CAZUL MOLDOVAN SI ALTII v. ROMANIA

(in ce ii priveste pe reclamantii Iulius Moldovan, MelenuŃa Moldovan, Maria Moldovan, Otilia Rostaş, Petru (Gruia) Lăcătuş, Maria Floarea Zoltan si Petru

(Dîgăla) Lăcătuş)

(Applicatii nr. 41138/98 si 64320/01)

DECIZIE Nr. 2

STRASBOURG

12 iulie 2005

Traducere neoficiala realizata de Romani CRISS: Centrul Romilor pentru Interventie Sociala si Studii

Aceasta decizie va deveni finala in circumstantele articolului 44 § 2 din Conventie. Poate fi supusa revizuirii de text. In cazul Moldovan si Altii v. Romania (in ce ii priveste pe reclamantii Iulius Moldovan, MelenuŃa Moldovan, Maria Moldovan, Otilia Rostaş, Petru (Gruia) Lăcătuş, Maria Floarea Zoltan si Petru (Dîgăla) Lăcătuş),

Curtea Europeana de Drepturile Omului (Sectiunea a doua), prezidata de Camera formata din:

Dl. J.-P. Costa, Presedinte, Dl. L. Loucaides, Dl. C. Bîrsan, Dl. K. Jungwiert, Dl. V. Butkevych, Dna. W. Thomassen, Dna. A. Mularoni, judecatori, si Dna. S. Dollé, Grefier,

Deliberand in particular pe data de 3 iunie 2003 si 16 iunie 2005

Da urmatorul verdict, adoptat la ultima data sus mentionata:

PROCEDURA 1. Cazul a constat in doua aplicatii (nr. 41138/98 si 64320/01) impotriva Romaniei, inaintate Comisiei Europene de Drepturile Omului (“Comisia”), conform articolului 25 din Conventia pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (“Conventia”), pe 14 aprilie 1997, cat si Curtii Europene de Drepturile Omului pe 9 mai 2000. Petitionarii sunt 25 de cetateni romani de etnie roma. Optsprezece dintre petitionari sunt subiectul unei decizii separate (Nr.1), privind solutionarea pe cale amiabila. Cele sapte reclamatii care reprezinta subiectul deciziei de fata privind temeiurile actiunii (Nr.2) sunt: primul petitionar, Iulius Moldovan, nascut in 1959; al doilea, MelenuŃa Moldovan, nascuta in 1963; al treilea, Maria Moldovan, nascuta in 1940; datele de nastere ale petitionarilor cu numarul patru si cinci, Otilia Rostaş and Petru (Gruia) Lăcătuş (rezident in Hădăreni, nr. 114), sunt necunoscute; al saselea petitionar, Maria Florea Zoltan, nascuta in 1964; si al saptelea, Petru (Dîgăla) Lăcătuş (rezident in Hădăreni, nr. 148) nascut in 1962.

2. Petitionarii din ambele reclamatii, cu exceptia primului, Dl. Iulius Moldovan, au fost reprezentati in fata Curtii de Centrul European pentru Drepturile Romilor (“ERRC”), o organizatie cu sediul in Budapesta, unii dintre ei fiind initial reprezentati de petitionarul numarul unu. Guvernul Romaniei (“Guvernul”) a fost reprezentat de Dna. R. Rizoiu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Petitionarii au sustinut, in particular, ca distrugerea proprietatilor lor in timpul razmeritei din 20 septembrie 1993 si consecintele acesteia reprezinta o incalcare a obligatiilor asumate de Statul in cauza prin articolele 3, 6, 8 si 14 din Conventie.

4. Aplicatia nr. 41138/98 a fost transmisa Curtii pe 1 noiembrie 1998, cand Protocolul nr. 11 al Conventiei a intrat in vigoare (Articol 5 § 2 din Protocol Nr. 11).

5. Aplicatiile au revenit spre solutionare Sectiunii a doua a Curtii (regula 52 § 1 din Regulile Curtii). In cadrul acestei Sectiuni, Camera care a analizat cazul (Articolul 27 § 1 din Conventie) s-a constituit conform prevederilor regulii 26 § 1.

6. Pe 13 martie 2001, Camera a decis sa reuneasca procedurile in cazul celor doua aplicatii (Regula 42 § 1).

7. Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componenta Sectiunilor (regula 25 § 1). Cazul a revenit unei Sectiuni a doua nou formate (Regula 52 § 1).

8. Printr-o decizie din 3 iunie 2003, Curtea a declarat aplicatiile partial admisibile.

9. Cum Camera a decis, dupa consultarea partilor, ca nu e necesara o audiere privind temeiurile actiunii (Regula 59 § 3 in fine), partile si-au trimis in scris observatiile fiecareia.

10. Pe 4 si 19 martie 2004, dupa un schimb de corespondenta, Grefierul a sugerat partilor sa incerce o solutionare pe cale amiabila, conform articolului 38 § 1 (b) din Conventie. Pe 19 aprilie 2004 si 18 mai 2004, optsprezece petitionari si respectiv, Guvernul, au depus declaratii formale prin care acceptau solutionarea pe cale amiabila a cazului.

11. Pe 19 aprilie 2004, cei sapte petitionari in acest caz au informat Curtea ca nu doresc o solutionare pe cale amiabila a cazului.

12. Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenta Sectiunii sale (regula 25 § 1), dar acest caz a fost mandatat fostei Sectiuni a doua.

13. Pe 16 iunie 2005, Curtea a adoptat prima decizie, solutionand cazul rezolvat pe cale amiabila in ce ii priveste pe cei optsprezece petitionari si Guvenul. Acea decizie a separat aplicatia de fata de aplicatia de pana atunci si a suspendat examinarea plangerilor depuse de acestia. 14. Prezenta decizie (Nr. 2) examineaza temeiurile acelor plangeri. FAPTELE I. CIRCUMSTANTELE CAZULUI 15. Reclamantii sunt cetateni romani de etnie roma. Ei locuiau in satul Hadareni, judetul Mures si erau agricultori. In urma evenimentelor descrise mai jos, o parte dintre reclamanti s-au intors in Hadareni pentru a locui acolo, in timp ce ceilalti, fara case, locuiesc in diferite regiuni ale tarii. In prezent, domnul Iulius Moldovan locuieste in Spania, iar doamna Maria Floarea Zoltan in Marea Britanie. 16. Faptele cazului pot fi rezumate astfel: A. Incidentul din 20 septembrie 1993 17. In seara zilei de 20 septembrie 1993, s-a iscat o cearta in barul din centrul satului Hadareni (judetul Mures). Rapa Lupian Lăcătuş si Aurel Pardalian Lăcătuş, doi frati de etnie roma, impreuna cu un alt rom, Mircea Zoltan, au inceput sa se certe cu un ne-rom, CheŃan Gligor. Confruntarea verbala s-a transformat in confruntare fizica, ducand la moartea lui CheŃan Crăciun, care sarise in ajutorul tatalui sau. Cei trei romi au fugit si s-au refugiat in casa unui vecin. 18. Curand dupa aceea, s-a raspandit vestea incidentului si un numar mare de sateni au aflat de moartea lui CheŃan Crăciun. Furiosi, s-au strans sa ii gaseasca pe romi. Multimea a ajuns la casa unde se ascundeau cei trei si i-a somat sa iasa. Din multime faceau parte si membri ai politiei locale, inclusiv seful de post, Ioan Moga, si sergentul Alexandru Şuşcă, care auzisera de incident. Cand romii au refuzat sa iasa, multimea a dat foc casei. Pe cand focul cuprindea casa, fratii au incercat sa fuga, dar multimea i-a prins si i-a batut cu bate si pari. Cei doi frati au murit in cursul serii. Mircea Zoltan a ramas in casa si a murit in incendiu. Se pare ca ofiterii de politie prezenti nu au facut nimic pentru a opri aceste atacuri. Reclamantii sustin ca, dimpotriva, politia a participat si a permis distrugerea proprietatii romilor din Hădăreni.

19. In aceeasi seara, mai tarziu, satenii s-au decis sa-si verse mania asupra tuturor romilor care locuiau in sat si au inceput sa dea foc caselor si proprietatilor romilor din Hădăreni, inclusiv grajduri, masini si bunuri. Razmeritele au continuat pana ziua urmatoare. Pe scurt, au fost distruse treisprezece case ale romilor ce au depus plangerea. Individual, reclamantii au depus urmatoarele plangeri: 1. Iulius Moldovan 20. Reclamantul declara ca pe proprietatea lui au fost ucisi cei trei romi pe 20 septembrie 1993. Casa si proprietatea au fost incendiate si distruse. 2. MelenuŃa Moldovan 21. Reclamanta declara ca diferite bunuri personale si casa au fost distruse de foc. 3. Maria Moldovan 22. Reclamanta declara ca, in seara de 20 septembrie 1993, multimea furioasa a venit la usa ei, a intrat in casa si i-a distrus bunurile. Apoi, multimea i-a dat foc la casa si a vazut flacarile cum o distrugeau. A doua zi, cand s-a intors acasa cu sotul si fiica ei, a fost intampinata de o multime furioasa de sateni care i-a impiedicat sa intre in casa. Ofiterii de politie Ioan Moga, Alexandru Şuşcă si Florin Nicu Drăghici au prins-o, au pulverizat spray lacrimogen si au batut-o rau. Costică Moldovan a fost martor la aceste evenimente. In plus, colonelul Drăghici a tras in Costică Moldovan si familia sa in timp ce se intorceau spre casa incercand sa isi recupereze porcii. Reclamanta declara ca i-a fost distrusa casa si ca a pierdut bunuri valoroase. 4. Otilia Rostaş 23. Reclamanta declara ca, in seara de 20 septembrie 1993, a aflat de la fiica ei de unsprezece ani ce se intamplase in Hădăreni. Fiica i-a povestit ca un vecin spusese ca satenii ne-romi doreau sa ii ucida pe toti tiganii, ca sa razbune moartea lui CheŃan Crăciun. 24. Temandu-se pentru copiii sai, reclamanta i-a dus la mama sa acasa. Mai tarziu in acea seara, cand se intocea, a vazut in fata curtii oameni care aruncau pietre si lemne spre casa, iar apoi i-au dat foc. In timp ce fugea spre casa mamei sale, a vazut trei oameni inarmati cu bate, indemnand multimea sa dea foc. In doar cateva minute, casa mamei sale ardea. 25. A doua zi, reclamanta a incercat sa se intoarca, sa vada ce a mai ramas din casa ei si care sunt pagubele. In timp ce se apropia, o multime furioasa formata din sateni ne-romi si ofiteri de politie au amenintat-o fizic si verbal. Un satean a amenintat-o cu o lopata, iar ceilalti au aruncat cu pietre. Satenii, inclusiv ofiterii de politie prezenti, au impiedicat-o sa intre in ce mai ramasese din casa ei. Temandu-se pentru ea, reclamanta si copiii sai au plecat din Hădăreni. 26. Mai tarziu, in aceeasi zi, a incercat din nou sa se intoarca acasa, impreuna cu ceilalti sateni romi. De aceasta data, reclamanta a descoperit ca drumul spre casa era blocat de o multime numeroasa de sateni, avand toti bate. In multime se aflau si ofiteri de politie. Printre sateni, reclamanta l-a recunoscut pe ofiterul Nicu Drăghici, care tinea un baston de politie. O masina a politiei a urmarit-o chiar pe reclamanta si pe ceilalti romi care incercau sa se intoarca la casele lor, tragand in ei si tipand sa paraseasca satul. Reclamanta sustine ca i-a fost distrusa casa si ca a pierdut bunuri valoroase. 5. Petru (Gruia) Lăcătuş 27. Petru (Gruia) Lăcătuş declara ca, atat casa, cat si cele trei masini pe care le avea in curte au fost distruse.

6. Florea Maria Zoltan 28. Reclamanta a declarat ca, in seara de 20 septembrie 1993, sotul sau, Mircea Zoltan si cei doi frati ai ei, Rapa Lupian Lăcătuş si Aurel Pardalian Lăcătuş, au fost ucisi cu brutalitate in pogromul de la Hădăreni. Ea sustine ca una dintre cele treisprezece case ale romilor care au fost incendiate in acea seara apartinea mamei sale decedate, Cătălina Lăcătuş. 7. Petru (Dîgăla) Lăcătuş 29. Reclamantul declara ca i-a fost distrusa casa si ca a pierdut bunuri valoroase. La data incidentului, sotia era insarcinata si, din cauza bataii si a fricii pe care a simtit-o, a nascut un copil cu malformatii cerebrale. B. Investigarea incidentului 30. Dupa incident, rezidentii romi din Hadareni au depus o plangere penala la Parchet. Reclamantii au identificat un numar de persoane responsabile pentru ce s-a intamplat pe 20 septembrie 1993. Printre acestia s-au identificat si ofiteri de politie: seful de post Ioan Moga, sergent adjunct Alexandru Şuşcă, Colonel Florentin Nicu Draghici, un anume Panzaru din Luduş si locotenent-colonel Constantin Palade, seful politiei din Judetul Mureş. 31. Drept urmare, s-a initiat o investigatie prin intermediul careia s-au indentificat faptasii care au participat activ in uciderea fratilor Lăcătuş si a lui Mircea Zoltan si la distrugerea caselor si proprietatii romilor. 32. Pe 21 iulie 1994, trei civili – P.B., I.B. si N.G. – au fost retinuti si acuzati de omor deosebit de grav (in conformitate cu articolele 174 si 176 din Codul Penal) si incendiere (conform articolului 217, paragraf 4 din Codul Penal). Totusi, cateva ore mai tarziu au fost eliberati si s-a renuntat la toate mandatele de arestare pe numele lor, din ordinul Procurorului general. 33. Printr-un ordin din 31 octombrie 1994, pe baza de dovezi solide privind implicarea politiei in incident, cazul a fost transmis Parchetului Militar din Târgu-Mureş, care avea competenta de a investiga crime comise de ofiteri de politie. Conform ordinului Parchetului de pe langa Curtea de Apel Târgu-Mureş, locotenent – colonelul Palade a organizat o mica intalnire cu satenii ne-romi dupa incident, avertizandu-i „sa nu spuna nimanui ce a facut politia daca doresc ca acest incident sa se uite si sa nu aiba consecinte pentru ei.” 34. Prin hotararea din 15 noiembrie 1994, Parchetul Militar din Târgu-Mureş a decis prelungirea investigatiei si inceperea urmaririi penale in cazul sefului de post Moga si a sergentului Şuşcă. Potrivit procurorului militar, dovezile de pana atunci indicau ca aceste persoane i-au incitat pe sateni sa comita acte de violenta impotriva fratilor Lăcătuş si chiar au participat direct in incendierea anumitor case. Pe baza dovezilor orale, procurorul retine ca ofiterii Moga si Şuşcă au participat la evenimente si, „in mod repetat”, i-au indemnat pe satenii sa intreprinda actiuni impotriva barbatilor baricadati in casa, spunand „dati-le foc, deoarece nu putem sa le facem nimic”. Mai mult, procurorul retine ca locotenent-colonelul Palade a cerut satenilor din Hădăreni „sa nu spuna nimanui ce au facut ofiterii de politie si totul va fi uitat, fara consecinte pentru ei.” 35. Pe 10 ianuarie 1995, tinand cont de implicarea colonelului Palade, Procurorul Militar din Târgu-Mureş declina competenta si cazul este trimis spre solutionare Parchetului Militar Teritorial din Bucuresti. 36. Pe 22 august 1995, Colonelul magistrat M.S., procurorul militar din cadrul Curtii Militare Bucuresti, a decis neinceperea urmaririi penale, declarand ca dovezile in acest caz nu confirma participarea sefului politiei Moga, a locotenent-colonelului Palade sau a sergentului Şuşcă in crimele comise in timpul razmeritei. In ce priveste declaratiile facute de diferiti martori, care confirma implicarea acestor ofiteri de politie, procurorul retine ca una dintre declaratii a fost data de sora a doua victime si, tinand cont ca ofiterii au pedepsit victimele in cateva ocazii, dovezile aduse de ea sunt evident tendentioase. Procurorul retine ca

celelalte dovezi orale sunt confuze. El a concluzionat ca ofiterii de politie nu pot fi acuzati de comiterea acestor crime, „desi trebuie sa se accepte ca, in timpul evenimentelor, acestia au folosit cuvinte precum ’faceti ce vreti, eu am o familie de care trebuie sa am grija’ sau ’vor iesi imediat daca dam foc casei’. Mai mult, nu putem considera lipsa de initiativa si incapacitatea celor doi ofiteri de politie de a influenta comportamentul satenilor furiosi ca o forma de participare – fie sub forma instigarii sau a unei posibile complicitati morale.” 37. In septembrie 1995, seful Parchetului Militar Teritorial Bucuresti a mentinut decizia, refuzand urmarirea penala si toate acuzatiile impotriva ofiterilor de politie au fost retrase. Partile vatamate au facut apel impotriva deciziei, dar acesta fost respins de Parchetul Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie. 38. Pe 12 august 1997, procurorul de pe langa Curtea de Apel Târgu-Mureş a pus sub acuzare unsprezece civili suspecti de crime comise pe 20 septembrie 1993. 39. Anumite marturii confirma ca politia promisese satenilor implicati in razmerita ca ii ajuta sa musamalizeze intregul incident. Cativa inculpati au depus marturie ca doua masini de politie care au sosit la locul incidentului in acea noaptea au dat ordin, prin megafoane, ca sa se icendieze casa in care se ascundeau cele trei victime rome. 40. Pe 11 noiembrie 1997 a inceput procesul penal, in conjunctie cu procesul civil pentru repararea daunelor, intentat inculpatilor civili la Judecatoria Târgu-Mureş. Pe parcursul acestor proceduri, reclamantii au aflat de dovezile covarsitoare care existau impotriva politiei. Diferiti martori au declarat sub juramant ca ofiterii de politie nu numai ca au fost prezenti in acea seara, dar chiar au instigat oamenii, iar apoi au stat nepasatori in timp ce fratii Lăcătuş si Mircea Zoltan erau ucisi si casele romilor distruse. In acest sens, martorii au citat numele sefului politiei Moga, al colonelului Drăghici si al sergentului Şuşcă. 41. In urma marturiilor numeroase care implicau si alti indivizi – atat civili, cat si ofiteri de politie – avocatul reclamantilor a cerut instantei sa extinda actul de acuzare din 17 iulie 1997. Drept urmare, procurorul civil a trimis procurorului militar informatiile relevante pe baza carora sa isi axeze procedurile legale impotriva ofiterilor in cauza in instanta militara. 42. Reclamantii Iulius Moldovan si Floarea Zoltan au cerut in scris curtii sa extinda acuzatiile penale. Potrivit declaratiilor acestora, procurorul a refuzat. 43. Pe 23 iunie 1998, Judecatoria Târgu-Mureş a separat cazul penal de cel civil, deoarece urmarirea penala durase deja patru ani, iar determinarea aspectului civil putea dura si mai mult. C. Decizia din 17 iulie 1998 si deciziile de apel 44. Pe 17 iulie 1998, Judecatoria Târgu-Mureş a dat verdictul in procesul penal. Curtea a retinut urmatoarele: “Satul Hădăreni din comuna CheŃani este situat in sud-vestul judetului Mures, pe drumul principal dintre Târgu-Mureş si Cluj, cu o populatie de 882 locuitori, dintre care 641 romani, 145 ungari si 123 romi. Comunitatea de romi reprezinta 14% din totalul populatiei, iar stilul de viata marginal al catorva grupuri de romi, in special cei care s-au stabilit in comuna dupa 1989, a generat conflicte serioase cu populatia majoritara. Din cauza stilului lor de viata si a respingerii valorilor morale acceptate de restul populatiei, comunitatea de romi s-a marginalizat singura, avand un comportament agresiv, negand si incalcand in mod deliberat normele legale acceptate de societate. Majoritatea romilor nu au nici o ocupatie si isi castiga existenta prin slujbe ciudate, furand si angajandu-se in tot felul de activitati ilicite. Deoarece vechea forma de proprietate comuna care le dadea drepturi egale cu ceilalti membri ai comunitatii a luat sfarsit, populatiei de romi li s-au alocat loturi de pamant. Totusi, nu au

muncit pamantul si au continuat sa fure, sa comita acte de violenta si sa incalce proprietatea privata, generand un val si mai puternic de respingere decat inainte. Grupurile de romi au inceput sa se certe cu tinerii din sat, atacandu-i sau furandu-le banii si bunurile. Mai mult, foloseau in mod ostentativ insulte, injuraturi si cuvinte vulgare in locuri publice. ... Dosarele autoritatilor care se ocupa de urmarirea penala si ale instantelor de judecata din judetul Mureş au aratat ca sapte cazuri penale au fost inregistrate in perioada 1991-1993, de la simple lovituri la crima. De fapt, numarul real al infractiunilor comise de romi a fost mult mai mare, dar multi dintre ei nu au fost judecati in instanta pentru ca partile vatamate nu au depus plangeri, si le-au retras sau au facut o intelegere cu faptasii, de frica amenintarilor cu razbunarea din partea romilor. Comunitatea crede ca majoritatea disputelor s-au rezolvat intr-un mod nedrept si nesatisfacator, in favoarea romilor, iar acest lucru a dus la un numar crescut al actiunilor de razbunare, fie individuale, fie colective.” 45. Curtea a incercat sa stabileasca faptul ca, in seara de 20 septembrie 1993, fratii Lăcătuş si Mircea Zoltan asteptau in statia de autobuz din sat si se certau cu CheŃan Gligor pe tema incercarilor facute de cei trei romi pentru a atrage atentia unei fete. Ca raspuns la bataia de joc si la insultele adresate lui si vacii sale, CheŃan Gligor a inceput sa ii ameninte pe romi cu biciul si chiar l-a lovit pe Pardalian Lăcătuş. Au inceput sa se bata, iar CheŃan Crăciun, care a intervenit in apararea tatalui sau, a fost injunghiat in piept de Rapa Lupian Lăcătuş. Romii au fugit, iar CheŃan Crăciun era dus la spital, unde a murit o ora si jumatate mai tarziu. In acest timp, romii s-au refugiat in casa reclamantilor LucreŃia si Iulius Moldovan, iar satenii s-au adunat in jurul curtii acelei case. Cateva minute mai tarziu, chemati de sateni, doi ofiteri de politie, seful politiei Moga si sergentul Şuşcă au sosit la fata locului. Se pretinde ca ofiterii de politie erau sub influenta alcoolului. Inainte si dupa sosirea politiei, satenii aruncau cu pietre, bucati de lemn si bulgari de pamant inspre casa si strigau lucruri precum: „Dati foc casei! Sa arda ca sobolanii!” Un satean a inceput sa arunce in casa cu materiale inflamabile, exemplul fiindu-i urmat curand de altii, inclusiv de copii. Cand focul s-a extins, doi dintre barbatii romi au iesit din casa. Rapa Lupian Lăcătuş a fost imediat imobilizat de ofiterul Moga, in timp ce Pardalian Lăcătuş a reusit sa fuga. Mircea Zoltan a fost impiedicat sa iasa din casa de catre un satean si a fost lovit de un altul cu pumnul si o lopata, murind pana la urma in incendiu. Corpul sau carbonizat a fost gasit ziua urmatoare in casa care arsese pana la pamant. Autopsia a stabilit ca a murit in urma unui stop respirator, fiind 100% carbonizat. 46. Ca sa scape de furia satenilor, seful politiei Moga l-a dus pe Rapa Lupian Lăcătuş la cimitir, dupa ce incercase in zadar sa intra in mai multe curti din sat, dar erau toate incuiate. Instanta retine ca „politistul [Moga], realizand ca prezenta sa era inutila, si-a abandonat prizionerul furiei multumii”. Conform autopsiei, Rapa Lupian Lăcătuş a avut o moarte violenta din cauza socului si a sangerarii interne, cu multiple leziuni traumatice ale ficatului, abdomenului si hematom extern pe 70% din suprafata corpului. 47. Pardalian Lăcătuş a fost prins de multime langa centrul cultural, unde a fost batut pana a decedat. Autopsia a stabilit ca moartea sa s-a datorat loviturilor cu obiecte contondente care i-au cauzat optzeci si noua de leziuni pe corp (fractura multipla a bratelor, coastelor si torecelui, plagi multiple si contuzii). 48. In timpul procesului, paratii civili au declarat ca, pe langa ofiterii Moga si Şuşcă, alti doi politisti au venit din orasul Luduş si au incurajat multimea sa dea foc caselor. In plus, au mai sosit doua masini de politie in Hădăreni, din care se anunta prin difuzoare ca sa se dea foc doar casele izolate ale tiganilor, pentru a nu provoca accidente. La intalnirea tinuta a doua zi in piata satului, locotenent-colonelul Palade a spus ca se va musamaliza cazul si ca vor gasi un tap ispasitor. 49. Toti acuzatii au declarat ca au fost arestati prima data in 1994, dar numai pentru cateva ore sau zile, apoi au fost eliberati pentru a putea culege recolta, un motiv care li s-a parut ciudat din moment ce multi dintre ei nu erau fermieri. Ei au mai declarat ca li s-au pus foarte putine intrebari si ca procurorul chiar a incercat sa ii tina in tensiune. Nu au mai fost anchetati pana in 1997, cand au fost arestati din nou.

50. In continuare, instanta a stabilit ca satenii declarasera ca, in noaptea respectiva, satul trebuie „curatat de tigani”, o intentie clar transpusa in actiune, si retine ca, „Majoritatea populatiei din Hădăreni a fost direct si indirect sprijinita de reprezentantii autoritatilor care au venit in sat si nu numai ca nu au incercat sa opreasca incendierea caselor, dar au si inconjurat zona cu grupuri de jandarmi.” 51. Instanta retine ca actiunea nu a fost premeditata, dar toti cei prezenti au actionat impreuna, in diferite moduri (atac, crima, incendiere, distrugere, etc) pentru a-si atinge scopul declarat de a elimina comunitatea de romi din sat. 52. Instanta stabileste ca investigatia preliminara nu a fost adecvata: “Consideram ca modul inadecvat in care actele si ... procedurile investigatiei s-au realizat reflecta o atitudine negativa. Acelasi lucru este valabil in cazul inaintarii cu intarziere a rapoartelor de autopsie a victimelor (CheŃan Crăciun, Lăcătuş Rapa Lupian si Zoltan Mircea au murit pe 21 septembrie 1993, iar rapoartele s-au intocmit in noiembrie 1993; de mentionat ca nici unul dintre cele patru rapoarte nu precizau data exacta a intocmirii lor, ci doar luna) ... [Mai mult], la intalnirea electorala organizata pe stadionul din sat, la care au participat politicieni, reprezentanti ai politiei si ai legii, i s-a cerut populatiei sa nu spuna adevarul si sa intaziere solutionarea cazului.” 53. Instanta mai retine ca procuratura nu a fost de acord sa se prelungeasca urmarirea penala sau sa initieze proceduri legale impotriva „altor persoane”. Asadar, instanta nu poate decide decat in cazul acelor faptasi care au fost acuzati in conformitate cu articolul 317 din Codul de Procedura Penala. 54. Instanta a condamnat cinci civili pentru omor deosebit de grav, conform articolelor 174 si 176 din Codul Penal si doisprezece civili, inclusiv pe cei cinci, de distrugere de proprietate, tulburarea linistii publice si incalcarea decentei publice. Printre cei condamnati pentru distrugerea proprietatii si tulburarea linistii publice a fost si V.B., vice-primar in Hădăreni. Instanta a pronuntat sentinte cu inchisoarea de la unu la sapte ani si a retinut ca cei care au o sentinta mai mica de cinci ani sunt gratiati cu jumatate din perioada, conform Legii nr. 137/1997. Instanta a justificat sentintele dupa cum urmeaza: “Luand in considerare caracteristicile acestui caz particular, pedepsele aplicate paratilor pot parea usoare in comparatie cu gravitatea faptelor. Consideram ca, atata timp cat persoanele care au contribuit in mare masura la actiunile criminale nu au fost actionate in justitie si nici macar supuse vreunei investigatii, desi existau suficiente dovezi pentru a le dovedi vinovatia, acuzatii care au fost intr-adevar judecati nu trebuie considerati responsabili pentru toate crimele comise, ci doar pentru acea parte pentru care sunt raspunzatori.” 55. Pe 17 iulie 1998, Procuratura a facut apel impotriva acestei decizii, cerand, printre altele, sentinte mai aspre. Pe 15 ianuarie 1999, Curtea de Apel Târgu-Mureş a condamnat un al saselea civil, P.B. pentru omor deosebit de grav, conform articolelor 174 si 176 din Codul Penal, condamnandu-l la sase ani de inchisoare. In plus, a marit sentinta lui N.G., conform articolului 174 la sase ani de inchisoare. In acelasi timp, a redus celelalte sentinte conform articolelor 174 si 176: in cazul lui V.B si S.I.P. de la sapte la sase ani de inchisoare; V.B.N. si S.F. de la cinci la doi ani de inchisoare si in cazul lui N.B., I.B. si O.V. de la trei la doi ani de inchisoare. Finalmente, a incetat urmarirea penala impotriva viceprimarului V.B. 56. In plus, Curtea de Apel a redus sentinta celor condamnati pentru distrugere de proprietate, conform articolului 217 din Codul Penal. 57. Pe 22 noiembrie 1999, Curtea Suprema de Justitie a mentinut deciziile anterioare ale curtilor de judecata in privinta sentintelor privind distrugerea proprietatii, dar a redus acuzatia de la omor deosebit de grav la omor cu circumstante atenuante in cazul lui V.B., P.B. si S.I.P., condamnandu-i la cinci ani de inchisoare. De asemenea, P.B. si N.G. au fost achitati.

58. Prin decret datat 7 iunie 2000, presedintele Romaniei i-a gratiat pe S.I.P. si P.B., condamnati pentru omor, fiind astfel eliberati. D. Procedura de apel privind refuzul de a incepe o investigatie a autoritatilor statului 59. Pe 22 august 1999, ca urmare a noi dovezi aduse in procesul penal, reclamantii au introdus apel la Parchetul Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie, impotriva deciziei din 22 august 1995 de neincepere a urmaririi penale a ofiterilor de politie implicati in incidentele din 20 septembrie 1993. 60. Pe 14 martie 2000, Procurorul Militar sef de la Curtea Suprema de Justitie a mentinut decizia Curtii Militare de la Bucuresti, din 22 august 1995. E. Reconstruirea caselor distruse in timpul evenimentelor si conditiile de locuire ale victimelor 61. Prin decizia nr. 636 din 19 noiembrie 1993, Guvernul Romaniei a alocat 25.000.000 lei (2) pentru reconstruirea a optsprezece case distruse de incendiu in 20 septembrie 1993. Guvernul a decis ca aceasta suma poate fi folosita si ca asistenta financiara pentru familiile afectate, pentru a-i ajuta sa isi inlocuiasca bunurile de stricta necesitate distruse de foc. Totusi, doar patru case au fost reconstruite cu acesti bani si nici una dintre familii nu a primit asistenta financiara. 62. Prin hotarare guvernamentala datata 30 noiembrie 1993, s-a infiintat o comisie pentru coordonarea reconstructiei caselor. Membrii comisiei il includeau pe primarul din CheŃani, G.G., si viceprimarul, V.B. 63. Pe 30 iunie 1994, printr-o adresa catre Guvern, Prefectul de Mureş a precizat ca este necesara o suma suplimentara de 53.000.000 pentru a reconstrui celelalte zece case. 64. Prin Hotararea no. 773/ 25 noiembrie 1994, Guvernul a alocat o suma de 32.000.000 (3) in fonduri care fusesera alocate pentru calamitati in perioada martie-septembrie 1994. Alte patru case au fost reconstruite. Asa cum se arata in fotografiile depuse de reclamanti, constructiile nu au fost terminate, fiind gauri mari intre cadrul ferestrei si perete, iar acoperisul nu este terminat. 65. Pe 30 noiembrie 1994, Petru Rostaş, socrul reclamantei Otilia Rostaş, trimite o adresa Prefectului de Mureş, solicitand sa se reconstruiasca prioritar casa acesteia, deoarece, de la evenimente, femeia locuieste impreuna cu cei patru copii ai sai intr-un cotet de gaini. 66. In adresa datata 8 noiembrie 1995, Liga Pro Europa, a asociatie de drepturile omului din Târgu-Mureş, informeaza Prefectul ca tot nu s-au reconstruit sase case, respectiv sase familii trebuie sa isi petreaca inca o iarna fara acoperis. Mai mult, potrivit asociatiei, majoritatea victimelor se plangeau de calitatea proasta a caselor reconstruite si sustineau ca banii acordati in acest scop au fost folositi impropriu. Intr-o scrisoare adresata prefectului in 1995, primarul din CheŃani (comuna de care apartine Hădăreni), G.G., membru in comisia pentru reconstructie, a raportat ca, din paisprezece case distruse in incendiu, opt au fost reconstruite sau aproape reconstruite. In ce priveste celelalte sase case, el a declarat ca trei dintre ele ridica „probleme speciale”, partial din cauza „atitudinii celor trei familii”, a „gravitatii actelor comise si a atitudinii populatiei din Hădăreni fata de aceste familii”. In particular, una dintre casele ce trebuie reconstruite se afla pe un teren in apropierea familiei victimei ne-rome (CheŃan Crăciun), care refuza sa aiba familii de tigani locuind langa ei. O alta problema mentionata de primar este casa mamei decedate a doi dintre „criminalii” romi care au murit in timpul evenimentelor din 1993. Se pare ca, dupa evenimente, familia Lăcătuş a locuit in orasul Luduş, asa ca primarul propune ca le reconstruiasca o casa acolo unde doresc ei. 67. Pana in prezent, sase case nu au fost reconstruite, doua dintre ele apartinand reclamantilor Petru (Dîgăla) Lăcătuş si Maria Floarea Zoltan. Potrivit unei raport expert inaintat de Guvern, pagubele produse caselor lui Petru (Gruia) Lăcătuş si Mariei Moldovan nu s-au reparat, in timp ce casa lui Iulius Moldovan si a Otiliei Rostaş au fost reconstruite, dar necesita finisaj.

68. Pe 2 septembrie 1997, reclamantul Iulius Moldovan a trimis o scrisoare presedintelui Romaniei, informandu-l ca sase case, inclusiv a lui, nu au fost reconstruite. El l-a rugat pe presedinte sa acorde fondurile necesare reconstructiei acelor case, deoarece el si familia lui locuiesc in conditii foarte dificile in casa familiei Rostaş: cincisprezece persoane, incluzand noua copii, in doua camere si dorm pe jos, copiii fiind tot timpul bolnavi. 69. Reclamantul a declarat ca, in general, dupa evenimentele din septemrbie 1993, au fost fortati sa traiasca in cotete de gaini, cocini de porc, pivnite fara geamuri sau in conditii deplorabile, in frig: saisprezece persoane intr-o incapere fara incalzire; sapte persoane intr-o singura camera cu podea de pamant; familii dormind pe pamant sau podea de beton, fara haine potrivite, caldura sau pǎturi; cinsprezece oameni intr-o bucatarie de vara cu podea din ciment (MelenuŃa Moldovan), etc. Aceste conditii au durat cativa ani, unele dintre ele dureaza si in prezent. 70. In concluzie, reclamantii si familiile lor s-au imbolnavit. In particular, reclamantul Petru (Gruia) Lăcătuş a facut diabet si a incepu sa isi piarda simtul vazului. F. Rezultatul procesului civil 71. Urmare a deciziei din 23 iunie 1998 de a separa procedurile civile si penale, pe 12 ianuarie 2001, Judecatoria Mureş a dat sentinta in cazul civil. Instanta retine ca victimele au cerut daune materiale pentru distrugerea caselor si a continutului acestora (mobila, etc), precum si daune morale. In continuare, curtea retine ca, in timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993, optsprezece case ale romilor din Hădăreni au fost distruse total sau partial si ca trei romi au fost ucisi, instanta penala gasind vinovati de aceste acte doisprezece sateni. Bazandu-si decizia pe raportul expertului, instanta acorda daune materiale pentru acele case care nu au fost reconstruite intre timp si alocatii de intretinere pentru copiii romilor ucisi in 1993. Pe baza unui raport realizat de expert, curtea acorda daune materiale pentru casele distruse partial sau total in cazul a sase romi, inclusiv al celui de-al treilea si al cincilea reclamant. Instanta respinge cererile celorlalti reclamanti pentru daune materiale in cazul caselor reconstruite, stabilind, pe baza aceluiasi raport al expertului, ca valoarea caselor este aceeasi sau chiar mai mare decat era la inceput. In continuare, respinge toate cererile pentru daune cu privire la bunuri sau mobila, pe motiv ca nu au depus documente care sa ateste valoarea bunurilor sale si ca nu erau inregistrati ca platitori de taxe capabili sa achizitioneze asemenea bunuri. Instanta retine, inter alia: “Dl Iulius Moldovan nu a depus documente care sa dovedeasca cu certitudine ca avea bunuri. El a sustinut ca avea o afacere cu oi, din care ii rezulta un venit substantial, de exemplu ca avea o tona de lana in podul casei. Totusi, din informatiile obtinute de instanta de la biroul de taxe din CheŃani, rezulta ca partea civila era inregistrata ca neavand vreun venit. ... Daunele cauzate de distrugerea bunurilor si a mobilei nu au fost dovedite. Partile civile considera ca declaratiile lor, listele cu bunuri distruse care s-au depus la dosar si declaratiile martorilor care se constituie si ei in parti civile ar fi suficiente pentru a-si intemeia cererile. Tinand cont de contextul in care a avut loc distrugerea si de faptul ca toate partile civile au suferit pierderi, instanta va respinge ca evident nesincere declaratiile facute de fiecare parte civila cu privire la pierderile suferite de alte parti civile. Nu in ultimul rand, tipul de bunuri presupus distruse si cantitatea de bunuri presupus avute in proprietatea fiecarei parti civile indica o situatie mult mai prospera decat ar avea o familie cu venit mediu. Nici o parte civila nu a dovedit a avea un venit care sa le permita sa achizitioneze atatea bunuri. Precum s-a notat anterior, partile nu aveau nici un fel de venit. Mai mult, forma caselor, a materialelor folosite pentru constructie si numarul de camere arata o evidenta lipsa de resurse financiare. Trebuie subliniat in acest context ca doar munca poate fi o sursa de venit, iar nu evenimente precum cel in cauza...” 72. In final instanta respinge toate cererile reclamantilor de daune morale pe motiv ca nu si-au intemeiat cererile si ca infractiunile comise nu erau de natura a produce daune morale. 73. Instanta a ordonat satenilor condamnati in procesul penal sa plateasca daunele acordate.

74. Tinand cont de anumite erori procedurale din decizia Judecatoriei Mureş, reclamantii au inaintat un apel la Curtea de Apel Mureş. 75. Pe 17 octombrie 2001, Curtea de Apel Mureş a stabilit ca a avut loc un numar de erori procedurale in audierile publice privind temeiurile actiunii, in cadrul Judecatoriei Mureş: audierile au fost tinute in absenta acuzatilor si a avocatilor acestora; unul dintre reclamantii initiali, Adrian Moldovan, nu a fost citat; procurorul nu i s-a permis sa se adreseze curtii; un numar de rapoarte ale expertilor cerute de instanta nu au fost terminate si s-a creat confuzie in privinta numarului si a numelor victimelor si a copiilor acestora. Curtea de Apel a concluzionat ca aceste erori fac procedurile nule si neavenite. In concluzie invalideaza decizia din 12 ianuarie 2001 si a cerut o rejudecare a cazului. 76. Judecatoria Mureş a dat decizia in cazul civil pe data de 12 mai 2003. Instanta retine ca victimele au cerut daune materiale pentru distrugerea caselor si a continutului acestora (mobila, etc), precum si daune morale. De asemenea, instanta retine ca, in timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993, optsprezece case ale romilor din Hădăreni au fost distruse partial sau total si trei romi au fost ucisi. In urma acestor evenimente, Statul a alocat bani pentru reconstructia caselor. Pe baza raportului expert din 1999, adus la zi in 2003, instanta decide acordarea urmatoarelor daune care sa fie platite de civilii gasiti vinovati de instanta penala: (a) Iulius Moldovan a primit 130.000.000 (4) lei ca daune materiale pentru casa distrusa, suma ce poate fi ajustata in functie de orice devalorizare a monedei nationale. In continuarea, instanta a audiat martori care confirma ca annumite bunuri apartinand reclamantului, inclusiv mobila, bunuri si venituri din vanzarea a peste 260 de oi au fost distruse de foc. Totusi, instanta respinge acordarea de daune pe motiv ca este imposibil sa se evalueze pierderile. (b) In ce priveste casa Otiliei Rostaş, instanta noteaza ca nu apare pe lista de case distruse (partial sau total), lista intocmita de Primaria CheŃani. Curtea a audiat martori confirmand distrugerea unei parti de acoperis si a structurii de lemn a casei, dar retine ca nu exista nici o dovada prin care se evalueaza paguba. Asadar, respinge cererea de acordare de daune materiale. (c) Petru (Gruia) Lăcătuş primeste suma de ROL 16.000.000 (5) ca daune materiale pentru distrugerea casei. Instanta retine cererea reclamantului privind diferite bunuri detinute care au fost distruse in incendiu – mobila, trei masini, bijuterii si bani – dar o respinge ca fiind nefondata. (d) In ce o priveste pe MelenuŃa Moldovan, curtea acorda suma de ROL 28.000.000 (6) pentru distrugerea casei. Curtea a audiat doi martori care confirma ca reclamanta detinea diferite bunuri care au fost distruse in incendiu, dar respinge acordarea de daune pe motiv ca nu este nici o dovada privind valoarea acestora. (e) Maria Moldovan primeste suma de ROL 600.000 (7) pentru distrugerea casei. Curtea respinge acordarea de daune pe motiv ca nu este nici o dovada privind valoarea acestora. (f) Petru (Dîgăla) Lăcătuş, impreuna cu Floarea Maria Zoltan si Monica Simona Lăcătuş, respectiv fratele si surorile victimelor, primesc suma de ROL 60,000,000 (8) pentru distrugerea casei, suma ce poate fi ajustata in functie de orice depreciere a monedei nationale. Instanta respinge acordarea de daune pentru bunuri pe motiv ca pierderile nu au fost dovedite. De asemenea, respinge ca neintemeiata cererea pentru rambursarea banilor cheltuiti pentru inmormantarea victimelor. (g) Floarea Maria Zoltan, vaduva victimei care a murit arsa de vie in timpul evenimentelor, a cerut si o alocatie pentru copilul sau minor. Instanta retine ca, desi reclamanta sustine ca sotul ei era fabricant de haine de lana, nu a depus nici o dovada cu referire la venitul acestuia; asadar decide sa ia ca baza de calcul pentru alocatie venitul minim pe economie, respectiv ROL 2.500.000 (9). In plus, instanta retine ca este imposibil de stabilit cat de mult cheltuia reclamantul pentru intretinerea copilului si aplica minimul prevazut in Codul Familiei, anume un sfert din venitul minim, ridicandu-se la suma de ROL 625.000 (10). Finalmente, instanta ia in considerare ca victimele decedate au provocat crimele comise si decide sa

injumatateasca suma sus mentionata. In concluzie, acorda suma de ROL 312.500 (11) pe luna ca alocatie pentru copilul minor al reclamantului. In final instanta respinge toate cererile reclamantilor de daune morale pe motiv ca nu si-au intemeiat cererile si ca infractiunile comise nu erau de natura a produce daune morale. 77. In privinta apelului persoanelor condamnate si al reclamantilor, Curtea de Apel Târgu-Mureş a dat verdictul pe 24 februarie 2004. Instanta reaminteste ca, in conformitate cu prevederile Codului Civil si ale Codurilor de Procedura Penala si Civilanu are autoritate de lucru in fata instantei penale. Referindu-se la publicatii recente ale autorilor romani in domeniul legii civile si la cazul Curtii, Akdivar v. Turkey (judecata din 16 septembrie, 1996, Rapoarte ale Judecatilor si Deciziilor 1996-IV), instanta stabileste ca, “Prin comportamentul lor, acuzatii au incalcat dreptul la proprietate al reclamantilor, pentru care s-au acordat deja daune materiale; totusi, catorva dintre partile civile ar fi trebuit sa li se acorde si daune morale, fiind private emotional, ca rezultat al pagubelor suferite, de siguranta pe care o simteau in casele distruse, de confortul pe care il aveau prin facilitatile casei, cu toate bunurile obtinute prin munca lor, care le garanta o standard normal de viata, tinand cont de personalitatile lor ... Asa cum s-a aratat mai sus, acuzatii au comis crimele intr-o stare de agitatie, care a determinat instanta sa aplice prevederile articolului 73 din Codul Penal [privind circumstantele atenuante]. Din acest motiv anume, partile civile enumerate mai jos sunt indreptatite sa primeasca o anumita suma, dar nu suma ceruta...” Instanta acorda urmatoarele sume: ROL 100.000.000 (12) reclamantei Floarea Maria Zoltan, deoarece s-a stabilit ca ea a trebuit sa paraseasca satul si sa cutreiere prin tara si strainatate fara un acoperis; ROL 50.000.000 (13) lui Iulius Moldovan deoarece a fost profund afectat de evenimente, si-a pierdut averea si sanatatea lui s-a deteriorat vizibil; ROL 30.000.000 (14) Otiliei Rostaş deoarece a suferit traume psihice si emotionale din aceleasi motive; ROL 20.000.000 (15) MelenuŃei Moldovan din aceleasi considerente ca si in cazul Otiliei Rostaş; ROL 15.000.000 (16) Mariei Moldovan pentru trauma psihica suferita in urma distrugerii partiale a casei sale; si ROL 70.000.000 (17) lui Petru (Dîgăla) Lăcătuş deoarece a suferit profund emotional si s-a simtit nesigur in urma arderii casei parintilor sai. Nu se acorda nimic lui Petru (Gruia) Lăcătuş. 78. Partile civile au inaintat un apel impotriva acestei decizii, care a fost respins printr-o decizie finala a Curtii de Casatie, pe 25 februarie 2005. II. LEGEA SI PRACTICA INTERNA RELEVANTA Codul de Procedura Civila 79. Articolul 244 din Codul de Procedura Civila, aprobat prin Ordonanta Guvernamentala nr. 59/2001, prevede ca instanta care examineaza o actiune civila poate suspenda judecata: “...2 cind s-a inceput urmarirea penala pentru o infractiune care ar avea o inriurire hotaritoare asupra hotaririi ce urmeaza sa se dea.” Codul de Procedura Penala Articolul 10 (c) “ Actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cind a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca... c) fapta nu a fost savirsita de invinuit sau de inculpat; ... ” Articolul 15

“Persoana vatamata se poate constitui parte civila in contra invinuitului sau inculpatului ... Constituirea ca parte civila se poate face in cursul urmaririi penale, ... si in fata instantei de judecata ... Articolul 22 “Hotarirea definitiva a instantei civile prin care a fost solutionata actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in fata organului de urmarire penala si a instantei penale, cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a savirsit-o si a vinovatiei acesteia.” Article 343 § 3 “ In caz de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin aceeasi sentinta si asupra actiunii civile. Nu pot fi acordate despagubiri civile in cazul cind achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori nu a fost savirsita de inculpat.” Codul Civil 80. Articolele 999 si 1000 din Codul Civil prevad ca orice persoana care a fost pagubita poate cere despagubiri intentand o actiune civila impotriva persoanei care i-a cauzat prejudiciul prin neglijenta. 81. Articolul 1003 din Codul Civil prevede ca, atunci cand mai mult de o persoana a comis un prejudiciu intentionat, persoanele sunt tinute solitar pentru despagubire. Jurisprudenta in instantele interne 82. Guvernul a depus un numar de cazuri in care instantele din tara au decis ca hotararea procurorului, pe baza articolului 10 (b) din Codul de Procedura Penala, de a nu incepe urmarirea penala pe considerentul lipsei intentiei – ca un element al contraventiei – nu a impiedicat instantele civile de la examinarea unei plangeri civile impotriva aceleiasi persoane care a comis actul respectiv. 83. Guvernul a depus la dosar un singur caz, datat 1972, in care Curtea Suprema a hotarat ca decizia procurorului, pe baza articolului 10 (b) din Codul de Procedura Penala, de a nu incepe urmarirea penala deoarece actele nu fuseserea comise deloc sau nu fusesera comise de acuzati, nu trebuie sa impiedice instantele civile de la examinarea unei plangeri civile impotriva aceleiasi persoane care a comis actul respectiv. Decizia Curtii Supreme s-a referit doar la problema competentei si nu a specificat daca exista o prevedere legala prin care se da o sansa de succes in o astfel de actiune. Doctrina legala 84. Punctul de vedere comun al specialistilor in procedura penala este ca instanta civila nu poate examina o actiune civila introdusa impotriva unei persoane in cazul careia procurorul a refuzat sa inceapa urmarirea penala, pe baza articolului 10 (a) si (c) din Codul de Procedura Penala, conform caruia actele nu fusesera deloc comise sau nu fusesera comise de acuzat (vezi Legea de Procedura Penala – Parte Generala, Gheorghe Nistoreanu si altii, pg. 72, Bucuresti 1994, si Un tratat despre Legea Procedurii Penale – Parte Generala, Nicolae Volonciu, pg. 238-39, Bucuresti 1996). 85. Opinia impartasita a specialistilor in procedura civila si al catorva specialisti in procedura penala este ca decizia procurorului de a nu incepe urmarirea penala din motivele mentionate in paragraful precedent nu impiedica o instanta civila sa examineze o actiune civila impotriva acuzatului. In aceasta situatie, instantele civile au dreptul sa decida daca actele au fost comise si de cine, dar trebuie sa se bazeze pe constatarile procurorului din decizia de a nu incepe urmarirea penala (vezi Actiunea civila si procesul penal, Anastasiu Crişu, RRD nr. 4/1997, si Legea de Procedura Penala, Ion Neagu, pg. 209, Bucuesti 1988).

LEGEA I. INCALCARI PRESUPUSE ALE ARTICOLELOR 3 SI 8 DIN CONVENTIE 86. Articolul 3 din Conventie prevede urmatoarele: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 87. Articolul 8 din Conventie prevede urmatoarele: “ 1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, [si]a domiciliului. 2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decit in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru ... siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora. A. Argumentele partilor 1. Reclamantii 88. Petitionarii au reclamat ca, dupa distrugerea caselor, nu si-au mai putut exercita dreptul la domiciliu si au trebuit sa traiasca in conditii foarte proaste, incalcand astfel articolele 3 si 8 din Conventie. 89. Petitionarii au reclamat ca oficialitatile Statului au fost implicati in distrugerea caselor, inclusiv ofiteri de politie si un viceprimar, acesta din urma fiind condamnat pentru o contraventie penala in acest caz. Ei au subliniat ca Statul are obligatii, conform articolului 8 si in conexiune cu un numar de cazuri, de exemplu Burton v. the Regatul Unit (nr. 31600/96, Decizia Comisiei din 10 septembrie 1996), Marzari v. Italia (decizia nr. 36448/97, 4 mai 1999) si Fadele v. Regatul Unit (nr. 13078/87, Decizia Comisiei din 12 februarie 1990). Reclamantii sustin ca Statul are obligatii si conform articolului 3, fiind de datoria Guvernului Romaniei sa ofere compensatii suficiente pentru a reface reclamatilor conditiile de viata pe care le aveau initial. In plus, oficialitatile locale sunt responsabile pentru administrarea corecta sau nu a fondurilor si eforturilor de reconstructie, dar au luat decizia de a nu reconstrui case particulare drept razbunare pentru „probleme de comportament”. In plus, reclamantii sustin ca acele case reconstruite de Stat au fost realizate intr-o maniera defectuoasa si, in mare parte, sunt nelocuibile. 90. In continuare declara ca esecul Guvernului de a-si respecta obligatiile asumate a dus la situatia in care familii cu copii mici si persoane in varsta sunt obligati sa traiasca in pivnite, cotete de gaini, grajduri, baraci sau sa se mute la prieteni sau rude in conditii de supraaglomerare, in care se imbolnavesc frecvent. 2. Guvernul 91. Guvernul neaga ca autoritatile statului au avut vreo responsabilitate in distrugerea caselor reclamantilor. In concluzie, Statul are obligatii doar in conformitate cu articolul 8, obligatii indeplinite in acest caz prin acordarea de ajutor reclamatilor pentru a-si reconstrui casele. In orice caz, Guvernul considera ca nu exista nici o obligatie rezultata din Conventie prin care sa acorde o casa persoanelor in dificultate. In acest sens isi bazeaza afirmatia pe cazurile Buckley v. Regatul Unit (judecata din 25 septembrie 1996, Rapoarte ale Judecatilor si Deciziilor 1996-IV), si Chapman v. Regatul Unit ([GC], nr. 27238/95, § 99, ECHR 2001-I). 92. Guvernul afirma ca si obligatiile pozitive ale Statului, in conformitate cu articolul 3 au fost indeplinite in acest caz, prin acordarea de ajutor reclamantilor pentru a-si reconstrui casele. B. Evaluarea Curtii

1. Principii generale 93. Curtea hotaraste ca, desi articolul 8 este esential pentru protectia individului fata de interventia arbitrara a autoritatilor publice, nu doar obliga Statul sa se abtina de la o astfel de interventie. Pe langa aceasta interpretare initiala negativa, pot exista si obligatii pozitive inerente prin care se respecta viata privata si de familie si domiciliul. Aceste obligatii pot implica adoptarea de masuri menite sa asigure respectarea acestor drepturi, chiar si in sfera relatiile dintre indivizi (vezi X si Y. v. Olanda, judecata din 26 martie 1985, Serie A nr. 91, pg. 11, § 23). 94. In plus, acordul tacit si incuviintarea autoritatilor unui Stat contractant in actele indivizilor particulari care incalca drepturile din Conventie ale altor persoane, in jurisdictia acelui Stat, poate declansa responsabilitatea Statului prin Conventie (vezi Cipru v. Turcia [GC], nr. 25781/94, ECHR 2001-IV, § 81). Statul poate fi considerat responsabil chiar si cand agentii sai actioneaza abuziv sau contrar instructiunilor (vezi Irlanda v. Regatul Unit, judecata din 18 ianuarie 1978, Serie A nr. 25, pg. 64, § 159). 95. Responsabilitatea unui Stat se poate declansa din cauza unor actiuni care au repercusiuni directe suficiente asupra drepturilor garantate de Conventie. Pentru a se determina daca se declanseaza efectiv aceasta responsabilitate, trebuie tinut cont de comportamentul ulterior al Statului (vezi Ilaşcu si altii v. Moldova si Rusia [GC], no. 48787/99, §§ 317, 382, 384-85 si 393, ECHR 2004-...). 96. In continuare, Curtea nu exclude posibilitatea ca obligatia pozitiva a statului, potrivit articolului 8, de a proteja integritatea fizica a individului, sa se extinda la probleme legate de eficacitatea investigatiei penale (vezi v. Regatul Unit, Judecata din 28 octombrie 1998, Rapoarte 1998-VIII, pg. 3164, § 128). 97. Indiferent ce abordare analitica se adopta – indatorire pozitiva sau interventie – principiile aplicabile privind justificarea potrivit articolului 8, paragraf 2, sunt in mare similare (vezi Powell si Rayner v. Regatul Unit, judecata din 21 februarie 1990, Serie A nr. 172). In ambele contexte, trebuie tinut cont de balanta dintre interesele individului si cele ale comunitarii in ansamblu. In ambele contexte Statul se bucura de o anumita marja de apreciere in stabilirea pasilor care trebuie luati pentru a asigura conformarea la prevederile Conventiei (vezi Hatton si Others v. Regatul Unit [GC], nr. 36022/97, § 98, ECHR 2003-VIII; Rees v. Regatul Unit, judecata din 17 octombrie 1986, Series A nr. 106, pg. 15, § 37, si Leander v. Suedia, judecata din 26 martie 1987, Serie A nr. 116, pg. 25, § 59). In plus, chiar in relatie cu obligatiile pozitive care decurg din articolul 8 § 1, pentru balanta mentionata, scopurile din articolul 8 § 2 pot fi relevante (vezi Rees, citat anterior, loc. cit.; vezi si Lopez Ostra v. Spania, judecata din 9 decembrie 1994, Serie A nr. 303-C, pg. 54, § 51). 98. Obligatia Partilor contractante, conform articolului 1 din Conventie, de a asigura tuturor, din jurisdictie, drepturile si libertatile definite in Conventie, impreuna cu articolul 3, care cere Statelor sa ia masuri pentru a se asigura ca indivizii din jurisdictie nu sunt supusi la rele tratamente, inclusiv rele tratamente aplicate de indivizi particulari (vezi M.C. v. Bulgaria, nr. 39272/98, §§ 149-50, ECHR 2004-...; A. v. Regatul Unit, judecata 23 septembrie 1998, Reports 1998-VI, p. 2699, § 22; Z. and Others v. Regatul Unit [GC], nr. 29392/95, §§ 73-75, ECHR 2001-V, and E. and Others v. Regatul Unit, nr. 33218/96, 26 noiembrie 2002). 99. Articolul 3 din Conventie include una dintre valorile fundamentale ale unei societati democratice. Interzice in termeni categorici tortura sau tratamentele degradante sau inumane sau pedepsele, indiferent de circumstante si comportamentul victimei (vezi, de exemplu, Labita v. Italia [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV). 100. Conform jurisprudentei Curtii, tratamentele rele trebuie sa atinga un nivel minim de gravitate pentru a se incadra in termenii articolului 3. Evaluarea acestui minim este relativa. Depinde de toate circumstantele cazului, precum ar fi durata tratamentului, efectele fizice si mentale si, in unele cazuri, de sex, varsta si starea de sanatate a victimei (vezi, Irlanda v. Regatul Unit, judecata din 18 January 1978, Serie A nr. 25, pg. 65, § 162).

Curtea a considerat tratamentul „inuman” deoarece, inter alia, a fost premeditat, s-a aplicat timp de ore indelungate si a cauzat, fie rani fizice efective, fie suferinta psihica si mentala intensa. S-a considerat ca tratamentul este „degradant” pentru ca s-a aplicat astfel incat a declansat la victime sentimente de frica, angoasa si inferioritate, capabile de umilire si le-a injosit (vezi, de exemplu, Kudla v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 92, ECHR 2000-XI). Pentru a se stabili daca o anumita forma de tratament este „degradanta”, in sensul articolului 3, Curtea va lua in considerare daca obiectivul a fost umilirea si injosirea persoanei in cauza si daca, din punct de vedere al consecintelor, a afectat personalitatea persoanei intr-o maniera incompatibila cu articolul 3 (vezi, de exemplu, Raninen v. Finland, Judecata din 16 decembrie 1997, Rapoarte 1997-VIII, pg. 2821-22, § 55). Totusi, absenta unui astfel de scop nu poate elimina concludent stabilirea unei incalcari a articolului 3 (vezi, de exemplu, Peers v. Greece, nr. 28524/95, § 74, ECHR 2001-III). 2. Aplicarea principiilor de mai sus 102. Curtea retine ca distrugerea efectiva a caselor si a bunurilor reclamantilor, precum si expulzarea lor fortata din sat au avut loc in septembrie 1993, inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania, in iunie 1994. Asadar nu poate sa le examineze (vezi deciziile Moldovan si altii v. Romania, nr. 41138/98 si 64320/01 reunite, 13 martie 2001). 103. Reiese clar din dovezile depuse de reclamanti si din deciziile instantelor civile ca ofiterii de politie au fost implicati in actiunea organizata de incendiere a caselor si, mai tarziu, dupa iunie 1994, au incercat sa musamalizeze incidentul (vezi paragrafele 39, 40, 48, 50, 52 si 53 de mai sus). Dupa incident, fiind alungati din sat si casele lor, reclamantii au trebuit sa traiasca, unii dintre ei inca mai traiesc, in conditii improprii si de aglomerare – pivnite, cotete de gaini, grajduri, etc – si si-au schimbat des adresa, mutandu-se la prieteni sau rude in conditii extreme de supraaglomerare. 104. In concluzie, tinand cont de repercusiunile directe ale actelor agentilor Statului asupra drepturilor reclamantilor, Curtea considera ca se declanseaza responsabilitatea Guvernului in ce priveste conditiile ulterioare de viata ale reclamantilor. 105. In cazul de fata, nu este nici o indoiala ca problema conditiilor de viata ale reclamantilor se incadreaza in dreptul lor de a li se respecta viata privata si de familie, precum si domiciliul. Asadar, articolul 8 se aplica in cazul acestor plangeri. 106. Prin urmare, sarcina Curtii este de a determina daca autoritatile nationale au luat masurile adecvate pentru a opri incalcarea drepturilor reclamantilor. 107. In acest context, Curtea retine urmatoarele: (a) in ciuda implicarii agentilor statului in incendierea caselor reclamantilor, Procuratura nu a reusit sa inceapa urmarirea penala impotriva lor, asadar impiedicand instantele interne sa stabileasca responsabilitatea acestor persoane si sa le pedepseasca; (b) instantele interne au refuzat timp de multi ani sa acorde daune materiale pentru distrugerea bunurilor si mobilei reclamantilor si si-au justificat refuzul prin afirmatii ce puneau la indoiala buna credinta a reclamantilor (vezi paragraf 71); (c) de abia in 12 mai 2003, zece ani mai tarziu, Tribunalul Mureş a acordat compensatii pentru casele distruse, desi nu si pentru pierderea bunurilor; (d) in judecarea cazului penal impotriva satenilor acuzati s-au facut remarce discriminatorii la adresa originii rome a reclamantilor (vezi paragraf 44); (e) si cererile reclamantilor pentru daune morale au fost respinse, instantele civile considerand ca evenimentele – incendierea caselor si uciderea unor membri ai familiei – nu au fost de natura sa creeze vreo dauna morala (vezi paragrafe 72 si 76);

(f) in procesarea cererii reclamantei Floarea Maria Zoltan de alocatie pentru intretinerea copilului minor, al carui tata murise ars de viu in timpul evenimentelor, Tribunalul Târgu-Mureş, prin decizia din 12 mai 2003, care a devenit finala in 25 februarie 2005, i-a acordat o suma echivalenta cu un sfert din venitul minim pe economie si a decis sa injumatateasca aceasta suma pe motiv ca victimele decedate au provocat crimele; (g) pana in prezent nu s-au reconstruit trei case si, precum se reiese din fotografiile depuse la dosar de reclamanti, cele reconstruite de autoritati sunt de nelocuit, cu gauri uriase intre ferestre si pereti, acoperisuri neterminate, si (h) majoritatea reclamantilor nu s-au intors nici pana azi in satul lor, traiesc in alte zone ale Romaniei si Europei. 108. Din perspectiva Curtii, elementele de mai sus, privite in ansamblu, dezvaluie o atitudine generala a autoritatilor – procurori, instante penale si civile, guvern si autoritati locale – care a perpetuat sentimentele reclamantilor de nesiguranta dupa 1994 si s-a constituit in sine un obstacol pentru drepturilor aplicantilor la viata privata si de familie, si la domiciliu (vezi, mutatis mutandis, Akdivar v. Turcia, judecata din 16 septembrie 1996, Rapoarte 1996-IV, pg. 1215, § 88). 109. Curtea concluzioneaza ca obstacolul mentionat anterior si esecul repetat al autoritatilor de a pune capat incalcarilor drepturilor reclamantilor reprezinta o incalcare grava a articolului 8 din Conventie, fiind de natura continua. 110. In continuare considera ca, in ultimii zece ani, conditiile de viata ale reclamantilor, in special mediul supraaglomerat si nesanatos si efectele acestuia in detrimentul sanatatii si starii de bine a reclamantilor, in conjunctie cu perioada extinsa pe parcursul careia reclamantii au trebuit sa traiasca in astfel de conditii si atitudinea generala a autoritatilor trebuie sa le fi produs suferinte psihice considerabile, diminuandu-le demnitatea umana si provocandu-le sentimente de umilinta si injosire. 111. In plus, remarcele unor autoritati care au procesat doleantele reclamantilor, remarce la adresa onestitatii acestora si a modului lor de viata (vezi deciziile instantelor civile si penale si remarcele facute de primarul din CheŃani, paragrafe 44, 66 si 71 de mai sus) par a fi, in absenta oricarei dovezi din partea acestor autoritati, pur discriminatorii. In acest sens, Curtea reitereaza ca discriminarea de rasa duce in sine la tratament degradant, in sensul articolului 3 din Conventie (vezi East African Asians v. Regatul Unit, Raportul Comisiei, 14 decembrie 1973, DR 78, pg. 5 - 62). Astfel de remarce vor fi asadar luate in considerare ca un factor agravant in examinarea plangerii reclamantilor in sensul articolului 3 din Conventie. 112. Curtea considera ca aceste constatari nu sunt afectate de concluziile din judecata Curtii de Apel Târgu-Mureş, din 24 februarie 2004, care a devenit finala pe 25 februarie 2005, din moment de Curtea retine ca decizia pronuntata nu a recunoscut si nici nu a acordat repararea prejudiciului cauzat prin incalcarea Conventiei (vezi, de exemplu, Amuur v. Franta, judecata din 25 iunie 1996, Rapoarte 1996-III, pg. 846, § 36, si Dalban v. Romania [GC], nr. 28114/95, § 44, ECHR 1999-VI). 113. In lumina celor de mai sus, Curtea stabileste ca discriminarea rasiala la care au fost supusi reclamantii in mod public prin modul in care li s-au procesat plangerile de catre diferite autoritati si conditiile de viata constituie o interferenta cu demnitatea umana care, in circumstantele speciale ale acestui caz, duc la „tratament degradant”, in sensul articolului 3 din Conventie. 114. Prin urmare, articolul 3 din Conventie a fost incalcat.

II. PRESUPUSA INCALCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENTIE 115. Reclamantii s-au plans ca prin esecul autoritatilor de a intreprinde adecvat urmarirea penala, culminand cu acuzatii formale si condamnarea tuturor persoanelor responsabile, li s-a refuzat accesul in instanta pentru actiune civila impotriva Statului (pentru despagubiri) in ce priveste comportamentul neadecvat al ofiterilor de politie in cauza. Cativa petitionari au reclamat ca, din cauza duratei judecarii procesului penal, procesul civil nu s-a incheiat inca. Ei isi intemeieaza afirmatiile pe articolul 6, paragraf 1, din Conventie: „Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, ....”. A. In ce priveste accesul la instanta 116. Reclamantii sustin ca, tinand cont de faptul ca decizia de neincepere a urmarii penale s-a bazat pe constatarea ca acuzatii nu au comis faptele in cauza (articolul 10 (c) din Codul de Procedura Penala), ei nu au putut intenta actiune civila impotriva politiei. O constatare de acest tip a exclus astfel de proceduri care presupuneau ca paratul ar fi comis actul de care era acuzat. Reclamantii au fost de acord ca situatia ar fi fost alta daca procurorul si-ar fi intemeiat decizia de neurmarire penala pe lipsa de vina a ofiterilor de politie. Mai mult, conform articolul 1003 din Codul Civil, toti paratii intr-un proces civil trebuie judecati in acelasi timp, fiind tinuti solidar. Asadar, reclamantii nu aveau cum sa ii dea in judecata pe ofiterii de politiei separat de civili. Cand au inaintat plangerea penala, reclamantii au unit plangerea civila cu procesul penal impotriva tuturor potentialilor acuzati, inclusiv ofiterii de politie. In ciuda sugestiilor din declaratiile instantei penale ca mai multe persoane decat cele acuzate atunci erau vinovate, instanta civila a estimat doar pagubele produse de paratii condamnati sau mostenitorii acestora. A procedat astfel deoarece, pe baza articolului 22 din Codul de Procedura Civila, hotarirea definitiva a instantei civile prin care a fost solutionata actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in fata organului de urmarire penala si a instantei penale, cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a savirsit-o si a vinovatiei acesteia. Asadar, instanta civila nu avea cum sa contrazica constatarile instantei penale in ce priveste stabilirea vinovatilor. Finalmente, reclamantii considera ca aceasta situatia difera de cea din cazul Assenov si altii v. Bulgaria (judecata din 28 octombrie 1998, Rapoarte 1998-VIII). In acest caz, politia ar fi putut fi data in judecata in instanta civila in conformitate cu Legea pentru responsabilitatea statului in privinta daunelor, actiunea fiind exclusa de plata taxelor instantei. Legea romana nu contine prevederi care sa permita unei persoane sa dea in judecata un ofiter de politie in instanta civila pentru rele-tratamente. Chiar si presupunand ca reclamantii ar fi putut intenta o actiune civila impotriva ofiterilor de politie, din cauza lipsurilor materiale nu ar fi putut plati taxele de judecata – aproximativ 10% din daunele cerute – in conditiile in care instanta le putea refuza cererea. 117. Guvernul a declarat ca, in ciuda deciziei procurorului de neincepere a urmarii penale in cazul ofiterilor de politie despre care se presupunea ca au fost implicati in razmerita, reclamantii ar fi putut totusi sa intenteze o actiune civila impotriva politiei, pe baza articolelor 999 si 1000 din Codul Civil, daca se demonstra ca politia era responsabila de a fi provocat pagube. Mai mult, articolul 22 din Codul de Procedura Penala nu a impiedicat reclamantii sa introduca o astfel de actiune civila. Ei au subliniat ca dreptul accesului la o instanta nu include dreptul de a intenta actiune penala impotriva unei a treia persoane sau pentru a condamna acea persoana. Ei isi intemeieaza aceasta afirmatie pe cazul sus-mentionat, 118. Curtea reaminteste ca articolul 6 § 1 asigura dreptul oricarei persoane de a i se judeca in instanta sau tribunal oricare cerere privind drepturile sale civile si obligatiile. Dreptul accesului in instanta in problemele civile constituie un aspect al „dreptului la instanta” prevazut in articolul 6 § 1 (vezi Aksoy v. Turcia, judecata din 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, pg. 2285, § 92; Waite si Kennedy v. Germania

[GC], nr. 26083/94, § 50, ECHR 1999-I; Golder v. Regatul Unit, judecata din 21 februarie 1975, Serie A, nr. 18, pg. 18, § 36.). Fara indoiala, aceasta prevedere se aplica cererilor civile pentru daune in cazurile in care agentii statului au fost implicati in tratament contrar articolului 3, incluzand distrugerea caselor si a proprietatii. Cererea accesului in instanta trebuie inclusa nu doar in lege, cat si in practica (vezi, mutatis mutandis, Akdivar si altii, citat anterior, pg. 1210, § 66). Aceasta este adevarat in special pentru dreptul accesului la instanta in relatie cu locul important detinut intr-o societate democratica de dreptul la o audiere corecta (vezi, de exemplu, Airey v. Irlanda, judecata din 9 octombrie 1979, Serie A nr. 32, pp. 12-13, § 24). Mai mult, doar o institutie care are jurisdictie deplina, inclusiv puterea de a anula in toate privintele, legale si factuale, decizia contestata, merita descrierea de „tribunal” in sensul articolului 6 § 1 (vezi, de exemplu, Umlauft v. Austria, judecata din 23 octombrie 1995, Serie A nr. 328-B, pg. 39-40, §§ 37-39). Pentru a determina daca exista un remediu efectiv pentru cazul in care se distrug case, Curtea trebuie sa tina cont de nesiguranta si vulnerabilitatea pozitiei reclamantilor si de faptul ca trebuie sa devina dependenti de autoritati in privinta nevoilor de baza de dupa eveniment (vezi Akdivar, citat anterior, pg. 1213, § 73). 119. Guvernul sustine ca reclamantii ar fi trebuit sa intenteze proces civil ofiterilor de politie presupus implicati in evenimente, care ar fi dus la o determinare a temeiurilor cererii pentru daune independent de rezultatele procesului penal. Aceasta ipoteza insa nu a fost testata din moment ce reclamantii, in nici un moment, nu au urmat calea cererii de daune din partea ofiterilor de politie. In ce priveste jurisprudenta interna depusa de parti, Curtea observa ca in nici unul dintre aceste cazuri nu s-a hotarat ca instanta civila nu este legata de decizia autoritatilor penale care au incetat urmarirea penala pe motiv ca actele nu au fost comise de acuzati. Este valabil si in cazul care dateaza din 1972, caz depus la dosar de Guvern (paragraf 83 e mai sus), in care problema era daca o instanta civila avea competenta sa examineze o plangere civila in ciuda incetarii urmarii penale. In acest caz, Curtea Suprema nu a decis daca instanta civila era legata de constatarile autoritatilor penale. 120. Prin urmare, Curtea retine ca nu s-a demonstrat ca exista posibilitatea de a intenta efectiv o actiune civila pentru despagubiri impotriva ofiterilor de politie in circumstantele particulare ale acestui caz. Asadar, Curtea nu poate determina daca instantele interne ar fi putut judeca cererea reclamantilor in cazul in care ar fi cerut unor membri individuali ai politiei repararea prejudiciului. 121. Totusi, trebuie observat ca reclamantii au introdus o actiune civila impotriva civililor care au fost gasiti vinovati de instanta penala, cerand compensatii pentru conditiile de viata care au existat dupa distrugerea caselor. Aceasta cerere a fost eficienta, deoarece au primit compensatii (paragraf 77 de mai sus). In aceste circumstante, Curtea considera ca reclamantii nu pot cere inca un drept la o actiune civila separata impotriva ofiterilor de politie presupus implicati in acelasi accident. 122. Din aceste considerente, Curtea concluzioneaza ca nu a existat nici o incalcare a articolului 6 § 1 in ce priveste accesul efectiv al reclamantilor la un tribunal. B. Cu privire la durata procedurilor 123. Reclamantii au sustinut ca, in ciuda potentialilor numerosi acuzati si a martorilor implicati, cazul nu a fost foarte complex. Faptele erau relativ clare, reclamantii putand sa ofere politiei numele multor persoane implicate. Cazul nu avea elemente de noutate sau complexitate din punct de vedere legal. Autoritatile romane au intarziat arestarea acuzatilor din septembrie 1993 pana in ianuarie 1997, fara motive credibile. Reclamantii resping presupunerea Guvernului ca intazierea s-a datorat neplatii onorariilor expertilor de catre reclamanti. Si subliniaza ca traiau in conditii teribile, ca erau la sapa de lemn si nu puteau plati pentru asistenta expertilor. Daca imposibilitatea de a plati aceste onorarii a dus la pierderea dreptului de a li se judeca plangerile civile, atunci aceasta constituie o incalcare a articolului 6 § 1 din Conventie.

Mai mult, plangerile civile aveau mari implicatii pentru reclamanti – eforturile lor de a-si reconstrui casele distruse si vietile, pentru a oferi conditii de viata decente copiilor si altor membri ai familiei. Ei s-au bazat pe un numar considerabil de cazuri ale Curtii, inclusiv cazurile Torri v. Italia (judecata din 1 iulie 1997, Rapoarte ale Judecatilor si deciziilor 1997-IV), Corigliano v. Italia (judecata din 10 decembrie 1982, Serie A nr. 57), Bunkate v. Olanda (judecata din 26 mai 1993, Serie A nr. 248-B), si De Micheli v. Italia (judecata din 26 februarie 1993, Series A nr. 257-D). 124. Guvernul considera ca a fost un caz complex, tinand cont ca se refera la crime comise de mai multi sateni de-a lungul unei nopti si ca a fost nevoie de o evaluare a expertilor privind proprietatea distrusa. Ei sustin ca reclamantii au fost partial responsabili pentru durata procesului civil, deoarece, timp de multe saptamani, au refuzat sa plateasca expertul desemnat de instanta. 125. Curtea reitereaza ca durata rezonabila a procdeurilor trebuie calculata in functie de circumstantele cazului si cu referire la urmatoarele criterii: complexitatea cazului, comportamentul reclamantului si a autoritatilor relevante si care a fost miza reclamantului in disputa (vezi Frydlender v. Franta [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 126. Procesul penal este luat in considerare in calcularea perioadei doar cand rezultatele acestui proces pot afecta rezultatul disputei civile in instante (vezi Rezette v. Luxembourg, nr. 73983/01, § 32, 13 iulie 2004). 127. Daca jurisdictia ratione temporis a Curtii acopera doar perioada de dupa intrarea in vigoare a Conventie in Romania, respectiv pe 20 iunie 1994, va lua in considerare stadiul procedurilor la data respectiva (vezi, mutatis mutandis, Yağci si Sargin v. Turcia, judecata din 8 iunie 1995, Serie A nr. 319-A, p. 16, § 40). 128. Perioada care se ia in considerare incepe in septembrie 1993, cand reclamantii au depus plangerile si cererea de a se alatura procedurilor ca parte civila, si se termina pe 25 februarie 2005. Au fost mai mult de unsprezece ani, dintre care noua luni inainte de intrarea in vigoare a Conventiei in Romania. Trei instante judiciare s-au ocupat de acest aspect al cazului. 129. Curtea noteaza ca cinci ani care au trecut inainte ca procesul civil sa fie separat de plangerile penale din 23 iunie 1998 (vezi paragraf 3) pentru a accelera procedura. Totusi, de abia pe 12 ianuarie 2001 s-a dat prima decizie, adica dupa mai mult de sapte ani de la depunerea plangerii civile. Acea decizie a fost infirmata pe 17 octombrie 2001 din cauza unui numar substantial de erori (vezi paragraf 75 de mai sus). De abia peste doi ani, in mai 2003, Judecatoria Regionala a dat alta decizie privind temeiul actiunii. Pe 24 februarie 2004, Curtea de Apel a amendat partial hotararea instantei anterioare. Pe 25 februarie 2005, Curtea Suprema a mentinut, prin decizia finala, hotararea Curtii de Appel. Desi Curtea este constienta de dificultatea de a organiza un proces cu mai mult de treizeci de parati si parti civile, in conditiile in care este necesara si expertiza pentru evaluarea pagubelor produce victimelor, noteaza ca intarzierile nu s-au datorat timpul acordat obtinerii rapoartelor expertilor, din moment ce principalele rapoarte erau intocmite inca din 1999. Intarzierile s-au produs mai degraba din cauza diferitelor erori comise de instantele domestice. 130. Tanand cont de criteriile stabilite in jurisprudenta privind stabilirea perioadei rezonabile pentru proceduri si de circumstantele particulare ale cazului, Curtea hotaraste ca durata procesului civil instituit de reclamanti nu concorda cu cerintele articolului 6, paragraf 1 al Conventiei. 131. In consecinta, articolul 6 § 1 a fost incalcat in aceasta privinta. V. PRESUPUSA INCALCARE A ARTICOLULUI 14, IN CONJUNCTIE CU ARTCOLELE 6 SI 8 DIN CONVENTIE 132. Reclamantii au sustinut ca, pe motivul etniei lor, au fost victime ale discriminarii din partea organismelor judiciare si a oficialitatilor, contrar articolului 14 din Conventie, care prevede urmatoarele:

“ Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta conventie trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.” 133. Ei au declarat ca remarcele Judecatoriei Târgu-Mureş in decizia din 17 iulie 1998 au continut un sentiment clar anti-rom si ca refuzul autoritatilor de a le imbunatati conditiile de viata dupa evenimentele din septembrie 1993 a fost o expresie a ostilitatii impotriva populatiei de romi. Ei sustin ca oficialitatile locale, in special primarul din Hădăreni in nota informativa privind situatia caselor tiganilor care trebuiau reconstruite, au demonstrat prejudecati evidente impotriva familiilor de romi, incalcand articolul 8, in conjunctie cu articolul 14. Mai mult, remarcele Judecatoriei Târgu-Mureş in decizia din 17 iulie 1998, desi facute in decursul procesului penal, dupa separarea cazului civil de cel penal, ar fi putut afecta rezultatul procesului civil, tinand cont de relatia stransa dintre procesul penal si plangerile civile in legea romana. 134. In plus, respingerea brusca a instantei penale in decizia din 12 ianuarie 2001 privind orice plangeri referitoare la bunuri, comentariile acesteia prin care caracteriza reclamantii ca mincinosi si neplatitori de taxe prin declaratii neconcordante cu realitatea, refuzul de a acorda daune morale pentru distrugerea caselor si acordarea de daune materiale foarte mici, nepotrivite, constituie discriminare in exercitarea dreptului reclamatilor la o audiere corecta a plangerilor civile, conform articolului 6, in conjunctie cu articolul 14. 135. Guvernul declara ca, in absenta incalcarii articolul 8, reclamantii nu pot pretinde o incalcare a articolului 14. In orice caz, autoritatile Statului au oferit asistenta comunitatii de romi din Hădăreni in aceleasi conditii ca si in cazul altor categorii de populatie, de exemplu celor afectate de dezastre naturale. Asadar nu s-a constituit nici o discriminare. In masura in care reclamantii se bazeaza pe articolul 6 combinat cu articolul 14, Guvernul admite ca s-au folosit termeni contestabili, dar sustine ca s-a intamplat in timpul procesului penal, cand reclamantii nu erau acuzati, ci parti civile. Asadar, articolul 6 nu se aplica acelor proceduri si nu se poate folosi articolul 14. 136. Curtea reitereaza ca articolul 14 doar completeaza alte prevederi substantiale ale Conventiei si ale Protocoalelor. Nu exista de sine statator deoarece are efect doar in relatie cu exercitarea drepturilor si libertatilor stipulate in aceste prevederi. Desi aplicarea articolului 14 nu presupune o incalcare a acestor prevederi – in aceasta masura fiind autonoma – nu se poate aplica decat daca faptele in cauza sunt in sfera uneia sau mai multor alte prevederi substantiale (vezi, Abdulaziz, Cabales si Balkandali v. Regatul Unit, judecata din 28 mai 1985, Serie A nr. 94, pg. 35, § 71, si Karlheinz Schmidt v. Germania, judecata din 18 iulie 1994, Serie A nr. 291-B, pg. 32, § 22). 137. In ce priveste sfera garantata de articolul 14, in conformitate cu jurisprudenta stabilita, o diferenta in tratament e discriminatorie daca nu are obiectiv si o justificare rationala; de exemplu, daca nu are un scop legitim sau nu exista o relatie justa de proportionalitate intre mijloacele folosite si scop. Mai mult, Statul contractant se bucura de a anumita marja de apreciere cand evalueaza daca si in ca masura diferentele in situatii similare justifica un tratament diferit (vezi, de exemplu, Gaygusuz v. Austria judecata din 16 septembrie 1996, Repoarte 1996-IV, pg. 1142, § 42, si Fretté v. Franta, nr. 36515/97, § 34, ECHR 2002-I). 138. Curtea decide ca faptele in acest caz sunt in sfera de actiune a articolelor 6 si 8 din Conventie (vezi paragrafe 105, 109, 126 si 131 de mai sus), asadar articolul 14 este aplicabil. 139. Retine ca atacurile aveau ca tinta reclamantii din cauza originii rome. Curtea nu are competenta ratione temporis de a examina, conform Conventiei, incendierea propriu zisa a caselor reclamantilor si uciderea rudelor acestora. Observa totusi ca etnia roma a reclamantilor pare a fi decisiva pentru durata si rezultatul procedurilor domestice, dupa intrarea in vigoare a Conventiei in Romania. De asemenea, retine remarcele discriminatorii repetate facute de autoritati in timpul intregului proces de determinare a drepturilor reclamantilor potrivit articolului 8, cand au respins cererile de despagubiri pentru bunuri si mobila si refuzul categoric pana in 2004 de a acorda daune morale pentru distrugerea domiciliului familiilor.

In ce priveste judecata din 24 februarie 2004, confirmata de Curtea de Casatie pe 25 februarie 2005, decizia de a reduce daunele morale acordate a fost motivata de remarce adresate direct etniei reclamantilor. 140. Curtea observa ca Guvernul n-a avut nici o justificare pentru aceasta diferenta de tratament a reclamantilor. Asadar concluzioneaza ca s-a incalcat articolul 14 din Conventie, in conjunctie cu articolele 6 si 8. VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENTIE A. Daune materiale si morale 141. Articolul 41 din Conventie prevede: “In cazul in care Curtea gaseste ca s-au incalcat Conventia sau Protocoalele aferente, si daca legea domestica a Inaltei Parti Contractante respective permite doar reparatia partiala a prejudiciului adus, Curtea, daca este necesar, va acorda satisfactie justa partii vatamate.” 142. Reclamantii au cerut daune materiale pentru pierderea caselor si a proprietatii aferente. Ei declara ca Guvernul a reconstruit o parte dintre case, dar constructiile erau defectuoase si majoritatea dintre ele oricum partiale. Cererile lor cu privire la pierderea caselor se bazau pe concluziile expertului numit de Judecatoria Târgu-Mureş. Ei au subliniat ca, in majoritatea cazurilor, nu aveau dovezi cu privire la valoarea bunurilor din gospodarie, din moment ce orice dovada scrisa ar fi fost distrusa de foc. Au insistat ca, in ciuda nivelului lor de saracie, nici una dintre case nu era goala si au depus, pe baza judecatii in cazul Akdivar sus mentionat, ca, daca nu le accepta propriile declaratii despre bunuri si valori, Curtea poate evalua o mobilare simpla si alte bunuri din gospodarie pe baze echitabile. Cativa dintre reclamanti au pretins costurile pentru o cazare alternativa dupa ce s-au mutat din sat in urma distrugerii caselor. 143. In particular, reclamantii au cerut urmatoarele sume: Iulius Moldovan a cerut 40.000 euro (EUR) pentru distrugerea casei lui si 55.000 EUR pentru distrugerea bunurilor din gosposarie si a altor bunuri, inclusiv veniturile din vanzarea a 400 de oi care au murit in incendiu; MelenuŃa Moldovan EUR 2.133 pentru distrugerea bunurilor din gospodarie; Maria Moldovan 947 EUR pentru distrugerea casei sale si a bunurilor; Otilia Rostaş 2.573 EUR pentru distrugerea bunurilor; Petru (Gruia) Lăcătuş 10.738 EUR pentru distrugerea casei sale si a bunurilor; Maria Floarea Zoltan 2.240 EUR pentru distrugerea bunurilor si Petru (Dîgăla) Lăcătuş 5.530 EUR pentru distrugerea casei sale si a bunurilor. 144. In continuare, reclamantii au declarat ca sentimentul de frustrare si de neajutorare pe care l-au avut dupa neinceperea urmaririi penale a politistilor, a intarzierilor prelungite in procesul civil, a atitudinilor rasiste al judecatorilor, nesiguranta ca nu au unde sa stea si conditiile in care locuiau – si in care o parte dintre ei inca locuieste – necesita acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului. In scrisoarea reprezentantului lor din 29 august 2003, cereau sume intre 30.000 si 50.000 euro per reclamant, in functie de situatia individuala: reclamantii carora li se reconstruisera casele cereau cate 30.000 euro de persoana, iar cei carora nu li se reconstruisera casele, respectiv, Petru (Dîgăla) Lăcătuş si Maria Floarea Zoltan, cereau cate 50.000 EUR de persoana. 145. Pe 29 ianuarie 2003, dna. Maria Floarea Zoltan a cerut 1.000.000 EUR ca daune morale. Ea a precizat ca, dupa evenimentele din septembrie 2003, a fost alungata din Hădăreni impreuna cu fiul sau si toate incercarile de a se intoarce au esuat. In plus, a fost umilita si hartuita de politia secreta, care a tinut-o sub observatie si ca rezultat al campaniei mass media intensive din Romania prin care se descria populatia de romi ca fiind criminali. Prin urmare, ea si cu fiul sau au emigrat in Anglia in 2001, unde au obtinut azil

politic. In prezent ei sunt sub tratament la Fundatia Medicala pentru Victimele Torturii pentru tulburari psihologice suferite dupa producerea acestor evenimente. Intr-o scrisoare trimisa Curtii in data de 19 iulie 2004, dna. Otilia Rostaş a cerut 120.000 EUR ca daune, iar dna. MelenuŃa Moldovan 100.000 EUR. Dl. Iulius Moldovan a cerut, intr-o scrisoare datata 6 iulie 2004, 196.875 EUR pentru distrugerea casei sale si a bunurilor din gospodarie, tinand cont de deprecierea monedei romanesti din ultimii zece ani. El a mai cerut si 300.000 EUR ca daune morale. 146. Pe scurt, adunand cererile pentru daune morale si materiale, reclamantii au cerut urmatoarele sume: Iulius Moldovan EUR 496.875; MelenuŃa Moldovan, EUR 100.000; Maria Moldovan EUR 30.947; Otilia Rostaş, EUR 120.000; Petru (Gruia) Lăcătuş, EUR 40.738; Maria Floarea Zoltan, EUR 1.002.240 si Petru (Dîgăla) Lăcătuş EUR 55.530. 147. Reclamantii nu au avut cereri in privinta costurilor si a cheltuielilor. 148. Guvernul a sustinut ca nu pot fi considerati responsabili pentru presupusele incalcari si ca, in orice caz, ei au acordat bani pentru reconstructia caselor reclamantilor. In octombrie 2003, au depus un raport realizat de un expert local, la cererea lor. Potrivit raportului, conditiile de viata ale reclamantilor dupa reconstructia unora dintre case erau fie „bune”, fie „satisfacatoare”. S-a considerat totusi ca sunt necesare lucrari suplimentare pentru a se asigura ca aceste cladiri sunt locuibile: zidarie sau lucrari la electricitate, tavan si tevi de scurgere, a caror valoare a fost estimata la EUR 1.000. Oricum, au considerat sumele cerute ca fiind excesive si nefondate. 149. Curtea reitereaza concluziile conform carora: - reclamantii au fost supusi unui tratament degradant in sensul articolului 3 din Conventie; - s-a produs o interferenta a dreptului lor de a li se respecta viata privata si de familie si domiciliul, prevazut in articolul 8; - durata procedurilor civile nu s-a inscris in perioada rezonabila prevazuta in articolul 6 § 1; si - reclamantii au fost discriminati in sensul articolului 14, pe baza originei etnice, in exercitarea drepturilor prevazute in articolul 8. Toate aceste incalcari ale Conventiei s-au produs din cauza conditiilor de viata ale reclamantilor dupa interferenta autoritatilor dupa iunie 1994 cu drepturile reclamantilor si esecul repetat al autoritatilor de a pune capat acestor incalcari. 150. Curtea considera ca este o legatura cauzala intre incalcarile constatate si daunele materiale cerute, deoarece Guvernul a fost gasit responsabil pentru esecul de a pune capat incalcarilor drepturilor aplicantilor care au generat conditii de viata inacceptabile. Curtea noteaza ca rapoartele expertilor depuse de parti sunt inexacte si inconsecvente. De asemenea, retine ca, in urma incalcarilor constatate, reclamantii au suferit in mod incontestabil daune morale care nu se pot repara doar prin constatarea incalcarii. 151. In concluzie, tinandu-se cont de gravitatea incalcarilor Conventiei ale caror victime au fost reclamantii, de sumele deja acordate la nivel national prin decizia finala din 25 februarie 2005 si luand o hotarare pe baze echitabile, precum se cere in articolul 41 din Conventie, Curtea le acorda urmatoarele sume, plus orice suma la care se pot aplica taxe: (a) EUR 60.000 lui Iulius Moldovan pentru daune materiale si morale; (b) EUR 13.000 MelenuŃei Moldovan pentru daune materiale si morale;

(c) EUR 11.000 Mariei Moldovan pentru daune materiale si morale; (d) EUR 15.000 Otiliei Rostaş pentru daune materiale si morale; (e) EUR 17.000 lui Petru (Gruia) Lăcătuş pentru daune materiale si morale; (f) EUR 95.000 Mariei Floarea Zoltan pentru daune materiale si morale; si (g) EUR 27.000 lui Petru (Dîgăla) Lăcătuş pentru daune materiale si morale. 152. Curtea considera ca aceste sume constituie incheierea definitiva a cazului, inclusiv la nivel national. B. Dobanda de intarziere 153. Curtea considera adecvat ca dobanda de intarziere sa se bazeze pe rata marginala de imprumut a Bancii Central Europene, la care se sa mai adauge trei procente. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA 1. Hotaraste in unanimitate ca s-a incalcat articolul 8 din Conventie (paragraf 109); 2. Hotaraste in unanimitate ca s-a incalcat articolul 3 din Conventie (paragraf 114); 3. Hotareste, cu cinci voturi pentru, ca nu s-a incalcat articolul 6 § 1 din Conventie din perspective respingerii accesului la o instanta de judecata (paragraf 122); 4. Hotaraste in unanimitate ca s-a incalcat articolul 6 § 1 din Conventie din punct de vedere al duratei procedurilor (paragraf 131); 5. Hotaraste in unanimitate ca s-a incalcat articolul 14 coroborat cu art. 6 si 8 din Conventie (paragraf 140); 6. Hotaraste in unanimitate (a) ca statul in chestiune va plati aplicantilor, in decurs de trei luni de la data din care decizia devine finala, potrivit articolului 44 § 2 din Conventie, urmatoarele sume, plus orice taxa care s-ar putea aplica: (i) 60.000 EURO (saizeci de mii de euro) lui Iulius Moldovan ca daune materiale si morale; (ii) 13.000 EURO (treisprezece mii de euro) MelenuŃei Moldovan ca daune materiale si morale; (iii) 11.000 EURO (unsprezece mii de euro) Mariei Moldovan ca daune materiale si morale; (iv) 15.000 EURO (cinsprezece mii de euro) Otiliei Rostaş ca daune materiale si morale; (v) 17.000 EUR (saptesprezece mii de euro) lui Petru (Gruia) Lăcătuş ca daune materiale si morale; (vi) 95.000 EURO (nouazeci si cinci de mii de euro) Mariei Floarea Zoltan ca daune materiale si morale (vii) 27.000 EURO (douazeci si sapte de mii de euro) lui Petru (Dîgăla) Lăcătuş ca daune materiale si morale;

(b) aceste sume se vor converti in lei romanesti la cursul din ziua solutionarii pe cale amiabila, cu exceptia sumei acordate domnisoarei Zoltan, care trebuie convertita in lire sterline la cursul din ziua solutionarii pe cale amiabila si trimisa in contul de banca al reclamantei din Marea Britanie;

(c) de la expirarea perioadei de trei luni sus mentionate, se va plati dobanda simpla la sumele de mai sus, la o rata egala cu rata mica de imprumut a Bancii Central Europene in timpul perioadei de neindeplinire a obligatiilor financiare, plus inca trei procente.

7. Respinge in unanimitate restul cererilor reclamantilor pentru repararea prejudiciului. Realizat in engleza, si transmis in scris pe 12 iulie 2005, conform Regulii 77 §§ 2 si 3 din Regulile Curtii. S. Dollé J.-P. Costa Presedinte grefier In conformitate cu articolul 45 § 2 din Conventie si Regula 74 § 2 din Regulile Curtii , urmatoarele opinii sunt anexate aceste decizii: (a) opinia comuna a dlui Bîrsan si a doamnei Mularoni care coincide cu decizia; si (b) opinia partial diferita a doamnei Thomassen, acompaniata de dl. Loucaides. J.-P. C. S. D.

OPINIA COMUNA APROBATOARE A JUDECATORILOR BÎRSAN SI MULARONI Impartasim parerea majoritatii ca s-au incalcat articolele 3 si 8 din Conventie. Totusi, am ajuns la aceasta concluzie din motive partial diferite de ale majoritatii. Notand ca faptele detailate in plangerile reclamantilor au avut loc in septembrie 1993, inainte ca Romania sa ratifice Conventia in iunie 1994, consideram ca urmatoarele elemente sunt esentiale in constatarea incalcarii articolelor 3 si 8: (1) esecul procuraturii de a declansa urmarirea penala impotriva acelor agenti ai statului care au fost evident implicati in incendierea caselor reclamantilor, impiedicand asadar instantele interne de a stabili responsabilitatea acestor agenti si pedepsirea lor; (2) conditiile de viata ale reclamantilor din ultimii zece ani, in special mediul supraaglomerat si neigienic si efectele in detrimentul sanatatii si starii de bine a reclamantilor, in combinatie cu perioada extinsa pe parcursul carora reclamantii au trebuit sa traiasca in aceste conditii si atitudinea generala a autoritatilor (care, printre altele, au facut remarce foarte neplacute la adresa originii rome a aplicantilor in decizia din 17 iulie 1993 din procesul penal) care trebuie sa le fi cauzat reclamantilor mari suferinte, afectandu-le demnitatea umana, facandu-i sa se simta umiliti si injositi. Trei case nu au fost reconstruite pana in prezent, iar in cele reconstruite de autoritati nu se poate locui, existand gauri mari intre ferestre si pereti sau aoperisuri neterminate. In privinta celorlalte elemente luate in considerare de majoritate (vezi paragraf 107), consideram ca este nefericita situatia in care instantele domestice au refuzat timp de multi ani sa acorde daune materiale pentru distrugerea bunurilor reclamantilor sau sa acorde daune morale, dar nu este un argument relevant pentru a constata incalcarea articolelor 3 si 8. Sistemul Conventiei este unul complementar, dupa epuizarea tuturor cailor de atac interne. Observam ca judecata din 24 februarie 2004 a Curtii de Apel Târgu-Mureş, referindu-se, inter alia, la jurisprudenta instantei, a confirmat dreptul reclamantilor la daune materiale si a acordat daune morale (vezi § 77). Aceasta concluzie a fost recent mentinuta de Curtea Suprema. Faptul ca suma ceruta de aplicanti a fost diminuata de instantele interne din cauza starii de provocare sub care acuzatii au comis crimele nu contituie, in opinia noastra, o problema sub aspectul Conventiei. Ne intemeiam opinia pe cel putin doua motive: (1) in mod repetat, Curtea a declarat ca, daca articolul 6 § 1 din Conventie garanteaza dreptul la o audiere corecta, nu exclude reguli privind admisibilitatea dovezilor sau modul in care ar trebui apreciate, fiind probleme in special care trebuie reglementate de legea nationala si autoritatile interne (vezi, Garcia Ruiz v. Spania, GC, nr 30544/96, § 28, CEDH 1999-I); (2) din dosar reiese ca starea de provocare de care a tinut cont Curtea de Apel din Târgu-Mureş nu-i lipsea nici o baza factuala. In concluzie, instantele nationale erau indreptatite sa extraga consecinte din propria evaluare a dovezilor. Cat despre situatia specifica in care procedurile au durat atat de multi ani, observam ca s-a examinat acest aspect separat si s-a constata unanim incalcarea articolului 6§1.

OPINIA PARTIAL DIFERITA A JUDECATOAREI THOMASSEN, ACOMPANIATA DE JUDECATORUL LOUCAIDES Contrar majoritatii Curtii, consider ca dreptul reclamantilor la instanta, in sensul articolului 6 § 1 din Conventie a fost violat. Plangerea reclamantilor a fost ca, deoarece agentii Statului au fost implicati in evenimentele din 1993, cu consecinte serioase asupra drepturilor acestora conform articolelor 3, 6, 8 si 14, ar trebui sa aiba dreptul la o instanta sa le analizeze cererile si sa le dea compensatii pentru pagubele suferite ca rezultat al actelor comise de acei agenti. Totusi, reclamantii nu au putut intenta o astfel de actiune intr-o instanta civila deoarece autoritatile penale au decis neinceperea urmaririi penale impotriva acelor ofiteri de politie. Curtea recunoaste ca nu a putut concluziona ca o actiune pentru repararea prejudiciului ar fi fost un remediu efectiv pentru acest aspect al plangerilor reclamantilor (paragraf 120). In opinia ma, Curtea ar fi trebuit atunci sa traga concluzia ca reclamantii nu au avut dreptul efectiv la instanta pentru a putea cere despagubiri de la ofiterii de politie prezumati de a fi fost implicati in incident. In schimb, Curtea a gasit ca nu s-a incalcat articolul 6 § 1 deoarece daunele acordate reclamantilor de instantele civile in cursul unei actiuni initiate impotriva civililor implicati in eveniment. Totusi, articolul 6 § 1 garanteaza reclamantilor dreptul la instanta civila, cu competenta deplina asupra faptelor si legii, care sa hotarasca in privinta cererii lor de despagubiri impotriva oricarui faptas, inclusiv in cazul ofiterilor de politie. In nici un moment autoritatile interne n-au recunoscut incalcarea Conventiei in privinta comportamentului ofiterilor de politie implicati in razmerita. Asa cum a notat Curtea, nu numai ca nu a existat o invesihgatie efectiva in privinta unei posibile implicari a ofiterilor de politie in incendierea caselor, dar si atitudinea generala a autoritatilor a fost una de rezistenta in a admite un asemenea comportament ilicit al membrilor politiei (paragrafe 107 – 113). Nici o instanta nu a fost capabil sa examineze implicarea agentilor Statului in incendierea caselor si sa permita, daca era cazul, despagubiri in aceasta privinta. Asadar, nu pot fi de acord cu concluzia Curtii potrivit careia cerintele articolului 6 § 1 din Conventie privind accesul la instanta au fos indeplinite deoarece cevilii au fost considerati responsabili si obligati sa plateasca despagubiri reclamantilor. In procesul impotriva civililor, reclamantii nu puteau stabili si responsabilitatea Statului in acelasi timp, cu acordarea de despagubiri drept consecinta. Parerea mea este ca ar fi nefericit cazul in care constatarile majoritatii din paragrafele 121 si 121 s-ar intelege ca sugerand sa se accepta ca, in ce ii priveste pe agentii Statului prezumati de a fi incalcat dreptuirle omului, acestia ar putea scapa de responsbailitate atata timp cat o persoana fizica poate fi considerata responsabila de actele contestate. Pentur mine, un astfel de rezultat ar batjocori litera legii. Din motivele mentionate mai sus, in opinia mea, s-a incalcat articolul 6 § 1 din Conventie in cazul acesta. 1 In prezent ar insemna aproximativ 720 euro (EUR) 2 Aproximativ 1.525 EUR 3 Aproximativ 920 EUR 4 Aproximativ 3.745 EUR 5 Aproximativ 460 EUR 6 Aproximativ 805 EUR 7 Aproximativ 17 EUR

8 Aproximativ 1.725 EUR 9 Aproximativ 72 EUR 10 Aproximativ 18 EUR 11 Aproximativ 9 EUR 12 Aproximativ 2.880 EUR 13 Aproximativ 1.440 EUR 14 Aproximativ 865 EUR 15 Aproximativ 575 EUR 16 Aproximativ 430 EUR 17 Aproximativ 2.015 EUR