţia de a se lansa ulterior în politică vine, în mare parte, din imperioasa necesitate de a reface lucrurile în conformitate cu adevărul istoric.

Crezând puternic în misiunea de pedagog, doamna Ana Guţu va alege ea însăşi, la fel ca părinţii săi, această nobilă profesie. «Filoso-fii, scrie Ana Guţu în Confusio identitarum, sunt cea mai mare bogă-ţie a unei ţări, ei propovăduiesc valorile idealiste supreme: libertatea gândirii şi adevărul. Filosofii-intelectuali integri ai unui stat funda-mentează la raison d’être – sensul existenţei acestuia, asigurându-i

premisele necesare pentru modernizarea lui. Un stat fără filosofie şi filosofi rămâne a fi o entitate geo-politică în derivă, incapabilă să-şi determine proiectele prezentului şi viitorului. Spuneţi-mi cine vă sunt filosofii şi vă voi spune în ce ţară trăiţi. » (p.142)

Perioada universitară joacă un rol special în procesul de formare al identităţii, este trecerea de la ethos (obişnuinţa devenită natură) spre phronesis, raţionalitatea responsabilă (care înseamnă „a gândi”, „a hotărî”). Este etapa intensă de căutare a sinelui.

Doamna Ana Guţu face parte din intelectualii care « şi-au făcut datoria în RM în 1989, însă, nu era de competenţa lor să pună tânărul stat pe făgaşul tehnocraţiei. Intelectualii au realizat misiunea lor: au adus libertate în gândirea cetăţenilor, au semănat germenii reforme-lor în educaţia naţională, fapt ce a dat roade prin apariţia unor gene-raţii de tineri, care, la rândul lor, au contribuit la căderea regimului neo-comunist în aprilie 2009 prin Revoluţia Twitter. » (Ana Guţu, Confusio identitarum, p.144)

Filologul şi doctorul în filologie Ana Guţu demarează în lexi-cologie, lărgindu-şi progresiv domeniile şi devenind o autoritate în traductologie, teminologie, semiotică, hermeneutică, comparatism,

glotodidactică, management universitar. Fructificate în multiple mo-nografii, manuale, articole ştiinţifice de referinţă, cercetările doamnei Ana Guţu sunt apreciate în ţară şi peste hotare.

Parcursul universitar transversal al doamnei Ana Guţu este legat de Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, unde dumneaei va parcurge mai multe trepte a devenirii sale universitare : începând cu 1995, lector superior, conferenţiar universitar, şefa Catedrei de limbă şi literatură franceză, director al Departamentului Limbi Stră-ine, vicerector pentru relaţii internaţionale, vicerector pentru studii, prim-vicerector. În toate aceste funcţii, doamna Ana Guţu a ştiut să concentreze proiecţiile colective în arhitectonica realizării proiecte-lor de modernizare a acestei instituţii, asigurând perspective defini-torii calităţii învăţământului şi cercetării universitare. Domnia Sa s-a angajat cu perseverenţă în constituirea exponenţială a ULIM-ui ca instituţie de învăţământ de prestigiu.

Francofonă şi francofilă prin excelenţă, pentru care alegerea lim-bii franceze a devenit raţiune de a fi şi vocaţie profesională, doamna Ana Guţu este promotoarea fidelă a francofoniei la nivel naţional

şi internaţional: respon-sabilă a filierei francofone de la ULIM, membru al Consiliului de Administrare al Institutului Francofon pentru Administrarea şi Ges-tionarea Afacerilor, IFAG, Sofia, Bulgaria (2009), Membru al Birou-lui şi Consiliului de Asociere al Agenţiei Universitare a Francofoniei (din 2009). Dumneaei conduce Comitetul de Pilotaj al Conferinţei Rectorilor Instituţiilor Francofone din Europa Centrală şi Orientală şi prezidează Delegaţia Parlamentului Republicii Moldova la Aduna-rea Parlamentară a Francofoniei. A apăra şi a difuza limba franceză, a scrie şi a traduce în/din franceză în condiţiile unei concurenţe a limbilor, a o practica neobosit într-un context latin dominat îndelun-gat de alte idiomuri, a scoate în valoare idealurile francofoniei, ale diversităţii culturale şi unităţii în diversitate caracterizează eforturile personale de lungă durată. Franceza, „limbă mitică”, spaţiu de liber-tate în anii de ocupaţie, rămâne un model cultivat şi difuzat genera-ţiilor de studenţi, masteranzi şi doctoranzi ai doamnei profesor Ana Guţu.

Erudit profesional fascinat de modelul cultural francez, doamna Ana Guţu există şi resimte în spaţiul dintre două culturi, cea româ-nească şi cea franceză. Pentru traducătorul Ana Guţu actul de tradu-cere este consubstanţial creaţiei.

Universitatea, dar în şi mai mare parte activitatea fructuoasă de deputat în Parlamentul Republicii Moldova au devenit pentru doam-na Ana Guţu spaţii de comunicare cu alte lumi (trans) continentale în vederea promovării interesului naţional şi a dialogului intercultural. Promovarea în calitate de şefă a Delegaţiei Parlamentului Republicii Moldova la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (2009-2011) şi în funcţia înaltă de vicepreşedinte al acestui for (2011), în etapa când se doreşte a da identităţii europene o consistenţă mai im-portantă, au făcut apel încă o dată la dinamismul său multidimensi-onal. Aceste implicări permanente în viaţa sociopolitică au demon-strat eficienţa reflexivă, comunicaţională şi acţională a doamnei Ana Guţu, care merge în esenţa fenomenelor, dar şi o poziţie principială faţă de problemele controversate din societate.

Toate ipostazele în care doamna Ana Guţu s-a manifestat plenar caracterizează devenirea sa emblematică ca femeie-lider realizată plenar, autoare a actelor şi alegerilor sale. Între toate aceste ipostaze, Ana Guţu se deplasează în modul cel mai natural, activându-le şi cu-mulându-le într-o personalitate polimorfă inconfundabilă. Demersul său este comparabil cu formula filozofică a lui Ch. S. Pierce, care vorbeşte despre semioza infinită, făcând din ea fundamentarea crea-ţiei sensului. Ce poate fi mai relevant ?

Stimata doamnă Ana Guţu, la ora aniversară a maturităţii creati-ve, Va mulţumim pentru calitatea actului educaţional, ştiinţific, cultu-ral şi politic pe care îl personificaţi ca datorie patriotică de înnobilare morală şi intelectuală de factură europeană.

Elena PRUS, prof. univ., dr.hab., director al Institutului

de Cercetări Filologice şi Interculturale, ULIM

(RE)COMPUNERE ŞI (AUTO)CREAŢIE A SENSULUI EXISTENŢIAL

UN LINGVIST REDUTABIL – DOCTOR, PROFESOR UNIVERSITAR

Orice specialist în exerciţiul funcţiunii este puternic, eficace şi productiv atunci când a urmat, în tinereţe, o şcoală ştiinţifică solidă, asimilându-i principiile doctrinare.

Doamna Ana Guţu a avut norocul şi fericirea şă se formeze, ca specialist romanist, la şcoala lingvistică a celebrului savant şi profesor universitar Grigore Cincilei, nume sonor între lingviştii din spaţiul românesc şi european.

Ca discipol fidel al eminentului învăţat, Ana Guţu pune la baza cercetărilor sale principiul ono-masiologic, demonstrând că limba naturală este nu numai formă (după cum afirma uneori Fr. de Saussure), ci şi substanţă, că la cercetarea faptelor de limbă, la nivel propoziţional şi frastic trebuie să fie pus criteriul lingico-semantic şi lexico-gramatical.

Fiind o excelentă cunoscătoare a mai multe limbi de circulaţie internaţională, în primul rând, franceza, autoarea noastră are un acces liber la operele celor mai reprezentativi lingviţti din ţările europene şi nu numai.

Graţie perseverenţei şi dragostei neţărmurite faţă de ştiinţa limbii, dna Ana Guţu şi-a lărgit aria cercetărilor sale, abordând cu mult succes probleme de vocabular, gramatică (morfologie şi sintaxă), traductologie, sociolingvistică ş.a. În acest sens este foarte relevantă cartea recent apărută “Confusio identitarum” (2011, 150 p.)

Lucrarea nominalizată este o adevărată bijuterie de ordin lingvistic, sociolingvistic, mentalist, politic, cultural şi intelectual. Cartea este prefaţată de savantul canadian Pierre Morel, care o elogi-ază pe autoare, concluzionând: ”Peut-on faire de grandes choses sans passion?” (p.7). Prin această propoziţie interogativă, profesorul Pierre Morel vrea să spună, din capul locului, că doamna Ana Guţu e un cercetător-lingvist de valoare şi în acelaşi timp e o profesionistă ce cunoaşte în detaliu sistemul Bologna şi îl implementează în mod creator la ULIM.

Doamna Ana Guţu e nu numai un lingvist talentat, ci şi un filozof de calitate. Această lăudabilă capacitate se manifestă în toate paginile cărţii “Confusio identitarum”, mai ales în compartimentul „Libertatea, intelectualii şi politica: filozofeme şi izotopii” (p.133-148). Inspirată de marii gânditori francezi (de exemplu, Voltaire), autoarea noastră emite mai mule postulate de ordin filozofic, cum ar fi: 1) Libertatea nu poate fi explicată prin prisma metafizicului încremenit într-un segment de timp ea poate şi trebuie înţeleasă doar prin prisma infinitului, extins în 3 următoarele dimensiuni: spaţiu, timp, volum, alias teritoriu, istorie, om; 2) “Libertatea spiritului e mult mai valoroasă decât liberta-tea materială”; 3) Libertatea presupune şi toleranţă; 4) „omul este generatorul libertăţii, conceptorul şi purtătorul ei ”; 5) intelectualii sunt purtătorii, prin excelenţă, ai libertăţii raţiunii; 6) nimic nu poate fi mai liber decât adevărul, descoperit şi propăvăduit fără constrângere şi prigoniri; 7) liber-

tatea raţiunii o propagă fireşte adevăraţii filozofi, căci, scrie Ana Guţu, un filozof în sensul strict, originar, al cuvântului, e omul care în mod dezinteresat caută adevărul, mânat de voca-ţia sa”; 8) implicarea intelectu-alului (filozofului) în treburile statului vine din nestăvilita sa dorinţă de a schimba lumea, de a o perfecţiona. Schimbarea întru perfecţionare este un de-ziderat nobil, el rezidă în însăşi esenţa existenţială a filozofului; 9) arma predilectă, a filozofilor, pentru afirmarea adevărului şi

elogierea libertăţii gândirii, a fost şi va fi întotdeauna cuvântul; 10) limba este o revelaţie, când ea se află în serviciul filozofului intelectual liber, dar devine un blestem în cazul filozofului intelectual angajat; 11) limba este putere, limba şi puterea sunt inseparabile; 12) limbajul de lemn al regimuri-lor comuniste a fost apanajul indispensabil de construire a unei societăţi bazate pe minciună şi ură; 13) minciuna, propăvăduită în mijlocul poporului, ridicată la rang de adevăr, difuzată cu insistenţă de-a lungul anilor lasă sechele de netămăduit pentru mulţi ani în mentalul colectiv, lipsindu-l de me-morie istorică şi esenţă identitară; 14) integritatea principiilor este condiţia sine qua non pentru cel care vrea să-şi spună intelectul; această integritate căci ea, în forma ei pură, poate fi păstrată doar în afara politicului; 15) filizofii intelectuali integri ai unui stat fundamentează la raison d’être – sensul existenţei acestuia, asigurându-i premisele necesare pentru modernizarea lui (p.148).

…Doamna Ana Guţu e o fiinţă cu har dumnezeiesc, e plină de inteligenţă cu spirit analitic, manifestă empatie faţă de ceea ce vede, faţă de cei din jur, e ageră şi perspicace, dispune de un fin simţ al limbii (germanul Sprachgefühl), de o vie intuiţie, este sociabilă, uşor stabileşte relaţii interpersonale, fiind şi credibilă. Este absolut admirabilă elocinţa ei, susţinută şi de posedarea unui buchet de limbi (româna, franceza, spaniola, rusa, engleza) de la care trece cu uşurinţă în procesul comunicării. Omagiata noastră comunică şi se excomunică, punând în mişcare toate fibrele propriei fiinţe, suferind şi arzând “la flacăra gândurilor sale” (V. Hugo).

Ca tribun (om politic), doctorul Ana Guţu manifestă abilităţi comunicative (oratorice) de excep-ţie. Mai e ceva, omagiata noastră nu poate să nu treacă cu indiferenţă şi mai ales să tacă atunci când vede nereguli şi nedreptăţi. Deşi vechii romani ziceau: “Si tacuisses, philosophus mansisses” (dacă tăceai, filozof rămâneai), iar francezii afirmă că “La silence est d’or”, doamna Ana Guţu ia atitudine, ori de câte ori vede nelegiuiri. Dumneaei se implică, vorbeşte deschis, verde, combativ, convingă-tor, fiindcă are spirit românesc, e româncă nu numai în vorbă, ci şi în suflet. E personalitate cu stil propriu, iar “stilul e o forţă care ne depăşeşte, care ne ţine legaţi, care ne pătrunde şi ne sugrumă” (O.Drimba. Filosofia lui Blaga. – Bucureşti, 1998, p.30).

Ab immo pectore o salut pe doamna doctor profesor Ana Guţu ca lingvistă de rang superior, ca pedagog cu o deosebită prestanţă, ca scriitoare, ca manager iscusit al şcolii superioare (prim-vicerector al ULIM), ca distins şi principial om politic, militant declarat pentru adevărul ştiinţific privind limba şi istoria neamului nostru românesc.

Lucrările ştiinţifice pe care le-a publicat, inclusiv cartea “Confusio identitarum”, îi fac mare onoare; ele vor intra în patrimoniul cultural al ştiinţei despre limbă în ţară şi peste hotarele ei. Doam-na Ana Guţu a demonstrat, cu lux de amănunte, că labor omnia vincit, că se poate merge, cu succes, per aspera ad astra! Sincere felicitări! Vivas professore! Semper sitis in flore! Avanti!

Anatol CIOBANU, membru corespondent al AŞM, dr.hab., profesor, Catedra de limba română, USM

OPINIIOMUL CARE NU ÎŞI CERE SCUZE CĂ EXISTĂ!

Doamna Profesor Universitar Ana Guţu impresioneză de fiecare dată prin francheţe şi capacitatea de a spune lucrurilor pe nume.

De la înălţimea competenţei academice pe care nu i-o poate contesta nimeni – şi pe care am ilustrat-o şi noi în revistele Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale ale Aca-demiei Române – practică şi un exerciţiu mai puţin popular decât ne-am dori, poate, în R. Moldova: vorbirea pe şleau, chiar în pofida unor sensibilităţi publice care se revoltă, ultragi-ate, când doamna Ana Guţu spune că albul e alb şi negrul este negru. Vorbim de un profesor universitar a cărui familiarizare cu limba şi cultura rusă sunt incontestabile, dar care cerea, de pildă, ca un candidat la preşedinţia republicii să fi avut limba română ca limbă maternă. Şi nu a fost iertată! Iar campania nedreaptă care s-a pornit împotriva domniei sale de către ONG-urile vigilenţei corectitudinii politice contrasta inestetic şi indecent cu tăcerea vinovată a aceloraşi ONG-uri, atunci când oficiali de altă limbă decât cea a majorităţii populaţiei se exprimau fără să tresară despre limba şi istoria acestui petec de pământ.

Vicerectorul Universităţii Libere din Moldova şi deputatul Partidului Liberal este, deo-potrivă, un universitar şi un caracter. Dar, precum constata bătrânul Rege Carol I acum vreo 200 de ani, caracterele sunt şi astăzi mai rare decât competenţele academice. De aici nevoie de a le ilustra şi omagia de fiecare dată. Aşa cum facem acum.

Doamna Ana Guţu este un profesor universitar român şi care trăieşte în R. Moldova. Şi nu îşi cere scuze nimănui pentru asta!

Dan DUNGACIU,profesor universitar, Universitatea din Bucureşti, Catedra de Sociologie,

directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale a Academiei Române

***…Delegaţia RM la APCE salută fără rezerve toate demer-

surile autorităţilor ucrainene de a dezvălui adevărul istoric des-pre Marea Foamete organizată de către statul sovietic împotriva poporului ucrainean, dar de asemenea împotriva celui rus, ka-zah, belarus şi cetăţenilor care locuiau pe actualul teritoriu al Republicii Moldova. Delegaţia RM salută iniţiativa APCE de a comemora victimele Marii Foamete prin acest proiect de rezo-luţie, elaborat graţie unei activităţi minuţioase de documentare istorică şi de comunicare inter – umană multiaspectuală deloc uşoară. Vom menţiona, de asemenea, că în Republica Moldova printr–un decret al preşedintelui interimar dl. Mihai Ghimpu a fost creată Comisia specială pentru studierea crimelor comunis-mului, un demers în spiritul rezoluţiei 1481 a APCE, care, din păcate, nu a fost posibil de realizat timp de 8 ani de guvernare a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, acesta din urmă fiind moştenitorul de drept al fostului partid comunist al URSS. Sperăm ca înainte de a fi dizolvat parlamentul din cauza crizei instituţionale şi a blocajului constituţional, să putem as-culta raportul final al acestei Comisii şi să putem condamna la nivel de stat crimele comunismului, dintre care Marea Foamete fiind un exemplu tragic. Citind raportul, ne dăm seama cât de asemănător era scenariul pentru republicile sovietice: expropri-erea forţată a bunurilor, oameni înfometaţi, canibalism, distro-fie, sute de mii de morţi. În Republica Moldova, Marea Foame-te a omorât aproximativ 300 000 de mii de oameni, foametea din 1932 până în 1933 a afectat actualul teritoriu al Transnistri-ei, în 1946 – 1947 restul teritoriului Republicii Moldova. O altă crimă a regimului totalitar comunist au fost deportările. Sute de mii de moldoveni au fost deportaţi în gulagurile din Siberia. Victimele acestor crime sunt încă capabile să mărturisească, căci unii martori mai sunt în viaţă, aceştia sunt bunicii şi părinţii noştri.

Ca şi în Ucraina, foametea organizată de către regimul totalitar comunist a fost un instrument de exterminare a ori-cărei altei ideologii decât cea comunistă. A fost o pedeapsă aplicată fermierilor, proprietăţii private, un mijloc diabolic de a face să triumfe proprietatea colectivă şi mentalitatea săraciei spirituale, un instrument care să izgonească orice manifestare de gândire intelectuală liberă.

Delegaţia Parlamentului RM condamnă vehement Ma-rea Foamete – Holodomor – şi se alătură la textul rezoluţiei în speranţa că Republica Moldova va urma în curând exem-plul Ucrainei.

Din discursul doamnei Ana GUŢU pe marginea pro-iectului de rezoluţie „ Comemorarea victimelor Marii Foa-mete (Holodomor) în ţările fostei URSS”, 28 aprilie 2010, APCE, Strasbourg, Franţa

***…Textul de recomandare şi al raportului

abundă în noţiunea de „multiculturalism”, şi da, este adevărat, Europa este multicultura-lă şi are numeroase ţări europene care sunt multiculturale, dar cred că acest concept ar trebui redefinit şi redimensionat. O socie-tate poate fi multiculturală, dar aceasta nu înseamnă deloc că persoanele, cetăţenii unei societăţi sunt multiculturali.

Pornind de la cele 8 riscuri identifica-te prin care marile personalităţi se referă la principiile CEDO, aş vrea să mă opresc asupra fenomenului „societăţilor paralele”. Acest fenomen, din păcate, există în statul meu, Republica Moldova, care este un spa-ţiu de toleranţă în ceea ce priveşte limbile şi culturile. Situaţia politică din Republica Moldova nu este deloc una simplă, ea este strict legată de structura culturală şi etnică a populaţiei.

După ani grei de ocupaţie sovietică, de denaţionalizare, de migraţiuni forţate, Re-

publica Moldova este astăzi prizonieră a ceea ce numim „votul identitar sau etnic”, care divizează societatea în două. Recunosc că îmi este ruşine pentru ţara mea că nu a condamnat până în prezent regimul tota-litar-comunist în spiritul rezoluţiei 1481 a APCE, şi în plus, este unica ţară ex-sovieti-că ce votează masiv Partidul Comuniştilor, un partid antisistemic, antipopular. Două societăţi paralele există în Republica Mol-dova – una, constituită din români – mol-doveni, care se orientează spre Europa, împărtăşesc valorile democraţiei, alta – constituită din minorităţi etnice, care se ori-entează spre trecut, dar, de asemenea, spre est, respingând ideea integrării în spaţiul european. Primii sunt plurilingvi, toleranţi, acceptă cultura şi identitatea altuia. Ceilalţi nu vorbesc decât în limba rusă, nu vor să studieze istoria ţării şi orice respect al legi-lor în vigoare care li se cere e considerat ca o încălcare a drepturilor lor.

Cum poate fi depăşit acest paralelism

cultural care nu datează de ieri? Cum să fă-cem să dispară prăpastia imensă care s – a format timp de două secole între cele două părţi ale societăţii din RM?

Este o problemă care deranjează nu doar Republica Moldova, însă nu voi cita alte exemple. Societatea divizată este un adevărat flagel pentru cetăţenii Republicii Moldova. Şi constat cu regret că integrarea europeană nu constituie încă o idee naţională care ar coagu-la întreaga societate, pentru realizarea căreia toţi cetăţenii ar trebui să se angajeze plenar, indiferent de apartenenţa naţională.

Republica Moldova trebuie să soluţio-neze în primul rând problema privind ide-ea „a convieţui împreună” mai întâi la ea acasă şi, desigur, apoi să extindă soluţia la nivel european.

Din discursul doamnei Ana GUŢU refe-ritor la proiectul de rezoluţie „A convieţui în Europa secolului XXI: acţiunile din raportul personalităţilor eminente”, 22 iunie 2011, APCE, Strasbourg, Franţa

***…Cu regret, trecerea dintre ani nu ne exonerează de problemele

ce ţin de respectarea drepturilor omului în acele colţuri ale lumii, unde democraţia încă nu este ca la ea acasă. Iată de ce încălcarea drepturilor omului în regiunea separatistă a aşa zisei Transnistrii timp de 20 de ani de existenţă este o realitate inevitabilă în pofida eforturilor autorităţilor moldovene şi a partenerilor internaţionali de a apropia cele două maluri ale râului Nistru. Şi, din păcate, unul dintre participanţii la negocierile formatului 5+2, Rusia, nu contri-buie deloc la soluţionarea conflictului îngheţat. În luna noiembrie, ministrul Afacerilor Externe al Rusiei, dl Serghei Lavrov, vizita Republica Moldova şi declara oficial, cu o sinceritate şi corectitudi-ne care cu siguranţă sunt proprii unui demnitar diplomat de rangul dumnealui, că Rusia nu va deschide secţii de votare în aşa zisa zonă separatistă Transnistria...

Din păcate, la doar câteva zile de la vizita demnitarului rus, oficialii ruşi anunţă deschiderea a 24 de secţii de votare în zona separatistă, suplimentar la cele trei secţii deschise de Ambasa-da Rusă în partea dreaptă a Nistrului. Conform datelor statistice, 52 000 de cetăţeni ruşi au votat pe 4 decembrie 2011, această cifră îmi pare cel puţin excentrică, eu îmi permit să nu cred în aceste cifre, căci, cu siguranţă, nici un membru al delegaţiei APCE pentru monitorizarea alegerilor parlamentare din Rusia nu a participat la observarea alegerilor în zona separatistă transnistreană, pentru a

confirma legalitatea democratică a alegerilor. Motivul este foarte simplu: deplasarea observatorilor în zona non-controlată de autori-tăţile moldovene ar fi cerut prea multe formalităţi, sau, mai rău, nu ar fi fost posibilă , luând în consideraţie tensiunile din zonă. Aceste tensiuni s-au mai intensificat chiar în prima zi a Anului Nou, când un militar rus, membru al forţelor pacificatoare din regiunea sepa-ratistă, a ucis prin împuşcare un tânăr moldovean de 19 ani, Vadim Pisar; circumstanţele incidentului nu sunt încă elucidate, dar, cu regret, ambasadorul rus în Republica Moldova şi-a permis să facă declaraţii scandaloase care nu onorează mandatul său de diplomat, care mandat, din fericire, se apropie de sfârşit, şi care mandat ar fi trebuit întrerupt cu mult timp în urmă.

Manifestările opoziţiei ruse care au avut loc la Moscova, lipsa libertăţii de exprimare în mass- media, angajarea politică a mass-mediei, moartea sinistră a avocatului rus Serghei Magnitski - toate aceste exemple sunt o dovadă elocventă a faptului că Rusia a intrat în anul nou 2012 cu mari restanţe la capitolul democraţie, care este încă foarte fragilă în această ţară, sper că distinşii membri ai Adunării îşi au s-au convins de aceasta, în pofida avizului moderat favorabil elaborat de delegaţie de monitorizare a alegerilor parla-mentare în Rusia.

Din discursul doamnei Ana Guţu pe marginea dezbaterii de actualitate „Rusia între două scrutine” 26 ianuarie 2012, APCE, Strasbourg, Franţa

DIN DISCURSURILE DOAMNEI ANA GUŢU, ŞEFA DELEGAŢIEI PARLAMENTULUI RM LA APCE (2009-2011), VICEPREŞEDINTĂ A APCE (2011) (traduceri din limba franceză realizate de Elena Avram)

Aniversări

8 Literatura şi arta Nr. 10 (3471), 8 martie 2012

“Literatura şi arta” apare la Chişinău în fiecare joi în limba română. Indice general de abonare - 6778l.Indice de abonare privilegiată (pentru pensionari, studenţi şi invalizi) - 67881

Redactor-şef: Nicolae DABIJARedactor-şef adjunct: Haralambie MORARU

Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU

Publicistică şi informaţie: Eugen GHEORGHIŢĂ, Elena TAMAZLÂCARU, Aleutina SARAGIU; Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei DORGAN; relaţii cu publicul: Eugenia CIOBANU; ilustrator: Leonid POPESCU; contabil: Cristina FRUNZĂ; corector: Ana SURDU; fotoreporter: Victor LAVRIC.

Comanda nr.:

Telefoane: Redactor-şef: 23.82.l7, 2l.02.l2.Redactor-şef adjunct; secţia publicistică: 23.85.46Secretar general de redacţie: 2l.02.l2.Secţia literatură, stilizator, fotoreporter: 23.82.l6.Contabil: 23.85.46 e-mail: literaturasiarta_md@yahoo.com

http://www.literaturasiarta.md/

Adresa redacţiei:“Literatura şi arta”str. Sfatul Ţării nr.2, 2009, or. Chişinău

Tipografia “Universul”

Debut

Jos în sus cu comuniştii

Epic - dame

Feste şi neveste

Lozinca salvatoare„Jos comuniştii !” – răspicatŞi revoltat cum alţii nu-s –În Piaţa Mare a strigatŞi-acuma e cu dânşii... sus.

Imnul guvernanţilorTrăiască ţara, tricolorul!Ca să furăm noi mult şi bine,Trăiască-n veci de veci poporul,S-avem mereu şi de la cine!...

Fratele mai mare Îmi ia din casă bucuria,Îmi ia şi dor, şi libertate,Îmi ia toţi codrii şi câmpiaŞi-mi lasă... dragostea de frate!

PoporulFiind el însuşi un tezaurŞi-a vremii conştiinţă trează,Poporul are mâini de aur...Când le ridică şi votează.

Gheorghe BÂLICI

Iubire imposibilăÎi spun că n-am avere multăŞi-i demonstrez cu strălucire Că banii n-aduc fericire...Dar parcă fiscul te ascultă!

Unui aviator rus Decolând din Krasnodar,N-a ajuns pân’ la Ciucotca;Mai avea benzină, darI se terminase votca.

Conducătorului iubitAbil e domnul preşedinteŞi toţi îi admirăm figura;Se-ntâmplă uneori că minte,Dar numai când deschide gura.

Blestem În vremuri grele-au fost o castăIar azi sunt slabi şi duşmăniţi;Mai dă-le, Doamne, vreo năpastăCa să-i vedem din nou uniţi!

Ion DIVIZA

Mai dă-le, Doamne, vreo năpastă!

Soţia lui Vasile are o mare slăbiciune. De când se ştie, îi plac la nebunie florile. Poate îndura cu uşurinţă foamea şi alte lipsuri, dar, când trece pe lângă flori, simte un gol la lingurea, şi face ce face şi-şi cumpără măcar una.

Ştie lucrul acesta şi ursitul ei de-o viaţă, dar mai bine n-ar şti, îşi zice Vasile, căruia anul acesta ziua de 8 martie îi pică de-a curmezişul. Nu-şi poate explica nici el singur cum se întâmplă, dar când ajunge în ajun de această zi, îi şuieră vântul prin buzunare, de parcă le-a moştenit de prin pustiul Sahara. De ani de zile toată salvarea îi vine din par-tea pădurii. Ea-i generoasă cu el. Fără multă osârdie, îi adu-ce soţiei câte un smoc de ghiocei, cu care mai apoi se laudă că, uite, eu îmi iubesc altfel soţia decât cei care cumpără florile la colţ de stradă. Anul acesta, natura însă i-a jucat festa. De aceea în noaptea de 7 spre 8 martie n-a mai aţipit deloc, întorcându-se de pe o parte pe alta, necăjit şi chinuit, gândindu-se că, iată, vrei nu vrei, scoate, Vasile, sutarul de unde nu-l ai.

După o noapte de insomnie, dimineaţă ştia deja ce are de făcut. A luat coşul cu care soţia merge la piaţă şi dus a fost.

S-a întors pe după-amiază. Era cu chef, cu nasul roşu, pe care şi-l freca fără întrerupere.

- Ce s-a întâmplat? îl întrebă soţia, văzându-l.- Mi-a îngheţat. Dar trece, zice el, şi iar îl frecă. Feli-

citări, draga mea. Primeşte de la mine toată atenţia şi toată dragostea pe care ţi-o port. Şi-i întinde coşul care era aco-perit cu un ziar.

Soţia luă coşul emoţionată şi după ce îndepărtă ziarul de pe el, câteva clipe nu-şi putu lua ochii de la ceea ce văzu. Apoi îl privi pe Vasile lung, fără ca acesta să poată înţelege ce exprimă privirea ei. De aceea el se grăbi să-i explice.

- Scumpa mea, chiar de draga dimineaţă am mers, ca de obicei, la pădure cu gând că undeva, sub tufari, oriunde, trebuie să fie ascuns pentru tine un ghiocel, că eu, ştii tu cum sunt, vreau să-ţi demonstrez prin florile dăruite cât de mult te iubesc. Dar zadarnic am căutat, zăpada a inundat pădurea. Atunci m-am gândit că nimic mai scump nu poate fi decât aducerea în memorie a zilei de 8 martie din anii trecuţi. Şi am făcut, iată, un coş cu bulgări de zăpadă, care sunt întocmai ca florile tale preferate Bulgări de zăpadă, din locurile unde culegeam odinioară ghioceii. Priveşte-i cât sunt de albi, cum sclipesc când îi priveşti, de parcă-ţi zâmbesc…

Ştiind cu cine are de-a face, femeia nu s-a pierdut cu fi-rea, i-a mulţumit soţului, pe care-l cunoştea ca pe cele cinci degete, şi la care ţinea fiindcă mai ştia că în străfundul su-fletului el este un om milostiv, blajin, dar iată că slăbiciunea îl dă de sminteală.

- Bine, Vasile, acuşi punem masa. Tu vezi ce mai faci.Aromele de la bucătărie îl nenoroceau pe Vasile, care

numai băuse, dar fărâmă de mâncare nu luase în gură în acea zi. Dar nu îndrăznea să se plângă, cum ar fi făcut-o altă dată.

Într-un sfârşit, tocmai în clipa când se ridică şi se în-dreptă către bucătărie, căci, vorba ceea, goliciunea încon-

joară, iar foamea dă pe de-a dreptul, aburită, îmbujorată, apăru soţia.

- Dragă soţioare, nu ţi-e foame?- Singură îţi dai seama, se grăbi să se facă înţeles Vasile.- Desfă masa că eu aduc bucatele. Vasile, clătinându-se de foame, sleit de puteri, cu mâini

tremurânde, desfăcu masa pentru şase persoane, o trase în mijlocul camerei şi adulmecă aidoma unui patruped.

- Aşază-te, Vasile, că eu am făcut răcitura ta preferată de peşte.

Auzind, Vasile înghiţi, simţind un leşin uşor, iar gura i se umplu cu salivă. Se uită la nevastă topit de dragoste şi fericire şi se gândi că dacă ajunge la anul la 8 martie, şi se va întâmpla să fie la fel ca şi în anul acesta, neapărat va face economii ca să aibă pe ce cumpăra flori. Că draga lui soţie, iată, s-a îngrijit să-i facă pe plac.

Soţia, solemnă, puse pe masă un platou mare, acoperit cu un şervet alb ca neaua. Se aşeză cuminte şi trase înceti-şor şervetul.

Vasile încremeni. - Dragă bărbăţele, anul acesta apa din iaz nu s-a dez-

gheţat şi eu am hotărât să topesc un pic de gheaţă şi s-o îngheţ mai apoi în platou. Iată, miroase a iaz, a apele în care se scaldă acum peştele tău preferat. Ia şi serveştete, să vezi cum ai să simţi gustul minunat şi atât de ademenitor al crapilor graşi şi cu solzi strălucitori.

Raisa CIOBANU

De 1 martieÎn ţară-i mare sărbătoare,Eu anu-întreg o tot aştept,Căci mărţişoru-i o favoare,Când poţi să pipăi câte-un piept.

ConformismNu-s supărat pe omul prost,Şi chiar de-aş fi, nu are rost,Şi-s nevoit să îl accept,Doar el se crede tot deştept.

TrufieProstia e descrisă-n carte,Şi se mândreşte el cu ea,Dar şi mai mult că are parteŞi-i stăpân pe prostia sa.

GhinionColegul meu e cu năravŞi mult pretinde la un post,Dar cazul lui e foarte grav;Că nu-l acceptă nici un prost.

Ion CUZUIOC

EvoluţieE un om satisfăcut,Viaţa-i schimbătoare,–De când mintea şi-a băut,Capul nu-l mai doare.

Unuia cu orizont îngust

Deşi minte nu prea are,Însă îi permite contul, –A plecat peste hotareSă-şi lărgească orizontul.

RegreteDin multe trag învăţăminte Şi înţeleg la multe rostul, –Păcat că nu-mi ajunge minteCa să o fac şi eu pe prostul.

Situaţie imprevizibilăCând începui să mă împiedicŞi respiram din ce în ce mai rar,M-am dat pe mâna unui medicŞi m-am trezit cu ea în buzunar.

Grigore DRĂGAN

Ce are capul cu mintea

Aforisme de la Nisporeni- Inscripţie la restaurant: Achitaţi contul înainte de a cădea sub masă!!!- Afacerile murdare sunt puşcărie curată.- Unde nu-i cap, vai de ţară.- Pentru a deveni înger, e nevoie de o răbdare diavolească.- Raiul nu-i atât de încăpător, de vreme ce toţi îşi lasă averea pe lumea asta.- Prietenul la nevoie se cunoaşte, iar soţia când te prinde cu amanta.- Virginitatea duce la scăderea populaţiei.- Există trei lumi: lumea înapoiată, civilizată şi lumea de apoi.- Îmi plac femeile mute. Ele nu se pun în gură cu bărbaţii.- E mult mai bine să-ţi lingi degetele decât să-ţi muşti coa-tele.

Grigore DRĂGANM O N D I R U L

Un şoarece cam prostDin neam de şoareci proştiS-a pricopsit în rangulDe comandant de oştiŞi c-un exces enorm de fudulie,Deşi habar n-avea ce-i aia cătănie,El porunci urgent să i se coaseUn mondir din cele mai frumoase.Şi i-au cusut.Mondirul, însă, prea modest i s-a părut,Căci nu trezea respect umilitorLa şoarecii de rând şi-n adversarii lor,Epoleţii a găsit că mici erau,Steluţele pe ei abia de se vedeau,Îşi mai dori să poarte la şold un buzdugan,Iar pe cap – papahă de cârlanCu nişte pene de păun în creastăCa semn de vitejie şoricească...Mai multe indicaţii şi mofturi au urmatPână când mondirul perfect l-a aranjat,Dar în clipa când îl împopoţonauÎn apropiere se auzi un „miau-u!”Croitorii iute prin găuri au fugit,Iar comandantul, în mondir împodobit,Nu putea să facă vreo mişcareŞi încăpu motanului în gheare,Acela, ronţăindu-l, gândea că prima datăSe-nfruptă c-o persoană atât de însemnată.

* * *Un sfat util pentru cei proşti:Nu îmbrăcaţi mondire de comandanţi de oşti. Valentin PORTAS

O întâlnire de neuitatAveam nişte treburi la Râşcanii din nordul repu-

blicii. Când cobor din autobuz, văd că spre mine se repede un coleg de şcoală, pe care nu-l mai văzusem de vreo treizeci de ani. Se apropie de mine şi mă întreabă exaltat:

– De la Chişinău vii?– Da.– Dă-mi, te rog, biletul tău, că am fost şi eu la

Chişinău, dar am venit înapoi cu un cunoscut, cu maşina lui! Da biletul trebuie să-l prezint la conta-bilitate.

I l-am dat. Şi a plecat mulţumit fără să mă între-be ce fac, unde lucrez…

Gheorghe POSTOLACHE

Graba strică treaba– Cum ai întâmpinat Anul Nou, moş Ioane? îl întreabă un sătean în magazin.– Dacă noi nu l-am întâmpinat.– Ce s-a întâmplat de nu l-aţi întâmpinat?– D-apoi cum să-l întâmpinăm dacă n-a fost ales capul ţării. Nici n-are cine felicita

poporul la televizor. Ăsta-i un mare păcat. Tu ai văzut să se facă ceva fără cap?– Cel de Sus ne va ţine în anul vechi până nu ne vom lăsa de păcate, ne vom împăca

şi nu vom alege un conducător dintre noi, dacă cei din capitală nu-s în stare s-o facă. Şi atunci vom intra cu pieptul deschis în anul nou pe vechi. Căci graba strică treaba.

La mulţi ani! Ştefan BUROV

Valabil iubiriiMînaţi de pofte (ca idee)Ar zice-un sfat de zile mari:Femeia atunci e mai femeieCînd e bătută... cu dolari!

Meri domneştiDe cîte ori l-a înşelat,A pus un pom şi l-a udatŞi s-a ales, la ani grămadă,C-o frumuseţe de livadă.

GenezăPreadreptul, cînd i-a dat un rost,De a isca fiori şi trac,Probabil, făurită-a fostDin coasta... unei cozi de drac.

Sergiu COJOCARU

Gică, băiat talentat, ma-nierat şi sensibil, a terminat facultatea de coregrafie. Cu Maria, absolventă a ASEM, a făcut cunostinţă încă din anii studenţiei. Gică e băiat din oraş, Maria – fiica unui ţăran înstărit, cu o gospogarie agri-colă impunătoare, unde mai pui că şi cei trei fraţi ai ei au mers pe urmele tatălui. Pînă şi cei de la emisiunea Başti-na s-au interesat de activita-tea familiei.

Acasă, la viitorii socri, îl aşteptau frăţiorii cu pumnii cît nişte căuşe şi tatăl-socru care începu să mi-l descoase:

– Auzi, băiete, îţi place fata mea?

– Ddda, răspunse Gică cu ochii ţintiţi la figurile cumnă-ţeilor.

– Şi ce ştii tu a face?– Să dansez.– Şi încă ce?– Sssă nu dansez...– Şi încă?!!– Să cînt!– Uită-te, Doamne, în jos

să vezi cîtă lume-i pe dos!, oftă tatăl.

Ei, bun, greieraşule. Ai să cînţi la hramul satului, la vre o nuntă, dar aşa, fără oca-zie, nu se poate...

– Păi, el joacă ca prostum, în fiecare zi , se implică un fe-cioraş cu mutră de gorilă.

– „Mînă, Gheorghe, boii ghini”... Ştii cîntecul asta? se interesă tatăl.

– Îmi pare cunoscut.– Ăsta o să-l cînţi pe

ogor, la arat. Am de gînd să vă închin la nuntă documen-tul pentru un ha de pămînt. Un ha o să vi-l cumpăraţi cu banii de la nuntă.

Înţeles?! Iar de jucat, o să-mi ţopăi toamna, prin că-zile cu struguri, şi n-o să mai avem nevoie de zdrobitoare .

Acum, deodată, tăiem un porc, te îngrăşăm şi pe urmă o să vedem pe ce front te-om pune.

– Dar, sunt vegetarian, zise sfios Gică.

– Ei, de-amu verde, al-bastru, ai intrat pe teritoriul nostru – să joci cum o să-ţi cîntăm noi! îi zise ameninţă-tor tatăl. Apoi, adresîndu-se către fiică:

– Măi fato, păi nu spu-neai că mirele tău a terminat institutul?

– Da, tată. De coregrafie, adică de dans.

– Şi pentru asta a învăţat el la institut?!

Că multe nebunii mai sînt pe faţa pamîntului..., se lovi el peste frunte pentru a se convinge că nu visează.

Elena DODON,Călăraşi

Foileton fără stăpânAu înnebunit găinile!

Nu chiar atât de demult, cam cu un an în urmă, cumpăram 10 ouă cu 12 lei. Cumpăram, le mâncam şi apoi iarăşi cumpăram, că ne con-venea preţul. Apoi, brusc, peste noapte, ouăle s-au ieftinit, ajungând la 6 lei. Atunci, de bu-curie, am cumpărat – şi nu numai eu! – 30 de ouă, le-am mâncat şi apoi n-am mai cumpărat, că mi s-a întors: de atunci nu mai pot să văd zare de ouă în ochi. Şi nu numai eu! A trecut anul cela, iar preţul la ouă oscila în funcţie de nu mai ştiu ce. Nu sunt, precum spuneam, un împătimit al ouălor – şi nu numai eu! -, dar uite că chiar mai ieri dau cu privirea întâmplător de vitrina unui magazin care comercializa inclu-siv ouă de găină. Au înnebunit găinile: 10 ouă costau 19,50 lei! „Au cumva diamante înăun-tru sau grăunţi de aur sau alt metal preţios?” o întreb pe vânzătoarea, de la care, acum un an, cumpărasem cele nenorocite 30 de ouă la pre-ţul de 4 lei „deseatka” şi pe care ouă, de atunci, nu mai pot să le sufăr. Ea roşi. Ştiam că nu ea dictează preţurile nici la ouă, nici la altceva, dar eram plin de năduf şi, fireşte, nu mi-a ieşit un sfânt din gură.

Timpurile fără stăpân de astăzi le răstoar-nă pe toate. Răstoarnă chiar şi zicerile noastre milenare. De pildă, cât a mai rămas ca oul să fie mai mare ca găina? Străbunii noştri din stră-buni nici nu putea bănui că s-ar putea întâmpla şi una ca asta!

Dar poate că aceste biete găini care fac ouă de 20 de lei anume de asta le fac – că n-au stă-pân? Şi de asta au înnebunit!

S-ar putea ca, degrabă, să înnebunim şi noi, căci şi noi, de doi ani, n-avem stăpân.

Şi, atunci, ne luăm mână de… labă cu gă-inile şi vom mânca ouă de 20 de lei. Dacă ele vor mai vrea să se ouă fără stăpân!

Eugen GHEORGHIŢĂ

Bulgări de zăpadă pentru 8 Martie Mirele de la AMTAP

Haz şi necaz

– Care e asemănarea între soţ şi preşul de la uşă?

– De soţ ca şi de preş soţia îşi şter-ge picioarele toată viaţa.

Romeo ajunge sub balconul Julietei şi rămâne plăcut surprins să constate că de sus coboară o sfoară.

Bucuros, se prinde iute de ea şi, culmea, vede cum cineva îl mai şi trage în sus.

Când ajunge pe balcon, se uită în stânga, se uită în dreapta, ce mai, scotoceşte prin toată casa: nimeni!…

Fusese tras pe sfoară.

De ce zile-le când faci curat, speli şi găteşti se nu-mesc libere?

Numărătoarea lui Iurică

(sau cum a învăţat Iurică să numere până la patru)

Unu, doi, trei, patruM-am pornit cu căutatul.Scutur lada de gunoi,S-aduc dracii înapoi.

Nectara DORULEŢ

Unde duce nestatornicia Am iubit două femei –Una veche, alta nouă; Şi de-acuma, cu temei, Le hrănesc pe amândouă.

Mândrele de altădatăFost-au tinere, iubite Şi cu fustele boţite; Astăzi fustele-s călcate, Numai ele-s şifonate!

PolitcastraţiiÎşi arată ca la turcăComuniştii şi PPCD-iştii ambiţia,Iar pe Vova şi pe Iura îi încurcăNumai alianţa şi justiţia.

Deputaţi „second-hand”Comuniştii în ParlamentParcă ar fi din second-hand:Vin la şedinţe când doresc,Deoarece pe la mitinguri pălăvrăgesc.

Primăvara electoralăPrimăvara noastră vineCu vlăstari şi lideri noi,Numai alianţa rămâne,Roş-oranjul – la GUNOI!

Teodor POPOVICI

Fabulişti de mâine

Divertismenteînainte de 8 martie şi după… de

Mihai OŢEL, Floreşti

Complet şi terminatNiciun dicţionar român nu explică într-o manieră

simplă, uşor şi rapid de înţeles, care este diferenţa din-tre COMPLET şi TERMINAT. Nu vă miraţi că unii oa-meni nu fac nicio diferenţă dintre unicele două cuvinte. Ca să se înţeleagă mai bine sensul celor două cuvinte să luăm câteva exemple concrete afirmate de unele per-soane, care au pătimit…

Când eşti alături de o femeie drăguţă eşti Complet. Dacă însă trăieşti alături de o acritură, şi urâtă pe dea-supra, eşti Terminat.

…Iar când a doua femeie te prinde cu prima, atunci eşti COMPLET TERMINAT…

„Toamna se numără bobocii”

Proverb din vremuri de cândva,(Pe când aveam ce număra, şi ce mânca)Acum îs alte vremuri, noi.În toamnă numărăm… cioroi.În stoluri negre, vin şi vin,Cu „cântări” de la Kremlin.Vin ca apa, în torent,Cuib să-şi facă-n ParlamentO aviară-n ei de-ar da,Să nu avem ce… număra!

Petru BULAI

Monument la muchie bătutDe mânuţa mea făcut.

Şperţar achitat.Baza – insuficienţă de dovezi.Dumitru POPOV, Drochia

De la lume adunatePocăinţa şi mătăniile

Nişte femei s-au dus la un popă să se pocăiască că şi-au înşelat bărbaţii.

Părintele le ascultă şi în dependenţă de câte ori îşi înşelase soţul la fiecare îi spunea câte mătănii să bată, ca să fie iertată.

A venit rândul şi ultimei femei.– De câte ori ţi-ai înşelat soţul? – o întreabă

popa.– De două ori şi jumătate, părinte, – îi răspunde

ea roşind.Popa s-a gândit puţin şi îi zice:– Du-te, femeie, şi-ţi mai înşală bărbatul, nu-

mai în total să iasă un număr întreg şi apoi vei veni la mine, căci eu cu fracţiile rău mă înţeleg încă de când învăţam la şcoală.

Gheorghe TROPOŢEL,Bălţi

* Într-o zi, ducele Jacques-Henri de Duras, văzându-l pe filozoful Des-cartes cum se delecta cu nişte specia-lităţi culinare, îi zise în batjocură:

– Cum, şi filozofii mănâncă lu-cruri atât de bune?

– De ce nu? – îi răspunse Rene Descartes - îţi închipui poate că na-tura a creat lucruri delicioase numai pentru proşti?

* În carnetele sale, Leonardo da Vinci şi-a notat, alături de numeroase schiţe, stu-dii, informaţii, şi unele anecdote spuse pri-etenilor. Iată una din ele:

Un pictor care avea nişte copii foarte urâţi, fiind întrebat cum e cu putinţă ca el, care a pictat tablouri atât de frumoase, are astfel de copii, a răspuns că: „Tablourile le-am pictat ziua, în timp ce pe copii i-am făcut noaptea!”

Întâmplări adevărate

* Napoleon avea о formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva:

– E penultimul dintre oameni!Întrebat de ce penultimul, împăratul a răspuns: – Ca

să nu descurajez pe nimeni.

Napoleonisme

* Henric VIII, regele Angliei, ho-tărî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, în-tr-o vreme când re-laţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.

Episcopul îi obiectă că misiu-nea încredinţată îi punea viaţa în pri-mejdie.

– Să nu-ţi fie teamă! ripostă Hen-ric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapi-taţi francezii aflaţi în puterea mea.

– Vă cred, spu-se episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

De-ale regilor

Refugiu Motto: „De viaţa grea mereu lovit”

(Gh.Bâlici)De viaţa grea mereu lovit,găseamGăseam refugiu la cucoane.Acum puţin cam şifonat,Îl am, nu zic... dar la vădane.

Rodion BUCIUCCI