TITLUL IICASATORIA

CAPITOLUL I ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Secţiunea 1: Noţiune, caractere şi natură juridică

1.1.Noţiune

Noţiunea de căsătorie are două sensuri principale: a) prin căsătorie se înţelege actul juridic pe care îl încheie viitorii soţi;b) căsătoria desemnează situaţia juridică a celor căsătoriţi, statutul lor legal.

1.2. Caracterele juridice ale căsătoriei ca act juridic

Dacă privim căsătoria ca un act juridic, putem identifica următoarele caractere:a) Căsătoria este un act juridic – uniune. Fiecare parte nu urmăreşte un scop diferit de

al celeilalte, ci viitorii soţi urmăresc un scop comun, care este întemeierea unei familii;b) Căsătoria este un act juridic bilateral, care presupune manifestarea de voinţă a

viitorilor soţi.

c) Căsătoria este un act de stare civilă. De aici decurg următoarele trăsături:- căsătoria are un caracter civil (laic) , în sensul că încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa ofiţerului de stare civilă. Aceasta este obligatorie pentru dobândirea statutului de persoană căsătorită;

d) Căsătoria este un act strict personal care presupune consimţământul liber şi personal al viitorilor soţi. Căsătoria nu se poate încheia prin reprezentare;

e) Căsătoria este un act juridic solemn, care se încheie în formele prevăzute de lege, în faţa ofiţerului de stare civilă, în prezenţa concomitentă a viitorilor soţi, în condiţii de publicitate, potrivit art. 278 C.civ. şi urm. ;

f) Căsătoria este un act juridic condiţie – părţile pot decide numai ca dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al căsătoriei să li se aplice sau nu, fără posibilitatea de a le modifica;

g) Căsătoria este un act juridic cauzal care implică valabilitatea cauzei. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, care este cauza necesară şi determinantă a acesteia. Căsătoria încheiată în alt scop decât cel al întemeierii unei familii – cel mai adesea în scopul fraudării legii – este o căsătorie fictivă, fiind sancţionată cu nulitatea absolută;

h) Căsătoria este un act juridic pur şi simplu, care nu poate fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie);

i) Căsătoria se încheie, în principiu, pe viaţă. Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi şi poate fi desfăcută prin divorţ, de instanţa judecătorească, în condiţiile legii. De asemenea, căsătoria poate fi desfiinţată, potrivit legii, dacă este afectată de o cauză de nulitate absolută sau relativă.

1.3. Natura juridică a căsătoriei

Având în vedere aceste caractere juridice, specifice căsătoriei, natura contractualistă a căsătoriei (aşa numita teorie a căsătoriei – contract) a fost, în general, contestată cu următoarele argumente:

- în cadrul contractului civil, fiecare parte urmăreşte satisfacerea propriilor scopuri, în timp ce, la încheierea căsătoriei, viitorii soţi urmăresc un scop comun, şi anume întemeierea unei familii;

- părţile stabilesc conţinutul contractului, în limitele prevăzute de art. 1169 C. civ., pe când căsătoria este un act juridic condiţie, la ale cărui structură şi conţinut viitorii soţi nu pot adăuga nimic;

- în principiu, contractele civile sunt susceptibile de modalităţi (termen, condiţie) în timp ce căsătoria este un act juridic pur şi simplu;

- contractul se încheie prin acordul de voinţă concordant al părţilor, potrivit art. 1166 C. civ. (mutuus consensus) şi poate înceta prin acordul de voinţă simetric, (mutuus dissensus), în timp ce în materia căsătoriei mutuus dissensus are o aplicaţie specială;

- contractele bilaterale sunt supuse rezoluţiunii sau rezilierii, pentru neexecutare, în timp ce căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, potrivit art. 373 şi urm. C. civ.;

- regimul juridic al nulităţilor în materia căsătoriei este diferit de cel al nulităţii actului juridic (anumite cauze de nulitate – cum este eroarea, reglementată restrictiv de art. 298 alin. 2 C. civ. – au un conţinut specific în cazul căsătoriei; nulitatea absolută a căsătoriei poate fi acoperită în anumite condiţii etc.).

Este de observat, totuşi, că diferenţele nu sunt chiar atât de nete cum par la prima vedere :

- şi în cazul anumitor contracte părţile urmăresc un scop comun (de exemplu, contractul de societate);

- liberalizarea divorţului a dus la posibilitatea desfacerii căsătoriei prin consimţământ mutual (mutuus dissensus) pe cale administrativă, notarială sau judiciară;

- divorţul bazat pe culpă, pronunţat de instanţa de judecată acţionează ca o „reziliere judiciară” a căsătoriei, pronunţată de instanţă ca urmare a neîndeplinirii de către soţi a obligaţiilor specifice căsătoriei;

- chiar şi în dreptul civil există o „ofensivă” împotriva regimului rigid şi exorbitant al nulităţii absolute, iar succesul acesteia nu ar face decât să şteargă şi mai mult diferenţele între regimul juridic al acestei nulităţi din dreptul comun şi cel din dreptul familiei.

Aşa fiind, nu poate fi negată categoric natura contractualistă a căsătoriei, deoarece argumentele care par a o face de neacceptat nu sunt de necombătut. Într-adevăr, dacă avem în vedere atât caracterele juridice ale căsătoriei, cât şi faptul că nucleul acesteia îl constituie acordul de voinţă al viitorilor soţi, se poate considera că aceasta are o natură contractuală, fiind un contract unic prin caracteristicile sale.

Pe de altă parte, potrivit art. 1166 C.civ., „Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.” Întrucât actul căsătoriei nu dă naştere „unui raport juridic”, ci unui statut legal, rezultă că acesta nu poate fi calificat ca şi un contract în sensul strict al art. 1166 C.civ., chiar dacă presupune un acord de voinţe.

În esenţă, căsătoria este, aşadar, un act juridic bilateral nepatrimonial şi o instituţie, un statut juridic caracterizat prin drepturi şi obligaţii specifice şi reciproce ale soţilor.

Nu există o contradicţie între aceste două calificări, care nu se exclud, dimpotrivă: statutul specific căsătoriei se dobândeşte ca urmare a încheierii actului juridic al căsătoriei.

Secţiunea 2: Libertatea matrimonială

2.1. Conţinutul libertăţii matrimoniale

Căsătoria are la bază libertatea viitorilor soţi de a încheia o căsătorie

2.2. Dreptul persoanei de a se căsători. Limite legale şi convenţionale (clauzele de celibat)

2

2.1.2. Dreptul persoanei de a se căsători este un drept fundamental. Limite legale

Nici o autoritate administrativă sau judiciară nu poate aduce atingere acestei libertăţi, în afara condiţiilor expres prevăzute de lege.

2.2.2. Limite convenţionale. Clauzele de celibat

Din punct de vedere practic, se pune problema valabilităţii clauzelor de celibat înserate într-un act juridic, care condiţionează drepturile unei persoane de statutul său de celibatar.

Analiza valabilităţii clauzelor de celibat trebuie realizată pe două planuri. Astfel, în raport cu actul căsătoriei, sensul acestor clauze nu este acela de a institui o

interdicţie totală de a se căsători, deoarece interdicţiile sau piedicile la căsătorie, care sunt adevărate limite ale dreptului persoanei de a se căsători nu pot fi instituite decât prin lege.

Prin urmare, dacă partea în contra căreia s-a stipulat o asemenea clauză se (re)căsătoreşte, căsătoria rămâne valabilă şi nu poate fi anulată pe considerentul încălcării clauzei de celibat, cel în cauză pierzând însă drepturile sau avantajele condiţionate de respectarea clauzei de celibat.

În planul efectelor actului juridic în care se regăseşte, clauza de celibat exercită o presiune asupra persoanei care se vede constrânsă să aleagă între a încheia căsătoria şi a pierde avantajele actului în care era înserată clauza de celibat. De aceea, există interesul practic de a se stabili caracterul licit sau ilicit al acestei clauze: atunci când clauza de celibat este ilicită, nu numai că persoana în contra căreia s-a stipulat poate să încheie căsătoria, dar, prin anularea clauzei, va putea păstra şi avantajele actului în care clauza a fost înserată, aceasta fiind reputată că nu a existat niciodată; în schimb, atunci când clauza de celibat este considerată licită, în cazul în care este nesocotită, căsătoria rămâne valabilă, dar se vor pierde avantajele care erau subordonate respectării acestei clauze.

Se pot face următoarele distincţii.:- în materia clauzelor de celibat înserate într-un act cu titlu oneros, se consideră că

acestea sunt nule, deoarece exercită o presiune asupra individului, care ar trebui să opteze între a se căsători şi a obţine avantajele pe care i le conferă clauza respectivă. În materia raporturilor de muncă au fost considerate nule clauzele de celibat impuse salariaţilor ;

- dacă însă avantajul obţinut în schimbul respectării unei asemenea clauze îl constituie o liberalitate, în principiu clauza este ilicită , dar, totuşi, înainte de a o declara nulă, jurisprudenţa a analizat mobilul care l-a determinat pe autorul ei, pentru a stabili în ce măsură acesta este legitim. Dacă o asemenea condiţie este inspirată de motive raţionale (de exemplu condiţia de a nu se recăsători având în vedere viitorul copiilor născuţi din căsătorie, pe care o nouă căsătorie a soţului supravieţuitor i-ar putea prejudicia material şi moral), ea poate fi considerată licită. Dacă însă mobilul este ilegitim, clauza este ilicită, precum în cazul în care sentimentul de gelozie postumă a determinat pe testator să impună soţului său condiţia de a nu se recăsători.

2.2.3. Dreptul de a-şi alege liber viitorul soţ

În afara impedimentelor legale la căsătorie, nu poate fi interzisă căsătoria unei persoane cu o anumită altă persoană.

2.2.4. Dreptul de a nu se căsători

Libertatea de a se căsători are, ca orice libertate, şi o componentă care presupune dreptul de a nu o exercita.

Acest drept prezintă interes practic în două situaţii: contractul de curtaj matrimonial şi logodna.

3

2.2.4.2. Logodna

A) NoţiuneLogodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de căsătorie, făcută – de

regulă – într-un cadru festiv. B) Natura juridică

Natura juridică a logodnei este controversată. Astfel, s-a considerat că logodna nu este un contract, ci un simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în special în cazul ruperii unilaterale şi abuzive. Aceasta este teza cea mai răspândită.

Există însă şi opinii care împărtăşesc teza contractualistă a logodnei, considerându-se că este contrar realităţii psihologice şi sociale să se nege aspectul său contractual. Dar acest contract nu are conţinutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părţile nu s-ar obliga să încheie căsătoria (obligaţie de rezultat), o asemenea obligaţie fiind imposibilă din punct de vedere juridic, în raport cu dreptul fundamental al persoanei de a nu se căsători.

C) Reglementarea din Codul civil

- în ceea ce priveşte încheierea logodnei (art. 266), s-a prevăzut că: logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria; dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă ; încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, având astfel o natură consensuală, faţă de căsătorie care este un act juridic solemn; logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie. Apropierea de actul juridic al căsătoriei este evidentă;

- în ceea ce priveşte efectele logodnei: încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei; de asemenea, logodna nu obligă la încheierea căsătoriei. Aşadar, este clar exprimată ideea conservării totale a libertăţii matrimoniale;

- în ceea ce priveşte ruperea logodnei (art. 267-269), ca şi garanţii suplimentare ale libertăţii matrimoniale, se prevede în mod expres că: ruperea logodnei nu poate fi sancţionată prin încheierea căsătoriei; clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă; ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi. Pe de altă parte însă, sunt reglementate o serie de efecte patrimoniale ale ruperii logodnei. Astfel, se face distincţie între: a) restituirea darurilor primite în considerarea logodnei sau în vederea căsătoriei, cu excepţia celor obişnuite şi b) răspunderea pentru ruperea logodnei, care poate să intervină în cazul unei ruperi abuzive a logodnei. Precizăm însă că este vorba de ruperea „abuzivă” a logodnei, ceea ce înseamnă că, devin incidente dispoziţiile art. 15 C.civ., potrivit cărora „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.” Considerăm că art. 15 C.civ. îşi găseşte aplicarea alături de art. 1357 C.civ., care instituie principiul general al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi, mai mult, prin elementele pe care le presupune dovedirea abuzului constituie o garanţie în sensul că este asigurat un just echilibru între libertatea matrimonială şi principiul răspunderii civile.

Astfel, partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. Prejudiciile cauzate, în sensul tezei finale a art. 269 alin. (1) are în vedere şi prejudiciul moral. De asemenea, partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri. Atât dreptul la acţiune pentru restituirea darurilor, cât şi dreptul la acţiune pentru despăgubiri se prescriu în termen de un an de la ruperea logodnei .

4

Secţiunea 3. Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei

3.1. Raţiunea reglementării. Clasificare

3.2. Condiţii de fond pozitive

3.2.1. Diferenţa de sex

3.2.1.1. Condiţia diferenţei de sexAlin. (1) al art. 259 defineşte căsătoria ca fiind uniunea liber consimţită între un bărbat

şi o femeie, încheiată în condiţiile legii, iar alin. (2) al art. 259 consacră dreptul bărbatului şi al femeii de a se căsători în scopul de a întemeia o familie. Sexul viitorilor soţi se dovedeşte cu certificatul de naştere.

Mai mult, pentru a nu exista nici un echivoc, art. 277 prevede expres interzicerea sau echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria . Astfel, textul interzice căsătoria între persoanele de acelaşi sex. De asemenea, nu pot fi recunoscute în România, chiar dacă au fost valabil încheiate în străinătate: a) căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini; b) parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini. Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.

3.2.2. Vârsta matrimonială (Capacitatea matrimonială)

3.2.2.1. Conţinutul capacităţii matrimoniale

Potrivit art. 272 din C.civ. Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă că:a) se instituie numai o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei, din raţiuni de ordin

eugenic, psihic şi moral, precum şi pentru a asigura un consimţământ conştient şi liber. Nu este prevăzută o vârstă maximă, deci căsătoria se poate încheia şi “în pragul morţii” (in extremis vitae);

b) nu este necesar să existe o anumită diferenţă de vârstă între soţi; totuşi, diferenţa de vârstă foarte mare poate fi un indiciu, dacă se coroborează şi cu alte probe, că s-a dorit încheierea unei căsătorii fictive, urmărindu-se alte scopuri decât întemeierea unei familii.

c) se instituie aceeaşi vârstă matrimonială minimă, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie, şi anume - ca regulă – 18 ani şi – ca excepţie, vârsta de 16 ani. Vârsta matrimonială coincide, astfel, ca regulă, cu majoratul civil (18 ani), instituindu-se totodată o capacitate matrimonială specială, restrânsă, pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani. Se conferă astfel deplină eficienţă deplină principiului egalităţii sexelor, înlăturându-se o posibilă discriminare ce ar fi putut fi invocată în această materie.

d) Condiţiile speciale pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani sunt: existenţa unor motive temeinice; avizul medical, încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui ori a persoanei care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti, autorizarea instanţei de tutelă.

5

3.2.3. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii

Potrivit art. 278, „Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.”

Textul are corespondent în prevederile art. 10 C.fam.Din analiza coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că: a) starea de boală, cu excepţia alienaţiei şi debilităţii mintale, nu constituie o piedică

legală la încheierea căsătoriei, dar este obligatoriu ca viitorii soţi să se informeze reciproc asupra stării sănătăţii, pentru ca hotărârea de a încheia căsătoria să poată fi luată în cunoştinţă de cauză.

b) obligaţia viitorilor soţi de a prezenta certificatul medical privind starea sănătăţii lor (condiţie procedurală pentru încheierea căsătoriei) este distinctă de obligaţia de a-şi comunica reciproc toate detaliile privind starea lor de sănătate (condiţie de fond pentru încheierea căsătoriei).

3.2.4. Consimţământul la căsătorie

3.2.4.1.Reglementare Căsătoria nu se poate încheia decât prin consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi,

cerinţă care constituie nu numai o condiţie de fond la încheierea căsătoriei, ci şi un principiu de ordin constituţional.

De asemenea, potrivit art. 271 C.civ., căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul liber şi personal al acestora.

3.2.4.2.Condiţiile de valabilitate ale consimţământului la căsătorie

A) Consimţământul trebuie să existe. Datorită reglementării stricte a procedurii încheierii căsătoriei, în condiţiile în care căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă, cazurile de lipsă a consimţământului nu pot fi decât foarte rare.

Astfel, se poate vorbi de lipsa consimţământului în următoarele situaţii: eroarea ofiţerului de stare civilă în constatarea încheierii căsătoriei; constatarea, de către ofiţerul de stare civilă a încheierii căsătoriei în absenţa unuia dintre viitorii soţi sau fără ca unul dintre aceştia să îşi fi dat consimţământul la încheierea căsătoriei; lipsa vremelnică a facultăţilor mintale a viitorului soţ; cazul alienatului sau debilului mintal care încheie căsătoria în momente de lipsă de luciditate; eroarea unuia dintre soţi asupra conţinutului obiectiv al manifestării de voinţă (eroare obstacol sau distructivă de voinţă).

B) Consimţământul să emane de la o persoană cu discernământ. Potrivit art. 299 C.civ. (art. 9 teza a-II-a din Codul familiei) este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ. Textul are în vedere numai lipsa accidentală a discernământului la încheierea căsătoriei, datorată unor cauze diverse, altele decât cele care se circumscriu alienaţiei sau debilităţii mintale, la care se referă art. 276 C.civ.Astfel de situaţii de lipsă vremelnică a discernământului ar putea fi determinate de beţie, hipnoză, starea de boală care afectează discernământul.

C) Consimţământul să nu fie viciat. Viciile de consimţământ la încheierea căsătoriei sunt, potrivit art. 298 C.civ. (art. 21 C.fam.), eroarea, dolul şi violenţa.

6

Leziunea nu–şi găseşte aplicare în această materie, deoarece căsătoria este un act personal nepatrimonial, de stare civilă, neputând fi vorba, aşadar, de o “disproporţie” considerabilă între prestaţii materiale.1

a) Potrivit art. 298 alin. (2), eroarea este viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a celulalt viitor soţ. S-a menţinut astfel soluţia consacrată de art. 21 alin. 1 C. fam.). Putem spune că această prevedere este deci o aplicaţie specială a regulii generale din art. 1.207 alin. (2) pct. 3 C.civ. (error in personam), cu precizarea că, spre deosebire de dreptul comun, eroarea este limitată la identitatea fizică a celuilalt viitor soţ, nefiind incidentă eroarea asupra calităţilor esenţiale ale persoanei;

b) Dolul (viclenia) sau eroarea provocată prin manopere dolosive constituie viciu de consimţământ în condiţiile dreptului comun (art. 1214 C.civ.). Spre deosebire de eroare, dolul are, însă, un câmp de aplicare mai larg în materia încheierii căsătoriei. Considerăm însă că trebuie să ţină seama de natura specială a căsătoriei, astfel încât atrage anulabilitatea căsătoriei numai dolul principal (cel care poartă asupra unor elemente determinante la încheierea căsătoriei), iar nu şi dolul incident (care poartă asupra unor elemente care nu sunt determinante pentru încheierea căsătoriei)2.

c) Violenţa constituie viciu de consimţământ în condiţiile dreptului comun (art. 1216 C.civ.). Este greu de întâlnit violenţa fizică, dată fiind reglementarea procedurii de încheiere a căsătoriei. În legătură cu constrângerea morală – teoretic posibilă –, trebuie delimitată de simpla temere reverenţiară, izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, care nu este viciu de consimţământ (art. 1219 C.civ.).

D) Consimţământul trebuie dat în scopul întemeierii unei familii. În dreptul comun, consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică autorul său trebuie să aibă intenţia de a se angaja juridiceşte. Această condiţie capătă valenţe specifice în materia încheierii căsătoriei, în cazul căreia intenţia nu poate fi decât aceea a întemeierii unei familii.

E)Consimţământul trebuie să fie actual, adică trebuie să existe chiar în momentul încheierii căsătoriei. Această condiţie presupune ca fiecare soţ să îşi exprime consimţământul personal simultan, în faţa ofiţerului de stare civilă, potrivit art. 271 şi art. 287 alin. (1) C. civ.. În dreptul nostru nu există nici o excepţie de la această regulă, căsătoria nefiind susceptibilă de a fi încheiată prin reprezentare.

3.3. Condiţii de fond negative (impedimentele la căsătorie)

3.3.1. Noţiune. Reglementare

Condiţiile de fond negative (impedimentele sau piedicile la căsătorie) sunt împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei.

3.3.2. Clasificare

Tradiţional, impedimentele la căsătorie se clasifică după următoarele criterii:a) teoretic, din punctul de vedere al sancţiunii încălcării lor, impedimentele sunt

dirimante şi prohibitive. Încălcarea impedimentelor dirimante atrage sancţiunea nulităţii căsătoriei, în timp ce încălcarea celor prohibitive atrage numai sancţiuni administrative pentru ofiţerul de stare civilă care a celebrat căsătoria în dispreţul lor. În reglementarea Codului familiei, era calificat ca fiind impediment prohibitiv tutela, întrucât încheierea căsătoriei cu încălcarea acestei condiţii de fond negative nu era sancţionată cu nulitate. În reglementarea

1 Pentru reglementarea leziunii în Codul civil, a se vedea art. 1221, care permite invocarea acestui viciu de consimţământ şi de către persoana majoră, spre deosebire de reglementarea anterioară care limita câmpul de aplicaţie al leziunii la minor.

2 Potrivit art. 1214 alin. (2) C.civ., partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.

7

Codului civil, potrivit art. 300, căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutelă este lovită de nulitate relativă, deci impedimentul nu mai este prohibitiv .

b) din punctul de vedere al opozabilităţii lor, respectiv al persoanelor între care ele există impedimentele sunt absolute şi relative. Astfel, impedimentele absolute opresc căsătoria unei anumite persoane cu orice alte persoane, iar cele relative opresc căsătoria unei persoane doar cu o altă persoană, determinată.

Nu se confundă această clasificare cu aceea a nulităţilor în absolute şi relative. De exemplu, rudenia este un impediment relativ, deoarece interzice căsătoria între persoanele care sunt rude, dar sancţiunea care se aplică în cazul încălcării acestui impediment este nulitatea absolută.

3.3.3. Analiza impedimentelor la căsătorie

3.3.3.1. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre soţi

Potrivit art. 273 C.civ. (art.5 C. fam.), este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.

Textul consacră principiul monogamiei, a cărui încălcare constituie infracţiunea de bigamie. Impedimentul este dirimant, potrivit art. 293 C.civ. (art. 19 C.fam.), întrucât încălcarea lui se sancţionează cu nulitatea absolută şi absolut (persoana căsătorită nu se poate căsători cu nici o altă persoană).

3.3.3.2. Rudenia

Potrivit art. 274 C.civ., (art. 6 alin. C.fam.), este interzisă căsătoria între rudele în linie dreaptă, la nesfârşit, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (veri) poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.1

Este un impediment dirimant (este sancţionat cu nulitatea absolută) şi relativ (există numai între rudele prevăzute de lege).

3.3.3.3. Tutela

Potrivit art. 275 C.civ. (art. 8 C. fam.), căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa. Evident, impedimentul funcţionează cât timp există starea de tutelă. După încetarea funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă. Sub acest aspect, art. 8 C.fam, prevedea expres că nu este permisă căsătoria „în timpul tutelei.”. Soluţia este însă neîndoielnic aceeaşi şi în lumina art. 275 C.civ.

Impedimentul este dirimant şi relativ. 3.3.3.5. Alienaţia, debilitatea mintală şi lipsa vremelnică a facultăţilor mintale.

Potrivit art. 276 C.civ. (art. 9 teza I C. fam.), este oprit să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal. Se remarcă faptul că, spre deosebire de art. 9 C.fam., Codul civil reglementează distinct ipoteza alienatului şi a debilului mintal, ca impediment la încheierea căsătoriei, de ipoteza celui vremelnic lipsit de discernământ, care constituie doar o cauză de nulitate relativă a căsătoriei.

Alienaţia sau debilitatea mintală constituie un impediment dirimant, deoarece încălcarea lui se sancţionează cu nulitatea şi absolut, deoarece persoana care se află într-o asemenea situaţie nu se poate căsători cu nici o altă persoană.

1 Poate constitui motiv temeinic, de exemplu, starea de graviditate a viitoarei soţii.8

Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă este sau nu pus sub interdicţie, deoarece textul nu distinge. Deci nu există identitate de situaţie între starea care generează acest impediment şi lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei.

De asemenea, alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători nici măcar în momentele de luciditate pasageră. Cu alte cuvinte, această situaţie nu se rezumă la o lipsă a discernământului.

Secţiunea 4. Condiţiile de formă ale căsătoriei

4.1. Raţiunea reglementării

Căsătoria este un act juridic solemn, însă această caracteristică se exprimă în mod specific faţă de dreptul comun. Încheierea căsătoriei presupune respectarea anumitor formalităţi, a unui anumit „ritual” sau, într-un limbaj tehnico-juridic, a unei proceduri.

Condiţiile de formă ale căsătoriei sunt prevăzute în următoarele scopuri principale: a) pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond ale căsătoriei şi lipsa impedimentelor la căsătorie; b) pentru a asigura recunoaşterea publică a căsătoriei; c) pentru a asigura mijloacele de probă a căsătoriei.

4.2. Clasificare

Din punctul de vedere al momentului în care intervin, condiţiile de formă ale căsătoriei pot fi clasificate în: 1) formalităţi premergătoare celebrării căsătoriei; 2) formalităţi privind celebrarea căsătoriei (care determină şi momentul încheierii căsătoriei) şi 3) formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei (în cadrul cărora se asigură şi dovada căsătoriei).

În acest sens, Codul civil reglementează distinct „formalităţile pentru încheierea căsătoriei” (art. 278-288), care includ formalităţile premergătoare şi formalităţile privind celebrarea căsătoriei, precum şi „formalităţile ulterioare încheierii căsătoriei” (art. 290-292).

4.3. Formalităţi premergătoare căsătoriei

4.3.1. Enumerare

În cadrul formalităţilor premergătoare căsătoriei se înscriu depunerea declaraţiei de căsătorie; asigurarea publicităţii declaraţiei de căsătorie; verificarea de către ofiţerul de stare civilă a îndeplinirii condiţiilor de fond şi a absenţei impedimentelor la căsătorie şi soluţionarea eventualelor opoziţii la căsătorie.

4.4. Formalităţi privind celebrarea căsătoriei

4.4.1. Conţinut şi reglementare

Astfel cum am arătat, căsătoria este un act juridic solemn, care presupune respectarea anumitor condiţii de formă, cerute ad validitatem. Dată fiind complexitatea acestor condiţii, se poate vorbi chiar de procedura încheierii căsătoriei.

Potrivit 279 C.civ. şi art. 27 din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă, la sediul serviciului public comunitar de evidenţa persoanelor sau, după caz, al primăriei în a cărei rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi.

9

De asemenea, potrivit art. 287 C.civ., viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilă. Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că solemnitatea căsătoriei . 4.5. Momentul încheierii căsătoriei

Potrivit 289 C.civ., căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.

Soluţia era aceeaşi şi sub imperiul Codului familiei, chiar dacă nu era consacrată expres, fiind dedusă pe cale de interpretare în doctrină şi jurisprudenţă.

4.6. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei

După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă este ţinut să îndeplinească anumite formalităţi procedurale, majoritatea menite să asigure dovada căsătoriei.

Astfel, potrivit art. 290 C.civ., după încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de stare civilă.

De asemenea, art. 291 prevede că ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.

4.7. Proba căsătoriei Potrivit art. 292 C.civ., căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de

căsătorie eliberat pe baza acestuia. Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.

Cu toate acestea, dovada căsătoriei se poate face cu orice mijloace de probă, în următoarele situaţii:

A) Inexistenţa registrelor de stare civilă. Acest caz este prevăzut expres de art. 103 lit. a) C.civ.

B) Reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de căsătorie. Potrivit art. 55 din Legea nr. 119/1996, reconstituirea actelor de stare civilă se poate

face, la cerere, dacă: a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte; b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.

Aceste cazuri sunt prevăzute şi de art. 103 lit. a) şi b) din C.civ., ca fiind cazuri în care starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.

Potrivit art. 56 din Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:

a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă sau refuzată, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;

b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.

Tot astfel, potrivit art. 103 C.civ., starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, dacă întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.

Cererea de reconstituire sau întocmire ulterioară a actului de căsătorie se soluţionează potrivit procedurii prevăzute de art. 57 din Legea nr. 119/1996.

10

Astfel, potrivit art. 57 alin. (1), cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă, însoţită de documentele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale competente să întocmească actul. În situaţiile prevăzute la art. 55 lit. b), când actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act, cererea se depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul persoanei interesate. Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei, prin dispoziţie a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.

Art. 57 alin. (2) prevede că dispoziţia primarului, prin care se soluţionează cererea poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă.

C) Dovada căsătoriei se face de un terţ care urmăreşte un interes patrimonial. Alte

situaţii Acest caz nu este expres prevăzut de lege, dar este subînţeles, fiind o aplicaţie generală a principiului potrivit căruia, într-un asemenea caz, terţul poate face dovada cu orice mijloc de probă, întrucât pentru terţ căsătoria are valoarea juridică a unui simplu fapt juridic. De exemplu, în cazul unui contract de întreţinere încheiat între foştii soţi sub condiţia rezolutorie a recăsătoririi fostului soţ creditor, fostul soţ debitor va putea dovedi cu orice mijloc de probă recăsătorirea creditorului. De asemenea, se poate face proba căsătoriei cu orice mijloc de probă în cazul în care, în cadrul unui proces, se urmăreşte înlăturarea soţului de la a fi ascultat ca martor.

   

11