Ce este plagiatul �i cum poate fi prevenit (dacă se dore�te)*

Dr. Robert Coravu

Asociaţia Bibliotecarilor din România - Secţiunea Cultura informaţiei coravu@gmail.com

Evoluţia formelor de proprietate asupra ideilor �i a expresiei lor scrise Conform Dicţionarului de neologisme, a plagia înseamnă „a lua, a fura ideile,

expresiile, invențiile cuiva și a le prezenta drept creații proprii; a publica pe numele său fragmente din lucrarea altuia; a comite un furt literar”. Cuvântul a pătruns în limba română prin intermediul franţuzescului plagier

1. Legea nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea �tiinţifică,

dezvoltarea tehnologică �i inovare define�te plagiatul drept „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode �tiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru �i fără a face trimitere la sursele originale”2.

Originea termenului se regăse�te în latinescul plagium, care în dreptul roman desemna răpirea unui sclav sau a unui copil3. Plagiatorul (plagiarius) era un răpitor, un jefuitor, un tăinuitor de obiecte furate, cel care ajuta persoanele urmărite de lege să se ascundă.

Primul care a utilizat termenul de plagiat în accepţiunea lui actuală a fost poetul latin Marțial, în secolul I d.H., pentru a denumi gestul rivalului Fidentius de a-i fi recitat operele în public ca �i cum ar fi fost ale sale4. Conotaţiile negative ale termenului arată că Marţial a considerat fapta lui Fidentius foarte gravă, deoarece era de natură să-i afecteze, să-i răpească prestigiul auctorial.

Reacţia lui Marţial este una dintre puţinele de acest gen care au fost înregistrate înainte de apariţia tiparului. Cum mesajele nu erau fixate pe un suport, proprietatea asupra cuvintelor nu era un subiect foarte discutat în cultura orală. Resentimentele faţă de plagiat �i plagiatori au început să apară în cultura scribală, dar fără ca multiplicarea textelor sau protecţia acestora ca produse ale intelectului să fie reglementate. Reproducerea manuscrisă a textelor era văzută cel mai adesea ca un pretext pentru a face adăugiri, pentru a îmbogăţiri textul la fiecare copiere, ca un proces cu final deschis, al cărui scop nu era imitaţia fidelă 5 . Concepte precum „auctorialitate” (authorship) �i „originalitate” nu apăruseră încă, deoarece formularea într-un mod original a unor idei cunoscute era mai apreciată decât exprimarea unor idei originale6. Multă vreme, imitaţia, pasti�a, compilaţia au fost metodele preferate de elaborare a operelor scrise, fără ca scriitori �i gânditori precum Aristotel, Virgilius, Shakespeare, Montaigne �i mulţi alţii să fie acuzaţi de plagiat7.

După apariţia tiparului, simţul proprietăţii asupra ideilor �i a formei lor de exprimare a devenit din ce în ce mai puternic. Una dintre cauzele cele mai importante ale acestei schimbări a fost interesul comercial asociat producţiei de carte. Astfel, încă din epoca timpurie a tiparului, un editor putea obţine un decret regal sau privilegium pentru a interzice tipărirea de către altcineva a unei cărţi pe care el o publicase primul. În 1557, la

Londra ia na�tere The Stationers Company, societate care are drept scop să urmărească respectarea drepturilor autorilor, tipografilor �i tipografilor-editori8. La sfâr�itul secolului al XVI-lea - începutul secolului al XVII-lea este atestată folosirea pentru prima oară în limba engleză a termenilor plagiarism �i plagiary, derivaţi din etimonul latin menţionat mai sus9.

În perioada romantismului, în secolul al XVIII-lea, apar în Europa Occidentală primele legi privind dreptul de autor. Noţiunile de auctorialitate �i originalitate se impun ca valori culturale semnificative, iar operele artistice �i literare încep să fie văzute drept o expresie a personalităţii specifice fiecărui creator 10 . Ele î�i pun amprenta �i asupra mediului �tiinţific, unde recunoa�terea paternităţii unei opere asigură consolidarea prestigiului celor care contribuie la progresul cunoa�terii.

Plagiatul în contextul culturii informaţiei

Toate definiţiile recente ale culturii informației fac referire la problematica utilizării informaţiilor în mod etic și/sau legal.

Chartered Institute of Library and Information Professionals (CILIP) din Marea Britanie consideră că a fi educat în domeniul informaţiei înseamnă „să �tii când �i de ce ai nevoie de informaţii, unde să le găse�ti �i cum să le evaluezi, să le utilizezi �i să le transmiţi mai departe într-o manieră etică” [subl. noastră]11.

O definiţie asemănătoare propune �i Hannelore Rader, care arată că o persoană instruită în domeniul informaţiei este una care �tie, printre altele, să utilizeze informaţiile în mod etic �i legal, înţelegându-le aspectele economice �i sociale12.

Conform ghidului intitulat Information Literacy Competency Standards for

Higher Education (2000), elaborat de Association of College and Research Libraries (ACRL) din SUA, una dintre abilităţile pe care trebuie să le dobândească studenţii este aceea de a folosi informaţia în limitele eticii �i ale legalităţii13. Pornind de la cele trei definiţii de mai sus, putem afirma că prevenirea plagiatului este unul dintre scopurile educaţiei pentru informare, a procesului de dobândire a culturii informaţiei. Utilizarea informaţiilor în mod etic �i legal este o competenţă care trebuie dobândită. Dacă o persoană �tie cum să se informeze, cunoa�te diversitatea surselor de informare, cum să-�i construiască o strategie de căutare, cum să regăsească informaţiile necesare, să le acceseze, să le evalueze, să le sintetizeze �i să le organizeze, condiţia pentru a produce o lucrare care să fie acceptată �i validată de comunitatea �tiinţifică este menţionarea surselor consultate. Cu alte cuvinte, acel pas înainte, mai mic sau mai mare, faţă de contribuţiile �tiinţifice anterioare trebuie făcut cu onestitate. Căutând surse de informare pentru elaborarea articolului de faţă, ne-a atras atenţia un interviu cu prozatorul Lucian Dan Teodorovici, a cărui atitudine faţă de lucrările pe care le-a folosit în procesul de documentare pentru scrierea unei cărţi poate fi, paradoxal, dată drept exemplu de onestitate �tiinţifică, de�i îi aparţine unui autor de beletristică: „[...] am vrut să ofer, la finalul romanului, o bibliografie. Sigur, n-am preluat citate din diversele volume citite, ci doar informaţii, dar a� fi vrut, chiar �i-a�a, să le mulţumesc celor care mi le-au oferit în felul ăsta. Nu se practică însă a�a ceva când e vorba de o carte de literatură - s-a împotrivit editura, dar m-au sfătuit �i unii prieteni, scriitori la rându-le, să renunţ la acea bibliografie (care exista în varianta trimisă iniţial acestor prieteni spre

lectură): mi s-a spus că sună emfatic, de parcă a� vrea să arăt cât de mult am citit pentru a scrie romanul. Scopul, evident, nu era să arăt cât am citit, ci, repet, acela de a le mulţumi

autorilor care au scris cărţile respective [subl. noastră]. Dar fiindcă exista o asemenea posibilă interpretare, am renunţat”14. De�i inadecvată în raport cu practica uzuală în domeniul literaturii, atitudinea scriitorului exprimă nevoia de a recunoa�te că nicio operă nouă nu se na�te din neant sau, cum se spune, „cărţile din cărţi se fac”.

Dincolo de definiţii: ce este plagiatul? A�a cum am subliniat mai devreme, utilizarea informaţiilor în mod etic �i legal

este o competenţă care trebuie dobândită, implică un efort de asimilare a unor cuno�tinţe �i practici specifice.

Plagiatul ia multe forme �i nu toate sunt evidente pentru percepţia comună. Mai mult, legislaţia care face referire la plagiat, în mod direct sau indirect, poate fi ambiguă. De pildă, dacă în legislaţia americană se consideră plagiat utilizarea repetată a mai mult de 8 cuvinte, fără precizarea sursei originale15, legea românească menţionează dreptul de a utiliza „scurte citate” (?) dintr-o sursă, „în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului”16. Cu toate acestea, putem vorbi de o cutumă unanim acceptată în societatea contemporană cu privire la respectarea proprietăţii intelectuale asupra operelor scrise, de ni�te puncte de reper la care putem să ne raportăm chiar atunci când legislaţia lasă loc unor interpretări nedorite. Dincolo de aspectul legal, plagiatul este și o problemă de etică �tiinţifică, iar lumea academică �i-a dezvoltat propriile metodologii �i instrumente care o ajută să lupte împotriva acestui fenomen.

În opinia noastră, un autor de literatură �tiinţifică, pentru a nu fi acuzat de plagiat, trebuie să îndeplinească două condiţii esențiale. Înainte de toate, el are obligaţia de a delimita foarte precis propriile idei, interpretări �i formulări de cele care aparţin altor autori, ale căror opere le-a consultat în timpul procesului de documentare. A doua condiţie este cea a originalităţii: lucrarea trebuie să reprezinte rezultatul unui efort de sinteză �i reflecţie novatoare, nu doar o concatenare de formulări �i idei preluate din alte surse, chiar dacă acestea sunt citate corect.

Cazuistica de care suntem interesaţi în mod deosebit aici, din perspectiva problematicii culturii informaţiei, nu este cea a hoţului, a celui care plagiază fiind pe deplin con�tient de frauda pe care o comite. Un subiect mult mai complex este plagiatul involuntar, rezultat al lipsei de informare cu privire la practicile care încalcă etica �tiinţifică.

Iată o posibilă tipologie a plagiatului: Plagiatul calificat (cvasitotal). Autorul prezintă o lucrare (o carte, un articol etc.)

elaborată de altcineva drept propria lui lucrare17 (l-am numit plagiat cvasitotal deoarece, chiar �i în acest caz, apare un element care diferă față de original: numele autorului...).

Plagiatul comis prin falsa parafrazare. Autorul modifică unele cuvinte dintr-o frază (de exemplu, înlocuindu-le cu sinonime), dar în rest o copiază integral, fără a menţiona sursa din care a preluat-o18.

Plagiatul comis prin nerespectarea obligaţiei de a cita. Autorul folose�te ideile sau formulările altcuiva, fără a preciza cui aparţin �i de unde le-a preluat sau utilizează

citate din lucrările consultate, fără a le pune între ghilimele (de reţinut că sunt exceptate de la regula citării cunoștințele comune, care ţin de cultura generală)19.

Plagiatul comis prin respectarea parţială a obligaţiei de a cita. Autorul citează în mod adecvat sursele consultate, dar nu pentru toate ideile �i argumentele pe care le preia din sursele respective: pe unele dintre ele doar le parafrazează, fără a le mai cita, �i în acest fel le prezintă, incorect, drept rezultatul propriei sale analize20.

Plagiatul comis prin citarea inexactă. Autorul furnizează informaţii incorecte sau incomplete cu privire la sursa consultată: de exemplu, menţionează cine a elaborat-o, dar nu furnizează informaţii care să permită localizarea precisă a pasajului folosit (nu precizează la ce pagină se găse�te, ceea ce face dificilă sau imposibilă identificarea lui în interiorul sursei)21 sau nu include referinţa imediat după citatul sau ideea pe care a preluat-o.

Plagiatul comis prin neutilizarea ghilimelelor. Autorul citează corect o sursă, dar nu pune între ghilimele textul care a fost copiat integral sau aproape cuvânt cu cuvânt. În acest fel, de�i menţionează sursa consultată, el lasă impresia că modul de prezentare a ideilor îi aparţine22.

Plagiatul comis prin neîndeplinirea condiţiei de originalitate. Autorul copiază numeroase paragrafe sau idei din sursele consultate, astfel încât acestea alcătuiesc majoritatea lucrării redactate23. Aici nu se mai ia în discuţie citarea surselor consultate, deoarece ea este o condiţie necesară, dar nu suficientă. Întrebarea care se ridică, în această situaţie, este următoarea: care e contribuţia personală a autorului lucrării? Se poate spune că a creat o operă originală? Acest tip de plagiat poate fi greu de descoperit, deoarece se prezintă sub forma unei lucrări bine documentate24 . După cum remarcă Rodica Zafiu, folosirea abundentă a ghilimelelor nu transformă un asemenea text într-o lucrare �tiinţifică, ci „într-o ciudăţenie, într-o succesiune de lungi citate preluate dintr-o singură sursă, întinse pe pagini în �ir, cuprinzând mai multe paragrafe identice, juxtapuse fără comentariu, fără evaluare �i punere în ramă”25.

Autoplagiatul. Legea nr. 206/2004 define�te autoplagiatul drept „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode �tiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluia�i sau acelora�i autori, fără a menţiona acest lucru �i fără a face trimitere la sursele originale”26. Definiţia din codul de etică al Universităţii de Medicină �i Farmacie din Cluj-Napoca face trimitere la motivaţia autoplagiatului, explicând implicit de ce acest procedeu este blamat în mediul academic: „prezentarea sau publicarea aceluiași material personal publicat anterior, având modificat titlul, pentru

evaluări diferite”27 [subl. noastră]. A�adar, un autor se face vinovat de autoplagiat atunci când publică din nou, sub alt titlu sau într-un alt context, un text sau fragmente dintr-un text care a văzut deja lumina tiparului, prezentându-le drept creaţii inedite. Scopul acestui procedeu este de a obţine, fără un efort suplimentar, o cre�tere a prestigiului �tiinţific, în condiţiile în care, în lumea întreagă, nu doar calitatea, ci �i numărul contribuţiilor �tiinţifice sunt importante criterii de evaluare a activităţii cercetătorilor �i cadrelor didactice universitare.

Cum poate fi prevenit plagiatul

Discuţiile aprinse care s-au purtat în această vară pe tema plagiatului au scos la suprafaţă o problemă gravă a sistemului de învăţământ românesc de care, ca în povestea „Hainele cele noi ale împăratului” a lui Andersen, toată lumea era con�tientă, dar nimeni nu îndrăznea să vorbească. Din nefericire, dezbaterile au fost orientate intenţionat spre zone obscure, iar argumentele folosite au fost de cele mai multe ori parazitate de conotaţiile politice ale cazului, când nu de-a dreptul jignitoare pentru inteligenţa oricărui intelectual care se respectă - a se vedea falsa dilemă a semnalării în subsol sau în bibliografia finală a lucrărilor consultate sau justificarea neutilizării ghilimelelor pe motiv că, la momentul respectiv, acest lucru n-ar fi fost obligatoriu.

Nu �tim dacă vom asista la un „moment zero” pentru �coala �i �tiinţa românească, dacă în urma acestei furtuni atitudinea faţă de plagiat se va schimba în mod fundamental. Este evident, însă, că este un moment bun să milităm pentru cre�terea importanţei acordate culturii informaţiei în învăţământul românesc. Dobândirea competenţelor care ţin de cultura informaţiei poate contribui la scăderea în timp a acestui fenomen, extrem de condamnat de lumea �tiinţifică occidentală, despre care se poate spune că în România a dobândit proporţiile unui flagel. Plagiatul, repetăm, atunci când nu este rezultatul unei intenţii, este cauzat de ignoranţă, iar cea mai realistă soluţie pentru a-l preveni este educaţia, a�a cum se subliniază și într-un document elaborat de Comisia pentru probleme juridice, etice �i disciplină universitară a UMF Craiova: „În primul rând trebuie să ne gândim dacă termenul plagiat este cunoscut �i înţeles în comunitatea noastră academică. Este u�or de sancţionat un plagiat, dar în acest caz trebuie să fii sigur că autorul respectiv �tie ce înseamnă acest lucru. [...] Cea mai simplă metodă este de a începe educaţia etică cât mai devreme, încă din primii ani de studiu”28.

Pentru a nu cădea în capcana plagiatului, un autor trebuie să fie foarte bine informat cu privire la regulile alcătuirii unei lucrări �tiinţifice, să cunoască modalitățile adecvate de citare, de parafrazare, de prelucrare a informaţiei extrase din sursele consultate. În acest scop, este nevoie de o educaţie specifică, care să înceapă încă de la nivelul �colii �i al liceului. Un profesor care le explică elevilor de ce nu este acceptabil să se prezinte cu comentarii sau referate copiate de pe un site �i, în plus, îi învaţă cum să prelucreze �i să citeze informaţiile extrase din sursele consultate contribuie la formarea unor viitori studenţi care stăpânesc bazele eticii �tiinţifice. În schimb, practica închiderii ochilor, absenţa sancţiunilor, toleranţa faţă de furtul intelectual în �coală �i liceu nu fac decât să perpetueze aceste practici neoneste până la nivelul studiilor universitare.

Tot prin educaţie poate fi corectată un anumit tip de raportare la performanţa �colară de natură să creeze presiune suplimentară asupra celui care elaborează o lucrare. Elevilor �i studenţilor trebuie să li se transmită ideea că o lucrare mai puţin reu�ită, dar originală, este totdeauna de preferat unei fraude, că nu se a�teaptă de la ei să reinventeze roata, ci să-�i exercite capacitatea de analiză �i sinteză asupra informaţiilor din sursele consultate, pe baza cărora să-�i formuleze propriile concluzii.

Transferul cuno�tinţelor �i competenţelor necesare pentru elaborarea unei lucrări �tiinţifice nu este, însă, un instrument care să asigure prin el însu�i succesul unui demers de schimbare a mentalităţilor. Este nevoie de mult mai mult decât atât. E nevoie ca România să nu mai fie o ţară în care furtul, oricare ar fi el �i la orice nivel se produce, este o infracţiune pasabilă, cel mai adesea nepedepsită. E nevoie ca prevederile din codurile etice ale universităţilor să fie aplicate, nu să rămână literă moartă. E nevoie ca sistemul de învăţământ să nu mai favorizeze reproducerea mecanică de către elevi �i

studenţi a unor informaţii prezentate ex cathedra, ceea ce le săde�te încă de la cea mai fragedă vârstă sentimentul că originalitatea �i gândirea liberă nu sunt apreciate. E nevoie, în cele din urmă, de voinţa de a impune o altă ierarhie a valorilor �i de a reforma astfel o ţară care, la început de secol XXI, încă se bălăce�te în noroiul formelor fără fond.

În concluzie, e nevoie de o minune. BIBLIOGRAFIE

1. CHARTERED INSTITUTE OF LIBRARY AND INFORMATION PROFESSIONALS (CILIP). A definition of information literacy : [online]. [2004]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.cilip.org.uk/get-involved/advocacy/information-literacy/pages/definition.aspx.

2. COSTESCHI, Virginia. Lucian Dan Teodorovici despre „Matei Brunul“, un

roman excepțional inspirat din destinul unui fost deținut: [online]. [Accesat: 14.09.2012]. Disponibil la adresa: http://www.elefant.ro/bookmag/lucian-dan-teodorovici-interviu/.

3. Educational tips on plagiarism prevention : [online]. [Accesat: 28.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.plagiarism.org/plag_article_educational_tips_on_plagiarism_prevention.html.

4. GREEN, Stuart P. Plagiarism, Norms, and the Limits of Theft Law: Some Observations on the Use of Criminal Sanctions in Enforcing Intellectual Property Rights. În: Hastings Law Journal, vol. 54, nr. 1, November 2002, p. 167-242.

5. Lege nr. 8/1996 privind dreptul de autor �i drepturile conexe : [online]. [Accesat: 14.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.legi-internet.ro/lgdraut.htm.

6. Lege nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea �tiinţifică,

dezvoltarea tehnologică �i inovare : [online]. [Accesat: 14.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.ancs.ro/uploads/legislatie/legislatie-aferenta-ancs-mects/lg-206.doc.

7. MARCU, Florin; MANECA, Constant. Dicţionar de neologisme. Bucure�ti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1986.

8. NICHOLS, Stephen G. Introduction: Philology in a Manuscript Culture. În: Speculum, vol. 65, nr. 1, 1990, p. 8.

9. ONG, Walter J. Cuvânt rostit, cuvânt scris, cuvânt tipărit. În: Alexandru Duţu (ed.). Dimensiunea umană a istoriei. Direcţii în istoria mentalităţilor. Bucure�ti: Meridiane, 1986, p. 281-301.

10. Online Etymology Dictionary : [online]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.etymonline.com/index.php?term=plagiarism.

11. RADER, Hannelore. Information literacy - a global perspective. În: Allan Martin, Hannelore Rader (eds.). Information and IT literacy enabling learning in

the 21st century. London: Facet Publishing, 2003, p. 24-42. 12. REPANOVICI, Angela. Ghid de cultura informaţiei. Bucure�ti: Asociaţia

Bibliotecarilor din România, 2012.

13. SHAFIR, Michael. Reguli antiplagiat Harvard : [online]. 20.06.2012. [Accesat: 17.07.2012]. Disponibil la adresa: http://www.romaniacurata.ro/reguli-antiplagiat-harvard-2942.htm.

14. TREDINNICK, Luke. Digital information culture: the individual and society in

the digital age. Oxford: Chandos Publishing, 2008, p. 64. 15. Types of plagiarism : [online]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa:

http://www.plagiarism.org/plag_article_types_of_plagiarism.html. 16. UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE DIN CRAIOVA.

COMISIA PENTRU PROBLEME JURIDICE, ETICE ȘI DISCIPLINĂ UNIVERSITARĂ. Plagiatul și dreptul de autor : [online]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.umfcv.ro/files/d/e/Despre%20plagiat.pdf.

17. UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ �I FARMACIE „IULIU HAŢIEGANU” CLUJ-NAPOCA. Anexa 1 la Codul de Etică al Universităţii de

Medicină �i Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca. Aspectele legate de

plagiat : [online], p. 1. [Accesat: 14.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.umfcluj.ro/Document_Files/Rectorat-Structuri-de-conducere-ale-Universitatiii/00000071/mna0c_4.%20Anexa_1_la_Codul_de_Etica_plagiatul2008_2.pdf.

18. What is plagiarism? : [online]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.plagiarism.org/plag_article_what_is_plagiarism.html.

19. ZAFIU, Rodica. Stilistica plagiatului. În: Dilema veche : [online], 9 iulie 2012. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/stilistica-plagiatului#.

NOTE

* Comunicare prezentată în cadrul întrunirii secţiunii Cultura informaţiei din cadrul celei de-a XXIII-a Conferinţe Naţionale a Asociaţiei Bibliotecarilor din România (Galaţi, 29-31 august 2012) 1 Florin Marcu, Constant Maneca. Dicţionar de neologisme. Bucure�ti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1986. 2 Lege nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea �tiinţifică, dezvoltarea tehnologică �i

inovare : [online], art. 4, lit. d. [Accesat: 14.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.ancs.ro/uploads/legislatie/legislatie-aferenta-ancs-mects/lg-206.doc. 3 Stuart P. Green. Plagiarism, Norms, and the Limits of Theft Law: Some Observations on the Use of Criminal Sanctions in Enforcing Intellectual Property Rights. În: Hastings Law Journal, vol. 54, nr. 1, November 2002, p. 170. 4 Ibidem, p. 177. 5 Stephen G. Nichols. Introduction: Philology in a Manuscript Culture. În: Speculum, vol. 65, nr. 1, 1990, p. 8. 6 Luke Tredinnick. Digital information culture: the individual and society in the digital age. Oxford: Chandos Publishing, 2008, p. 64. 7 Samuel P. Green. Op. cit., p. 175-176. 8 Walter J. Ong. Cuvânt rostit, cuvânt scris, cuvânt tipărit. În: Alexandru Duţu (ed.). Dimensiunea umană a

istoriei. Direcţii în istoria mentalităţilor. Bucure�ti: Meridiane, 1986, p. 291-292. 9 Online Etymology Dictionary : [online]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.etymonline.com/index.php?term=plagiarism. 10 Samuel P. Green. Op. cit., p. 176. 11 Chartered Institute of Library and Information Professionals (CILIP). A definition of information

literacy : [online]. [2004]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.cilip.org.uk/get-involved/advocacy/information-literacy/pages/definition.aspx.

12 Hannelore Rader. Information literacy - a global perspective. În: Allan Martin, Hannelore Rader (eds.). Information and IT literacy enabling learning in the 21st century. London: Facet Publishing, 2003, p. 27. 13 Apud Angela Repanovici. Ghid de cultura informaţiei. Bucure�ti: Asociaţia Bibliotecarilor din România, 2012, p. 19. 14 Virginia Costeschi. Lucian Dan Teodorovici despre „Matei Brunul“, un roman excepțional inspirat din

destinul unui fost deținut: [online]. [Accesat: 14.09.2012]. Disponibil la adresa: http://www.elefant.ro/bookmag/lucian-dan-teodorovici-interviu/ 15 Universitatea de Medicină �i Farmacie din Craiova. Comisia pentru probleme juridice, etice �i disciplină universitară. Plagiatul și dreptul de autor : [online], p. 1. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.umfcv.ro/files/d/e/Despre%20plagiat.pdf. 16 Lege nr. 8/1996 privind dreptul de autor �i drepturile conexe : [online], art. 33, alin. 1, lit. b. [Accesat: 14.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.legi-internet.ro/lgdraut.htm. Este o trimitere indirectă la plagiat, în condiţiile în care acest cuvânt nici nu apare în textul legii… 17 What is plagiarism? : [online]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.plagiarism.org/plag_article_what_is_plagiarism.html. 18 Ibidem. 19 Ibidem. 20

Types of plagiarism : [online]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.plagiarism.org/plag_article_types_of_plagiarism.html. 21 Ibidem. 22 Ibidem. 23 What is plagiarism? : [online]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.plagiarism.org/plag_article_what_is_plagiarism.html. 24

Types of plagiarism : [online]. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.plagiarism.org/plag_article_types_of_plagiarism.html. 25 Rodica Zafiu. Stilistica plagiatului. În: Dilema veche : [online], 9 iulie 2012. [Accesat: 15.08.2012]. Disponibil la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/stilistica-plagiatului#. 26 Lege nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea �tiinţifică, dezvoltarea tehnologică �i

inovare : [online], art. 4, lit. e. [Accesat: 14.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.ancs.ro/uploads/legislatie/legislatie-aferenta-ancs-mects/lg-206.doc. 27 Universitatea de Medicină �i Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca. Anexa 1 la Codul de Etică al

Universităţii de Medicină �i Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca. Aspectele legate de plagiat : [online], p. 1. [Accesat: 14.08.2012]. Disponibil la adresa: http://www.umfcluj.ro/Document_Files/Rectorat-Structuri-de-conducere-ale-Universitatiii/00000071/mna0c_4.%20Anexa_1_la_Codul_de_Etica_plagiatul2008_2.pdf. 28 Universitatea de Medicină �i Farmacie din Craiova. Comisia pentru probleme juridice, etice �i disciplină universitară. Op. cit., p. 4.