Capitolul III CĂSĂTORIA - FENOMEN SOCIAL ŞI JURIDIC COMPLEX

3.1. Consideraţi generale

Problematica pe care o comportă constituirea familiei este complexă, cuprinzând, deopotrivă, factori sociali, economici, biologici, psihologici şi juridici. Instituţie juridică şi, în aceeaşi măsură, un grup social fundamental pentru indivizi şi pentru societate, familia este puternic legată de căsătorie.

La baza constituirii familiei (la majoritatea popoarelor) se află actul căsătoriei, considerat de toţi specialiştii ca reprezentând evenimentul demografic cel mai puternic, influenţat de factori sociali, juridici, culturali, psihologici şi morali.

Pentru sociologi şi demografi, căsătoria marchează începutul primei secvenţe a „ciclului de viaţă familială", ea influenţând evenimente demografice de maximă importanţă, cum ar fi fertilitatea şi natalitatea.

Viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţionalizat al familiei cuprinde două aspecte esenţiale: o latură biologică constantă, în formă aproape neschimbată de-a lungul timpului şi care constă în procrearea şi creşterea copiilor şi o latură socială, veşnic schimbătoare, reprezentând morala, educaţia, economia, aspectele juridice şi psihice.

Căsătoria şi familia cunosc o evoluţie în timp, asupra lor punându-şi amprenta transformările din viaţa economică şi socială, moravurile, tradiţiile, obiceiurile. Putem spune că între căsătorie şi familie, pe de o parte şi viaţa sociala în ansamblul ei, pe de altă parte, are loc un permanent proces de influenţare, de condiţionare, de ajustare. La nivelul vieţii de familie, în relaţiile dintre parteneri, schimbările nu au aceeaşi esenţă şi profunzime ca cele din viaţa socială şi, mai ales, nu se instaurează automat. Schimbările petrecute în modelele familiale sunt şi rezultatul acţiunii convergente a unor factori culturali, psihologici, juridici, morali.

În această ordine de idei, trebuie menţionat şi faptul că familia nu se manifestă pasiv în raport cu schimbările din societate, nu se limitează doar la înregistrarea lor şi la modificarea corespunzătoare a structurii şi funcţiilor sale.Familia are şi un rol activ în aceste transformări, manifestându-se ca grup, ca agent transformator în raport cu societatea.

Ideea studiului familiei prin prisma schimbărilor societăţii globale, a rolului ei de activare şi influenţare a unor structuri sociale este pusă în evidenţă de autori cunoscuţi ai domeniului, care apreciază: "Familia nu se raportează pasiv la schimbările petrecute în societate, înregistrând doar aceste schimbări şi modificându-se ca răspuns mai mult sau mai puţin mecanic la acesta. Familia

1

fiind, într-un fel sau altul, un adevărat "laborator" al vieţii sociale se manifestă ca un agent activ transformator, atât prin membrii săi, cât şi prin sine ca grup.

Factorii care influenţează elementele definitorii ale familiei sunt economici, sociali, morali, juridici, ei reglementând şi orientând constituirea familiei, încheierea căsătoriei, relaţiile dintre soţi, relaţiile părinţi-copii, ansamblul vieţii de familie.

3.1.1. Precizări terminologice

Potrivit „Dicţionarului de sociologie" (Zamfir C., Vlăsceanu L., 1993, p. 91), căsătoria reprezintă o „modalitate acceptată social prin care două sau mai multe persoane constituie o familie".

Căsătoria poate comporta un aspect juridic, constând în sancţionarea formală de către o instituţie legitimă a uniunii maritale şi un aspect religios, constând în sancţionarea formală de către o instituţie religioasă legitimă a uniunii maritale.

În prezent căsătoria religioasă este facultativă, neputând fi încheiată decât după sancţionarea juridică.

Împreună cu filiaţia, căsătoria reprezintă mecanismele sociale de transmitere a moştenirii, bunurilor materiale şi imateriale, de tip religios, spiritual, cultural etc.

3.1.2. Scurt istoric

În amplul şi documentatul studiu despre primitivi, Nicolae Petrescu apreciază căsătoria drept un act de natură civilă religioasă ce comportă o mulţime de aspecte printre care evoluţia socială a popoarelor, multitudinea tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor, toate determinând o mare diversitate a tipurilor în care se realizează căsătoria. La popoarele primitiv căsătoria, având un pronunţat caracter juridic, poate fi constituită prin: cumpărarea soţiei, prin unirea preferenţială a partenerilor şi prin răpire.

Pentru popoarele primitive, căsătoria îşi are sorgintea în familie (Westermarck), adevărata viaţă conjugală începând după ce are loc naşterea unui copil, care marchează definitivarea actului nupţial.

Unele obiceiuri ce ţin de căsătorie, de formele în care ea poate fi încheiată, se perpetuează în istoria familiei şi a societăţii, ceea ce face ca pe trepte evoluate de dezvoltare (secolele XIX şi XX) să mai putem întâlni căsătoria prin răpirea soţiei.

La multe popoare căsătoria este condiţionată de avere, de dreptul părinţilor asupra copiilor, de prejudecăţi şi diferenţieri sociale, ceea ce duce la o situaţie de înjosire a femeii, la considerarea ei drept mijloc de sporire a bunurilor soţului.

Asupra formelor de căsătorie s-au făcut numeroase studii, puţin fiind însă cele care surprind în mod corespunzător corespondenţa dintre acestea şi factorii economici, sociali, morali existenţi pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii. Formele familiei după unii autori sunt: poligamia, poliandria şi monogamia, iar din punctul de vedere al descendenţei, există familii matronimice şi patronimice.

2

Alţi autori absolutizează forma monogamă a familiei, neglijând tipurile variate întâlnite în diverse societăţi şi culturi.

În această ordine de idei, menţionăm poziţia lui Westermarck care defineşte familia ca ,,o uniune mai mult sau mai puţin durabilă între mascul şi femelă, uniune care durează pe timpul actului reproducerii şi naşterii progeniturii".

Istoria mai veche şi chiar recentă ne oferă exemple de căsătorii poliandre, în care deci soţia are mai mulţi soţi, sau de familii poligine. Menţionăm în acest sens o lucrare în care sunt descrise diverse tipuri de familii poligame şi poligine în triburi din Orientul Apropiat şi din Africa. Cu toate deosebirile de opinii ale specialiştilor şi în ciuda formelor variate de căsătorie prezente în lume, există un consens în ceea ce priveşte rolul căsătoriei în societate.

Fără îndoială, căsătoria poate fi apreciată ca un instrument principal şi dinamic de creare a grupurilor familiale, a comunităţilor umane si, prin aceasta, un temei al permanenţei existenţei umane.

Istoria familiei a relevat faptul că structura şi organizarea acestei forme de comunitate umană depinde, în bună parte de căsătorie. Formele istorice ale căsătoriei sunt monogamia şi poligamia. Poligamia apare, fie sub forma poligamiei propriu-zisă, adică căsătoria unui bărbat cu câteva femei, fie sub forma poliandriei, adică căsătoria unei femei cu câţiva bărbaţi.

După reputatul antropolog G. P. Murdock, poligamia apare frecvent în societăţile studiate de el. Astfel, el consemnează apariţia monogamiei în 43 de societăţi cunoscute etnologilor, poligamia în 193, iar poliandria în două. Specialiştii iau în considerare şi alte criterii, cum ar fi aria de alegere a soţului. Potrivit acestui criteriu, întâlnim căsătorii endogamice, încheiate în cadrul colectivităţii proprii mai largi şi căsătorii exogamice, încheiate din necesitate între parteneri care fac parte din grupuri diferite.

3.2. Căsătoria — perspectiva juridică

Reglementările juridice care au însoţit familia de-a lungul istoriei s-au concentrat mai ales asupra căsătoriei. Se poate aprecia că actul căsătoriei apare ca un instrument principal şi dinamic de creare a grupurilor familiale, a comunităţilor umane şi, prin aceasta, constituie un temei al permanenţei existenţei umane.

În cele mai multe cazuri, legislaţia familiei a fost marcată în decursul timpului de inegalitatea femeii cu bărbatul şi de poziţiile privilegiate ale unor clase şi categorii sociale.

Astfel, în vechiul drept roman, familia se afla sub puterea discreţionară a şefului ei, ,,pater famillias" ale cărui drepturi erau nelimitate. Femeia era considerată ca şi un sclav, drepturile ei fiind practic nule. La greci dominau aceleaşi reguli de supunere totală a femeii, începând cu modul de adresare şi până la acceptarea de a fi păzită de câini sau eunuci. Unele reglementări juridice cu

3

privire la căsătorie puneau în evidenţă carenţe privind concepţia despre familie, despre relaţiile matrimoniale.

Referitor la vârsta căsătoriei, stabilită diferenţiat de la o epocă la alta şi de la un popor la altul, existau în unele legislaţii precizări surprinzătoare. Astfel, romanii acceptau drept vârstă minimă pentru fete 12 ani, iar pentru bărbaţi, după caz, în funcţie de o cercetare corporală prealabilă.

La popoarele germane, în Evul Mediu se practică în scopuri patrimoniale, obiceiul ca tatăl sa-şi însoare fiul încă impuber cu o fată nubilă şi să îndeplinească el îndatoririle conjugale până la vârsta pubertăţii fiului său. Atât la germani, cât şi la romani s-a păstrat până târziu, spre sfârşitul feudalismului, dreptul stăpânului, aşa numitul ,,jus primae noctis" în unele cazuri ,,jus tri noctis", potrivit căruia el avea dreptul la favorurile miresei în prima sau în primele trei nopţi după nuntă.

În ceea ce priveşte adulterul, dacă el era acceptat aproape fără restricţii pentru bărbaţi, pentru femei atrăgea după sine alungarea, dezonoarea, oprobiul public sau chiar moartea.

În dreptul francez din secolul al XlX-lea, inegalitatea femeii era stabilită prin faptul că era considerată aproape iresponsabilă alături de minori şi nebuni, ea neavând dreptul sa-şi administreze bunurile fără consimţământul scris al soţului.

În ţara noastră, deşi vechiul drept românesc poate fi apreciat mai progresist decât al altor popoare în ceea ce priveşte reglementarea instituţiei familiei totuşi el a păstrat starea de inferioritate pentru femeie, limitând drepturile ei. Astfel, conform Codului Calimachi, infidelitatea soţiei se pedepsea cu închiderea la mănăstire şi pierderea zestrei. Codul civil român de la 1864 a păstrat în mare parte inegalitatea femeii, incapacitatea ei în privinţa încheierii unor acte civile. Deşi printr-o lege din 1923 s-a abrogat în mod expres incapacitatea femeii măritate, starea de inegalitate nu a dispărut, bărbatul continuând să deţină prerogativele şefului familiei.

Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, cu scopul întemeierii unei familii.

Dreptul familiei, ca ramură specializată a dreptului, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, înfiere şi altele asimilate de lege cu raporturile de familie.

Principiile fundamentale ale legislaţiei noastre în materie de familie sunt următoarele:

- ocrotirea de către stat a căsătoriei şi familiei

- ocrotirea intereselor mamei şi ale copilului

- deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie în toate domeniile vieţii economice, politice, de stat si culturale;

- asigurarea de drepturi egale la muncă, salariu, odihnă, asigurări sociale şi învăţământ pentru toţi cetăţenii.

În ţara noastră, scopul încheierii căsătoriei îl constituie în mod implicit întemeierea unei familii în sprijinul acestui principiu vin şi reglementările stipulate în Codul familiei cu privire la căsătorie şi familie.

4

Fără a intra în detalii de ordin juridic, considerăm oportun să facem câteva precizări ce decurg din legislaţia căsătoriei şi ale căror consecinţe asupra vieţii partenerilor, a grupului familial în ansamblu, sunt evidente.

a. Scopul căsătoriei îl constituie întemeierea unei familii

Dacă o căsătorie s-ar încheia în mod formal, în alt scop decât al întemeierii unei familii, aceasta ar cădea sub incidenţa dispoziţiilor legale care sancţionează orice încălcare a normelor imperative. În ţara noastră ca şi în alte ţări, căsătoria ocrotită de lege şi apreciată drept bază a întemeierii familiei. Cu alte cuvinte, întemeierea relaţiilor de familie constituie conţinutul căsătoriei, cauza necesară şi fundamentală a acesteia.

b. Căsătoria are la bază liberul consimţământ al partenerilor.

Căsătoria este „uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legate, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii". În aceste condiţii, legea precizează drept temei al căsătoriei, afecţiunea reciprocă a soţilor, excluzând presiunea părinţilor sau a altor persoane şi orice considerente de ordin economic.

c. Căsătoria este monogamă

Acest principiu este circumscris în cadrul legal în forma "este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit, sau femeia care este căsătorită" (Art. 5 din Codul familie)

d. Caracterul solemn şi civil al căsătoriei.

În virtutea acestui principiu căsătoria se poate încheia numai în faţa autorităţii de stat sau în cazuri excepţionale, în faţa unor persoane ce sunt învestite să înlocuiască autoritatea de stat (comandantul unei nave etc.). În ceea ce priveşte caracterul civil, menţionăm dublul caracter al căsătoriei: laic şi religios, cu amendamentul că valoare şi efecte juridice au doar căsătoriile încheiate în faţa autorităţii de stat.

e. Egalitatea în drepturi a soţilor

În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale. Apreciem că statutul soţului şi al soţiei în familie, ca şi rolurile asociate lor sunt concret determinate, prezentând a serie de particularităţi de-a lungul istoriei formelor de familie. Sistemul drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor doi parteneri, diviziunea rolurilor în cadrul familiei sunt puternic influenţate de forma familiei, de structura şi talia ei, de nivelul de dezvoltare economico-socială, de normele şi valorile culturale şi morale dominante. La acestea se adaugă şi o serie de particularităţi ce ţin de partenerii cuplului conjugal: temperament, caracter, idealuri, motivaţii legate de viaţa de familie etc. Cadrul legislativ, alături de alţi factori de natură socio-economică joacă un rol important în reglementarea relaţiilor dintre soţi, în asigurarea coeziunii şi stabilităţii familiale, potenţează funcţionalitatea grupului şi asigură temei ancorării lui în fenomenele şi procesele sociale ale realităţii.

Codul familiei, adoptat în 1954, a vizat reglementarea relaţiilor familiale în contextul societăţii socialiste. Astăzi nu beneficiem încă de un act normativ nou, în materie de familie şi de

5

relaţii familiale racordat la timpurile pe care le trăim acum, la schimbările sociale înregistrate. Reglementările juridice ale întemeierii familiei ţin cont de aspectele variate legate de tradiţii, obiceiuri, aspiraţii, preocupări, de ansamblul condiţiilor de viaţă.

3.2.1. Condiţii de fond ale încheierii căsătorieiCondiţiile de fond ale încheierii căsătoriei au drept scop să asigure încheierea unei căsătorii

numai de către acele persoane care sunt apte din punct de vedere fizic şi moral să întemeieze o familie. Aceste condiţii sunt grupate astfel:

a. condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a întemeia o familie;

b. condiţii menite să asigure o căsătorie liber consimţită;

c. condiţii de ordin moral.

Din prima grupă fac parte vârsta legală pentru căsătorie şi starea de sănătate a viitorilor soţi. Referitor la condiţia vârstei matrimoniale, potrivit reglementărilor legale este fixată vârsta minimă de 18 ani pentru bărbaţi şi 16 ani pentru femei. Criteriul vârstei se constituie drept o condiţie de fond a căsătoriei în funcţie de obiceiuri, de politică demografică şi de maturitatea biologică pe care o reclamă întemeierea unei familii. Aşa se explică diferenţele privind pragul de vârstă acceptat la diferite popoare (în Polonia, 21 ani pentru bărbaţi şi 18 ani pentru femei, în Germania 18 ani pentru ambele sexe etc.).

Condiţiile de sănătate au o mare importanţă în încheierea căsătoriei. Soţii, obligaţi să comunice reciproc starea sănătăţii lor, procedează prin prezentarea unor certificate medicale de atestare a sănătăţii. Legea ţine seama în acest caz şi de unele considerente de ordin social şi profilactic în dorinţa de a asigura o descendenţă sănătoasă. În acest scop sunt prevăzute expres interdicţii pentru alienaţi şi debili mintali, pentru cei cu boli degenerative grave.

Lipsa unor piedici legale la căsătorie

Literatura juridică tratează şi aspectele ce ţin de « piedicile legale" ale căsătoriei. Există în acest caz o justificare de ordin etic, în sensul de a evita crearea prin căsătorie a unor situaţii necompatibile cu principiile de convieţuire acceptate. Problemele care sunt circumscrise condiţiilor de fond negative sunt:

1. Starea de persoană căsătorităÎn această problemă codurile familiei din majoritatea ţărilor prevăd interdicţia cumulului în

materie de căsătorie. ,,Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit, sau femeia care este căsătorită" (art. 5 Codul familiei). Acest principiu decurge din caracterul monogam al familiei. De altfel, încălcarea principiului monogamiei este sancţionată atât pe planul dreptului familiei, cu nulitatea absolută a căsătoriei (art. 19 Codul familiei), cât şi pe planul dreptului penal (art. 443 Cod penal).

2. Rudenia ca impediment la căsătorie. Căsătoria este oprită între rudele apropiate. Această interdicţie are raţiuni de ordin biologic, considerându-se că unirile dintre rude apropiate nu asigură o

6

descendenţă sănătoasă. Legea interzice, în primul rând, căsătoria între rudele fireşti în linie dreaptă, indiferent de grad. Deci nu se pot căsători tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata ş.a.m.d. Sunt interzise căsătoriile între rude în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, adică între frate şi soră, între unchi şi nepoată, mătuşă şi nepot, între veri primari (art. 6 al. 1 Codul familiei). Căsătoria este interzisă între înfietor şi înfiat, între ascendenţii şi descendenţii înfietorului şi înfiat, ca şi între ascendenţii primului şi descendenţii înfiatului.

3.2.2.Condiţii de formă ale încheierii căsătoriei

Condiţiile de formă şi, în special, încheierea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă constituie forma recunoaşterii sociale a căsătoriei, premisa ocrotirii ei de către stat. Aceste condiţii implică respectarea unei suite de formalităţi legate de căsătorie (declaraţia de căsătorie, opoziţia la căsătorie).

3.2.3. Efectele căsătoriei

În cadrul relaţiilor dintre soţi vom distinge între relaţiile personale şi cele patrimoniale. Legea reglementează în cadrul relaţiilor personale, pe acelea cu privire la obligaţia de fidelitate, de sprijin moral, material, pe cele privitoare la numele şi domiciliul soţilor (art. 2, art.. 27, 28, 62 din Codul familiei şi art. 93 din Codul civil).

Relaţiile părinţi-copiiDin punct de vedere juridic filiaţia maternă se dovedeşte prin actul naşterii şi nu ridică

dificultăţi.

În ceea ce priveşte filiaţia după tată, ea poate fi mai greu de demonstrat. „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, iar copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie" (art. 53 Codul familiei). Prezumţia de paternitate poate fi răsturnată numai prin acţiune în justiţie, respectiv paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. În acest caz se aduc probe efective (sterilitatea soţului, absenţa acestuia de la domiciliu în perioada în care a fost conceput copilul, adulterul dovedit al femeii) care au valabilitate însoţite de tăgăduirea de către soţ a paternităţii.

3.2.4. Desfacerea căsătoriei

Cauzele desfacerii căsătoriei pot fi:

a. moartea unuia din soţi;

b. declararea judecătorească a morţii unuia din soţi;

c. desfacerea căsătoriei prin recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort;

d. divorţul

7

Divorţul reprezintă forma legală a desfacerii căsătoriei.

În România (ca şi în celelalte ţări foste socialiste) au acţionat principiile juridice ale divorţului sancţiune. Potrivit acestora, divorţul se pronunţa din culpa unuia din soţi şi antrena o serie de dificultăţi pentru cel în cauză. În general, se perpetuase o optică potrivit căreia statutul social al unei persoane divorţate era condamnabil.

În prezent se preconizează o legislaţie nouă în materie de divorţ, divorţul prin consens, prin care se poate desface căsătoria la cererea partenerilor fără proceduri legislative greoaie şi de durată.

Dreptul familiei reglementează şi alte raporturi importante cum ar fi: drepturile şi îndatoririle părinteşti, răspunderea penală pentru neîndeplinirea obligaţiilor paterne, alocaţia şi contribuţia de întreţinere etc.

Cunoaşterea acestora permite înţelegerea corectă a mecanismelor juridice ce acţionează în sensul asigurării funcţionalităţii uneia dintre cele mai reprezentative instituţii sociale: familia.

3.3. Motivaţii şi condiţionări ale constituirii familiei

Căsătoria este un fenomen complex ce declanşează multiple consecinţe sociale, afective, morale, juridice care privesc atât partenerii cuplului, cât şi descendenţii acestora. Căsătoria este supusă determinismelor sociale, în ciuda faptului că nu are un caracter obligatoriu. Cu alte cuvinte, 1ibertatea indivizilor nu este totală, ci limitată de o serie de constrângeri de natură fizică sau geografică, socială sau culturală.

Din multe studii consacrate alegerii partenerului, motivaţiei căsătoriei şi, în genere, constituirii familiei se degajă ideea după care căsătoriile nu se fac la întâmplare, ci în funcţie de o serie de determinări mai mult sau mai puţin evidente. Această idee este susţinută şi de psihologul francez Henri Salvat care, conştient de intervenţia unor factori de selecţie în stabilirea căsătoriei afirma: ,,alegerea unui tovarăş de viată continuă să fie un fenomen social. Posibi1ităţile acestei alegeri, în pofida mobilităţii geografice sau sociale sporite nu sunt un joc al hazardului".

Alegerea partenerului nu este un proces simplu bazat doar pe atractivitate fizică sau iubire. Conştient sau inconştient, în alegere ţinem seama de o serie de factori individuali sau sociali.

Persoana aleasă poate să aparţină grupului nostru de prieteni sau colegi de serviciu, poate fi vecină cu noi, poate avea acelaşi nivel de instrucţie sau poate avea o prezenţă fizică plăcută. În mulţimea persoanelor eligibile noi intervenim încă de la început, cu numite criterii, urmând ca apoi, trecând prin mai multe filtre sau luând în considerare mai mulţi factori, să găsim în sfârşit persoana potrivită. Criteriile de alegere sunt foarte numeroase şi de o forate mare diversitate; dintre acestea vom încerca să le prezentăm pe cele mai importante sau cele care apar cel mai frecvent în cercetările pe această temă.

Exogamia - este unul dintre criteriile generale în alegerea partenerului. Prin exogamie înţelegem presiunea de a te căsători în afara „familiei", a grupului din care faci parte. Astfel, în legislaţia multor state, printre care şi România, este interzis să te căsătoreşti cu membri ai propriei 8

familii până la a IV-a spiţă. Există variaţii totuşi de la ţară la ţară. Exogamia este un criteriu puternic, el fiind susţinut şi de normele religioase (religia creştină interzice rudelor de gradul I să se căsătorească între ele), de legislaţie sau de normele sociale şi culturale.

Endogamia şi homogamia sunt la rândul lor criterii cu arie largă de cuprindere.

Prin endogamie înţelegem presiunea de a te căsători în cadrul grupului din care faci parte, excluzând familia. Acest criteriu poate avea o posibilă explicaţie în frică, neîncredere sau teama de străini. Un important aspect al endogamiei îl constituie homogamia, care poate fi definită ca forţă ce impulsionează o persoană să aleagă pe cineva de aceeaşi rasă, religie, vârstă, educaţie, inteligenţă, mediu social etc. putem vorbi de o homogamie geografică Acest criteriu, care cuprinde în aria lui toţi ceilalţi factori exercită o presiune mare, majoritatea persoanelor ţinând cont de el atunci când aleg - în funcţie de domeniul de interes. Datele statistice care arată forţa acestui criteriu infirmă teoriile personalităţii, care pun în prim plan principiul „diferenţele se atrag".

Asupra problematicii complexe pe care o comportă alegerea partenerului sau oprit, mai mult sau mai puţin direct numeroşi specialişti ale căror preocupări converg în aceeaşi direcţie. Mulţi sunt tentaţi să studieze dacă alegerea partenerului a fost impusă sau cauzată de diverse motive raţionale, afective, morale, sociale etc. Lipsesc studiile în care această alegere este urmărită din punctul de vedere al reuşitei ei, înţelegerii partenerilor, al fericirii cuplului. De altfel întreprinderea unei astfel de încercări ar necesita un efort interdisciplinar (medicină, biologie, psihologie, sociologie etc.) greu de realizat.

În această situaţie cel mai uşor pare a fi răspunsul la întrebarea ,,Cine se căsătoreşte şi cu cine ?". Această întrebare şi-a pus-o sociologul francez Alain Girard, încercând prin răspuns să găsească o corelaţie între schimbările din structura socială şi familie. Alain Girard a întreprins o anchetă sociologică prin care a evidenţiat atât caracteristicile sociale şi culturale ale fenomenului, cât şi implicaţiile lui psihice, mecanismele complexe care stau la baza relaţiilor interpersonale. El apreciază importanţa căsătoriei din punct de vedere biologic şi social, arătând că aceasta constituie cea mai importantă şi stabilă instituţie a societăţii. Studiul său a plecat de la necesitatea evidenţierii transformărilor intense şi profunde din societatea industrială, care s-au reflectat şi în modul de alegere a partenerului, în constituirea cuplului, determinând mutaţii în mecanismele de selecţie socială a acestora. Cert este faptul că un individ ajuns la vârsta căsătoriei are o anumită origine geografică, aparţinând prin naştere unei familii, unui mediu social bine definit, are un anumit nivel de instrucţie, o profesie care-şi vor pune amprenta în formularea opţiunii pentru întemeierea unei familii. Pe scurt, concluziile la care ajunge Girard pot fi astfel sistematizate:

a. apropierea domiciliilor constituie adesea preludiul unei căsătorii;

b. locul naşterii joacă un rol important, chiar dacă viitori soţi se vor căsători în altă partec. condiţia socială este primordială (45% din căsătorii se încheie între tineri aparţinând

aceluiaşi mediu social, oricare ar fi el. Această proporţie se ridică până la aproape 70% dacă adăugăm mediile sociale apropiate);

9

d. nivelul instrucţiei, afinităţile culturale, credinţele religioase au, de asemenea, un rol important în acordul ce determină căsătoria.

A1egerea partenerului ca moment de debut al închegării cuplului. căsătoria ca instituţie ale cărei consecinţe vizează perpetuarea comunităţii, interesează în măsură esenţială societatea. De fapt, toate societăţile acordă importanţă căsătoriei, reglementărilor juridice şi consecinţelor sociale ale constituirii şi desfăşurării ei, deţin reguli stricte, o sumă de imperative şi interdicţii ale realizării mariajului. Căsătoria este un act esenţialmente individual care reprezintă pentru societate o funcţie continuă, ce se exercită pe tot parcursul existenţei grupului. Autori de renume, ca M. Mead, Malinovski, Levi-Strauss, H. Hill au realizat studii de referinţă cu privire la fenomenul căsătoriei. Cunoscutul sociolog american Rueben Hill, într-una din primele sale lucrări formulează câteva aprecieri a căror valabilitate a fost confirmată de numeroase studii. El a constatat că:

- individu1 caută un partener asemănător sieşi;

- vârsta la care se realizează căsătoria a crescut continuu;

- succesul căsătoriei depinde, nu atât de partener, cât de momentul în care se perfectează opţiunea;

- căsătoriile între persoane de rase, naţionalităţi diferite sunt mai vulnerabile.

Unele din aceste ipoteze au fost, după aprecierile ulterioare ale lui Hill, supertestate. Este şi cazul ipotezei homogamiei, potrivit căreia cei asemănători se întâlnesc şi se căsătoresc şi a ipotezei apropierii rezidenţiale ca factor de predicţie a căsătoriilor.

Alţi autori insistă asupra calităţilor asemănătoare şi a atracţiilor determinate de acestea în alegerea partenerilor de viaţă. Henry Dicks, un specialist în terapia familiei, fixează trei grupuri de factori ce acţionează în opţiunea maritală:

1. presiunea socială, religia şi banii

2. conştiinţa personală şi interesele personale

3. atracţia inconştientă.

Psihiatrul englez R. Skynner apreciază că se atrag persoane care au avut situaţii şi experienţe similare în copilărie, probleme fami1iale asemănătoare. Această idee vine să întărească afirmaţia sociologilor după care modelul familie de origine influenţează în mod fundamental opţiunile şi orientările maritale.

Astfel, în formarea unui cuplu, similarităţile îşi spun cuvântul. Se atrag între ei, în mod inconştient cei care în familiile de origine au avut dificultăţi în „împărţirea" afecţiunii, au avut mari pierderi... sau cei care au fost crescuţi la casele de copii". Succesul în căsătorie ar depinde şi de o serie de factori psihologi, de similitudini de caractere şi temperamente, de slăbiciuni şi defecte apropiate.

Problematica alegerii partenerului este prezentă şi în literatura românească, unde remarcăm studiile realizate în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti în perioada interbelică sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti. Xenia Costa- Foru este, în acest sens, un nume de referinţă, preocupările 10

ei pentru domeniul vieţii familiale, ca şi pentru fundamentarea metodologică a studiului monografic asupra familiei fiind cunoscute şi apreciate. În această ordine de idei, ne propunem să prezentăm succint câteva aspecte desprinse din cercetările întreprinse de autoare în anii 1927— 1931 în localităţile : Fundul Moldovei, Nerej, Runcu, Drăguş şi Cornova.

Un prim grup do probleme cu referire la motivaţia căsătoriei a permis încadrarea răspunsurilor subiecţilor în trei categorii de factori, şi anume:

- motivarea prin obicei şi tradiţii;

- motivarea prin impunere din partea rudelor şi colectivităţii;

- motivarea prin propria determinare a individului;

Motivaţia economică, concentrată în jurul zestrei, al pământului în special, a fost deosebit de pregnantă în perioada interbelică. Acest factor a antrenat şi menţinut multe conflicte, alterând sentimentele partenerilor, declanşând puternice drame. Nu de puţine ori căsătoria se încheia în ciuda voinţei partenerilor, ajungându-se la situaţia absurdă ca aceştia să se cunoască abia cu prilejul căsătoriei. Părinţii şi rudele stabileau de multe ori partenerii în funcţie de situaţia materială a acestora, urmărind obţinerea unei bucăţi de pământ pe care să muncească membrii familiei. Intervenţia părinţilor trebuie judecată în funcţie de optica acestora asupra familiei, de numărul celor care o compuneau, de puterea de muncă, de situaţia lor materială, ca şi de relaţiile interpersonale.

Această motivaţie apare expres formulată în multe studii monografice din care redăm : ,,căsătoria se face în primul rând din interes material. Se are în vedere, în primul rând, averea. Zestrea este pe primul plan al preocupărilor viitorilor soţi. Apoi se caută vrednicia, hărnicia, tot în vederea intereselor materiale de a produce muncă pentru îngrijirea celor bătrâni".

Frecvenţa motivaţiilor economice nu exclude însă şi situaţiile în care5 5 y 5

dragostea, afecţiunea reciprocă, calităţile fizice şi morale sunt apreciate şi invocate de subiecţi. În unele lucrări apare ca problemă de studiu, alături de motivaţie - scopul declarat al căsătoriei. Întâlnim o paletă largă de scopuri mărturisite, cum ar fi grija perpetuării neamului, satisfacerea unor necesităţi biologice, nevoia de braţe de muncă, teama părinţilor de a ajunge la bătrâneţe fără sprijin şi îngrijire etc., — sunt tot atâtea scopuri ale încheierii căsătoriei. De cele mai multe ori, scopurile mărturisite se suprapun motivaţiei propriu-zise ale alegerii viitorului soţ, ale întemeierii familiei conjugale.

Alegerea partenerului, deşi un act de opţiune individuală nu depinde întotdeauna de motivele şi scopurile invocate în acest sens, de dorinţele şi sentimentele viitorilor parteneri. Colectivitatea a stabilit după caz, o serie de norme şi reguli, restricţii şi chiar interdicţii în realizarea căsătoriei de care se ţine cont. Printre acestea, amintim rudenia, rangul naşterii, ieşirea fetelor la horă, satisfacerea stagiului militar de către băieţi, ca şi unele interdicţii ce ţin de deosebirile de neam, religie, categorie socială specifice organizării sociale din perioada interbelică din ţara noastră. O preocupare aparte în studiile consacrate familiei o constituie calităţile partenerilor, însuşirile apreciate şi căutate în vederea întemeierii unui cuplu. Calităţile morale ale soţilor, hărnicia, puterea de muncă, calităţile gospodăreşti sunt apreciate în mai mare măsură decât calităţile fizice, frumuseţe, înfăţişare etc.11

Din multitudinea problemelor cu care se confruntă partenerii, mai reţinem: relaţiile sexuale înaintea căsătoriei, fidelitatea conjugală, morala vieţii familiale, interdicţiile privind practicarea relaţiilor sexuale normale, numărul dezirabil de copii, toate având un rol important atât în asigurarea coeziunii şi stabilităţii grupului, cât şi în menţinerea prestigiului său în viaţa socială.

Problemele vieţii de familie, alegerea partenerului, motivaţia căsătoriei, condiţiile economico-sociale şi morale ale vieţii cuplului au fost studiate în anii 1970—1989 de către cercetători şi cadre didactice din Universitatea din Bucureşti. Aceste probleme au făcut parte integrantă din studii privind fenomene sociale şi demografice esenţiale cum ar fi nupţialitatea, fertilitatea, fecunditatea, natalitatea şi altele, dar ale căror rezultate nu au putut fi publicate decât parţial şi într-o anumită măsură trunchiat.

3.3.1. Alegerea partenerului — între politica familială şi opţiunea personală.

Un rol deosebit în viaţa tinerilor căsătoriţi îl joacă părinţii, fără al căror consimţământ nu poate avea loc căsătoria propriu-zisă. ,,Fără consimţământul părinţilor, căruia i se dă atenţia deosebită, nu se căsătoreşte nimeni, căci pierde averea, zestrea etc. iar tinerii singuri nu cutează. In lipsa părinţilor, rudele cele mai apropiate îşi dau consimţământul".

În satele bănăţene, puterea părinţilor şi socrilor asupra tinerilor căsătoriţi este deosebit de mare, izvorâtă din stăpânirea averii. ,,Ei poruncesc căsătoriile, divorţurile şi naşterile. Fără voia lor tinerii căsătoriţi nu au dreptul să facă copii.

De cele mai multe ori, întâlnirile tinerilor aveau loc în circumstanţe „oficiale" : hora,. şezătoarea, nedeica, claca, iar în unele situaţii se organizau ,,vederi" sau cereri propriu-zise în căsătorie, conform cărora rudele sau cunoştinţele, printr-o înţelegere prealabilă, stabileau întâlniri între viitorii soţi. Indiferent de prilejurile de întâlniri pe care le aveau tinerii, independent de motivele sau scopurile urmărite de ei, alegerea partenerului se face prin cererea în căsătorie şi tocmirea zestrei. Potrivit regulilor transmise din generaţie în generaţie, cererea în căsătorie era făcută de părinţii băiatului, sau de rude ale acestuia şi în nici un caz de viitorul soţ. În viaţa generală a satului cererea în căsătorie, peţitul constituiau momente de mare însemnătate, cu semnificaţie publicitară deosebită.

În mod obişnuit, căsătoria era precedată de logodnă, despre care întâlnim aprecierea că ,,este o formalitate de oficializare a stării de fapt existente între doi tineri a căror căsătorie este definitiv hotărâtă. Oficializarea atrage după sine un anume regim social acceptat de tineri, de părinţi şi de stat, ea incumbă drepturi şi obligaţii, oferirea de daruri, petrecerea timpului liber împreună etc.

Studiile întreprinse în această problemă pun în evidenţă aspecte ca:: vârsta la care se poate încheia logodna, condiţiile puse de parteneri şi, mai ales, de părinţi, durata logodnei, obligaţiile pe parcursul acestei perioade, consecinţele eventualei ruperi a logodnei, opinia comunităţii faţă de acestea etc. După o perioadă mai mare sau mai mică de timp, determinată de încheierea pregătirilor pentru nuntă, de pregătirea trusoului, se poate trece la realizarea căsătoriei.

12

În acest cadru, o importanţă mare o are nunta propriu-zisă, care este ,,cea mai mare sărbătoare în viaţa unui gospodar, o petrecere aşteptată, îndelung pregătită, la care fiecare caută că arate ce poate şi care este întovărăşită întotdeauna de o serie de acte rituale închegate în ceremonii".

Atitudinea părinţilor constituie unul din factorii importanţi în alegerea partenerului. Atunci când această atitudine este pozitivă sau când persoana aleasă este în concordanţă cu dorinţele familiei procesul de alegere a partenerului se finalizează cu o eventuală căsătorie. Dar, de multe ori, intervine o neconcordanţă între politica familiei şi opţiunea părinţilor. Aceştia, considerând că ştiu ce este mai bine pentru copilul lor şi că experienţa de viaţă le dă dreptul la acest lucru, aleg un partener care poate să nu fie deloc plăcut de fiul sau fiica lor.

În multe societăţi alegerea partenerului este o responsabilitate ce revine părinţilor. De exemplu, se estimează că 40-50% din căsătoriile japoneze sunt aranjate de părinţi (The Individual, Marriage and the Family, Lloyd Saxton).

Părinţii au mai multe metode de control asupra alegerii partenerului, care diferă de la o societate la alta, în funcţie de normele sociale şi culturale, de tradiţii şi obiceiuri. Dintre aceste metode amintim (Loyd Saxton, 1989):

• în societăţi aranjarea căsătoriei are loc foarte devreme sau chiar la naşterea copiilor, astfel părinţii putând controla alegerea partenerului. În India căsătoria are loc la o vârstă foarte fragedă, 10-11 ani, fata urmând să locuiască cu părinţii băiatului chiar dacă consumarea căsătoriei nu a avut loc.

• o altă metodă de control este să supervizezi activitatea socială a copiilor. Astfel, fata nu poate ieşi în compania unui băiat fără să fie însoţită de cineva care să vegheze la activitatea cuplului. De multe ori supervizor este o rudă a fetei.

• o a treia metodă de control este aceea de a uza de anumite bariere psihologice, cum ar fi, de exemplu, de a le învăţa pe tinerele fete că estebine să fie timide în relaţiile cu băieţii şi de a nu vorbi despre relaţiile sexuale decât după căsătorie;

• a patra metodă dă o anumită libertate cuplului faţă de supervizare sau faţă de barierele psihologice, dar, în cazul în care fata rămâne gravidă, cuplul trebuie să se căsătorească. Părinţii încearcă astfel să prevină ca fata să rămână necăsătorită dacă aşteaptă un copil.

• ultima metodă dă libertatea tinerilor să se asocieze, păstrând un cvasicontrol al părinţilor, iar dacă fata rămâne gravidă nu trebuie neapărat să se căsătorească, copilul fiind acceptat în familia mamei.

Există câteva patternuri, în funcţie de normele culturale şi de tradiţii, cu privire la alegerea partenerului: mediteranean, nordic şi afro-american.

În cel mediteranean alegerea partenerului este sub totalul control al părinţilor. Fata trebuie să rămână virgină până la căsătorie. Relaţiile sexuale premaritale nu sunt acceptate decât pentru băieţi.

13

Există standarde diferite de judecată şi de control al tinerilor, cele pentru băieţi permit o mai mare libertate în raport cu cele pentru fete.

În modelul nordic părinţii au un rol mai mic faţă de tineri. Există un egalitarism social şi sexual între băieţi şi fete. Relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt permise atât pentru fete, cât şi pentru băieţi. Virginitatea îşi pierde din importanţă, iar dublu standard de control dispare. Necesitatea căsătoriei nu apare decât atunci când fata rămâne gravidă.

În cel afro-american, graviditatea nu mai conduce în mod automat către căsătorie. Perechea poate rămâne împreună şi după naşterea copilului, dar căsătoria nu mai este legitimată. Părinţii trăiesc în concubinaj. Existau şi situaţii în care tatăl acceptă paternitatea, dar nu rămâne cu familia, el putând sau nu să-şi ajute copilul. El rămâne în contact cu familia chiar dacă nu este obligat să o facă.

Părinţilor le revine misiunea să prospecteze şi mai apoi să aleagă un partener pentru copilul lor. De cele mai multe ori sunt căutate avantajele materiale, dar acestea sunt corelate şi cu factori, ca de exemplu, statutul social, sănătatea, educaţia. Cei care au un venit ridicat pot căuta un partener dintr-o familie bună, care să aibă relaţii în înalta societate.

Un rol important este jucat aici de dotă sau zestre, aceasta putând fi o sumă de bani sau anumite proprietăţi - case, animale, pământ etc. - dată de către părinţii fetei în momentul căsătoriei. În multe societăţi - de exemplu Grecia - o fată nu se poate căsători până când nu are zestrea necesară.

În România, în trecut, zestrea funciară avea o importanţă foarte mare. O fată săracă, lipsită de pământ nu avea mari şanse pentru o căsătorie reuşită, ea nefiind acceptată de părinţii băiatului. Un exemplu edificator în acest sens îl găsim în romanul „Ion" de Liviu Rebreanu. Personajul principal, Ion preferă să se căsătorească cu o fată care avea pământ decât cu o fată pe care el o plăcea. În perioada comunistă, interesul s-a mutat de la factorii materiali, care nu îşi pierd de tot importanţa, spre factorii sociali, cum ar fi statusul social sau „relaţiile". Dacă o fată făcea parte din nomenclatură sau părinţii acesteia aveau „relaţii" atunci ea era considerată o „partidă bună".

În opoziţie cu instituţia zestrei este preţul miresei. Acest preţ intervine în societăţile în care femeia este considerată ca având o importanţă în creşterea venitului familiei. Aceşti bani sunt un semn al statusului sau al bunelor intenţii. În multe cazuri părinţii apelează la serviciile unor peţitori. Ei au rolul de a netezi drumul spre înţelegerea familiilor cu privire la căsătorie. În România, în perioada interbelică, după cum arăta şi Xenia Costa-Foru, peţitul era un moment de însemnătate în viaţa satului prin care se semnala viitoarea căsătorie.

De multe ori între dorinţele părinţilor şi opţiunea personală intervine o contradicţie, tinerii putând sau nu să ia în considerare aceste dorinţe. Ei pot să se căsătorească şi fără consimţământul părinţilor (majoritatea statelor nu mai iau în considerare dorinţa părinţilor în momentul încheierii căsătoriei), sperând ca în timp şi mai ales după naşterea primului copil, relaţiile să se normalizeze. În acest caz există şi alternativa să piardă orice sprijin, cum spunea Xenia Costa-Foru „fără consimţământul părinţilor ..., nu se căsătoreşte nimeni, căci pierde averea, zestrea etc." În România

14

de astăzi, în situaţia grea economică în care ne aflăm, tinerii au de făcut o alegerea grea, când se află în faţa unei astfel de situaţii, deoarece sprijinul economic al părinţilor, mai ales în primii ani de căsnicie devine foarte important.

În sondajele realizate până în decembrie 1989 privind opţiunile maritale tinerii apreciau calităţile morale şi psihologice ale partenerilor, personalitatea acestora, aspiraţiile şi preocupările de viitor. Este de aşteptat ca odată cu schimbările sociale din România, pe fondul unei instabilităţi economice generate de inflaţie, şomaj, creşterea costului vieţii, în motivaţia maritală să apară mai puternic factorul material (surse de venituri, mărimea veniturilor, siguranţa economică, statutul de privatizat etc.).

Rolul părinţilor şi al altor rude (fraţi mai mari) privind căsătoria tinerilor pierde din influenţă şi importanţă pe fondul emancipării economice a descendenţilor, accelerării schimbărilor, democratizării relaţiilor dintre sexe, creşterii toleranţei sociale faţă de comportamentele sexuale premaritale.

În lume astăzi au loc puternice schimbări privind căsătoria şi familia; unele dintre acestea sunt tot mai evidente şi în România după 1990. Dintre fenomenele şi procesele ce intersectează familia, cele mai semnificative la noi în ţară sunt: reducerea natalităţii (rata de natalitatea în 1992 este de 12%); scăderea nupţialităţii, creşterea divorţialităţii, frecvente coabitaje, fenomene de abandon etc.

Apreciem că aceste schimbări sunt, mai curând, dovada unei tranziţii în privinţa căsătoriei şi familiei şi nu atât pierderea interesului pentru aceste instituţii şi valorile lor.3.3.2. Factori motivaţionali implicaţi în alegerea partenerului marital

Referitor la factorii motivaţionali invocaţi în studii mai recente, cele mai5 5 ~

frecvente opinii ale subiecţilor investigaţi s-au orientat spre:

A. Dorinţa de a întemeia o familie

Această opţiune confirmă cultul pe care românul l-a avut dintotdeauna pentru familie, propensiunea pentru căsătorie, respectul pentru valorile perene ale acestei străvechi instituţii sociale. Românii au manifestat interes şi respect faţă de instituţia familiei şi factorii sociali, culturali, morali implicaţi în constituirea ei, promovând o concepţie sănătoasă, rezultat al unui lung proces istoric în care sunt antrenate deopotrivă, tradiţii, obiceiuri, mentalităţi, aspiraţii şi motivaţii.

B. Nevoia de dragoste, de afecţiune

Dragostea dintre parteneri este sentimentul trainic şi profund ce anticipează căsătoria şi constituirea familiei, potenţând comunicarea fizică şi spirituală, stabilizarea relaţiilor sexuale, complementaritatea psihologică. Fiind un sentiment complex, cu o puternică dimensiune erotică asigură o relaţie continuă ce acţionează ca un amortizor - cum se exprima în mod plastic un specialist al domeniului — împotriva presiunilor şi tensiunilor vieţii cotidiene. Reverberaţiile dragostei partenerilor se resimt în relaţiile acestora cu descendenţii, în armonia conjugală, în viaţa socială desfăşurată dincolo de „poarta familiei".

15

Mariajul este cea mai convenabilă cale şi singura acceptată legal prin care o persoană poate să-şi manifeste iubirea faţă de o altă persoană.

Există mai multe definiţii ale iubirii. Astfel, Lowen consideră că iubirea5 ~

este promisiunea unei continue plăceri din partea unei persoane care îşi dă dragostea şi aşteptarea plăcerii din partea persoanei cu care împarte iubire. Pentru Casler, iubirea este frica de a pierde o importantă sursă de satisfacţii. Adams consideră că iubirea este sentimentul, simţirea pentru o altă persoană care te acompaniază în dorinţa şi impulsul de a fi intim pe orice cale (fizică, emoţională, intelectuală) cu persoana iubită. Prin iubire se înţelege procesul prin care oamenii îşi satisfac o varietate de nevoi sociale şi emoţionale: intimitate, securitate, afecţiune, grijă, stimulare, acceptare.

Dragostea are multe faţete de manifestare ceea ce face greu procesul de definire şi înţelegere a ceea ce este considerat esenţial în iubire, ca bază a căsătoriei. Conform lucrării Today's Marriage în căsătorie contează:

- grija pentru celălalt - 39%- respectul pentru celălalt - 32%- acceptarea celuilalt - 31%- înţelegerea mutuală pentru celălalt - 29%- o relaţie strânsă, „mereu împreună' - 27%- sentimentul adânc, puternic pentru celălalt - 27%- afecţiunea - 24%

5

- sacrificiul de sine - 22%- dăruirea necondiţionată - 20%- încrederea şi confidenţialitatea - 18%- onestitatea - 14%- compatibilitatea cu privire la scopurile în viaţă - 11%- prietenia - 9%- compasiunea - 7%- sprijinul pentru celălalt - 5%- abilitatea de a comunica - 4%- securitatea - 2%- să faci sex -1%.

Aceste date ne oferă o imagine a multitudinii de înţelesuri care pot exista atunci când vorbim de dragoste. Se observă că majoritatea răspunsurilor au pus pe prim plan grija şi respectul pentru celălalt. Dacă unul dintre parteneri înţelege că dragostea se referă doar la relaţii sexuale şi celălalt partener consideră că dragostea se bazează în principal pe respect, atunci există o posibilitate foarte mare ca respectiva relaţie să nu conducă spre căsătorie. Dragostea, consideră Stephen Jorgensen are patru principale forme de manifestare:

1. Dragostea prietenească - satisfacţia de a fi cu altă persoană. Fiecare partener doreşte intimitate, grijă, afecţiune, securitate. Partenerul în dragostea prietenească este sensibil, calm,

16

relaxat. Multe cupluri îşi petrec o mare parte din timp în cadrul dragostei prieteneşti ceea ce face ca aceasta să fie una dintre cele mai comune forme de manifestare a dragostei.

2. Dragostea altruistă - satisfacţia emoţională pe care o produce sentimentul oferit altcuiva. Sorokin arată că la baza dragostei altruiste stă nevoia de a ajuta pe altcineva. Acest tip de dragoste este un ingredient necesar în viaţa oricărui cuplu.

3. Dragostea pasională - dragoste profundă, adâncă, cu puternice elemente sexuale şi erotice. Când dragostea şi dorinţa sexuală există împreună în aceeaşi persoană, fiecare emoţie, simţire faţă de celălalt devine mai puternică.

4. Dragostea romantică - „idealizarea frumuseţii, graţiei şi şarmului la o femeie şi a curajului, voiniciei şi sacrificiului la un bărbat". Dragostea romantică poate exista atât în prezenţa, cât şi în absenţa nevoilor sexuale. Cuplul bazat pe dragostea romantică doreşte să fie singur deoarece intimitatea puternică generată de această formă de dragoste se bazează pe dorinţa de a fi singuri. Dragostea romantică poate fi unul din motivele majore care îi împing pe oameni să se căsătorească.

În dragoste se dezvoltă norme de comportament pentru ambii parteneri. De exemplu, persoana iubită nu trebuie să-şi arate dorinţa, afecţiunea decât înspre iubit. Pentru Fromm, dragostea are patru mari componente: grijă, responsabilitate, respect şi recunoaştere. Grija înseamnă atenţia pe care o acorzi celui de care eşti îndrăgostit. Responsabilitatea implică abilitatea de a răspunde la nevoile celuilalt ca fiind propriile nevoi. Respectul te face să-i vezi pe ceilalţi aşa cum sunt şi să le accepţi calităţile şi defectele. Cunoaşterea înseamnă motivaţia spre înţelegerea sentimentelor, a percepţiilor, a nevoilor sau a temerilor celuilalt.

Unii cercetători consideră că dragostea nu este bună. Ei aduc în discuţie trei argumente pentru susţinerea acestui punct de vedere. Astfel, ei consideră că dragostea te împinge să vezi doar calităţile pozitive ale celuilalt, să idealizeze imaginea lui, ceea ce poate constitui după mariaj un motiv de dispută. Un al doilea argument este acela că dragostea nu este altceva decât o necesitate. Casler arată că oamenii se îndrăgostesc din patru motive:

- din nevoia de securitate, acceptare şi conformare în societate;

- pentru a justifica relaţiile sexuale;

- din frica de a pierde o sură de satisfacere a nevoilor.

Ultimul argument adus în discuţie este acela că dragostea conduce la ceea ce numim gelozie, ca un motiv puternic de conflict în mariaj, ce conduce chiar la divorţ, separare sau crimă pasională.

Dincolo de acest punct de vedere putem considera dragostea ca fiind unul dintre cei mai puternici factori de alegere a partenerului de viaţă.

Alături de sentimentele de dragoste, de respect şi încredere reciprocă, soţii sunt uniţi de aspiraţii şi interese comune legate de prosperitate, ascensiune profesională şi socială, satisfacţii legate de performanţele descendenţilor.

C. Dorinţa de a avea urmaşi

17

Copiii constituie raţiunea de a fi a familiei, liantul partenerilor, concretizarea sentimentelor de dragoste conjugală. Existenţa copiilor antrenează schimbări radicale în relaţiile partenerilor, incumbă responsabilităţi noi şi dificile, diversifică rolurile conjugale.

3.4. Teorii privind alegerea partenerului marital

Mulţi cercetători s-au aplecat asupra problematicii alegerii partenerului încercând să găsească factorul sau factorii predominanţi luaţi în considerare în momentul alegerii. Ei au propus (regăsite în lucrarea Today's Marriage and Families) câteva teorii despre cum se întâlnesc, cum aleg şi pe cine aleg cei care se căsătoresc. Dintre aceste teorii prezentăm câteva:

3.4.1. Teoria rolurilor şi dragostei reciproce

Aceasta pleacă de la ideea că oamenii se îndrăgostesc şi se căsătoresc atunci când „îşi satisfac unul altuia nevoile pentru dezvoltare personală, atunci când aceste nevoi sunt înţelese, respectate şi crezute" (Thomas Gullota, Gerald Adams, Sharon Alexander, Today's Marriages and Families).

Partenerul trebuie să înţeleagă dorinţele celuilalt şi să-i acorde întregul sprijin pentru ca acesta să se împlinească. Între parteneri trebuie să existe iubire, atracţie interpersonală, intimitate.

3.4.2. Teoria spiralei dragostei

Această teorie consideră că dragostea între două persoană trece ciclic prin anumite stadii. Primul stadiu este acela în care partenerii stabilesc anumite raporturi între ei. Cei doi parteneri se simt bine unul cu altul, „cred că îşi înţeleg unul altuia trăirile, valorile, aşteptările; şi se simt liberi să vorbească între ei". Al doilea stadiu este cel în care comunicarea dintre cei doi parteneri devine mai intensă şi mai intimă. Fiecare partener îi prezintă liber celuilalt scopurile, temerile, aşteptările, trăirile cele mai intime, fără să simtă nici o constrângere. Este stadiul propriei prezentări.

Cel de-al treilea stadiu este cel de dependenţă mutuală între cei doi parteneri. Comportamentul partenerilor devine interdependent. Fiecare simte nevoia să-i comunice celuilalt o dorinţă sexuală, o trăire emoţională, o nevoie materială etc. Cel de-al patrulea şi ultimul stadiu este cel în care nevoile personalităţii sunt satisfăcute. Este stadiul în care celelalte trei stadii se „combină pentru a satisface nevoile partenerului pentru intimitate, respect, încurajare şi recunoaştere". Procesul este reversibil dacă apar neînţelegeri între cei doi parteneri. Cu cât aceste neînţelegeri sunt mai accentuate cu atât reversibilitatea este mai rapidă.

3.4.3. Teorii socio-culturale

Aceste teorii consideră că există anumiţi factori socio-culturali, anumite câmpuri eligibile care pot conduce într-o proporţie mai mare ca partenerii să se întâlnească şi eventual să se

18

căsătorească. Selecţia partenerului se face după factori ca: rasa, religia, clasa socială, vecinătatea. Cei mai importanţi sunt însă:

- vecinătatea - partenerii tind să fie apropiaşi ca locuinţă unul de celălalt. Alain Girard consideră într-o anchetă realizată în Franţa că vecinătatea tinde să fie punctul de plecare al unei căsătorii.

- endogamia rasială şi religioasă - de obicei partenerii tind să aparţină aceluiaşi grup rasial sau religios.

- homogamia socială şi culturală - persoanele cu acelaşi nivel de instrucţie, educaţie sau aparţinând aceleiaşi clase sociale tind într-o proporţie mai mare să se căsătorească între ei. Persoanele care au aceleaşi valori şi aşteptări sunt atrase unele de celelalte într-o proporţie mai mare.

Una dintre cele mai cunoscute teorii este cea a schimbului social.

Această teorie are ca principale concepte costul şi beneficiul. Aplicată la studiul alegerii partenerului, teoria schimbului social consideră că partenerii fac alegerea în funcţie de costurile şi beneficiile rezultate în urma alegerii. Beneficiile aşteptate şi costurile pot fi bani, bunuri, relaţii, atenţie etc. partenerii intră în relaţie implicând anumite costuri, considerând că acestea le vor aduce beneficii. De exemplu, o persoană care are un venit substanţial îşi va alege partenerul care îi va aduce relaţii sau linişte. Principalele implicaţii ale acestei teorii asupra alegerii partenerului sunt (McCubin, Marriage and Family) următoarele:

- indivizii aleg partenerii care aşteaptă să le aducă cele mai mari beneficii;

- când costurile alegerii sunt relativ egale ei aleg partenerul de la care aşteaptă cel mai mare câştig;

- când beneficiile sunt relativ egale este ales partenerul care implică cel mai scăzut cost;

- când efectele imediate sunt relativ egale este aleasă alternativa care promite un efect pozitiv de durată;

- când efectele de lungă durată sunt relativ egale este aleasă alternativa care promite cel mai bun efect imediat.

Alte teorii pun accentul pe transformările din societate care se reflectă şi asupra modului de alegere a partenerului. Astfel, Alain Girard a întreprins un studiu în care a arătat că transformările din societatea industrială şi-au pus pecetea şi asupra selecţiei partenerului. Concluziile la care el a ajuns, multe dintre ele regăsindu-se şi la Rueben Hill, sunt:

- apropierea domiciliilor constituie adesea preludiul unei căsătorii;

- locul naşterii joacă un rol important, chiar dacă viitori soţi se vor căsători în altă parte;

- condiţia socială este primordială;

- nivelul instrucţiei, afinităţile culturale, credinţele religioase au un rol important în determinarea căsătoriei.

19

3.4.4. Teoria personalităţii

Această teorie pune accentul pe personalitate ca factor major care îi face pe oameni să se îndrăgostească şi/sau căsătorească. Winch consideră că „diferenţele se atrag" şi că partenerii se aleg astfel încât nevoile lor să fie complementare. Teoria nevoilor complementare consideră că persoanele evoluează în relaţia lor atunci când au personalităţi diferite. De exemplu o persoană căreia îi place să fie dominată se va căsători cu cineva care doreşte să domine.

3.4.5. Teoria filtrului

Această teorie consideră că există o serie de filtre care determină cine cu cine să se căsătorească. „Doi indivizi dezvoltă relaţii intime, se îndrăgostesc şi eventual se căsătoresc dacă ei trec împreună anumite stagii filtre". Cea mai importantă teorie este cea numită stimul-valoare-rol (SVR). Teoria SVR arată că atractivitatea fizică este factorul principal care influenţează alegerea partenerului. Cercetările au arătat că persoanele asemănătoare ca atractivitate fizică tind să se întâlnească într-o proporţie mai mare între ele. Atractivitatea fizică este primul filtru, cel numit şi stimul. Al doilea stadiu este numit valoare, începe atunci când partenerii îşi explorează unul altuia valorile şi interesele. Sunt discutate în acest stadiu credinţele religioase, dorinţele sexuale, părerile politice, planurile cu privire la familie etc. Dacă acestea sunt compatibile relaţia se reîntoarce la stadiul stimul unde încearcă să găsească o altă persoană atractivă fizic. Cel de-al treilea şi ultim stadiu este cel numit rol. În acest stadiu, partenerii încep să-şi evalueze unul altuia personalitatea, prin aceasta înţelegând stabilitatea emoţională, maturitatea etc.

3.4.6. Teoria centru-sateliti

Această teorie consideră că există un factor principal care poate fi dragostea, vecinătatea, condiţia socială, atractivitatea fizică etc. şi o serie de alţi factori care au o influenţă secundară în alegerea partenerului. Partenerul este ales în principal în funcţie de factorul central, dar o contribuţie importantă este adusă şi de alţi factori care nu joacă un rol central, dar care însumaţi pot avea o contribuţie importantă.

3.5. Sex şi căsătorie

Comportamentul sexual în cadrul familiei a suferit unele modificări ca răspuns la evoluţia acestei instituţii. Transformările ce au intervenit în cadrul familiei în ultimele decenii impun abordarea relaţiei dintre cei doi parteneri pe baza unor orientări noi:

a) o orientare potrivit căreia individul are propriile drepturi, în care femeia nu este supusă dependenţei bărbaţilor, nu suferă presiuni sociale şi psihice obligând-o la căsătorie sau maternitate;

b) o orientare în care individul nu ia iniţiativa în mod agresiv, nu este obligat să cucerească, să meargă la război.

20

Aceste două noţiuni sunt strâns legate de aspiraţiile fiecăruia în cadrul unei relaţii, dar ceea ce este important este de a fi capabili să se considere mutual ca fiind într-adevăr egali. Unii cercetători utilizează termenul de relaţie doar pentru a defini legăturile intime care există între doi oameni (de exemplu relaţiile dintre amanţi sau dintre părinţi şi copii), iar alţii restrâng definiţia doar la partea sexuală a legăturii dintre doi oameni.

Acceptând ideea că ambii parteneri primesc satisfacţie într-o relaţie, dar diferă gradul în care aceasta se realizează, unii autori consideră că „termenul de relaţie a înlocuit termeni ca: întâlnire de dragoste, afacere amoroasă, logodnă şi chiar căsătorie în definirea statutului unui cuplu". (Mc.Cubbin, H.Dahl, 1985)

Termenii care au fost menţionaţi mai sus se referă la angajamentele cu responsabilităţi bine definite şi care sunt mai puţin flexibile, pe când termenul de „relaţie" reflectă tendinţa tot mai evidentă spre tipuri tot mai flexibile de angajamente.

Psihiatrul E.Fromm, care s-a ocupat în mod deosebit de analiza relaţiilor de dragoste, a arătat că fiecare fiinţă umană simte nevoia să iasă din izolare şi să se apropie de alţii. Singura metodă de a scăpa definitiv de izolare este o relaţie intimă de iubire. Pentru a dobândi capacitatea de a se implica într-o relaţie amoroasă care poate cere sacrificii şi compromisuri este necesar ca fiecare să poată să-şi împartă personalitatea cu cineva, trebuie mai întâi să aibă o personalitate puternică pe care începe să şi-o formeze din adolescenţă, având ca bază socializarea primară. De aceea se recomandă începerea vieţii sexuale după 17-18 ani; şi aceasta este vârsta minimă legală pentru căsătorie, în multe ţări.

Căutarea unei relaţii se poate explica nu numai la nivelul individului, ci şi la nivelul colectivităţii. Antropologul Claude Levi Strauss afirmă că ceea ce guvernează toate relaţiile sociale este „principiul reciprocităţii", care contă în obligativitatea celui care a primit un cadou de a returna în timp, acela de o valoare echivalentă cadoului primit. Acest punct de vedere ne indică faptul că schimbările dintre partenerii unei căsătorii reprezintă o parte a puterii sistemului social. Rangul unei familii pe o scară socială creşte sau se menţine prin căsătorie. Astfel, folosind explicaţiile conflictuale, schimburile dintre soţi considerate ca bază a vieţii sociale reprezintă mai degrabă o reflectare a diferenţelor existente în puterea economică şi politică decât o normă a reciprocităţii. Căutarea unor gratificaţii personale şi reciproce în cadrul unei relaţii constituie fundamentele pe care se poate realiza alegerea partenerului.

Formarea unei familii umane, exercitarea comportamentului sexual şi nupţial se bazează pe o serie de caracteristici cum ar fi:

• limbajul ca indicator al unor sisteme personale de coduri;

• controlul de sine (autocontrolul);

• capacitatea de previziune;

• existenţa unor sentimente puternice de dragoste, de afinitate, de compatibilitate.

21

Căsătoria rămâne tipul perfect de relaţie intimă în societatea modernă şi în ciuda ratei tot mai mari a divorţialităţii nu există semne că această instituţie ar

5 5 5

cădea în desuetudine.

Cu toate acestea, trebuie luate în considerare şi ritualurile în care unii indivizi hotărăsc să iasă din modelele tradiţionale şi să trăiască în una din alternativele căsniciei: singurătatea sau coabitarea. Alegerea unui stil de viaţă parcurge diferite etape în care cea mai simplă explicaţie oferită este a instinctului sexual. Astfel, în jurul vârstei de 20 ani, tinerii se confruntă cu încercarea de a-şi câştiga independenţa, competenţa, responsabilităţile, egalităţile, toate fiind puse în legătură cu sexualitatea. Este şi perioada în care oamenii iau cele mai importante decizii privind viaţa lor personală: logodna, uniunea consensuală, căsătoria, dacă vor avea mai mulţi parteneri sexuali, dacă vor fi homosexuali sau bisexuali. Multe din problemele vârstei de peste 30 de ani pot avea, de asemenea, conotaţii sexuale: decizia de a se căsători după o burlăcie îndelungată, decizia de a avea copii, decizia de a schimba partenerul după divorţ etc.

Instinctul sexual este unul dintre cele mai puternice pe care le are specia umană. Valorizarea rolului sexual-afectiv al femeii care tinde să-l egalizeze pe cel al bărbatului şi chiar să-l domine sub aspectul iniţiativelor sexuale şi al exigenţei fidelităţii - a condus la creşterea pretenţiilor de alegere a partenerului de viaţă, oferind astfel şansa celibatului sau coabitării. În ultimele decenii au loc în lume, în general în Europa şi în România în special, o serie de schimbări legate de familie dintre care enumerăm:

a) Creşterea vârstei la căsătorie. În România, în ultimii 20 de ani, vârsta medie la prima căsătorie a variat în jurul vârstei de 21-22 de ani la fete şi 24-26 de ani la băieţi. Media de vârstă la prima căsătorie în SUA este de 23 de ani pentru fete şi 25,9 pentru băieţi.

b) Scăderea „contingentului" de oameni care se pot căsători. Femeile tind să se căsătorească cu bărbaţi având doi-trei ani mai mult decât ele. Şansele de căsătorie pentru o persoană de 25-30 de ani sunt diferite pentru un bărbat sau pentru o femeie: bărbatul tinde să se căsătorească cu o femeie mai tânără, conferind astfel un dezavantaj femeii care a înaintat în vârstă.

c) Sexul în afara căsătorie este tot mai mult acceptat. Îmbunătăţirea metodelor contraceptive, posibilitatea legală a unei întreruperi de sarcină, o mai mare toleranţă a societăţii faţă de sexualitatea nonmaritală sunt fenomene tot mai

5 5 5

frecvente.

Una dintre marile diferenţe între alegerea partenerului în prezent, faţă de trecut este aceea că relaţiile sexuale premaritale nu mai sunt cu stricteţe interzise, ci chiar recomandate. Dacă în trecut era preferabil ca o fată care se căsătoreşte să fie virgină, în zilele noastre acest criteriu a căzut. Cercetările au arătat că femeile se simt bine sexual atunci când aceste relaţii au loc cu persoana iubită. De multe ori primele relaţii sexuale au loc cu persoana care va fi partener de viaţă. Relaţiile sexuale se îmbină foarte bine cu dragostea romantică sau pasională.

22

Chiar dacă relaţia sexuală nu mai este un criteriu cu o forţă mare în alegerea partenerului, acesta trebuie luat în seamă, corelat cu alte criterii cum ar fi dragostea, atitudinea părinţilor faţă de căsătoria copiilor lor etc.

d) Creşterea ratei divorţurilor contribuie la amânarea deciziilor de căsătorie pentru o serie de persoane. Oamenii pot fi determinaţi să fie singuri dacă au ca motivaţie faptul că nu sunt atractivi sexual, sau dacă nu şi-au rezolvat problemele timpurii de natură psihosexuală sau dacă sunt homosexuali. O altă motivaţie pentru amânarea căsătoriei este aceea că nu mai resimt presiuni sociale, nu mai sunt stigmatizaţi, ci simt nevoia să aibă mai mare libertate, să rămână necăsătoriţi pentru o lungă perioadă de timp. Unii oameni au nevoie de libertate pentru a încerca noi experienţe şi nu vor să pună capăt acestei libertăţi asumându- şi responsabilităţile emoţionale şi financiare ale unei căsătorii.

Printre avantajele singurătăţii se numără: posibilitatea unei cariere profesionale, împlinirea de sine, disponibilitatea sexuală, libertatea schimbării etc.

După Peter Stein (1976), dezavantajele căsătoriei sunt: plictiseala, nefericirea, slaba comunicare, frustrarea sexuală, limitarea mobilităţilor şi a disponibilităţilor pentru noi experienţe.

Căsătoria poate crea o anume intimitate care nu trebuie confundată cu sexualitatea.

Studiind dezvoltarea individului, E. Erikson a observat că viaţa sexuală a oamenilor este dominată, în egală măsură, de împlinirea propriei personalităţi şi de găsirea plăcerilor ce fac din viaţa sexuală un fel de bătălie. Astfel, oamenii aspiră la „utopia genitală", cum defineşte Erikson un tip ideal de relaţii caracterizată prin orgasm reciproc în relaţiile de dragoste de tip heterosexual, în care există încredere mutuală între parteneri şi în care ciclurile muncii, procreaţiei şi relaxării se desfăşoară cu regularitate. În climatul contemporan de libertate sexuală se poate face distincţie între sexualitate şi intimitate.

Olson (1977) a identificat şapte forme de intimitate:

1. emoţională, canalizată spre susţinerea reciprocă şi dragoste:

2. sexuală, care oferă satisfacţii reciproce în viaţa sexuală;

3. socială, centrată pe frecventarea aceloraşi prieteni, prin apartenenţa la aceleaşi grupuri (biserică, partide etc.);

4. intelectuală, orientată spre discuţii despre idei, valori sau teorii, respectiv spre dezbateri politice sau literare;

5. recreaţională, caracterizată prin utilizarea timpului liber prin practicarea aceloraşi hobby-uri, sporturi etc.;

6. estetică, care oferă identificarea partenerilor prin aceleaşi gusturi sauidei;

7. religioasă, direcţionată spre împărtăşirea aceloraşi credinţe şi idei religioase.

Intimitatea, ca latură afectivă a dragostei - este considerată drept garanţia dezvoltării şi stabilităţii unui cuplu.23