“Cartea cu jucarii”

de Tudor Arghezi

-impresii-

“A fost odată ca-n povești…”, nu, aici nu a fost, aici basmul a devenit interesant prin

aplicarea filtrului magic al unei perspective infantile asumate de artist.

Sub ochii părinților, copiii descoperă lumea. Postulatul fundamental al acestei

descoperiri este ca lumea adulților si aceea a copiilor este aceeași, diferă numai percepțiile.

Indicul arghezian întâlnește aici punctul originar al plăsmuirii de vorbe, ce va alcatui

„Cartea".

Personajele, asigurând legătura textelor între ele, nu greșim afirmând că volumul este

un întreg, şi anume „cronica unei copilării” pe care naratorul (Tăicuţu) o (re)trăieşte, dar o şi

(re)creează pentru copiii săi. Basmele (Piatra piţigoiului, Fata de demult, Domniţa

Pulheria) ori fabulele (Poveste cu oi, Povestea bradului negru, Bătrânii din insula), incluse

între celelalte povestiri adaugă o notă incântătoare întregului, contribuind la împlinirea

sensului iniţiatic al copilăriei astfel trăite, în care rostirea unei poveşti este la fel de importantă

ca şi descoperirea misterului naşterii (...puilor de pisică).

Facerea lumii este un joc (tema esențială și în lirica argheziană „a boabei și a

fărimei"); Elveția, de pilda „e ca o ladă cu jucării făcută de Dumnezeu într-o zi, când

aducându-și aminte de copilaria lui, a voit să glumească si să râdă.

“Secretul geniului este transferul spiritului copilăriei în maturitate” - Thomas Henry

Huxley