Cazul privind Strâmtoarea Corfu (1949)(Marea Britanie c. Albania)

La 22 octombrie 1946, două distrugătoare britanice aflate în trecere prin Strâmtoarea Corfu (situată în apele teritoriale ale Albaniei) au lovit mine subacvatice, suferind impotante pierderi (inclusiv pierderi de vieţi omeneşti). Strâmtoarea fusese deminată în 1944 şi verificată în 1945.

În ziua accidentului, dar şi la 12 noiembrie 1946, marina militară britanică a executat operaţiuni de deminare în zona respectivă, fiind descoperite 22 de mine. Diferendul dintre cele două state cu privire la acest eveniment a fost supus Curţii Internaţionale de Justiţie, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Părţile au cerut Curţii să stabilească:1) Dacă Albania este responsabilă pentru producerea catastrofei şi dacă datorează

Marii Britanii despăgubiri;2) Dacă operaţiunile de deminare reprezintă o încălcare a suveranităţii Albaniei.

Cu privire la punctul 1, Marea Britanie a susţinut că este posibil ca înseşi autorităţile albaneze să fi amplasat minele, dar, în orice caz, acestea au fost amplasate cu consimţământul autorităţilor. De asemenea, Marea Britanie a susţinut că Albania se face vinovată de faptul că nu a notificat existenţa minelor.

Albania a replicat că este imposibil ca ea să fi amplasat minele, deoarece marina sa militară se reduce la câteva bărci. În acelaşi timp, Albania a susţinut că nu putea informa deoarece nu avea cum să afle despre amplasarea minelor.

Marea Britanie a răspuns că faptul că Albania deţinea un control efectiv asupa strâmtorii, şi putea să ia cunoştinţă despre mine este demonstrat de faptul că baterii albaneze au deschis focul la 15 mai 1946 asupra unor distrugătoare britanice, în strâmtoare. De asemenea, coasta oferea posibilităţi bune de observaţie, fiind înaltă, iar minele fuseseră amplasate la o distanţă relativ redusă de ţărm (500-1000m).

Referitor la punctul 2, Albania a susţinut că atât operaţiunile de deminare, cât şi prezenţa vaselor respective reprezintă încălcări ale suveranităţii, deoarece trecerea nu a fost inofensivă, ci cu scopul de a intimida (dreptul de trecere inofensivă pe timp de pace reprezintă o regulă generală în dreptul internaţional).

Argumentând că nu există probe în favoarea intenţiei de intimidare, Marea Britanie a susţinut că operaţiunile de deminare sunt justificate prin teoria intervenţiei, bazată pe auto-apărare şi auto-ajutorare (“self-help”), şi de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranităţii Albaniei.

Ce va decide Curtea?

Rezolvare:

In privinta punctului 1, problematica raspunderii statului, Curtea a spus ca Albania raspunde pentru faptul ca nu a notificat existenta minelor. Curtea a spus ca Albania avea obligatia sa faca aceasta notificare intrucat trebuia sa stie de existenta lor. Argumentul albaniei conform careia flota nu e suficient de mare, a fost respins de Curte, pe motivul ca totusi focul a fost deschis asupra unor vase britanice la un moment dat. Albania avea un control asupra stramtorii. Trebuia sa stie de mine si trebuia sa notifice.Acuzatia Marii Britaniei conform careia Albania a minat – Curtea a spus ca pentru cele mai grave acuzatii trebuie sa existe un grav echivalent de probe, dovezi. In cazul de fata nu existau. In privinta masurilor de deminare, Curtea a spus ca a existat o incalcare a suveranitatii in privinta evenimentelor din noiembrie. In privinta trecerii din octombrie, chiar si cu scopul de a intimida, nu a incalcat suvernanitatea pentru ca a respectat dreptul de trece inofensiva. Argumentul cu autoapararea – nu. Nu a existat atac armat. Argumentul cu autoajutorarea- nu are fundament in dreptul international.