CUPRINSCAPITOLUL I

Aspecte generale privind organizaţiile internaţionale...............31.1. Evoluţia şi caracteristicile organizaţiilor internaţionale...31.2. Clasificarea organizaţiilor internaţionale...........................71.3. Compoziţia şi structura organică a organizaţiilor internaţionale............................................................................101.4. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale......151.5. Dreptul internaţional al organizaţiilor internaţionale.......17

CAPITOLUL IIOrganizaţii cu vocaţie de universalitate..............................222.1. Liga Naţiunilor............................................................. 222.2. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)...............................242.3. Instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite.......40 CAPITOLUL IIIOrganizaţii internaţionale regionale....................................923.1. UniuneaEuropeană............................................................923.2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa....1343.3. Consiliul Europei............................................................1393.4. Uniunea Europei Occidentale.........................................1523.5. Organizaţia Unităţii Africane..........................................1573.6. Liga Statelor Arabe.........................................................1623.7. Organizaţia Statelor Americane......................................1673.8. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord..................173

CAPITOLUL IVOrganizaţii Internaţionale cu caracter economic.............1804.1. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)...................1804.2. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD).......................................................1834.3. Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre.........1864.4. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb......................1894.5. Acordul Central European de Comerţ Liber.................191

1

4.6. Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est.......................1924.7. Comunitatea Andină.......................................................1934.8. Mercosur.........................................................................1944.9. Comunitatea Economică Africană..................................1954.10. Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud................198

CAPITOLUL VOrganizaţii internaţionale de cooperare în domeniul poliţienesc..............................................................................1995.1. Europol (Oficiul european de poliţie)..............................1995.2. Instituţii de cooperare poliţienească ale Uniunii Europene.............................................................2135.3. Organizaţia internaţională de poliţie criminală – Interpol...........................................222ANEXE....................................................................................239BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................315

2

Capitolul IASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE

INTERNAŢIONALE

1.1. Evoluţia şi caracteristicile organizaţiilor internaţionale

Organizaţiile internaţionale reprezintă forme de instituţionalizare a voinţei statelor de a coopera între ele în diferite aspecte ale intereselor lor fundamentale, ca expresie a globalismului ce marchează în mod caracteristicevoluţia comunităţilor umane; se apreciază că astăzi există un total de peste 5.000 de organizaţii internaţionale între care 400 sunt guvernamentale1, apariţia formelor de asociere internaţională aducând în arena mondială noi actori, ca subiecte derivate ale relaţiilor şi dreptului internaţional şi dând naştere dreptului organizaţiilor internaţionale. Sub aspectul originii organizaţiiior interstatale, se pot găsi în Grecia antică entităţi prezentând elemente similare organizaţiilor internaţionale de astăzi, astfel de asociaţii de state existând în toate epocile pentru facilitarea nevoilor de cooperare sau confruntare dintre state. Totuşi, ca subiecte distincte ale relaţiilor internaţionale, coexistând în arena mondială alături de state, putem vorbi de organizaţii internaţionale abia în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Dacă suveranităţile statale au fost întotdeauna o frână în crearea de noi actori ai relaţiiior internaţionale, progresele ştiinţei şi tehnicii, care au permis dezvoitarea transporturilor şi comunicaţiilor pe regiuni tot mai vaste, au favorizat crearea de organizaţii internaţionale cu caractertehnic şi lucrativ; între acestea, pot fi menţionate comisiile fluviale (precum Comisia centrală a Rinuluidin 1831 sau Comisia

1 Carmen Grigore, Ionel Cloşcă. Drept internaţional public, Editura Europa Nova. Lugoj, 1997, vol.ll, cartea a IV-a, p.4. Menţionăm că statisticile oferă cifre sensibil diferite asupra numărului organizaţiilor internaţionale contemporane, ceea ce nu denaturează locul şi rolul acestora în relaţiile internaţionale.

3

europeană a Dunării din 1856) şi uniunile administrative (precum Uniunea Poştală Universală din 1878 sau Biroul internaţional de măsuri şi greutăţi din 1875).

Constituind un cadru deosebit de important al cooperării dintre state în variate domenii2, organizaţiile internaţionale, deşi un fenomen nou în procesul de dezvoltare al relaţiilor internaţionale, au proliferat continuu, mai întâi în domenii limitate ale vieţii internaţionale: Uniunea Telegrafică Internaţională în 1865, Organizaţia Meteorologică Mondială în 1878, Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale de la Paris în 1883, Uniunea pentru protecţia operelor literare şi artistice de la Berna în 1886, Institutul internaţional pentru agricultură din 1905, Oficiul internaţional pentru igienă publică din 1907. Unele din aceste prime organizaţii au rezistat, cu modificări nesemnificative, până în zilele noastre în timp ce altele s-au transformat radical, precum Institutul internaţional al agriculturii în Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO), instituţie specializată a ONU.

Pe măsură ce raporturile interstatale s-au intensificat şi, mai ales după instituţionalizarea organizării societăţii internaţionale prin intermediul Ligii Naţiunilor în 1919, au apărut şi alte organizatii internaţionale, în educaţie, sănătate, transporturi maritime şi aeriene, muncă şi viaţă politic şi juridic (Organizaţia internaţională a muncii, Organizaţia internaţională a căilor ferate, Uniunea internaţională a vagoanelor, Oficiul internaţional al vinului, Oficiul internaţional pentru epizootii), unele din acestea devenind instituţii specializate ale organizaţiei mondiale. După crearea ONU, o caracteristică a comunităţii internaţionale a rămas poliferarea organizatiilor internationale în cele mai variate domenii ale cooperării dintre state, inclusiv în domeniul menţinerii păcii mondiale. Practic, orice tratat internaţional constituie propria sa organizaţie: art.Vlll din Convenţia privind interzicerea armelor chimice din

2 A.P. Mătăsaru, Tratat de Drept International Public, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p. 279-280

4

1993 fondează Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice, formată din statele părtii la convenţie, cu scopul de a realiza obiectivul şi scopul acesteia (Mon. Of. nr. 356/1994, p.7); art.112 al Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale din 1998 constituie o Adunare a statelor părti (Mon. of. nr.211/2002, p.29); art. 156 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982 crează o Autoritate Internaţională a Teritoriilor Submarine, formată din statele părti, ca organizaţie prin care acestea organizează şi conduc activităţile desfăşurate în zona fondurilor mărilor şi oceanelor, în special în vederea administrării resurselor acesteia (Mon. of. nr.300/1996, p.31).

Definind organizaţia internaţională ca o asociaţie de state, instituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o personalitate juridică proprie, distinctă de aceea a statelor membre, putem stabili şi trăsăturile caracteristice care le diferenţiază de alţi actoro ai relaţiilor internaţionale.3 Astfel organizaţiile internaţionale au o natură interstatală, fiind create prin intermediul acordului statelor materializat într-un tratat multilateral4 (indiferent de denumirea acestuia - Pact, Cartă, Statut, Convenţie, Constituţie); statele părţi ratifică acest act conform regulilor constituţionaie interne astfel încât el intră în vigoare după ce se obţine un număr minim de ratificări. În principiu, numai statele suverane au calitatea de a fi membre ale unei organizaţii internaţionale dar există şi cazuri când anumite organizaţii acceptă în componenţa lor alte organizaţii, aşa cum prevede art.305 şi anexa nr.IX din Convenţia asupra dreptului mării: o organizaţie internaţională poate semna Convenţia dacă aceasta a fost semnată de majoritatea statelor membre şi va face o declaraţie în care va specifica domeniile de care se ocupă organizaţia şi pentru care

3 I Dragoman, C. Panduru, Relaţii internaţionale actuale, Editura INTERGRAG, 2004, p. 1034 D. Mazilu, Dreptul International Public, Vol II Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2005, p. 213

5

statele membre semnatare i-au transferat competenţa precum şi natura şi întinderea acestei competenţe.

O altă caracteristică a organizaţiilor internaţionale e calitatea lor de instrument de cooperare cu caracter permanent ceea ce o deosebeşte de congresele şi conferinţele internaţionale deşi există posibilitatea ca acestea din urmă să se transforme în asociaţii permanentizate de state, aşa cum a fost cazul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa care s-a transformat În 20 de ani în organizaţie, un caz asemănător fiind instituirea Organizaţiei Mondiale a Comertului din Acordul pentru Tarife şi Comerţ (GATT). De asemenea, înzestrarea cu organe proprii, indiferent de denumirea acestora, şi cu personalitate juridică internaţională reprezintă o altă trăsătură a organizaţiilor internaţionale, acestea fiind necesare îndeplinirii scopurilor care îi sunt atribuite şi implicând autonomie financiară dar şi privilegii şi imunităţi de care se bucură atât organizaţia în ansamblu cât şi funcţionarii acestora precum şi reprezentanţii statelor la sediul ei. Pentru organizaţiile internaţionale contemporane este specifică şi creşterea cantitativă spectaculoasă cât şi marea lor varietate de competenţe; astfel în anii 1909,1960 şi 1992 s-au înregistrat succesiv 37,154 şi 286 de organizaţii interguvernamentale şi, respectiv, 176, 1255 şi 4696 de organizaţii internaţionale neguvernamentale. Competenţele organizaţiilor internaţionale acoperă întreaga gamă de preocupări ale statelor şi societăţii internaţionaie, plecând de la cele normative (elaborarea de texte de convenţii de dreptul muncii în OIM, de armonizare a legislaţiilor statale în Consiliul Europei) şi până la coordonarea acţiunii statelor membre (Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre), controlul acestora (în reducerea armamentelor sau protecţia drepturilor onnului) sau competenţe operaţionale (menţinerea păcii, asistenţa tehnică, ajutorul financiar, cooperările diverse).

Criza organizaţiilor internaţionale de care se vorbeşte la începutul mileniului ai treilea indică insuficienţa sau

6

neadecvarea lor în faţa nenumăratelor cereri de toate felurile5 al căror obiect sunt: securitatea internatională: reglementarea diferendelor, managementui crizelor şi soluţionarea conflictelor; organizarea şi urmărirea schimburilor de mărfuri, de servicii, de armament, de informaţii; gestionarea rezolvării şi înlăturarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa umanităţii s.a.

1.2. Clasificarea organizaţiilor internaţionale

Înţelegerea structurilor reţelei aparent haotice de organizaţii internaţionale impune clasificarea acestora care poate fi realizată după mai multe criterii. Astfel, după compoziţia geografică, există organizaţii cu vocaţie universală, din care pot face parte toate statele lumii şi organizaţii internaţionale regionale. Organizaţiile universale sunt ONU şi instituţiile sale specializate6: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM,1919), Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO,1945), Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA ,1957); Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO,1945, 1948); Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS); Fondul Monetar Internaţional (FMI.1945); Asociaţia Internaţională pentru

5 I Dragoman, C. Panduru, op cit, p. 1046 De fapt, pe lângă aceste 16 instituţii specializate, ONU dispune de organe principale (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul şi Consiliul de Tutelă) precum şi de diverse organe subsidiare, asemănătoare cu instituţiile specializate dar distincte de acestea, precum: Conferinţa Natiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvollare (UNCTAD), Programul Naliunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Institutul Naţiunilor Unite pentru Formare şi Cercetare (UNITAR), Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), Programu! Atimentar Mondial (PAM), Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), Universitatea Naţiunilor Unite (UNU), Consiliul Mondial pentru Alimentaţie (CMA), Fondul Naţiunilor Unite penfru Populaţie (FANAP), Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezările Urbane (HABITAT), Forţe de menţinere a păcii s.a.

7

Dezvoltare (AID.1960); Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD.1945); Societatea Financiară Internaţională (SFI,1955); Organizaţia Aviaţiei Civile internaţionale(OACI,1944); Uniunea Poştală Universală (UPU,1874); Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT,1947); Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM,1950); Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI,1948); Organizaţia Mondială a Proprietăţii intelectuale (OMPI, 1883); Fondul Intemaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA, 1962); Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC,1995). Organizaţiile regionale au competenţe în diferite domenii de nivel continental ori zonal şi sunt înregistrate la ONU, între cele mai importante fiind Organizaţia Statelor Americane din 1948, Organizaţia Unităţii Africane din 1963, Liga Arabă din 1945, Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest din 1975, Comunitatea Economică a Statelor Africii Centrale din 1983, Comunitatea de Dezvoitare a Africii de Sud din 1979, Consiliul de Cooperare în Golf din 1981, Uniunea Magherebului Arab din 1989, Organizaţia Conferinţei Islamice din 1969, Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională din 1985, Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est din 1967, Forumul Pacificului de Sud din 1947, Cooperarea Economică a Ţărilor din Asia şi Pacific din 1984, Acordul de Liber Schimb Nord-American din 1994, Piaţa Comună a Conului Sud (MERCOSUR) din 1995, Grupul ANDIN din 1969, Comunitatea Caraibelor din 1973 s.a- Europa dispune, la rândul ei, de o reţea complexă de organizaţii internaţionale între care amintim: CAER (1949-1991), Tratatul de la Varşovia (1955-1991), Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (1948-1960), OSCE, BERD, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre, AELS, CEFTA, Consiliul Nordic, Organizaţia Statelor Baltice, euroregiunile, Uniunea Europei Occidentale, Organizaţia Pactului Balcanic (1953-1954).

8

Menţionăm că organizaţiile internaţionale regionale pot avea caracter intercontinental precum NATO, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (instituită în 1960 prin transformarea OECE), Grupul celor 8, OPEC, SEATO, CENTO, ANZUS.7

Un alt criteriu de clasificare a organizaţiilor internaţionale este cel al domeniului de activitate, care le împarte în organizaţii multifuncţionale, aşa cum sunt ONU şi organizaţiile continentale şi organizaţii unidomeniale, exercitând o singură functiune (economică, militară, culturală, tehnică etc.), aşa cum sunt instituţiile specializate ale ONU dar şi unele organizaţii internaţionale precum AELS, CEFTA, BERD. După calitatea membrilor, organizaţiile internaţionale pot fi guvernamentale, compuse din state, funcţionarea lor fiind guvernată de dreptul internaţional, aşa cum sunţ organizaţiile menţionate mai sus şi neguvernamentale formate din persoane juridice şi fizice nestatale dar acţionând în mediul internaţional.

Un alt criteriu de delimitare a organizaţiilor internaţionale este cel în raport cu activitatea propiu zisă a organizaţiei, criteriu după care ele se divid în interstatale (preponderente) şi suprastatale (cum este Uniunea Europeană, al cărei exemplu este urmat azi de state de pe alte continente).

De asemenea, după structura organelor permanente care-i definesc personalitatea, asociaţiile de state potfi puternic structurate (precum ONU, UE.NATO, etc.) sau mai puţin institutionalizate; din aceeaşi perspectivă, organizaţiile internaţionale pot avea o structură tripartită (organ deliberativ, organ executiv şi secretariat) sau structuri complexe (cu mai multe organe, inclusiv autorităţi jurisdicţionale). în sfârşit, după capacitatea statelor de a adera sau nu la ele, organizaţiile internaţionale pot fi închise (care nu admit aderarea oricăror state, aşa cum e cazul organizaţiilor regionale) sau deschise tuturor statelor (în special ONU şi instituţiile sale specializate);

7 Philippe Morean Defarges, Organizaţiile intenaţionale contemporane, Institutul European, 1998

9

evident că şi organizaţiile regionale sunt în principiu deschise dincolo de statele fondatoare, dar numai ţărilor din regiunea respectivă, spre exemplu, Uniunea Europeană şi NATO sunt în ultimii ani într-un amplu proces de extindere spre estul Europei, fără a putea însă admite state din Asia, Africa sau America de Sud.

Prin utilizarea tuturor criteriilor menţionate o organizaţie internaţională poate fi caracterizată din toate punctele de vedere. Astfel încât UNESCO ne apare ca fiind cu caracter interguvernamental, interstatal, puternic structurată, deschisă oricărui stat şi dispunând de o structură organizaţională tripartită prin care rezolvă atât activităţi normative cât şi operaţionale.

1.3. Compoziţia şi structura organică a organizaţiilor internaţionale

Aşa după cum în cadrul statelor vorbim de teritoriu, populaţie şi guvernământ, de state unitare sau complexe, cu regimuri politice democratice ori dictatoriale şi cu forme de guvernământ republicane ori monarhice, în cazul organizaţiilor internaţionale, compoziţia se referă la gradul de participare al statelor membre şi regimul juridic al acestora (aderare, drepturi, obligaţii, pierderea statutului de membru prin retragere sau excludere) iar structura organică implică analizarea caracteristicilor organelor de decizie, executive, consultative, Jurisdicţionale şi de control, inclusiv regulile de procedură şi de funcţionare ale acestora prevăzute în statut.

În ceea ce priveşte gradul de participare al statelor membre la activităţile organizaţiei internaţionale, regula este că ele grupează state care se bucură în mod egal de plenitudinea drepturilor ce le sunt conferite prin actul de constituire, asumându-şi în acelaşi timp, integralitatea obligaţiilor aferente statutului de membru; evident că în cazul organizaţiilor care

10

grupează alte organizaţii internaţionale, precum Institutul comun de la Viena creat în 1994 compus din BERD, BIRD, BRI, FMI şi OCDE, drepturile şi obligaţiile de membru revin acestor componente care conţin la rândul lor state, astfel încât personalitatea juridică deplină a instituţiei respective este caracterizată de literatura de specialitate8 ca fiind „de gradut doi”. În afara membrilor cu drepturi depline, apartenenţa la o organizaţie internaţională poate îmbrăca forma statutului de observator sau asociat. Observatorii pot fi state (cazut Elveţiei la ONU pănă în anul 2002 când a devenit membru deplin) sau entităţi care dispun de vocaţia de a deveni state, precum mişcările de eliberare naţională (OEP), organizaţii internaţionale guvernamentale şi chiar neguvernamentale (care nu pot avea în această situaţie decât un statut consultativ, aşa cum e cazul CICR la ONU din 1990); drepturile observatorilor variază de la o organizaţie la alta, constând, în general în accesul la reuniunile organelor sale şi la documentele oficiale precum şi, uneori, în posibilitatea de a interveni în dezbaterile care-i interesează direct. Pentru membrii asociaţi, statutul diferă funcţie de obiectivul formulei de asociere (perioadă de probă, luarea în calcul a speciticităţii statului respectiv, participarea cu geometrie variabilă), drepturile acestora fiind asemănătoare cu acelea ale membrilor deplini cu excepţia dreptului de vot iar obligaţiile (în special cele financiare) ţinând cont de situaţia lor particulară.

Primirea statutului de membru (cu drepturi depline) poate fi diferită în cazul membrilor originari faţă de cei admişi ulterior. Originari sunt aceia care au participat la elaborarea actului constitutiv şi au devenit membri prin simplul fapt al ratificării acestuia, într-o situaţie similară fiind statele a căror adeziune la actul constitutiv e prevăzută de acesta, un exemplu în acest sens fiind membrii ONU pentru anumite instituţii

8 Denis Alland, Droit international public, Presses Universitaires de France, Paris, 2000, p.171.

11

specializate ale Naţiunilor Unite9. În schimb, membrii admişi ulterior în anumite organizaţii (Consiliul Europei, NATO) trebuie să parcurgă o anumită procedură care implică examinarea canditaturii lor funcţie de anume criterii şi votarea admiterii adeziunii în anumite organe din care fac parte statele care posedă deja statutul de membru; organizaţiile mai omogene şi cu caracter mai puţin deschis, precum Comunităţile Europene au condiţii de fond şi proceduri de admitere deosebit de stricte, aşa cum se poate observa din derularea negocierilor pentru aderarea României la UE.

Drepturite membrilor unei organizaţii internaţionale includ dreptul de a face parte din organele acesteia, în special în cele de decizie (fiind diferit în cazul organelor plenare faţă de cele restrânse, unde se pune problema candidaturii), dreptul de vot la luarea hotărârilor, dreptul de a avea reprezentanţi naţionali în secretariatul permanent şi dreptul de a beneficia de serviciile organizaţiilor în condiţii de egalitate cu ceilalţi membri; menţionăm că dreptul de vot este foarte diferit, deciziile putând fi luate în unanimitate, cu majoritate simplă sau calificată, aplicându-se principiul "un stat, un vot" sau sistemul ponderării voturilor (funcţie de mărimea, importanţa şi contribuţia membrilor), fără a mai vorbi de faptul că dreptul de veto poate complica şi mai mult situaţia, blocând activitatea organizaţiei, cum s-a întâmplat de sute de ori în activitatea Consiliului de Securitate al ONU.

Obligaţiile ce incumbă organizaţiiior internaţionale se referă la a acţiona pentru realizarea scopurilor comune, participarea la lucrările organelor de lucru (deşi anumite state au practicat politica "scaunului gol" ca URSS în Consiliul de Securitate în 1950 sau Franţa în Consiliul de Miniştri al CEE în 1965), contribuţii financiare (neîndeplinirea acestora atrăgând suspendarea temporară a dreptului de reprezentare); în cele mai multe organizaţii nu există o politică coerentă în cazul refuzului unui stat de a-şi îndeplini obligaţiile de membru deşi

9 I Dragoman, C. Panduru, op cit, p 10812

există modalităţi de control şi sancţionare pentru a evita pronunţarea excluderii din organizaţie.

Pierderea statutului de membru poate avea forma retragerii sau excluderii. Dacă actul constitutiv conţine prevederi în sensul retragerii, aceasta se face cu emiterea unui preaviz şi precizarea modalităţii de încetare a obligaţiilor financiare; de obicei, statele se retrag dintr-o organizaţie internaţională pentru a protesta faţă de politica acesteia într-o chestiune care atinge interesete lor esenţiale, exemple în acest sens fiind retragerea Indoneziei din ONU în 1965 (pentru un an) protestând contra reglementării problemei malaieziene, a SUA din OIT între 1977- 1982 şi din UNESCO între 1984-1995, care a afectat echilibrul bugetar al organizaţiilor respective, sau a Africii de Sud, Regatului Unit, Albaniei, Singapore şi Lesotho din ONU. Excluderea este prevăzută, de obicei, de actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale ca sancţiune pentru violarea obligaţiilor de membru (art.6 din Carta ONU), chiar dacă în practică n-a fost utilizată deoarece are dezavantajul că nu aduce cu sine şi intrarea în legalitatea internaţională; se recurge de aceea la măsuri mai puţin dure precum suspendarea exercitării drepturilor şi privilegiilor inerente calităţii de membru sau a dreptului de vot, cum s-a întâmplat în decursul timpului la ONU cu state precum Africa de Sud, Irak, Israel, Libia10.

Structura organică a asociaţiilor internaţionale conţine, conform actului constitutiv, organe principale, menţionate expres, şi organe subsidiare a căror instituire ulterioară este prevăzută în caz de nevoie; de fapt, această clasificare este valabilă pentru ONU căci în cazul altor organizaţii, doctrina relaţiilor internaţionale vorbeşte despre un organ deliberativ interguvernamental suprem (compus din toate statele membre, cu activitate intermitentă, în sesiuni la anumite intervale de timp), de un organ executiv interguvernamental ierarhic subordonat celui dintâi (compus numai din anumite state

10 I Dragoman, C. Panduru, op cit, p 11013

membre dar cu reuniuni mai frecvente) şi un secretariat permanent, condus de un secretar (director) general sau de un preşedinte. Acestui nucleu dur de organe i se adaugă adesea unul sau mai multe organe consultative compuse din membri numiţi în virtutea calităţii lor de experţi sau pentru a-şi reprezenta guvernul, precum şi un organ juridicţional pentru reglementarea diferendelor dintre organizaţie şi membrii personaluiui său ori între statele membre (pe baza consimţământului acestora) sau între diferite instituţii ale organizaţiei.

Din punctul de vedere al atribuţiilor funcţionale, organele deliberative iau deciziile de orientare a acţiunii organizaţiei, cele executive pun în aplicare deciziile respective şi fac propuneri pentru luarea de decizii, cele consultative au misiunea de a clarifica organele deliberative şi executive asupra subiectelor disputate, cele jurisdictionale reglementează diferendele dintre organizaţie şi propriul personal iar organele de control pot fi investite în materie financiară sau inspecţie generală (făcând de multe ori parte din Secretariatul Organizaţiei).

După criteriul compoziţiei, organele unei organizaţii internaţionale pot fi interguvernamentale, integrate sau parlamentare. Cum le arată şi numele, cele interguvernamentale se compun din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre, cu excepţia OIM, în a cărei conferinţă, consiliu de administratie şi comitete încă din 1920, alături de delegaţi guvernamentali există şi delegaţi neguvernamentali reprezentând organizaţiile patronale şi sindicale.

În ceea ce priveşte organele integrate, acestea regrupează secretariatele, anumite organe consultative compuse din experţi independenţi, organele jurisdicţionale, entităţile individuale sau colective chemate să participe la menţinerea păcii şi organele de control; caracteristica lor esenţială este independenţa faţă de orice autoritate exterioară organizaţiei (în special faţă de statele membre) şi neluarea în

14

considerare decât a intereselor organizaţiei. Fiind o excepţie în structura organizaţiilor internaţionale, organele parlamentare, precum Adunarea Consultativă a Consiliului Europei sau Adunarea Parlamentului a Atlanticului de Nord, nu fac parte din structura oficială a organizaţiei nefiind investite cu putere de decizie decât în materiile care vizează funcţionarea lor, putând însă face recomandări.

1.4. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale

Organizaţiile internaţionale au personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre. Ca entităţi internaţionale, ele intră în raporturi cu statele membre, cu alte organizaţii internaţionale şi, în anumite condiţii, cu statele nemembre sau cu alţi participanţi la viaţa internaţională.

Relaţiile cu statele membre pot fi de ordin intern(drepturile şi obligaţiile născute din tratatul constitutiv) sau de ordin extern (obligaţii specifice care decurg dintr-un acord special între organizaţie şi un anumit stat-membru, cum ar fi „acordul de sediu”).

Statele nemembre interesate de activitatea unei organizaţii pot deveni membri observatori sau asociaţi. De asemenea, între organizaţie şi unul sau mai multe state nemembre se pot încheia acorduri specifice, în baza cărora activităţile organizaţiei(executate de regulă numai în beneficiul statelor membre) să fie extinse, în baza unui astfel de acord şi asupra statelor nemembre cu care a fost încheiat acordul în acest sens.

Relaţiile cu alte organizaţii sau entităţi internaţionale, implică mai ales raporturi de cooperare între instituţii specializate, care vizează un anumit domeniu. Personalitetea juridică a organizaţiilor internaţionale este opozabilă „erga omnes”.

15

În acest sens, Curtea Internaţională de Justiţie, în avizul consultativ dat la cererea Adunării Generale a ONU, în 1949, asupra „prejudiciilor suferite în serviciul ONU ”, a considerat că „50 de state, reprezentând o largă majoritate a membrilor comunităţii internaţionale(membrii ONU în 1946) au puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând personalitate juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele. ”

În literatura de specialitate sunt autori care susţin că organizaţiile cu caracter universal ar avea personalitate „erga omnes”, în timp ce cele regionale nu, sau că ar fi necesar un acord tacit sau expres al statelor membre.

Personalitetea juridică a organizaţiilor internaţionale este de 2 tipuri: A.De drept internaţional, care desemnează calitatea de subiect de drept internaţional.

În calitatea de subiect de drept internaţional( titular de drepturi şi de obligaţii internaţionale) decurge existenţa unei capacităţi juridice internaţionale. Conţinutul său este însă limitat prin acordul de voinţă al statelor exprimat în scris prin tratatul constitutiv.

De exemplu, în privinţa capacităţii de a încheia tratate, art. 6 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale(1986) prevede că „capacitatea unei organizaţii internaţionale de încheia tratate este reglementată prin normele acestei organizaţii”.

Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale se manifestă prin:- capacitatea de a încheia tratate;- asumarea de obligaţii şi răspunderea internaţională;- dreptul de reprezentare – de legaţie(activă şi pasivă);- recunoaşterea altor subiecte de drept internaţional;- capacitatea de a prezenta reclamaţii internaţionale

16

- capacitatea de a elabora norme şi reguli (de drept intern al organizaţiei sau acorduri), independent sau împreună cu statele membre;- dreptul de control şi/sau sancţionare în raport cu statele membre;- organizaţia însăşi, ca şi funcţionarii săi, se bucură pe teritoriul statelor membre, de privilegiile şi imunităţile diplomatice pentru îndeplinirea scopurilor sale.- B.) De drept intern, având capacitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii şi în raporturi de drept intern, pe teritoriul oricărui stat membru.Conform art. 104 din Carta ONU „organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale”. În practică este vorba despre faptul că, organizaţia, poate încheia contracte pentru bunuri, localuri, servicii.

1.5. Dreptul internaţional al organizaţiilor internaţionale

Cu toate că fiecare organizaţie internaţională funcţionează pe baza propriului statut, importanţa şi diversitatea acestora au determinat constituirea unui drept comun al organizaţiilor internaţionale; ca parte a dreptului internaţional general, acesta decurge din principiul autonomiei funcţionale a fiecărei asociaţii de state, din necesitatea materială a existenţei lor (spre exemplu, remunerarea propriilor funcţionari) dar şi din marea varietate a mijloacelor lor de acţiune. Astfel, principiul autonomiei funcţionale a organizaţiilor internaţionale înseamnă acordarea de personalitate juridică internaţională, cu toate prerogativele decurgând de aici, inclusiv dreptul de a încheia tratate, de a face reclamaţii internaţionaie, dreptu! activ şi pasiv de legaţie, independenţa funcţionarilor faţă de state. La fel, necesităţile

17

materiale de funcţionare determină o politică unificată de tratament, indemnităţi şi pensii ale personalului tuturor organizaţiilor internaţionale, cum ar fi condiţiile de muncă stabilite prin Regimul comun al Naţiunilor Unite aplicabit tuturor instituţiilor specializate ale ONU care a creat o practică armonizată în domeniu. lar marea varietate a mijloacelor şi posibilităţilor de acţiune a făcut ca acele organizaţii care n-au decât un serviciu administrativ şi financiar scheletic să ceară informaţii organizaţiilor mai puternice şi să- şi alinieze practica şi regulile juridice la acestea, ceea ce a întărit dreptul comun al organizaţiilor intemaţionale.

Esenţa dreptului organizaţiîlor internaţionale constă în stabilirea regimului juridic al organizării şi funcţionării acestora, al competenţelor specifice şi implicite, normative, de control şi operaţionale şi al privilegiilor şi imunităţilor acordate, deosebite de acelea ale statelor membre. În ceea ce priveşte personalitateajuridică a organizaţiilor interne, indiferent că este menţionată expres în actul constitutiv sau în convenţia asupra privilegiilor şi imunităţiior, aceasta produce efecte pe plan intern ca şi pe plan internaţional.

Conform art.104 al Cartei ONU, formulă reluată şi de alte acte constitutive, personalitateajuridică internă a organizaţiei se referă la capacitatea juridică necesară pentru a-şi exercita funcţiunile şi a-şi atinge scopurile de care organizaţia se bucură pe teritoriul fiecăreia din membrii săi; ea cuprinde dreptul de a contracta, de a cumpăra şi a vinde bunuri mobiliare şi imobiliare şi de a fi parte în justiţie (art,1 dinConvenţia asupra privilegiilor şi imunităţiior ONU). Cum ele se bucură în general de imunitate de jurisdicţie, organizaţiile internaţionale supun reglementarea diferendelor lor contractuale arbitrajului internaţional iar statele competente teritorial le fac rareori dificultăţi în cadrui jurisdicţiilor internaţionale.

Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale este foarte rar consacrată expres în actele

18

constitutive şi nici ONU nu face excepţie; încă în 1949, cu ocazia asasinării contelui Bernadotte, mediator al ONU în Palestina, CIJ într-un aviz consultativ a statuat că ONU dispune de personalitate juridică chiar dacă nu este un stat şi nu are drepturile şi obligaţiile acestuia.11

Organul judiciaral ONU a precizat, de asemenea, că organizaţia nu este un "superstat" ci doar un subiect de drept internaţional. Această soluţie este aplicabilă, potrivit doctrinei, tuturor organizaţiilor internaţionale, Atributele personalităţii juridice internaţionale a organizaţiilor internaţionale nu se rezumă ladreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale (examinat de CIJ în 1949) ci se extinde la dreptul de a exercita o protectie funcţională asupra agenţilor lor pentru a le garanta independenţa, la dreptul de a încheia tratate cu statele membre şi cu alte organizaţii internaţionale pentru a-şi instituţionaliza relaţiile sau a-şi coordona programele, la dreptul de legaţie activ şi pasiv prin intermediul misiunilor diplomatice permanente, la dreptul de a-şi gestiona finanţele aşa cum cred de cuviinţă sau la dreptui de a dispune de drapel sau emblemă.

După cum a afirmat avizul consultativ al CIJ, personalitatea Juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale implică nu numai drepturi ci şi obligaţii internaţionale astfel încât instituţiile interstatale îşi angajează propria responsabilitate în urma activităţii lor internaţionale.

Un exemplu în acest sens este reprezentat de Acordurile de indemnizaţii semnate de ONU cu Congo în 1961 şi cu Belgia în 1965 pentru repararea pagubelor cauzate de Misiunea Naţiunilor Unite în Congo. Deasemenea, organizaţiile internaţionale operaţionaie încheie adesea cu statele pe teritoriul cărora îşi implementează programele acorduri conţinând clauze de exonerare de responsabilitate, prin care eventuala obligaţie de reparare a pagubelor e transferată de la organizaţie la statul beneficiar.

11 I Dragoman, C. Panduru, op cit, p. 11619

Un exemplu de asumare a răspunderii organizaţiilor internaţionale îl găsim în Memorandumul de înţelegere între Guvernul României şi ONU privind contribuţia cu resurse la unitatea specială de poliţie a Naţiunilor Unite în Kosovo12 în care se prevede: „ONU va fi răspunzătoare pentru soluţionarea oricăror pretenţii ale unor terţe părti în cazul în care producerea de pierderi sau de daune asupra proprietăţii acestora moartea sau rănirea acestora a fost cauzată de personalul ori de echipamentul pus la dispoziţie de către Guvern în cadrul îndeplinirii serviciului sau a oricăror alte activităţi ori operaţii în executare în baza prezentului acord. Totuşi, dacă pierderea, paguba, moartea sau rănirea a rezultat ca urmare a neglijenţei, conduitei necorespunzătoare sau relei-voinţe a personalului pus la dispoziţie de către Guvern, acesta va fi răspunzător pentru soluţionarea unor astfel de pretenţii”, Efectul nedorit al personalităţii şi activităţii distincte a organizaţiilor internaţionale în plan mondial poate fi şi acela că ele vor fi atacate în sediile şi funcţionarii lor, aşa cum s-a întâmplat în Irak în cazul ONU sau al CICR în anul 2003; statele gazdă au însă şi obligaţia de protecţie a organizaţiilor respective. Trebuie menţionat în final că, exceptând dispoziţiile exprese convenţionale, statele membre ale unei organizaţii internaţionale nu pot fi responsabile solidar pentru datoriile acesteia în cazul insolvabilităţii ei.

Concluzia acestui capitol este că în pofida importanţei şi rolului pe care-l deţin în relaţiile internaţionale contemporane, nici organizaţiile interstatale n-au fost imune la tendinţele descentralizatoare globale. La fel ca şi statele suverane, organizaţiile globale, regionale sau specializate au suferit pe anumite segmente şi în anumite perioade un anumit declin al eficacităţii lor, fiind marcate de deficite bugetare, de conduceri ineficiente, de inerţie birocratică şi de diferende între membrii lor. Ieşirea din imobilism a organizaţiilor internaţionale presupune adaptarea acestora la noile provocări

12 Mon.0f. nr.140/200220

şi ameninţări globaie ale viitorului. Ceea ce e valabil şi pentru toţi ceilalţi actori statali şi nestatali ai relaţiilor internationale actuale.

Capitolul II

ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE DE UNIVERSALITATE

21

2.1. Liga Naţiunilor a fost prima organizaţie de state cu vocaţie universală şi cu obiect general de activitate. A existat între cele două războaie mondiale.

Pactul Ligii Naţiunilor Unite a fost adoptat de Conferinţa de pace de la Versailles la 20 iunie 1919 si inclus ca partea I în toate tratatele de pace semnate după primul război mondial13.

Scopurile proclamate ale Ligii erau: promovarea colaborării internaţionale şi realizarea păcii şi securităţii prin acceptarea unor obligaţii de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor relaţii juste între naţiuni, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgand din tratate şi prin menţinerea justitiei.

Puteau deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, state invitate să adere la Pact ca şi alte ,,state, dominioane sau colonii cu deplina autoguvernare", admise pe baza aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanţii că vor respecta obligaţiile internaţionale şi reglementările Ligii privind forţele armate şi armamentele. Calitatea de membru putea înceta prin retragerea voluntară, prin eliminare pentru încălcarea pactului sau prin neacceptarea amendamentelor la pact, cu un preaviz de doi ani. Au fost membre ale Ligii circa 60 state de pe toate continentele.

Organele Ligii au fost Adunarea si Consiliul, asistate de un Secretariat Permanent. În legatură cu Liga Naţiunilor, dar separat de ea, au functionat Organizaţia Internaţională a Muncii şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.14

Adunarea era compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre, se întrunea odată pe an şi ori de câte ori era nevoie, la iniţiativa unui stat membru, aprobată de majoritatea celorlalte state membre. Putea să examineze orice probleme din

13A.P. Mătăsaru, op. cit. p. 281

14 G. Geamănu, Drept Internaţional Public, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1983, p. 226-228

22

sfera de acţiune a Ligii sau care privea pacea. Hotărarile se adoptau în unanimitate, cu excepţia problemelor de procedură, pentru care se cerea majoritatea simplă şi a unor probleme pentru care se prevedea majoritatea de 2/3 (admiterea de noi membri). Pentru recomandări, Adunarea a recurs la adoptarea lor cu majoritate simplă.

Consiliul era organul executiv, alcătuit din membrii permanenţi (numărul şi statele ce-l compuneau fiind stabilite de Adunare) şi un număr de 11 membri nepermanenţi, aleşi de Adunare pe termene între 1 si 2 ani. Avea aceleaşi atribuţii ca şi Adunarea şi în plus o serie de funcţii proprii privind luarea de măsuri împotriva statului agresor în caz de agresiune, rezolvarea paşnică a diferendelor, excluderea unor membri. Se aplică regula unanimităţii, cu unele excepţii. Se reunea în sesiuni de 3-4 ori pe an.

Secretariatul era format dintr-un Secretar General, numit de Consiliu cu aprobarea majorităţii membrilor Adunării, ajutat de personalul necesar.

Principalele funcţii prevăzute de pact erau garanţia colectivă împotriva agresiunii externe, reducerea armamentelor, rezolvarea paşnică a diferendelor.

Dupa cum este cunoscut, garanţia colectivă nu a fost niciodata aplicată în practică, deşi în 1932 China şi 1935 Abisinia, victime ale agresiunii, au cerut acest lucru. Nu era interzisă recurgerea la razboi, ci se urmarea prevenirea şi amânarea lui. Deşi a avut loc o conferinţa a Ligii pentru dezarmare, nu s-a realizat nici un progres în reducerea armamentelor. Şi, desi s-a încercat uneori soluţionarea paşnică a diferendelor, rezultatele au fost minore.

Pentru prima data însă, o structură organizatorică îşi propunea să acţioneze împotriva agresorului, făcând distincţia între agresor şi victimă. În unele cazuri, ea a chemat la aplicarea unor sancţiuni, fără a fi putut asigura garanţii colective. De asemenea, a exclus unele state, pentru acte de

23

agresiune (de exemplu pe fosta URSS, pentru atacarea Finlandei).

Liga Naţiunilor şi-a încetat în fapt activitatea odata cu izbucnirea celui de-al doilea război şi a fost dizolvată expres în 194515.

A constituit un experiment complex şi important, în perspectiva istoriei, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost clădită pornind de la experienţa Ligii Naţiunilor.

A contribuit la dezvoltarea dreptului internaţional, atat la promovarea unui număr de noi norme si instituţii juridice, cât şi prin mecanismele internaţionale pe care a început să le organizeze pentru a asigura aplicarea normelor de drept aşezate la baza societăţii internaţionale.

2.2. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

Primul proiect al statutului noii organizaţii a fost elaborat la Conferinţa de la Dumbarton Oaks (lângă Washington), în perioada august-octombrie 1944, cu participarea reprezentanţilor S.U.A., Angliei, Chinei şi U.R.S.S. La Conferinţa de la Ialta (1945), reprezentanţii S.U.A., Angliei şi U.R.S.S, au convenit asupra principiului unanimităţii membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate, problemă rămasă nerezolvată la Dumbarton Oaks.

La San Francisco, Conferinţa Naţiunilor Unite (25 aprilie - 26 iunie 1945), cu participarea a 51 state, a adoptat Carta Naţiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.

Scopul suprem, afirmat de la început al organizaţiei este de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului, prin unirea forţelor membrilor ei în vederea menţinerii păcii şi securităţii,

15 D. Toma Drept International Public, Ed.Fundației Andrei Şaguna, Constanţa 2005, p. 81

24

prin garantarea că folosirea forţei armate nu va mai avea loc decât în interesul comun16.

Cele patru scopuri ale organizaţiei, dezvoltate în art. 1 al Cartei, sunt:

- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, folosind ca metode măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor contra păcii şi reprimarea actelor de agresiune şi al oricăror încălcări ale păcii şi rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor, ori situaţiilor care ar duce la încălcarea păcii;

- dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni, bazate pe principiul egalităţii în drepturi şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele

- realizarea colaborării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar şi încurajarea şi dezvoltarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi;

- să fie un centru care să armonizeze acţiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor comune.

Carta ONU cuprinde şi un capitol intitulat „Principii", în care sunt enunţate principii de drept dezvoltate ulterior în alte documente şi considerate principii fundamentale ale dreptului internaţional17.

Pe lângă membrii originari ai ONU (cele 51 state semnatare la San Francisco), Carta prevede că pot deveni membre ale ONU toate celelalte state care acceptă obligaţiile prevăzute de Cartă şi care, după aprecierea organizaţiei, pot să-şi aducă la îndeplinire aceste obligaţii.

În prezent, sunt membre ale ONU peste 190 de state, practic toate statele lumii. România a devenit membru al ONU la 14 decembrie 1955.

16 D. Mazilu op. cit., p. 214

17 A.P. Mătăsaru, op. cit., p. 28425

Potrivit prevederilor Cartei, admiterea de noi membri se face la recomandarea Consiliului de Securitate, adoptată cu majoritatea de voturi incluzând voturile celor 5 membri permanenţi ai Consiliului şi prin hotărâre a Adunării generale votată cu 2/3 din membrii prezenţi şi votaţi.

Calitatea de membru poate să înceteze:- prin excluderea unui stat membru ca urmare a

încălcării repetate a principiilor Cartei, ca sancţiune;- prin retragere;- prin încetarea existenţei ca stat.Un membru al ONU poate fi suspendat din exercitarca

drepturilor şi privilegiilor sale de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului. Exercitarea acestor drepturi şi privilegii poate fi restabilită de Consiliul de Securitate.

În practica ONU, nici un stat nu a fost până în prezent exclus din organizaţie. În 1970, a avut loc suspendarea drepturilor Africii de Sud, printr-un vot în Adunarea Generală dar fără recomandarea Consiliului de Securitate.

Ca urmare, suspendarea a operat numai în Adunarea Generală şi organismele care raportează Adunării, nu şi faţă de Consiliul de Securitate.

Situaţia s-a repetat recent în cadrul Iugoslaviei, datorită războiului civil din Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi, mai ales, în regiunea Kosovo.

Organele principale ale ONU sunt; Adunarea Generală; Consiliul de Securitate; Consiliul Economic şi Social; Consiliul de Tutelă; Curtea Internaţională de Justiţie; Secretariatul.

Organele principale pot crea organe subsidiare, pentru îndeplinirea atribuţiilor, compuse fie din reprezentanţi ai statelor membre, fie din persoane care participă cu titlu personal (Comisia de drept internaţional).

Pentru fiecare organ principal, Carta reglementează componenţa, atribuţiile, modul de lucru şi de adoptare a hotărârilor fiecărui organ al ONU.

26

1- Adunarea Generală cuprinde reprezentaţi ai tuturor statelor membre, de fiecare câte 5, pe lângă care pot fi afectaţi consilieri şi experţi. Fiecare stat are însă dreptul la un singur vot18.

Se întruneşte în sesiuni ordinare, de obicei o dată pe an, ca şi în sesiuni extraordinare, sau extraordinare de urgenţă, convocate după o anumită procedură. La începutut fiecărei sesiuni, Adunarea Generală alege un preşedinte, un număr de vicepreşedinţi după o anumită repartizare geografică, precum şi pe cei 7 preşedinţi ai comitetelor principale ale sesiunii. Împreună, ei formează biroul sau Comitetul general al Adunării Generale. Acesta examinează proiectul ordinei de zi şi organizarea lucrărilor pe care le supune Adunării Generale. În afară de Comitetul general, sesiunile Adunării Generale se desfăşoară în şedinţe plenare şi în cele 7 comitete principale: Comitetul pentru probleme politice şi de securitate (Comitetul 1), Comitetul politic special, Comitetul pentru probleme economice şi financiare (Comitetul II), Comitetul pentru probleme sociale, umanitare şi culturale (Comitetul III), Comitetul pentru probleme coloniale (Comitetul IV), Comitetul pentru probleme administrative şi bugetare (Comitetul V) şi Comitetul pentru probleme juridice (Comitetul VI). Limbile oficiale sunt franceza. engleza, spaniola, rusa şi chineza; limba de lucru este şi araba. Documentele oficiale se publică în toate aceste limbi. Cuvântările ţinute într-o limbă se traduc în toate limbile19.

La începutul fiecărei sesiuni se crează o Comisie pentru verificarea deplinelor puteri; sesiunea este sprijinită şi de Comitetul Consultativ pentru Probleme Administrative şi Bugetare.

Adunarea Generală a creat de-a lungul anilor şi alte organe subsidiare, care se reunesc, tratează diferite probleme şi

18 D. Popescu, A. Năstase, Florian Coman, Drept Internaţional Public, Casa de editură și presă ”Şansa” SRL, Bucureşti 1994, p. 24519 G. Geamănu, op. cit., p. 237-240

27

supun rapoarte. Între acestea: Comisia de drept internaţional, Comitetul pentru Cartă şi creşterea rolului ONU; Comitetul pentru folosirea paşnică a spaţiului cosmic etc.

Hotărârile Adunării în probleme importante se iau cu 2/3 voturi ale celor prezenţi şi votaţi (menţinerea păcii şi securităţii, alegerea membrilor organelor principale, primirea de noi membri, probleme bugetare). În alte domenii, hotărârile se adoptă cu majoritate simplă.

Pentru modificarea Cartei, se prevede hotărârea a 2/3 din statele membre şi ratificarea de către 2/3, între care şi cei 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Adunarea Generală are o serie de atribuţii cu caracter general, între care: discutarea oricăror probleme din cadrul ONU şi adresarea de recomandări statelor membre şi Consiliului de Securitate; examinarea principiilor generale ale colaborării pentru menţinerea păcii şi securităţii, inclusiv principii privind dezarmarea şi reglementarea armamentelor; discutarea oricăror diferende sau situaţii legate de menţinerea păcii şi securităţii, supuse Adunării de un stat membru sau Consiliul de Securitate, urmând ca orice asemenea problemă în care este necesară o acţiune să fie deferită Consiliului, înainte sau după discuţie; promovarea cooperării internaţionale, în toate domeniile şi contribuţia la înfăptuirea drepturilor omului, prin studii şi recomandări; încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional.

Carta delimitează însă competenţele celor două, în sensul că răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii revine Consiliului, iar Adunarea nu poate face recomandări în problemele respective, dacă ele sunt în curs de a fi examinate de Consiliu, afară de cazul când Consiliul i-ar cere acest lucru.

În condiţiile în care Consiliul de Securitate nu a putut acţiona, ca urmare a exercitării dreptului de veto al marilor puteri, Adunarea generală a adoptat în 1950, în timpul războiului din Coreea, rezoluţia intitulată „Uniţi pentru pace",

28

prin care îşi atribuia dreptul de a decide întreprinderea unor acţiuni militare ale Organizaţiei, competenţă care potrivit Cartei revine Consiliului de Securitate. În practica ONU, nu s-a recurs la aplicarea acestui fel de rezoluţii.

Adunarea Generală exercită şi anumite atribuţii cu caracter special, şi anume: admiterea de noi membri; suspendarea şi excluderea din organizaţie a unor membri la recomandarea Consiliului de Securitate: informarea asupra situaţiei din teritoriile care nu se guvernează singure; aprobarea bugetului; alegerea membrilor altor organe ale ONU (Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, a Secretarului General la recomandarea Consiliului de Securitate, a membrilor Curţii Internaţionale de Justiţie, în paralel cu Consiliul de Securitate); autorizarea Consiliutui Economic şi Social de a încheia acorduri cu instituţiile specializate: autorizaţia altor organe ale ONU de a cere Curţii Internaţionale de Justiţie avize consultative asupra problemelor juridice.

2- Consiliul de Securitate este organul care are principala răspundere pentru menţinerea păcii şi securităţii şi poate să decidă acţiuni şi măsuri de constrângere în acest scop20.

Este alcătuit din 15 membri (iniţial au fost 11 membri) din care 5 permanenţi: SUA, Anglia, Franţa, China şi Federaţia Rusă (succesor şi „continuator" al fostei URSS) şi 10 nepermanenţi, aleşi pe o perioadă de doi ani, pornind de la criteriul repartiţiei geografice echitabile şi al contribuţiei la menţinerea păcii şi securităţii. România a fost membru în Consiliu în anii 1962, 1976-1977 şi 1990-1991 şi 2004-2005.

Consiliul funcţionează permanent, fiecare stat membru având un reprezentant permanent la sediul ONU, care să poată răspunde la convocarea de către preşedintele Consiliului de Securitate. Ca organe subsidiare, are câteva comitete permanente.

20 D. Mazilu, op. cit., p. 220-22229

Adoptă hotărâri, în problemele de fond cu votul afirmativ a 9 membri, între care voturile concordate ale celor 5 membri permanenţi, iar în problemele de procedura, cu votul a 10 membri, oricare ar fi ei. Dacă sunt divergenţe asupra clarifîcării unei probleme ca fiind de fond sau de procedură, hotărârea se va lua cu votul a 9 membri, inclusiv voturile concordate ale celor 5 membri permanenţi.

Abţinerea unui membru permanent nu este considerată vot negativ21.

Funcţiile şi competenţele Consiliului de Securitate sunt:a) în domeniul reglementării paşnice a diferendelor:

ancheta pentru a vedea dacă continuarea unui diferend sau a unei situaţii poate să pună în pericol pacea şi securitatea; recomandarea metodei la care să recurgă părţile; recomandări privind conţinutul reglementării;

b) în caz de ameninţare a păcii, încalcarea păcii sau agresiune, Consiliul de Securitate poate să adopte măsuri provizorii (de exemplu, hotărâri de încetare a focului); măsuri de constrângere, fără folosirea forţei armate - întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice; măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate, constând în operaţiuni executate cu forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Organizaţiei.

Pentru realizarea măsurilor de constrângere, membrii ONU s-au obligat să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi pe bază de acorduri speciale, forţele armate necesare. Carta a prevăzut şi existenţa unui Comitet de Stat Major, pentru comanda acestor forţe armate22.

Aceste prevederi urmăreau crearea unui sistem mondial de securitate colectivă. El nu a fost până în prezent creat.

21 D. Toma op. cit., p. 86

22 D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit., p. 24830

c) alte atribuţii ale Consiliului de Securitate sunt măsurile legate de executarea hotărârilor Curţii Internaţionale de Justiţie, recomandările pentru admiterea de noi membri, aplicarea de sancţiuni, numirea Secretarului General, alegeri.

Consiliul de Securitate este organismul care are legătură cu organismele regionale, care au drept de acţiune în domeniu menţinerii păcii şi securităţii, cu informarea şi sub controlul Consiliului.

De mai mulţi ani, există preocupări pentru reforma ONU şi modificarea Cartei, care vizează în principal Consiliul de Securitate, în sensul desfiinţării dreptului de veto sau al măririi numărului de membrii permanenţi, pentru a include ţări cum sunt Japonia, Germania, India, Brazilia, Nigeria, Mexic.

3 - Consiliul Economic şi Social este organul principal, care sub autoritatea Adunării Generale trebuie să îndeplinească obiectivele ONU în domeniul colaborării economice şi sociale şi al încurajării respectării drepturilor omului23.

Aceste obiective sunt: ridicarea nivelului de trai, folosirea completă a forţei e muncă, crearea condiţiilor pentru progresul economic şi social; soluţionarea problemelor internaţionale economice, sociale, de sănătate şi altele legate de acesta, cooperarea în domeniile culturii şi educaţiei respectarea universală a drepturilor omului şi liberăţilor fundamentale.

Se reuneşte în sesiuni anuale şi adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi şi votaţi. Este format în prezent din 54 state (iniţial au fost 18).

Este sprijinit în activitatea sa de o largă reţea de organe subsidiare, între care comisii economice regionale, comisii şi subconiisii tehnice (ex.: Comisia drepturilor omului, Comisia pentru condiţia femeii, Comisia pentru probleme, sociale, Comisia statistică şi altele).

Consiliul Economic şi Social are şi funcţii proprii: efectuarea de studii, rapoarte şi recomandări către Adunarea

23 A.P. Mătăsaru, op. cit., p. 287

31

Generală şi statele membre, pregătirea de convenţii şi convocarea de conferinţe în problemele de care se ocupă.

Asigură legătura din ONU şi instituţiile specializate şi organizaţiile neguvemamentale, încheie acorduri cu acestea şi primeşte rapoarte, se consultă cu organizaţii neguvernamentale.

4- Consiliul de Tutelă a fost creat pentru a îndeplini funcţiile ONU în privinţa sistemului de tutelă. A fost alcătuit din state ce administrau teritorii sub tutelă, membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate care nu administrau teritorii, ca şi alţi membri, astfel încât să fie prezentate în mod egal statele care administrează sau nu teritorii sub tutelă24.

A avut misiunea de a examina rapoartele statelor administrante, a examina petiţii din teritoriile sub tutelă, a organiza vizite în teritorii, a trimite chestionare privind progresul populaţiei din teritorii. În ceea ce priveşte teritoriile strategice, a sprijinit Consiliul de Securitate în exercitarea aceloraşi atribuţii.

Ca urmare a finalizării procesului de decolonizare, şi-a încheiat practic activitatea. Toate teritoriile sub tutelă au devenit independente sau şi-au exercitat astfel dreptul de autodeterminare.

5- Secretariatul este organul administrativ şi executiv al ONU, format din Secretarul General şi personalul necesar.

Secretarul General este numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o durată de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii lui pe încă 5 ani. El numeşte personalul pe criterii profesionale, dar şi pentru a asigura o reprezentare geografică cât mai corect cu putinţă.

Secretarul General exercită funcţii administrative şi executive, asigurând buna funcţionare, sub aspectul administrativ, a organelor ONU şi executarea hotărârilor luate de acestea; funcţii tehnice, în acelaşi scop; funcţii cu caracter financiar, privind pregătirea bugetului şi controlul cheltuirii

24 G. Geamănu, op. cit., p. 246-247

32

acestuia; funcţii de reprezentare a ONU, la încheierea unor convenţii, la conferinţe.

Secretarul General poate atrage atenţia Consiliuiui de Securitate asupra oricărei probleme care, după opinia sa, pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.

Secretarul General şi personalul Secretariatului se bucură, conform Cartei şi conform unei Convenţii adoptate în 1946, de privilegii şi imunităţi ONU.

Ca organ permanent al ONU, Secretarul General şi Secretariatul primesc din partea organelor ONU, mai ales a Adunării Generale şi Consiliuiui de Securitate, misiuni importante, îndeosebi în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

6- Curtea Internaţională de Justiţie, este legată de ONU numai prin suportarea cheltuielilor ei, prin alegerea judecătorilor Curţii şi prin avizele consultative pe care organele ONU le pot solicita25. Ea are atribuţii de soluţionare a diferendelor de ordin juridic.

Reglementarea judicică însemnă supunerea diferendului unui tribunal internaţional preconstituit şi permanent. În această categorie există. în prezent Curtea Intenaţională de Justiţie şi Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării.

Jurisdicţia internaţională se aseamănă cu arbitrajul, prin faptul că se recurge la ambele printr-un acord al părţilor-compromis, sau pe bază de clauze compromisorii. Sunt şi asemănări de procedură, iar hotărârile sunt în ambele cazuri obligatorii26.

Principala deosebire este caracterul instituţional al jurisdicţiei, o curte de justiţie fiind formată dintr-un corp de judecători, aleşi pe o perioadă de timp de un organ internaţional.

25 A.P. Mătăsaru, op. cit., p. 28826 I. Diaconu, op. cit., p. 332

33

Jurisdicţia internaţională a cunoscut ca primă instanţă Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, înfiinţatâ în 1920, conform Pactului Ligii Naţiunilor.

Ca parte integrantă a Cartei ONU, a fost adoptat Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi a fost creată o nouă Curte. Din anumite puncte de vedere, ea este continuarea CPJI, şi anume tratatele care prevedeau competenţa obligatorie a acesteia se consideră trecute la noua Curte; Statutul noii Curţi preia multe elemente din statutul celei precedente; de asemenea, Curtea a facut numeroase referiri la hotărârile celei vechi.

- Curtea Internaţională de Justiţie este organ principal al ONU, alcătuită din 15 judecători, aleşi concomitent şi separat de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate al ONU.

Curtea poate judeca numai diferende între state. Nu poate fi sesizată de persoane fizice şi juridice, iar organizaţiile internaţionale pot solicita numai avize consultative. Ea poate judeca numai cauzele supuse prin acordul statelor, competenţa ei fiind facultativă pentru state27.

Obligaţia statelor de a recurge la jurisdicţia ei obligatorie poate decurge din: tratatele privind reglementarea paşnică a diferendelor, între care includem şi art. 36 din Statutul Curţii; clauze compromisorii, înscrise în tratate privind subiecte determinate, care prevăd jurisdicţia Curţii pentru toate litigiile sau unele din ele; compromisurile, care sunt acorduri încheiate între state pentru a supune unul sau mai multe diferende Curţii; forum prorogatum, respectiv realizarea unui compromis prin scrisori sau acte paralele de acceptare a jurisdicţiei Curtii.

Există în prezent 53 declaraţii de acceptare a jurisdicdei Curţii, acceptare pură şi simplă sau sub condiţia reciprocităţii, sau pentru o perioadă determinată. Declaraţiile de acceptare sunt adesea însoţite de rezerve, care reduc în mod considerabil,

27D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit., p. 25134

în unele cazuri, competenţa Curţii. Unele rezerve se referă la „competenţa naţională" a statului în cauză, în sensul că acesta decide el însuşi ce ţine de competenţa sa naţională şi deci poate exclude un caz din competenta Curtii; alte rezerve exclud din competenţa Curţii problemele care privesc securitatea, problemele teritoriale, diferendele care survin în cadrul unui acord regional, cele pe care părţile convin să le supună altui mijloc de reglementare paşnică. Aproape toate statele formulează astfel de rezerve, acceptarea pură şi simplă fiind foarte rară28.

Declaraţiile de acceptare a jurisdicţiei Curţii vizează litigiile prezente şi viitoare, afară de cazul în care un stat parte exclude litigiile existente, pe cele care decurg din fapte anterioare sau anumite categorii de litigii; unele declaratii au durată de timp limitată, se prelungesc prin notificare ulterioară sau automat, dacă nu se notifică încetarea valabilităţii lor.

Competenţa Curţii se întemeiază pe echivalenţa şi reciprocitatea generală a declaraţiilor statelor în diferend. Cele două declaraţii trebuie să fie în vigoare iar Curtea să fie competentă să judece diferendul respectiv faţă de ambele state. Competenţa Curţii se stabileşte la nivelul cel mai redus al declaraţiilor de acceptare a jurisdicţiei sale.

- Curtea aplică, potrivit art. 38 din Statut, convenţiile internaţionale, cutuma internaţională aşa cum rezultă dintr-o practică generală acceptată ca fiind normă de drept şi principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, iar ca mijloace auxiliare de stabilire a normei de drept deciziile judiciare şi doctrina publiciştilor cei mai calificaţi. Art. 38. 2 permite Curţii să statueze ex aequo et bono dacă părţile sunt de acord. Procedura Curţii este prevăzuta în Statut şi în regulamentul Curţii.

Hotărârea Curţii este definitivă. Este însă permisă interpretarea de către Curte, la cererea oricăreia din părţi, în caz

28 I. Diaconu, op. cit., p. 333

35

de divergenţă cu privire la sensul şi conţinutul hotărârii. Este, de asemenea, admisă revizuirea unei hotărâri, în condiţii foarte stricte: dacă a fost descoperit un fapt nou, care este de natură să exercite o influenţă decisivă în ceea ce priveşte hotărârea, fapt care nu a fost cunoscut nici de Curte nici de partea care cere revizuirea, în momentul pronunţării hotărârii, iar necunoaşterea faptului respectiv să nu fi fost din culpa părţii respective. Dacă una din părţi nu satisface obligaţiile care îi revin ca urmare a hotărârii, cealaltă parte se poate adresa Consiliului de Securitate, care poate face recomandări sau decide măsurile pe care le poate lua pentru executarea hotărârii29.

Potrivit Statutului, Curtea poate da avize consultative asupra oricărei probleme juridice, la cererea oricărui organ autorizat de Adunarea Generală să ceară acest aviz.

Prin hotărârile şi avizele sale consultative, Curtea a adus contribuţii importante la dezvoltarea normelor de drept aplicabile în raporturile internaţionale,căci concluziile sale nu se referă numai la diferendul în cauză.

- Carta garantează autonomia Curţii în cadrul sistemului, ca şi exercitarea independentă a funcţiilor sale judiciare. La Statutul Curţii sunt părţi ipso facto toate statele membre ale ONU, iar statele nemembre pot deveni părţi.

În legătură cu mijloacele jurisdicţionale de reglementare a diferendelor, se pune şi problema măsurilor conservatorii. Potrivit Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, Curtea este autorizată, dacă apreciază că împrejurările cer acest lucru să indice măsurile conservatorii care ar trebui luate şi să informeze despre aceasta Consiliul de Securitate al ONU30.

În procesele în faţa jurisdicţiei internaţionale pot interveni state terţe, atunci când este vorba de un litigiu cu

29 D. Mazilu, op. cit., p. 330-333

30I. Diaconu, op. cit., p. 234

36

privire la aplicarea şi interpretarea unui tratat plurilateral şi statul terţ este parte sau atunci când, potrivit Statutului Curtii Internaţionale, un interes juridic este în cauză pentru statul respectiv.

- Deoarece Curtea este chemată, potrivit Statutului său, să examineze diferendele de ordin juridic, s-a ridicat problema de a le defini şi de a le distinge de cele cu caracter politic.

În general, diferende juridice au fost considerate acelea în care părţile se află în diferend cu privire la pretenţii în conflict asupra unui drept; soluţia ar trebui găsită conform normelor adoptate în dreptul internaţional.

În alte diferende, denumite uneori „politice", dezacordul se referă nu la aplicarea dreptului internaţional ci mai curând la caracterul inadecvat al ordinii juridice existente.

Dacă, teoretic, diferendele de ordin juridic ar trebui supuse mijloacelor de reglementare jurisdicţionale, iar cele politice mijloacelor diplomatice, în realitate situaţia este mult mai complexă, deoarece diferendele au cel mai adesea şi aspecte juridice şi aspecte politice; părţile pot ele însele să aleagă mijloace diplomatice pentru a soluţiona diferende juridice sau mijloace jurisdicţionale pentru a soluţiona diferende politice; mediatorii şi conciliatorii pot să propună reglementarea conform normelor juridice; statele părţi pot autoriza organele de arbitraj sau de jurisdicţie să soluţioneze un diferend ex aequo et bono, adică pe bază de consideraţii extrajuridice; este greu de conceput că un stat sau o instituţie internaţională ar formula cereri la Curte în termeni care nu ar fi juridici sau care ar exclude o abordare juridică31.

Se consideră că, în practica sa, Curtea Intenaţională a ales o metodă subiectivă, în sensul că dacă părţile i-au supus un diferend, ele doresc soluţionarea lui în conformitate cu dreptul internaţional.

31 I. Diaconu, op. cit., p. 234

37

Curtea a contribuit la dezvoltarea dreptului internaţional.

- Curtea nu a realizat pe deplin potenţialul său de organ judecătoresc permanent.

Numai 53 state au formulat declaraţii de acceptare a jurisdicţiei obligatoni a Curţii.

Dintre membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, numai Marea Britanie a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii. SUA şi Franţa şi-au retras declaraţiile de acceptare, după ce au pierdut în litigiile privind „Experienţele nucleare" (Franţa) şi „Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia" (SUA).

Există tendinţa de a supune Curţii diferende politice. În această categorie sunt incluse procedurile deschise de Bosnia- Herţegovina şi Croaţia contra R. F. Iugoslavia privind aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, cererile de aviz ale OMS şi ONU privind legitimitatea armelor nucleare ca şi cereriie Iugoslaviei împotriva a 8 state membre ale NATO referitoare la acţiunile armate pe teritoriul său, diferendul între Congo pe de o parte şi Rwanda şi Uganda privind acţiunile armate pe teritoriul congolez.

Tot mai multe state acceptă jurisdicţia Curţii pentru diferende privind interpretarea sau aplicarea unor tratate, prin tratatele pe care le încheie în cele mai diverse domenii. Pentru probleme din ce în ce mai importante, cum este nulitatea tratatelor în conflict cu normele imperative ale dreptului internaţional, se prevede supunerea diferendelor dintre state Curţii Internaţionale de Justiţie32.

În ultima perioadă au crescut numărul şi importanţa cazurilor supuse Curtii spre soluţionare, iar autoritatea Curţii a crescut.

32 D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit. p. 251

38

Hotărîrile Curţii s-au dovedit importante pentru cristalizarea cutumei, pentru promovarea aplicării principiilor şi normelor dreptului internaţional.

În ceea ce priveşte procedura de modificare a Cartei, sunt prevăzute două căi: prin amendamente, adoptate de Adunarea Generală cu 2/3 din membri; prin revizuire, de o conferinţă a membrilor ONU, convocată prin hotârârea a 2/3 din membri şi a 9 din membrii Consiliului de Securitate.

Modificările respective intră în vigoare numai după ratificarea lor de 2/3 din membrii ONU, inclusiv membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.

A avut loc o singură modificare a Cartei — creşterea numărului membrilor Consiliului de securitate şi Consiliului Economic şi Social. O serie de prevederi ale Cartei nu mai corespund situaţiei, ca de exemplu cele referitoare la teritoriile sub tutelă, la ţărite inamice (art. 53 şi 107) etc. Deşi Carta prevedea posibilitatea convocării Conferinţei de revizuire după 10 ani de la adoptarea ei, aceasta nu a avut loc.

2.3. Instituţiile specializate din sistemul naţiunilor unite

A. Noţiuni generale

Instituţiile Specializate ale O.N.U. este expresia folosită în Carta O.N.U. (art. 57 şi 63) pentru a desemna diverse organizaţii create prin acordul dintre state, ce funcţionează pe baza statutelor proprii şi care îşi exercită atribuţiile internaţionale în domeniul economic, social, cultural, educativ, al sănătăţii şi în alte domenii conexe acestora, având raporturi de coordonare cu O.N.U. precum şi între ele.

Colaborarea dintre O.N.U. şi instituţiile specializate este reglementată printr-un “acord de colaborare” încheiat de

39

ECOSOC al O.N.U. cu oricare din instituţiile specializate. În baza acestui accord şi după aprobarea lui de către Adunarea Generală a O.N.U., se conferă organizaţiei respective statutul de instituţie specializată. În anumite condiţii prevăzute de “acordurile de colaborare” ECOSOC poate coordona activitatea instituţiei specializate prin consultări şi recomandări. Totodată, în “acordurile de colaborare” se prevede şi procedura de colaborare dintre ECOSOC şi instituţiile specializate. Această procedură se referă, în principal, la dreptul reciproc de reprezentare la sesiuni ale organismelor respective; de participare la deliberări, de consultare a instituţiilor specializate de către ECOSOC prin Secretarul General, asupra problemelor ce fac obiectul activităţii acestora.

În baza acordului de colaborare, instituţiile specializate pot participa, fără drept de vot, la anumite sesiuni ECOSOC şi ale comitetelor şi comisiile sale tehnice, au dreptul să facă propuneri şi invers, reprezentanţii O.N.U. pot participa, în aceleaşi condiţii la şedinţele, conferinţele generale şi reuniunile instituţiilor specializate. În sfârşit, instituţiile specializate pot care înscrierea pe ordinea de zi a ECOSOC a unor probleme, iar ECOSOC primeşte annual dări de seamă ale instituţiilor precum şi rapoarte privind măsurile întreprinse în executarea recomandărilor sale şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa ECOSOC.

În prezent există următoarele instituţii specializate:- Fondul Monetar Internaţional (FMI).- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie

şi Agricultură (FAO).- Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM).- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,

Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).- Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).- Grupul Băncii Mondiale (WB).

40

- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (ICAO).

- Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI).- Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii

(UIT).- Uniunea Poştală Universală (UPU).- Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM).- Organizaţia Proprietăţii Intelectuale Mondiale

(OPIM).- Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă

(FIDA).- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare

Industrială (ONUDI).- Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică

(AIEA).- Organizaţia Mondială a Turismului (OMT). Instituţiile specializate au structura organizatorică

asemănătoare, alcătuită dintr-o Conferinţă Generală, un Comitet Executive şi un Secretariat.

Prin Convenţia adoptată la 21 noiembrie 1947 de Adunarea Generală O.N.U., instituţiile specializate se bucură de imunităţile şi privilegiile diplomatice acordate O.N.U.

B. Fondul Monetar Internaţional (FMI)

Fondul Monetar Internaţional îşi are originea în recesiunea economică din perioada anilor 1930. În acei ani, ţările se sflau sub presiunea cotei aurului, care fusese reintrodusă după primul război mondial, cu rate de schimb care s-au dovedit a fi nerealiste. Mai multe ţări au luat măsuri protecţioniste pentru a-şi proteja industria naţională. Ca rezultat al acestor măsuri, s-a produs prăbuşirea comerţului. Între anii 1929 – 1932 volumul comerţului a scăzut cu peste 60 %.

FMI este o organizaţie internaţională care are 184 de tări membre, înfiinţată pentru a promova cooperarea monetară

41

internaţională, stabilitatea valutară şi acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creşterea economică şi niveluri înalte de folosire a forţei de muncă şi pentru a acorda asistenţă financiară ţărilor, în condiţii adecvate de siguranţă pentru a ajuta la ajustarea balanţei de plăţi.

La începutul anilor 1940, în timpul celui de-al doilea război mondial, John Maznard Keynes, de la trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter White, de la trezoreria S.U.A., au conceput aproape simultan planuri pentru instaurarea unui sistem monetar complet nou, care să stabilizeze ratele de schimb şi să propulseze comerţul liber. În locul aranjamentelor realizate prin intermediul unor conferinţe neregulate între ţările importante, era nevoie de o instituţie internaţională permanentă, care să acorde asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi. S-a sperat că în acest mod ţările vor fi împiedicate să folosească protecţionismul sau devalorizarea competitivă drept metode de redresare a balanţei.

Keynes şi White au avut viziuni diferite asupra modului de acordare a asistenţei financiare. Keynes, vedea instituţia internaţională ca pe un tip de bancă mondială centrală, care ar putea crea masa monetară prin propria autoritate şi să o acorde ţărilor cu probleme. While susţinea suportul financiar, ca sursa asistenţei financiare să fie contribuţie a ţărilor membre.

Negocierile finale au avut loc la Bretton Woods, în statul New Hampshire, în iulie 1944, şi acest loc a dat numele său FMI-ului şi Băncii Mondiale. Împreună ele formează Instituţiile Bretton Woods.

Deşi varianta americană a predominat, forma finală poate fi considerată un hibrid. Astfel, crearea de masă monetară invocată de Keynes a fost integrată cu sistemul de cooperare promovat de White, creându-se astfel fondurile unei instituţii monetare, care oferea membrilor săi ajutor temporar în balanţele de plăţi prin creare de lichidităţi internaţionale.

FMI a dobândit statutul de instituţie specializată a O.N.U. în anul 1947 şi are sediul la Washington.

42

FMI e condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor alcătuit din câte un membru din fiecare ţară. Guvernatorii sunt, de obicei, miniştri de finanţe sau guvernatorii băncilor centrale şi vorbesc în numele guvernului ţării din care provin.

Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi creşterea capitalului fondului, aderarea de noi membrii sau acordarea drepturilor speciale de tragere. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întâlnesc într-o şedinţă anuală care se ţine împreună cu cea a Băncii Mondiale.

Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc cel puţin de trei ori pe săptămână. Ei primesc rapoartele de la nivel guvernamental. Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare: S.U.A., Anglia, Germania, Franţa şi Japonia au dreptul la un director permanent fiecare. Celelalte ţări îşi combină voturile, de obicei pe grupe regionale, cu excepţia Arabiei Saudite, Chinei şi Rusiei, care îşi numesc propriul Director.

Consiliul Executiv e prezidat de Directorul General, numit pe o perioadă de cinci ani. El este totodată şi şeful întregului personal.

Cel mai important organism care trasează politica FMI e Comitetul Interimar, compus din reprezentanţii aceloraşi 24 de ţări care au loc în Consiliul Executiv. Acest Comitet se întâlneşte de două ori pe an, cu puţin înainte de şedinţa anuală şi în cursul primăverii. Preşedinţia Comitetului Interimar este asigurată prin rotaţie.

Deciziile FMI sunt luate prin vot proporţional. Fiecare ţară membră are un număr mic de voturi de bază, care se multiplică proporţional cu mărimea cotei de participare. Astfel, puterea de votare este determinată de contribuţia financiară în cadrul FMI. Cu 18% din voturi, S.U.A. au drept de veto asupra celor mai importante voturi, cum ar fi: suplimentările de

43

capital, amendamentele la prevederile acordului de înfiinţare, pentru care este nevoie de 85% din voturi.

Deşi FMI este cunoscut mai ales prin faptul că acordă credite, aceasta nu este principala sa funcţie. Rolul cel mai important pe care îl deţine este acela de manager al unui sistem monetar internaţional ordonat, previzibil şi stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul unei creşteri echilibrate în comerţul mondial şi în economiile ţărilor membre. În acest sens, FMI funcţionează ca un organism permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi participă activ în sfera monetară internaţională.

FMI acordă credite numai în urma satisfacerii unor condiţii de politică economică şi financiară. Această condiţionare este o consecinţă directă a funcţiei FMI de supraveghere a procesului de ajustare şi serveşte două scopuri: asigurarea că ţările care primesc credite le folosesc în scopul redresării balanţei şi că ţările respective vor fi în măsură să restituie creditul primit.

Fondul poate aloca drepturi speciale de tragere DST \ SDRS pentru a suplimenta rezervele oficiale existente ale ţărilor membre. Începând cu anul 1969, când a intrat în vigoare amendamentul la acordul de finanţare, prin care se autoriza crearea de DST , au fost alocate membrilor FMI 21,4 miliarde DST33, proporţional cu cota fiecăruia.

În ultimii ani nu s-a mai ajuns la un acord privind necesitatea alocării unor noi DST datorită creşterii uriaşe a pieţelor financiare internaţionale, în care multe ţări îşi pot suplimenta cu uşurinţă propriile rezerve oficiale. Tentativa de a crea DST a eşuat în anul 1994 la şedinţa anuală de la Madrid. 33 DST = lichidităţi internaţionale create de F.M.I., folosite de băncile naţionale (centrale) în circuit închis. Sunt alocate de F.M.I. ţărilor membre în mai multe tranşe, proporţional cu cotele de participare ale acestora în cadrul fondului. Orice ţară membră îşi poate schimba DST cu alte ţări membre, primind în schimb valută forte (de obicei dolari), schimbul făcându-se prin intermediul F.M.I., care ţine evidenţele.

44

Ţările din G7 au recunoscut necesitatea de a aloca DST ţărilor membre care au fost parte din fosta Uniune Sovietică sau din Europa de Est care nu au beneficiat de alocările anterioare, dar nu au considerat necesară o infuzie generală de lichidităţi în sistemul monetar internaţional.

Este foarte dificil de determinat cotele optime. În cadrul FMI, un criteriu folosit, cu toate că este imperfect, este raportarea cotelor la importurile mondiale. În acelaşi timp, pentru multe ţări este important de luat în considerare valoarea maximă acceptabilă a rezervei lor monetare care poate fi deţinută de FMI.

Fondurile de care dispune FMI pentru acordarea creditelor sunt în diferite monede naţionale şi în DST-uri. Dacă o ţară solicită credit FMI-ului, acesta foloseţte o monedă specială: se ia valută general acceptată de la FMI şi se returnează echivalentul în monedă naţională. Aceasta poartă numele de “tragere” în cadrul Fondului.

În momentul aderării ca membru a FMI, fiecare ţară contribuie cu o anumită sumă de bani numită „cotă de subscriere”. De asemenea, cota determină importanţa şi mărimea votului în cadrul FMI. Ca o consecinţă a structurii financiare unice a FMI, ţările trebuie să fie asigurate în orice moment cu lichidităţi pentru solicitările lor. Aceasta înseamnă că sursele Fondului nu pot fi împrumutate pe termene lungi.

În urma unor majorări cu 45% a cotei de subscriere începând cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică la 212,4 miliarde DST (aproape 265 miliarde $).

Ajutorul financiar acordat de FMI se bazează pe sistemul tranşelor de credit, în care fiecare tranşă reprezintă 25% din cota de participare a ţării respective la Fond. Prima tranşă este uşor de obţinut pentru ţările cu probleme în balanţa de plăţi. Pentru acordarea următoarelor tranşe, problema se pune în mod diferit: ţara care solicită ajutorul financiar trebuie să adopte un program politic elaborat în colaborare cu FMI.

45

Se pune problema unor condiţii, a unor criterii de performanţă care pot fi folosite pentru a monitoriza progresele programului. Creditul este luat în etape şi modificat după gradul în care sunt îndeplinite condiţiile impuse. Aceste facilităţi de creditare, inclusiv prima tranşă sunt limitate la maximum 100% din cota de participare şi trebuie reconsiderat în termen de 5 ani.

Condiţiile pe care FMI-ul le impune pe lângă facilităţile de creditare nu pot constitui o compensaţie standard, deoarece motivaţiile pentru echilibrarea balanţei de plăţi diferă. Condiţiile vizează întotdeauna reechilibrarea balanţei interne şi externe şi stabilitatea preţurilor. Programul conceput pentru situaţii normale, obişnuite prevede măsuri de politică fiscală şi monetară, politica în domeniul ratei de schimb, reforma în sectorul public, liberalizarea comerţului şi reforme în sectorul financiar şi pe piaţa muncii.

Programele de ajustare ale FMI au propriile lor costuri. Reducerea cheltuielilor şi reformele economice vor lovi întotdeauna în grupuri individuale sau industrii neproductive, cu resurse limitate. De aceea, programele sunt deseori criticate sever, mai ales atunci când ele par a avea efecte disproporţionate asupra celei mai sărace populaţii.

Scopurile FMI sunt următoarele:- de a promova cooperarea monetară

internaţională prin intermediul unei instituţii permanente care să ofere cadrul adecvat pentru consultare şi colaborare în problemele monetare internaţionale;

- de a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional şi de a contribui astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al angajărilor şi al venitului real şi de a dezvolta resursele productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice;

- de a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în acordurile de schimb dintre membrii şi de a evita deprecierea schimbului competitiv;

46

- de a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi pentru tranzacţiile curente dintre membrii şi eliminarea restricţiilor în schimbul internaţional care stânjenesc dezvoltarea comerţului mondial;

- de a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor generale ale Fondului, în scopul folosirii lor de către ţările membre, cu anumite măsuri de precauţie, astfel dându-le posibilitatea de a face în mod corect ajustările în balanţele de plăţi, fără a recurge la măsuri distructive pentru prosperitatea naţională sau internaţională;

- de a micşora durata şi intensitatea dezechilibrului din balanţele de plăţi internaţionale.

De la înfiinţarea sa în decembrie 1945, scopurile urmărite de FMI au rămas neschimbate dar operaţiunile sale, care includ supravegherea şi asistenţa financiară şi tehnică, au evoluat pentru a răspunde nivelului cerinţelor economiei mondiale în schimbare.

Participarea României la FMI se ridică la 1030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală. Puterea de vot a României este de 10552 voturi sau 0,49% din total.

FMI a acordat României asistenţă tehnică în câteva domenii, incluzând domeniul fiscal şi vamal, politica monetară şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară şi statistică.

Previziunile FMI pentru anul 2004 au crescut de la 4,6% la 5%, în ceea ce se conturează a fi cea mai mare creştere economică din 1973 încoace. Cu toate acestea, FMI nu este la fel de optimist în priviinţa prognozelor creşterii economiei globale pentru 2005, coborând de la 4,4% la 4,3%, principalul motiv de îngrijorare constituindu-l petrolul foarte scump.

În Raportul Economic pe care îl întocmeşte de două ori pe an, FMI atrage atenţia pentru anul 2005: „Creşterea economiei, deşi solidă, va evolua sub aşteptări, întrucât balanţa

47

riscurilor s-a dezechilibrat, având în prim-plan volatilitatea preţului la resursele energetice”.

FMI a anunţat că petrolul supralicitat va avea un impact moderat asupra economiei şi inflaţiei din ţările industrializate. În viziunea Fondului, aceste state sunt mult mai pregătite să facă faţă fluctuaţiilor preţurilor la „aurul negru”, iar băncile centrale au câştigat mai multă credibilitate în lupta cu inflaţia.

Cu toate acestea, ţările ale căror economii sunt în plină dezvoltare rămân vulnerabile, şi băncile centrale trebuie să fie foarte vigilente. „Campionii” dezvoltării globale rămân SUA, urmate puternic de China.

America Latină cunoaşte de asemenea o perioadă de revenire, şi în mod surprinzător, regiunea Sub – Sahariană, „renumită” pentru nivelul foarte scăzut de trai, profită de roadele unui petrol scump, şi de refacerea parţială a agriculturii lovite de secetă.

Marea Britanie este „cotată” cu o creştere economică de 3,4% în anul 2004, care va coborî spre 2,5% în 2005, un risc considerabil constituindu-l scăderea bruscă a preţurilor la bunurile imobiliare.

Continentul asiatic nu s-a dezis şi continuă să treacă printr-o perioadă foarte favorabilă, din punct de vedere economic. FMI recomandă Chinei să „fie cu ochii” pe yuan34

în raportul cu moneda americană, pentru a ţine inflaţia sub control.

China este aşteptată să afişeze o creştere economică de 9% în 2004 şi de 7,5% în 2005. O curbă descendentă în graficul dezvoltării poate afecta negativ exportatorii din regiune, printre care Japonia, care depinde puternic de China.

Dintre ţările G7, cea mai mare rată a dezvoltării o va avea Japonia (4,4%), care se va răci ulterior la 2,3% în 2005.

România a aderat la FMI în 1972.

34 Yuan – moneda naţională a Chinei.

48

Sediul FMI este: 700 19th Street NW, Washington DC 20431, SUA. Directorul General al FMI este Horst Kohler.

C. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură este principalul organism de dezvoltare rurală din sistemul Naţiunilor Unite. Această organizaţie luptă împotriva sărăciei şi foametei încurajând dezvoltarea agriculturii, ameliorarea nutriţiei şi creşterea securităţii alimentare şi accesul tuturor, în orice moment, la hrana de care au nevoie pentru a duce o viaţă activă şi sănătoasă.

FAO a fost fondată la 16 octombrie 1945 în timpul unei conferinţe desfăşurate la Quebec. Din 1981, această dată este celebrată în fiecare an ca ziua internaţională a alimentaţiei.

FAO strânge, analizează, interpretează şi difuzează informaţii privind hrana, alimentaţia şi agricultura. Termenul „agricultură” şi derivatele lui includ pescăriile, produsele mării, pădurile şi produsele brute ale exploatării forestiere.

FAO promovează şi, acolo unde este indicat, recomandă întreprinderea unor acţiuni pe plan naţional şi internaţional în legătură cu:

- cercetări ştiinţifice, tehnologice, sociale şi economice privind hrana, alimentaţia şi agricultura;

- îmbunătăţirea învăţământului şi administraţiei în domeniul hranei, alimentaţiei şi agriculturii şi răspândirea cunoştinţelor teoretice şi practice privind hrana şi agricultura;

- conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie agricolă;

- perfecţionarea metodelor de prelucrare, vânzare şi distribuţie a produselor alimentare şi agricole;

- adoptarea unor sisteme satisfăcătoare de credit agricol pe plan naţional şi internaţional;

49

- adoptarea unor politici internaţionale în privinţa acordurilor asupra produselor agricole.

FAO are de asemenea şi următoarele funcţii:- furnizează asistenţa tehnică pe care guvernele o

cer;- organizează, în cooperare cu guvernele

interesate, misiunile necesare pentru a le ajuta să-şi îndeplinească obligaţiile care decurg din acceptarea de către ele a recomandărilor Conferinţei Naţiunilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură;

- în general, ia toate măsurile necesare şi indicate spre a realiza scopurile organizaţiei.

Programele speciale ale FAO ajută ţările să se pregătească pentru crizele alimentare şi permit furnizarea de ajutoare în caz de necesitate. În medie FAO are cam 2000 de proiecte în orice moment. Proiectele FAO cheltuiesc mai mult de 300 milioane $ pe an din fondurile asigurate de agenţiile donatoare şi guverne.

FAO este condusă de Conferinţa statelor membre, care se reuneşte o dată la 2 ani. Conferinţa alege 49 de membrii ai Consiliului, care acţionează ca organ director între sesiunile Conferinţei.

Conferinţa FAO are următoarele funcţii35 :- hotărăşte politica generală şi aprobă bugetul

organizaţiei;- adoptă regulamentul interior şi regulamentul

financiar pentru organizaţie;- poate, cu o majoritate de două treimi din

voturile exprimate, să facă recomandări statelor membre şi membrilor asociaţi în problemele referitoare la alimentaţie şi agricultură, ca acestea să le examineze şi să le pună în aplicare printr-o acţiune nominală;

35 Art. IV – Constituţia FAO.50

- poate face recomandări oricărei organizaţii internaţionale în orice problemă legată de scopurile organizaţiei;

- poate revizui orice hotărâre luată de Consiliu.FAO are un Director general36 , care va fi numit de

Conferinţă pe o durată de 4 ani. La expirarea perioadei de 4 ani, Directorul general poate fi din nou numit pe o perioadă de 2 ani. După expirarea acestei perioade de 2 ani, Directorul general poate fi din nou numit pe o nouă perioadă de 2 ani, după care nu va mai putea fi reales.

România a aderat la FAO în 1961.FAO are 3700 de angajaţi, care lucrează la cartierul

general şi pe teren.Sediul FAO este: Vialle delle Terme di Caracalla,

Roma, Italia. Directorul General al FAO este Jacques Diouf (Senegal).

D. Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)

OIM, a cărei constituire făcea parte din Tratatul de la Versailles, a fost fondată în 1919 şi are 178 de state membre37. În 1946, ea devine prima instituţie specializată a ONU. OIM este unica instituţie majoră care a supravieţuit Tratatului de la Versailles.

Necesitatea apariţiei organizaţiei a fost subliniată încă din sec. XIX de doi industriaşi, galezul Robert Owen (1771 - 1853) şi francezul Daniel Legrand (1783 - 1859). Prima motivaţie a fost una umanitară. Muncitorii erau din ce în ce mai exploataţi, fără a se da importanţă sănătăţii.

36 Art. VII – Constituţia FAO.37 Samoa a devenit al 178 stat membru al OIM la 11 martie 2005.

51

OIM caută să promoveze justiţia socială pentru muncitorii din întreaga lume. OIM elaborează politici şi programe internaţionale destinate să amelioreze condiţiile de muncă, fixează norme internaţionale pentru a facilita aplicarea lor de către autorităţile naţionale, conduce un program larg de cooperare tehnică pentru a ajuta guvernele să le pună în practică şi se ocupă de formarea, învăţământul şi cercetarea în vederea promovării de diverse acţiuni.

OIM se distinge de alte organizaţii mondiale prin faptul că reprezentanţi ai muncitorilor şi angajaţilor participă la elaborarea politicilor sale pe picior de egalitate cu reprezentanţii guvernelor.

OIM se compune din 3 organisme38 :- Conferinţa Internaţională de Muncă reuneşte

reprezentanţi ai guvernelor, angajatori şi angajaţi din toate statele membre. Aceasta adoptă bugetul şi fixează norme de muncă internaţionale. Aceasta se întruneşte cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori e nevoie39 şi este compusă din 4 reprezentanţi40 ai fiecărui stat membru. Conferinţa alege41 un preşedinte şi 3 vicepreşedinţi42.

- Consiliul de Administraţie este alcătuit din 56 de membri43 şi se întruneşte de două ori pe an. Acesta dirijează operaţiunile OIM, pregăteşte programul şi bugetul şi examinează cazurile în care normele OIM nu sunt respectate;

- Biroul Internaţional de Muncă este secretariatul permanent al OIM, fiind sub direcţia Consiliului de Administraţie. Personalul acestuia este ales de către Directorul General conform regulilor adoptate de Consiliul de

38Art. 2, Constituţia OIM. 39 Art. 3, Constituţia OIM.40 2 reprezentanţi ai guvernului, un reprezentant al angajatorilor şi un reprezentant al angajaţilor.41 Art. 17, Constituţia OIM.42 Un reprezentant al guvernelor, unul al angajatorilor şi unul al angajaţilor. 43 28 de reprezentanţi ai guvernelor, 14 reprezentanţi ai angajatorilor şi 14 reprezentanţi ai angajaţilor.

52

Administraţie44. Un anumit număr de persoane trebuie să fie femei.

Consiliul de Administraţie stabileşte ordinea de zi a sesiunilor Conferinţei după ce examinează toate propunerile făcute de către guvernele statelor membre şi stabileşte reguli pentru a asigura o pregătire tehnică şi o consultare a principalelor interese ale statelor membre45.

Biroul Internaţional de Muncă are următoarele atribuţii46

- pregăteşte documentaţia pentru ordinea de zi a Conferinţei;

- furnizează guvernelor, la cererea acestora şi în măsura puterilor, tot ajutorul pentru elaborarea legislaţiei, pe baza deciziilor Conferinţei;

- întocmeşte teme cu privire la observarea efectivă a convenţiilor;

- redactează publicaţii în limbile pe care Consiliul de Administraţie le consideră necesare.

Posibilităţile de studiu si de formare sunt oferite Centrului Internaţional de perfecţionare profesională şi tehnică de la Turin (Italia). Institutul Internaţional de studii sociale al OIM dispune de mai multe mijloace de acţiune printre care: reţele de cercetare, instanţe de politici sociale, cursuri şi seminarii, conferinţe ale experţilor şi programe de cercetare şi publicaţii.

OIM e condusă de un Director General47 ales de către Consiliul de Administraţie. Pentru a 50 sa aniversare, în 1969, OIM a primit premiul Nobel pentru pace.

România a aderat la OIM în 1919.

44 Art. 9, Constituţia OIM45 Art. 14, Constituţia OIM.46 Art. 10, Constituţia OIM.47 Art. 8, Constituţia OIM.

53

OIM are 2500 de angajaţi, oficiali şi experţi la sediul de la Geneva şi în 49 de oficii din întreaga lume. Bugetul OIM pentru 2004 – 2005 este 529 milioane $.

Sediu OIM este: 4, route des Morillons, CH – 1211, Geneva, Elveţia. Directorul General al OIM este Juan Somavia (Chile).

E. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)

UNESCO a fost creată la 16 noiembrie 1945 pentru a instaura o pace mondială durabilă construită pe solidaritatea intelectuală şi morală a umanităţii. Aceasta exercită activităţile sale în domeniul educaţiei, ştiinţelor naturale, ştiinţelor sociale şi umane, culturii şi comunicaţiei.

Constituţia UNESCO adoptată în Conferinţa de la Londra din noiembrie 1945 şi aplicată începând cu 4 noiembrie1946, a fost adoptată de cele 20 de state fondatoare (Anglia, Noua Zeelandă, Arabia Saudită, Africa de Sud, Australia, India, Mexic, Franţa, Republica Dominicană, Turcia, Egipt, Norvegia, Canada, China, Danemarca, SUA, Cehoslovacia, Brazilia, Liban şi Grecia).

UNESCO îşi propune să contribuie la menţinerea păcii şi securităţii, strângând legăturile de colaborare între naţiuni prin educaţie, ştiinţă şi cultură spre a asigura respectul universal pentru justiţie, lege, drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă şi religie, pe care Carta Naţiunilor Unite le recunoaşte tuturor popoarelor.

Una din misiunile UNESCO este cea de a menţine o listă de locuri din patrimoniul mondial. Aceste locuri sunt importante din punct de vedere natural sau istoric, a căror conservare şi salvare sunt importante pentru comunitatea mondială.

54

Atribuţiile UNESCO sunt următoarele48:- favorizează cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă

între popoare, acordând concursul său organelor de informare a maselor; le recomandă în această priviinţă încheierea acelor acorduri internaţionale pe care consideră utile spre a înlesni circulaţia liberă a ideilor prin cuvânt şi imagine;

- imprimă un puternic impuls educaţiei şi răspândirii culturii;

- colaborează cu statele membre ale organizaţiei care doresc aceasta pentru a le ajuta să dezvolte acţiunea lor educativă;

- instituie colaborarea între popoare în scopul realizării treptate a idealului ca accesul la educaţie să fie deschis în mod egal tuturor, fără deosebire de rasă, religie, sex sau de condiţie economică sau socială;

- sugerează metodele de educaţie cele mai adecvate pentru pregătirea copiilor din lumea întreagă în spiritul răspunderilor omului liber;

- ajută la păstrarea, progresul şi răspândirea ştiinţei;

- veghează la conservarea şi protecţia patrimoniului universal de cărţi, opere de artă şi alte monumente de importanţă istorică sau ştiinţifică şi recomandă popoarelor interesate să încheie convenţii internaţionale în această priviinţă;

- încurajează colaborarea între popoare în toate domeniile activităţii intelectuale, schimbul internaţional de persoane care lucrează în domeniul educaţiei, al ştiinţei şi culturii, precum şi schimbul de publicaţii, obiecte de artă, materiale de laborator şi orice fel de documentaţii utile;

- înlesneşte prin metode corespunzătoare de cooperare internaţională accesul tuturor popoarelor la materiale publicate în fiecare ţară.

48 Art. 1 – Convenţia UNESCO.55

Fiind preocupată să asigure statelor membre independenţa, integritatea şi diversitatea rodnică a culturilor şi sistemelor lor de educaţie, UNESCO se abţine de la orice amestec care ţine în mod esenţial de competenţa internă a acestora.

Programele UNESCO caută să promoveze o cultură a păcii şi a dezvoltării durabile. Acestea sunt axate pe următoarele obiective: asigură educaţie pentru toţi, încurajeaza cercetarea asupra mediului înconjurător datorită unor programe ştiinţifice internaţionale, susţine expresia de identităţi culturale, ocroteşte şi pune în evidenţă patrimoniul cultural al lumii şi încurajează circulaţia liberă a informaţiei, libertatea presei şi întăreşte mijloacele de comunicare ale ţărilor în curs de dezvoltare.

UNESCO este susţinută de comisiile naţionale, asociaţiile UNESCO, centre şi cluburi. Ea cooperează cu mai mult de 395 de organizaţii şi fundaţii cât şi cu reţele internaţionale şi regionale.

Organul director al UNESCO, Conferinţa Generală, se compune din reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi se reuneşte o dată la doi ani. Consiliul Executiv, compus din 58 de membri aleşi de către Conferinţă, este însărcinat cu supervizarea execuţiei programului adoptat de Conferinţă.

Conferinţa Generală are următoarele atribuţii49 :- stabileşte orientarea şi linia de conduită generală

a organizaţiei şi se pronunţă asupra programelor prezentate de Consiliul Executiv;

- convoacă dacă este cazul, în conformitate cu regulamentul stabilit de ea, conferinţe interguvernamentale în probleme privind educaţia, ştiinţele naturii şi umanistice şi răspândirea cunoştinţelor; conferinţe neguvernamentale în aceleaşi probleme pot fi convocate de Conferinţa Generală sau de Consiliul Executiv în conformitate cu regulamentul întocmit de Conferinţă;

49Art. IV – Convenţia UNESCO. 56

- dă consultaţii ONU asupra aspectelor educative, ştiinţifice şi culturale ale problemelor interesând acea organizaţie, în condiţiile şi după procedura care vor fi stabilite de autorităţile competente ale ambelor organizaţii;

- primeşte şi examinează rapoartele care îi sunt prezentate periodic de către statele membre;

- alege membrii Consiliului Executiv şi numeşte Directorul General la propunerea Consiliului Executiv.

Consiliul Executiv are următoarele atribuţii50 :- pregăteşte ordinea de zi a reuniunilor

Conferinţei Generale;- răspunde faţă de Conferinţă pentru îndeplinirea

programului adoptat de aceasta;- în perioada între două sesiuni ale Conferinţei

Generale, poate îndeplini atribuţii consultative pe lângă Naţiunile Unite;

- face Conferinţei Generale recomandări priviind admiterea de noi membrii în organizaţie;

- întocmeşte regulamentul său interior;- ia toate măsurile necesare pentru consultaţii cu

reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale sau cu persoane calificate care se ocupă de problemele de competenţa lui;

- poate cere avize consultative Curţii Internaţionale de Justiţie în problemele juridice care s-ar ivi în cadrul activităţii organizaţiei.

România a aderat la UNESCO în 1956.UNESCO are 2145 de angajaţi. Sediul UNESCO este: 7

Place de Fontenoy, 75352 Paris 07-SP, Franţa. UNESCO are şi 73 de suboficii în diverse ţări din lume. Directorul General al UNESCO este Koichira Matsuura (Japonia).

F. Organizaţia Mondială A Sănătăţii (OMS)

50 Art. V – Convenţia UNESCO.

57

Creată în 1948, OMS este principala instituţie în domeniul sănătăţii. Scopul său este să aducă toată populaţia la nivelul de sănătate cel mai ridicat posibil.

Direcţiile sale esenţiale sunt:- reducerea mortalităţii excesive, morbidităţii, în

special la populaţiile marginalizate şi sărace;- promovarea stilului de viaţă sănătos şi reducerea

riscurilor sănătăţii care decurg din cauze ce ţin de mediul înconjurător, economic, social şi comportament;

- dezvoltarea sistemelor de sănătate mai echitabile şi eficace, care răspund cerinţelor legitime ale oamenilor şi corecte din punct de vedere financiar;

- dezvoltarea politicilor sănătoase şi promovarea dimensiunilor sănătoase în politicile sociale, economice şi de dezvoltare.

Atribuţiile OMS51 sun următoarele:- acţionează ca autoritate conducătoare şi

coordonatoare în domeniul sănătăţii în lucrările cu caracter internaţional;

- stabileşte şi menţine o colaborare efectivă cu Naţiunile Unite, instituţiile specializate, administraţiile guvernamentale de sănătate, grupurile profesionale şi, de asemenea, cu oricare altă organizaţie care va părea indicată;

- acordă ajutor guvernelor, la cererea acestora, pentru a-şi întări serviciile de sănătate;

- procură asistenţă tehnică potrivită şi, în caz de urgenţă, dă ajutorul necesar la cererea guvernelor sau după aprobarea lor;

- acordă ajutor la procurarea unor servicii sanitare unor populaţii speciale;

- înfiinţează şi întreţine servicii administrative şi tehnice care vor părea necesare, precum şi servicii de epidemiologie şi de statistică;

51 Art. 2 – Constituţia OMS.

58

- încurajează şi îşi aduce contribuţia la suprimarea bolilor epidemice, endemice şi oricăror alte boli;

- încurajează adoptarea de măsuri proprii prevenirii neajunsurilor aduse de accidente, colaborând la nevoie cu alte instituţii specializate;

- uşurează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care contribuie la progresul sănătăţii;

- propune convenţii, acorduri şi regulamente, face propuneri privind chestiuni internaţionale de sănătate;

- face să progreseze acţiunea în sprijinul sănătăţii şi al bunăstării fizice a mamei şi a copilului;

- favorizează toate activităţile în domeniul igienei mintale, în special măsurile care se raportează la stabilirea relaţiilor armonioase dintre oameni;

- stimulează şi promovează cercetarea în domeniul sănătăţii;

- favorizează îmbunătăţirea normelor de învăţământ şi pe cale de formare a personalului sanitar şi medical;

- studiază şi face cunoscute tehnicile administrative şi sociale privind igiena publică şi grija medicală preventivă şi curativă, cuprinzând şi serviciile spitaliceşti şi securitatea socială şi colaborează la nevoie cu alte instituţii specializate;

- dă toate informaţiile, sfaturile şi toată asistenţa în domeniul sănătăţii;

- ajută la formarea printre popoare a unei opinii publice luminate în ceea ce priveşte sănătatea;

- standardizează în limitele necesare metodele de diagnostic;

- dezvoltă, stabileşte şi încurajează adoptarea de norme internaţionale în ceea ce priveşte alimentele, produsele biologice, farmaceutice şi similare;

- în general, ia orice măsură necesară pentru atingerea scopului subscris de organizaţie.

59

Organul director al OMS este Adunarea Mondială a Sănătăţii, compusă din reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi care se reuneşte în fiecare an. Adunarea Mondială a Sănătăţii are în prezent 192 de membri.

Adunarea Mondială a Sănătăţii are următoarele atribuţii52

- stabileşte politica organizaţiei;- alege statele chemate să desemneze o

personalitate în Consiliu Executiv;- numeşte Directorul General;- studiază şi aprobă rapoartele şi activităţile

Consiliului şi ale Directorului General; dă Consiliului instrucţiuni în materie acolo unde unele măsuri, studii şi cercetări, ca şi prezentarea rapoartelor, ar fi necesare;

- crează orice comisie necesară activităţii organizaţiei;

- controlează politica financiară a organizaţiei, examinează şi aprobă bugetul său;

- dă instrucţiuni Consiliului sau Directorului General pentru a atrage atenţia statelor membre şi a organizaţiilor internaţionale guvernamentale sau neguvernamentale asupra oricărei chestiuni privind sănătatea pe care Adunarea va putea să le considere demne de semnalat;

- invită orice organizaţie naţională sau internaţională, guvernamentală sau neguvernamentală, care are răspunderi înrudite cu cele ale organizaţiei, să numească reprezentanţi care să participe fără drept de vot la sesiunile sale;

- studiază recomandările referitoare la sănătate, emanând de la Adunarea Generală, de la ECOSOC, de la Consiliul de Securitate şi raportează acestora măsurile luate de organizaţie în executarea unor astfel de recomandări;

52 Art. 18 – Constituţia OMS.

60

- face un raport ECOSOC conform dispoziţiilor oricărui acord intervenit între organizaţie şi ONU;

- ajută sau conduce orice lucrări de cercetare în domeniul sănătăţii;

- crează orice altă instituţie care va crede că este de dorit;

- ia orice altă măsură proprie ducerii la bun sfârşit a scopului organizaţiei.

În anul 1977, Adunarea a adoptat formula “Sănătatea pentru toţi de aici în anul 2000”, obiectiv prioritar al OMS.

Deciziile şi politicile Adunării Mondiale a Sănătăţii sunt date în seama Consiliului Executiv compus din 32 de experţi numiţi de guverne care se întâlnesc de două ori pe an.

Atribuţiile Consiliului Executiv sunt următoarele:- aplică deciziile şi directivele Adunării;- acţionează ca organ executiv al Adunării;- exercită orice altă funcţie cu care a fost

însărcinat de către Adunarea;- dă consultaţii Adunării asupra problemelor care

îi vor fi supuse de către acest organism;- supune din proprie iniţiativă Adunării consultări

sau propuneri;- supune Adunării spre examinare şi aprobare un

program general de lucru pe o perioadă de timp determinată;- studiază toate cheltuielile care îi intră în

componenţă;- ia toate măsurile de urgenţă în cazul unor

evenimente care vor cere o acţiune imediată.România a aderat la OMS în 1948.OMS are birouri regionale la Brazzaville (Congo),

Washington DC (SUA), Cairo (Egipt), Copenhaga (Danemarca), New Delhi (India), Manila (Filipine).

OMS are în jur de 3500 de angajaţi.

61

Sediul OMS este: 20 avenue Appia, CH – 1212, Geneva 27, Elveţia. Directorul General al OMS este Dr. Lee Jong – Wook (Korea).

G. Grupul Băncii Mondiale (WB)

Banca Mondială grupează 5 instituţii:- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BIRD), creată în 1945;- Societatea Financiară Internaţională (SFI),

creată în 1956;- Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare

(AID), creată în 1960;- Centrul Internaţional de Soluţionare a

Disputelor de Investiţii (CISDI), creat în 1966.- Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor

Multilaterale (AGIM), creată în 1988.Aceste instituţii au ca obiectiv comun de a reduce

sărăcia în întreaga lume întărind economiile ţărilor sărace. Scopul lor este de a ameliora nivelul de viaţă al populaţiilor favorizând creşterea economică.

Organul director al Băncii este Consiliul Guvernatorilor, în care toate statele membre sunt reprezentate. Operaţiunile Generale sunt delegate unui grup mai restrâns, Consiliul de Administraţie. Preşedintele Băncii este preşedintele Consiliului.

În fiecare an, Banca Mondială publică Raportul asupra dezvoltării în lume, una din publicaţiile sale cele mai importante.

Banca Mondială strânge aproape tot capitalul său prin vânzarea de certificate de tip AAA si alte operaţiuni pe piaţa internaţională de capital. Banca Mondială are 184 state membre şi în jur de 10000 de angajaţi.

62

Sediul Băncii Mondiale este: 1818 H Street N W , Washington DC 20433, SUA. Preşedintele Băncii Mondiale este James D. Wolfonshon (SUA).

a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

Articolele BIRD au fost elaborate în 1944 în timpul Conferinţei de la Bretton Woods şi Banca a început operaţiunile sale în 1946. Mandatul său constă în a încuraja mişcările de capitaluri şi a ajuta ţările devastate de cel de-al doilea război mondial să-şi revină.

Operaţiunile de împrumuturi ale Băncii sunt finanţate cu 90% de către pieţele de capitaluri internaţionale. În timpul existenţei BIRD, acţionarii săi au subscris 11 miliarde $ în capitaluri, iar această sumă a permis emiterea a mai mult de 280 miliarde $ în împrumuturi.

Împrumuturile acordate de BIRD sunt investite în sectoare variate: energie, petrol şi gaz, industrie şi minerit, transporturi, dezvoltare urbană, apă şi igienă şi sectorul financiar.

BIRD are 184 state membre.România a aderat la BIRD ÎN 1972.

b) Societatea Financiară Internaţională (SFI).

Societatea Financiară Internaţională este o entitate separată în Banca Mondială şi fondurile sale sunt distincte faţă de cele ale BIRD. Portofoliul său total este de 23,4 miliarde $ incluzând 6,6 miliarde $ împrumuturi sindicale.

SFI este prima sursă multilaterală de participare la capital şi de finanţare a împrumuturilor pentru proiectele din sectorul privat în ţările în curs de dezvoltare.

SFI se supune la 3 principii esenţiale în investiţiile sale:

63

- se străduieşte să joace un rol de catalizator reunind investitorii privaţi pentru a finanţa proiectele printr-o participare minoritară în vederea mobilizării de fonduri suplimentare;

- acţionează ca o întreprindere în parteneriat cu sectorul privat;

- nu participă decât în investiţiile în care poate să-şi aducă o contribuţie specială (de exemplu atrăgând investiţii străine într-o ţară pentru prima dată).

SFI se finanţează ea însăşi, împrumutându-se în principal de pe pieţele financiare pe baza solidităţii financiare şi reputaţiei sale. SFI are 176 state membre.

c) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID).

AID permite ţărilor cele mai sărace de pe glob, cele care nu sunt în măsură să facă împrumuturi la BIRD, să se împrumute în condiţii foarte liberale. BIRD asigură administrarea AID.

Împrumuturile AID, numite „credite”, se adresează esenţial ţărilor cărora venitul mediu pe cap de locuitor este mai mic de 925 $. „Creditele” AID sunt date pe o perioadă de 35 – 40 de ani fără a încasa un comision care să acopere cheltuielile de gestiune. Rambursarea nu începe decât după o perioadă de 10 ani.

Bugetul AID este constituit din contribuţiile ţărilor donatoare. Aceste contribuţii sunt vărsate în principal de membrii cei mai bogaţi ai AID, dar printre donatori se numără şi ţări care se împrumută de la BIRD. O dată la 3 ani, donatorii sunt rugaţi „să reconstituie” rezervele AID.

AID investeşte sume mari în proiecte privind mediul înconjurător, agricultură, sănătate, educaţia de bază şi problemele femeilor. AID are 165 state membre.

d) Centrul Internaţional de Soluţionare a Disputelor de Investiţii (CISDI).

64

CISDI acordă facilităţi pentru soluţionarea prin conciliere sau arbitraj a disputelor privind investiţiile între guverne şi investitorii privaţi. A fost stabilită în timpul Convenţiei din 1966 asupra soluţionării disputelor de investiţii dintre state şi organizaţii din alte state şi a fost ratificată de 140 de state în noiembrie 2003.

Recurgerea la CISDI este voluntară, dar o dată ce părţile au recurs la arbitraj, nu poate retrage unilateral acordul. CISDI este o organizaţie autonomă dar are legături strânse faţă de BIRD şi toţi membrii săi sunt şi membrii ai BIRD.

Consiliul de Administraţie al CISDI, condus de preşedintele Băncii Mondiale, este alcătuit dintr-un reprezentant din fiecare ţară care a ratificat convenţia.

CISDI are 140 state membre.

e) Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor Multulaterale (AGIM).

AGIM a fost creată pentru a încuraja aporturile de capitaluri în ţările în curs de dezvoltare, atenuând riscurile majore pe care le reprezintă investiţiile în aceste ţări. AMGI oferă în acest scop garanţii investitorilor străini privaţi împotriva riscurilor necomerciale cum ar fi transferurile de devize, exproprierile, războaiele şi conflictele civile în ţările în curs de dezvoltare.

Capitalul subscris provine de la 157 state membre. AGIM a garantat 12,4 miliarde $ de la înfiinţarea sa în 1988.

AGIM a promovat cu succes infuzia de capital în ţările în curs de dezvoltare. A garantat mai mult de 650 de proiecte, facilitând mai mult de 50 miliarde $ în investiţii directe în 85 de state în curs de dezvoltare.

AGIM are 164 state membre.

65

H. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (ICAO)

Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, creată în 1944, stabileşte standardele internaţionale şi regulile necesare pentru siguranţa, securitatea şi regularitatea în transportul aerian şi serveşte pentru cooperarea în toate domeniile aviaţiei civile printre altele celor 188 de state contractante.

ICAO are ca scop53 să dezvolte principiile şi tehnica navigaţiei aeriene internaţionale, precum şi să favorizeze stabilirea şi dezvoltarea transporturilor aeriene internaţionale, astfel încât:

- să asigure dezvoltarea ordonată şi sigură a aviaţiei civile internaţionale în întreaga lume;

- să încurajeze în scopuri paşnice tehnica construcţiei şi exploatării aeronavelor;

- să încurajeze dezvoltarea căilor aeriene, a aeroporturilor şi a instalaţiilor de navigaţie aeriană pentru folosinţa aviaţiei civile internaţionale;

- să pună la dispoziţie popoarelor lumii transporturi aeriene sigure, regulate, eficace şi economice;

- să evite risipa economică provocată de concurenţa excesivă;

- să asigure ca drepturile statelor contractante să fie integral respectate şi ca fiecare stat contractant să aibă o posibilitate echitabilă de a exploata întreprinderi de transport;

- să evite orice discriminare între statele contractante;

- să amelioreze siguranţa zborului în navigaţia aeriană internaţională;

- să favorizeze, în general, dezvoltarea aeronauticii civile internaţionale sub toate aspectele sale.

53 Art. 44 – Convenţia privind Aviaţia Civilă Internaţională.

66

ICAO are o Adunare formată din reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi un Consiliu Reprezentativ alcătuit din 36 de membri aleşi de Adunare.

Adunarea se întruneşte cel puţin o dată la 3 ani când decide politicile Organizaţiei.

Atribuţiile Adunării sunt următoarele:- alege la fiecare sesiune preşedintele;- alege statele contractante care vor fi

reprezentate în Consiliu;- examinează rapoartele Consiliului şi ia măsurile

cuvenite; hotărăşte asupra oricărei chestiuni cu care este sesizată de Consiliu;

- întocmeşte propriul său regulament interior;- votează bugetele anuale şi stabileşte regimul

financiar al organizaţiei;- verifică cheltuielile şi aprobă conturile

organizaţiei;- trimite, dacă crede de cuviinţă, Consiliului orice

chestiune care intră în competenţa sa;- deleagă Consiliului împuternicirile şi

autorizaţiile necesare sau utile exercitării funcţiilor organizaţiei şi revocă sau modifică sau revocă în orice moment aceste delegări sau împuterniciri;

- se ocupă de orice chestiune care este de competenţa organizaţiei şi cu care Consiliul nu este în mod expres însărcinat.

Organul executiv al ICAO este Consiliul Reprezentativ care are următoarele atribuţii :

- supune Adunării rapoarte anuale;- pune în aplicare directivele date de Adunare şi

îndeplineşte toate funcţiile şi obligaţiile care îi incumbă;- întocmeşte regulamentul interior;- administrează fondurile organizaţiei;- fixează retribuţia preşedintelui Consiliului;

67

- întreprinde cercetări în toate domeniile transportului aerian şi ale navigaţiei aeriene, care sunt de importanţă internaţională; comunică rezultatele cercetărilor sale statelor contractante şi înlesneşte schimbul între statele contractante de informaţii referitoare la transportul aerian şi la navigaţia aeriană;

- studiază orice problemă privitoare la organizarea şi exploatarea transporturilor aeriene internaţionale inclusiv proprietatea şi exploatarea internaţională a serviciilor aeriene internaţionale pe rutele principale şi supune Adunării proiectele respective;

- face anchete, la cererea oricărui stat contractant, asupra oricărei situaţii susceptibile de a crea în calea dezvoltării navigaţiei aeriene internaţionale obstacole care pot fi evitate şi, după efectuarea acestor anchete, publică rapoartele;

- cere, centralizează, studieză şi publică informaţii referitoare la progresele navigaţiei aeriene şi la exploatarea serviciilor aeriene internaţionale, inclusiv toate informaţiile privitoare la cheltuielile de exploatere şi la subvenţiile plătite de stat întreprinderilor de transport aerian;

- comunică statelor contractante orice infracţiune şi orice abatere de la recomandările sau de la deciziile Consiliului;

- adoptă normele şi practicile internaţionale;- examinează orice problemă semnalată de un stat

membru.România a aderat la ICAO în 1956.ICAO are în jur de 800 de angajaţi.Sediul ICAO este: 999 University Street, Montreal,

Quebec H3C 5H7, Canada. Preşedinte al Consiliului Reprezentativ al ICAO este Assad Kotaite (Liban). Secretar General al ICAO este Taied Cherif (Algeria).

68

I. Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI)

Organizaţia Maritimă Internaţională, care începe să funcţioneze în 1959, este singura instituţie a ONU care nu se interesează decât de sănătatea şi securitatea transportului maritim internaţional şi de prevenirea poluării provenite de la nave.

Principalul obiectiv al OMI este de a facilita cooperarea între guverne asupra problemelor tehnice cu privire la navigaţia internaţională în vederea adoptării celor mai înalte standarde de siguranţă maritimă şi eficacitate în navigaţie. OMI contribuie la protecţia mediului marin, luptând împotriva poluării marine cauzată de nave şi alte ambarcaţiuni.

OMI are următoarele atribuţii:- încurajează abandonarea măsurilor

discriminatorii şi a restricţiilor aplicate de guverne navigaţiei internaţionale, spre a pune resursele serviciilor maritime la dispoziţia comerţului mondial fără discriminare;

- examinează problemele referitoare la practicile restrictive neloiale ale întreprinderilor de navigaţie maritimă;

- examinează toate problemele referitoare la navigaţia maritimă cu care ar putea fi sesizată de orice organ sau instituţie specializată a ONU;

- înlesneşte schimburile de informaţii între guverne cu privire la problemele studiate de organizaţie.

- elaborează proiecte de convenţii, de acorduri sau de alte instrumente corespunzătoare şi le recomandă guvernelor şi organizaţiilor interguvernamentale;

- instituie un sistem de consultări între membri şi de schimburi de informaţii între guverne.

OMI a redactat mai mult de 40 de convenţii şi acorduri şi în jur de 1000 de coduri şi recomandări care au fost adoptate de guverne şi implementate global. Există chiar şi Convenţii internaţionale asupra securităţii vieţii umane pe mare, prevenirea poluării maritime de către nave, formarea de

69

specialişti şi eliberarea certificatelor, prevenirea accidentelor pe mare cât şi multe alte documente.

Institutul de Drept Maritim Internaţional al OMI a fost creat în 1989 la La Valleta (Malta) pentru formarea avocaţilor specialişti în dreptul maritim internaţional. Academia Maritimă Internaţională a OMI a fost fondată în 1989 la Trieste (Italia). Ea oferă cursuri specializate pe orice gamă de subiecte cu privire la mare.

În 1983 OMI a creat la Malmoe (Suedia) Universitatea Maritimă Internaţională, care oferă o pregătire avansată administratorilor şi altor persoane care se ocupă de tranporturile maritime la cel mai înalt nivel.

Organul director al OMI este Adunarea care este alcătuită din reprezentanţi ai tuturor statelor (în acest moment 163 membri) şi se întruneşte o dată la doi ani. Adunarea are următoarele atribuţii54 :

- alege la fiecare sesiune Secretarul general;- stabileşte regulamentul interior;- alege membrii Consiliului;- primeşte şi examinează rapoartele Consiliului şi

se pronunţă asupra oricărei probleme cu care este sesizată de acesta;

- recomandă membrilor adoptarea unor reguli referitoare la securitatea maritimă;

- trimite Consiliului spre examinare sau spre a decide orice problemă de competenţa organizaţiei.

Adunarea alege 40 de membri ai Consiliului, care este organ executiv al OMI ce se întruneşte de două ori pe an.

Consiliul supervizează lucrările Adunării iar între sesiunile acesteia are toate atribuţiile Adunării, mai puţin atribuţia de a face recomandări guvernelor asupra siguranţei maritime şi prevenirea poluării55.

54 Art. 16 – Convenţia OMI.55 Această funcţie este rezervată Adunării Generale conform art. 15 din Convenţia OMI.

70

România aderă la OMI în 1959.Bugetul OMI pe 2004 – 2005 este 46,2 milioane lire

sterline. OMI are 300 de angajaţi.Sediul OMI este: 4 Albert Embankment, Londra SE1

7SR, Anglia. Secretar general al OMI este Efthimios E. Mitropolous (Grecia).

J. Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT) Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT) a fost

fondată la Paris în 1865 sub numele de Uniunea Telegrafică Internaţională. Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT) a luat actualul nume în 1934 şi a devenit instituţie specializată a ONU în 1947.

UIT este compusă din 189 de state membre şi 719 sectoare membre şi asociaţii (companii ştiinţifice şi industriale, operatori publici şi privaţi, televiziuni, posturi de radio, organizaţii regionale şi internaţionale).

Mandatul UIT poartă în următoarele domenii:- un domeniu tehnic: încurajează dezvoltarea şi

operarea cu eficienţă a instalaţiilor de telecomunicaţii în vederea îmbunătăţirii eficacităţii şi accesului la servicii de telecomunicaţii;

- un domeniu de dezvoltare: încurajează şi oferă o asistenţă tehnică ţărilor în curs de dezvoltare în sectorul telecomunicaţiilor, încurajează mobilizarea resurselor financiare şi umane necesare pentru dezvoltarea telecomunicaţiilor şi veghează ca noile tehnici de telecomunicaţii să fie puse la dispoziţia populaţiei de pe glob;

- un domeniu de politică: promovarea, la nivel internaţional şi adoptarea unor demersuri globale a problemelor de telecomunicaţii într-o economie şi o societate marcate de mondializarea informaţiei.

71

UIT are următoarele atribuţii56:- efectuează repartizarea frecvenţelor spectrului

radioelectric şi înregistrarea atribuirilor de frecvenţe, astfel încât să se evite interferenţe dăunătoare între staţiile de radiocomunicaţii ale diferitelor ţări;

- coordonează eforturile pentru a elimina interferenţele dăunătoare între staţiile de radiocomunicaţii ale diferitelor ţări şi de a îmbunătăţi folosirea spectrului de frecvenţe;

- favorizează colaborarea între membri ei şi membri asociaţi în scopul de a se stabili tarife cât mai coborâte posibil, compatibile cu un serviciu de înaltă calitate şi cu o gestiune financiară independentă şi sănătoasă a telecomunicaţiilor;

- încurajează crearea, dezvoltarea şi perfecţionarea instalaţiilor şi a reţelelor de telecomunicaţii noi sau în curs de dezvoltare prin toate mijloacele pe care le are la dispoziţie, în special prin participarea sa la programele corespunzătoare ale Naţiunilor Unite;

- provoacă luarea de măsuri permiţând să se asigure securitatea vieţii omeneşti prin cooperarea între serviciile de telecomunicaţii;

- întreprinde studii, edictează reglementări, adoptă rezoluţii, formulează recomandări, strânge şi publică informaţii în problemele telecomunicaţiilor în folosul tuturor membrilor şi membrilor asociaţi.

Organul suprem al UIT este Conferinţa Plenipotenţiarilor care se reuneşte o dată la 4 ani şi care alege 46 de membri ai Consiliului de Administraţie, acesta din urmă întrunindu-se anual.

Conferinţa Plenipotenţiarilor are următoarele atribuţii:- determină principiile generale pe care trebuie să

le urmeze Uniunea pentru a atinge obiectivele sale;

56 Art. 6 – Constituţia UIT.72

- examinează raportul Consiliului de Administraţie asupra activităţii sale şi asupra activităţii Uniunii de la ultima Conferinţă a Plenipotenţiarilor;

- stabileşte elementele de bază ale bugetului Uniunii, precum şi limitele cheltuielilor pe perioada până la următoarea Conferinţă a Plenipotenţiarilor;

- stabileşte toate salariile angajaţilor Uniunii;- alege membrii Consiliului de Administraţie;- încheie sau revizuieşte, dacă e cazul, acordurile

dintre Uniune şi alte organizaţii internaţionale, examinează fiecare acord provizoriu încheiat de Consiliul de Administraţie în numele Uniunii cu aceste organizaţii şi ia măsurile de aplicare pe care le socoteşte indicate;

- se ocupă cu orice alte probleme privind telecomunicaţiile pe care le consideră necesare.

Consiliul de Administraţie al UIT este însărcinat să ia toate măsurile pentru a înlesni îndeplinirea de către membri a dispoziţiilor convenţiei, a regulamentelor, a hotărârilor Conferinţei Plenipotenţiarilor şi, atunci când este cazul, a hotărârilor altor conferinţe.

Consiliul de Administraţie are următoarele atribuţii:- îndeplineşte toate sarcinile care îi sunt

încredinţate de Conferinţa Plenipotenţiarilor;- este însărcinat ca, în intervalul dintre

Conferinţele Plenipotenţiarilor, să asigure coordonarea activităţii cu toate organizaţiile internaţionale. În acest scop, încheie în numele Uniunii acorduri provizorii cu organizaţiile internaţionale;

- întocmeşte toate regulamentele pe care le consideră necesare pentru activitatea administrativă şi financiară a Uniunii;

- controlează activitatea administrativă a Uniunii;- examinează şi aprobă bugetul anual al Uniunii;- ia măsurile necesare pentru verificarea anuală a

conturilor Uniunii întocmite de Secretarul general şi le aprobă

73

pentru a fi prezentate următoarei Conferinţe a Plenipotenţiarilor;

- ia măsurile necesare pentru convocarea Conferinţei Plenipotenţiarilor;

- supune Conferinţei Plenipotenţiarilor avizele pe care le consideră necesare;

- coordonează activităţile organismelor permanente ale Uniunii;

- ia măsurile necesare, după ce obţine acordul majorităţii membrilor Uniunii, pentru a rezolva cu titlu provizoriu cazurile care nu sunt prevăzute în Convenţia UIT;

- supune spre examinare Conferinţei Plenipotenţiarilor o dare de seamă asupra activităţilor sale şi ale Uniunii;

- favorizează cooperarea internaţională în scopul de a asigura prin toate mijloacele pe care le are la dispoziţie cooperarea tehnică cu ţările în curs de dezvoltare.

România a aderat la UIT în 1856.UIT are 794 angajaţi.Sediul UIT este: Place des Nations, CH – 1211 Geneva

20, Elveţia. Secretarul general al UIT este Yoshio Utsumi (Japonia).

K. Uniunea Poştală Universală (UPU)

Uniunea Poştală Universală (UPU) a fost creată în 1874 prin tratatul de la Berna, fiind, după Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii, cea mai veche organizaţie internaţională şi devine instituţie specializată a ONU în 1948. UPU este instituţia specializată care reglementează serviciile poştale internaţionale.

UPU are ca scop să stimuleze dezvoltarea durabilă a serviciilor poştale pentru a facilita comunicarea între locuitorii planetei prin:

74

- garantarea liberei circulaţii a coletelor pe un teritoriu poştal unic compus din reţele interconectate;

- asigurarea cooperării şi interacţiunea între părţile interesate;

- favorizarea cooperării tehnice;- satisfacerea nevoilor evolutive ale clienţilor.Scopul UPU este asigurarea organizării şi perfecţionării

serviciilor poştale şi favorizarea dezvoltării colaborării internaţionale în acest domeniu.

UPU joacă un rol important în revitalizarea continuă a serviciilor poştale. Formată din 190 de state membre, UPU este principalul organism de cooperare între serviciile poştale. Consiliază, arbitrează şi oferă asistenţă tehnică de câte ori e nevoie. Promovează serviciile poştale universale, creşterea volumului de curier prin oferirea de produse şi servicii poştale moderne şi ameliorarea calităţii serviciilor poştale. UPU îndeplineşte misiunea sa fundamentală care constă a încuraja şi dezvolta comunicarea între toate popoarele de pe Terra.

Fiind o organizaţie apolitică, UPU nu intervine în problemele interne ale serviciilor poştale naţionale. De exemplu,serviciile poştale naţionale fixează propriile lor tarife şi decid natura şi cantitatea timbrelor poştale emise.

UPU fixează tarife indicative, limite maxime şi minime ale greutăţii şi ale dimensiunilor şi condiţiile de acceptare a obiectelor poştale, care conţin articole prioritare şi neprioritare, scrisori, cărţi poştale, mici pachete.

Având ca misiune dezvoltarea comunicaţiei sociale, culturale şi comerciale între popoare datorită funcţionării eficace a serviciilor poştale, UPU este chemată să joace un rol preponderent în dinamizarea constantă a serviciilor poştale.

Congresul Poştal Universal este autoritatea supremă a UPU. Se reuneşte o dată la 5 ani când stabileşte programul general al activităţi UPU şi fixează bugetul.

Congresul alege Directorul General şi Vice-Directorul General şi membrii Consiliului de Administraţie şi ai

75

Consiliului de exploatare poştală. Dacă principala funcţie a Congresului este legislativă, tendinţa este, în ultimii ani, de a se concentra pe probleme strategice şi de politică generală.

Consiliul de Administraţie este compus din 41 de membri şi se reuneşte de principiu în fiecare an la sediul său de la Berna.

Atribuţiile Consiliului de Administraţie sunt următoarele:

- asigură continuitatea misiunilor UPU între două congrese;

- supervizează activitatea UPU;- examinează probleme regulamentare,

administrative, legislative şi juridice;- aprobă bugetul Uniunii.Consiliul de Administraţie a fost investit cu puterea de

a aproba propunerile Consiliului de exploatare poştală. Consiliul de Administraţie poate lua orice măsură pe care o consideră necesară pentru rezolvarea problemelor urgente.

Preşedinţia Consiliului de Administraţie revine din oficiu ţării gazdă a ultimului Congres.

Consiliul de exploatere poştală este organul UPU însărcinat cu probleme tehnice şi probleme de exploatare şi are 40 de membri aleşi.

Consiliul de exploatere poştală are următoarele atribuţii:

- tratează aspectele economice şi comerciale ale serviciilor poştale internaţionale;

- la prima întrunire după fiecare Congres, revizuieşte regulamentele Convenţiei;

- încurajează introducerea de noi produse poştale;- face recomandări statelor membre asupra

normelor de adoptat.Ultimele 3 Congrese au avut loc la Seul în 1994, la

Beijing în 1999 iar al 23-lea Congres la Bucureşti, în septembrie 2004.

76

România a aderat la UPU în 1865.UPU are în jur de 150 de angajaţi.Sediul UPU este: Weltpostrasse 4, Case Postale 3000,

Berne 15, Elveţia. Directorul general al UPU este Thomas E. Leavey (SUA).

L. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM)

Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) a fost creată în 1878 şi a devenit instituţie specializată a ONU în 1951.

OMM oferă informaţii ştiinţifice despre mediul înconjurător, atmosferă, climă şi resursele de apă dulce de pe Terra. Organizaţia furnizează servicii de meteorologie, oferind în special previziuni sezoniere, contribuie la cooperarea internaţională, supraveghează climatul din întreaga lume; ea permite schimbul rapid de informaţii meteorologice şi încurajează activităţile de hidrologie.

Scopurile OMM sunt următoarele57:- de a uşura cooperarea mondială în ceea ce

priveşte stabilirea reţelei de staţii făcute pentru observaţiile meteorologice şi alte observaţii geofizice care se referă la meteorologie şi de a încuraja stabilirea şi menţinerea centrelor meteorologice însărcinate să aprovizioneze serviciile meteorologice;

- de a încuraja stabilirea şi menţinerea sistemelor pentru schimbul rapid al semnelor meteorologice;

- de a încuraja normalizarea observaţiilor meteorologice şi a asigura publicarea uniformă a observaţiilor şi statisticilor;

- de a încuraja aplicarea meteorologiei la aviaţie, la navigaţia maritimă, la agricultură şi la alte activităţi omeneşti;

57 Art. 2 – Convenţia OMM.77

- de a încuraja învăţământul şi cercetările meteorologice şi de a concura la coordonarea aspectelor internaţionale în acest domeniu.

OMM gestionează un anumit număr de mari programe, cum ar fi:

- Programul de supraveghere a meteorologiei mondiale;

- Programul climatologic mondial;- Programul consacrat cercetării atmosferice şi

mediului înconjurător;- Programul de aplicaţii meteorologice;- Programul de hidrologie şi de punere în valoare

a resurselor de apă;- Programul de învăţământ şi de formare

profesională;- Programul de cooperare tehnică.Aceste programe ale OMM permit să se prevadă mai

bine gravele fenomene naturale cum sunt cicloanele tropicale, El Nino, inundaţiile, seceta şi alte catastrofe naturale şi deci de a se pregăti mai bine, ceea ce permite salvarea de vieţi omeneşti şi protejarea bunurilor. În plus, contribuie la mai buna înţelegere a mediului înconjurător şi a climatului.

OMM atrage atenţia comunităţii internaţionale asupra problemelor majore cum sunt epuizarea stratului de ozon, încălzirea planetei şi diminuarea resurselor de apă dulce.

OMM are 187 de state membre şi 6 teritorii care îşi gestionează propriile lor servicii meteorologice şi hidrologice. Organul director al OMM, Congresul Meteorologic Mondial, se reuneşte o dată la 4 ani. Consiliul Executiv este alcătuit din 36 de membri se întruneşte o dată pe an.

Congresul Meteorologic Mondial are următoarele atribuţii :

- stabileşte o regulă generală care fixează constituţia şi funcţiile diverselor organe ale OMM;

- stabileşte propriul regulament interior;

78

- alege preşedintele şi membrii Consiliului Executiv;

- adoptă regulile tehnice referitoare la practicile şi la procedurile meteorologice;

- determină măsurile de ordin general pentru a atinge scopurile organizaţiei;

- face recomandări membrilor asupra problemelor care intră în competenţa organizaţiei;

- examinează raporturile şi activităţile Consiliului Executiv şi ia toate măsurile necesare în acest sens;

- ia toate măsurile susceptibile de a servi la atingerea scopurilor organizaţiei.

Atribuţiile Consiliului Executiv sunt următoarele:- supraveghează executarea rezoluţiilor

Congresului;- furnizează informaţii şi dă avize de ordin tehnic

şi orice asistenţă tehnică posibilă în domeniul meteorologiei;- studiază toate problemele interesând

meteorologia internaţională şi funcţiile serviciului meteorologic şi face recomandări referitoare la aceasta;

- prezintă un raport asupra activităţii fiecărei sesiuni a Congresului;

- administrează finanţele organizaţiei;- asigură toate celelalte atribuţii care îi vor fi

încredinţate de către Congres.România a aderat la OMM în 1948.Bugetul OMM pentru 2004 – 2007 este 253,8 milioane

$. OMM are 213 angajaţi.Sediul OMM este: 7 bis, Avenue de la Paix, CH – 1211,

Geneva 2, Elveţia. Secretar General al OMM este Michel Jarraud (Franţa).

79

M. Organizaţia Proprietăţii Intelectuale Mondiale (OPIM)

Organizaţia Proprietăţii Intelectuale Mondiale (OPIM) creată în 1970, devine instituţie specializată a ONU în 1974 şi are 182 de state membre.

Obiectivele sale sunt de a încuraja protecţia proprietăţii intelectuale în lume şi de a asigura cooperarea administrativă între uniunile create pentru protejarea proprietăţii intelectuale.

OPIM administrează 23 de tratate internaţionale referitoare la diferite aspecte ale proprietăţii intelectuale, incluzând 16 cu privire la proprietatea industrială şi 6 de copyright.

Principalele uniuni stabilite în acest cadru sunt cele de la Paris şi Berna.

- Uniunea de la Paris, în mod oficial Uniunea Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale.

- Uniunea de la Berna, în mod oficial Uniunea Internaţională pentru Protecţia Operelor Artistice şi Literare.

Proprietatea intelectuală comportă două mari branşe: proprietatea industrială cu privire la investiţiile tehnice, mărcile depuse, planurile industriale şi drepturile de autor, în special asupra operelor literare, muzicale şi artistice, operele din domeniul foto şi al audiovizualului.

Cele 3 organe directoare ale OPIM sunt Adunarea Generală, compusă din statele membre care sunt membre şi a Uniunilor de la Paris şi Berna şi care se reuneşte o dată la 2 ani; Conferinţa, compusă din toate statele membre, care se reuneşte o dată la 2 ani şi Comitetul de Coordonare, care se reuneşte în fiecare an şi care se compune din 79 de membri.

Programele şi bugetele OPIM sunt adoptate o dată la 2 ani de către organele directoare.

România aderă la OPIM în 1970.

80

Bugetul OPIM pentru 2004 – 2005 este 639 milioane franci elveţieni. OPIM are în jur de 950 de angajaţi din 90 de state.

Sediul OPIM este: 34 chemin des Colombettes, PO Box 18, CH – 1211 Geneva 20, Elveţia. Director general al OPIM este Kamil Idris (Sudan).

N. Fondul internaţional pentru dezvoltare Agricolă (FIDA)

Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA), instituţie financiară multilaterală constituită în 1977 ca urmare a deciziei luate în 1974 de Conferinţa Mondială a Alimentaţiei, este mandatată să combată foamea şi sărăcia rurală în ţările în curs de dezvoltare şi are 164 de state membre.

Scopul principal al FIDA este de a mobiliza resurse pentru îmbunătăţirea alimentaţiei şi nutriţiei în statele în curs de dezvoltare.

Cel puţin 20% din locuitorii Africii, Asiei şi Americii Latine suferă cronic de foame şi malnutriţie iar FIDA îşi concentrează eforturile pe nevoile colectivităţilor rurale cele mai sărace. Acestea împrumută bani în condiţii foarte bune şi cooperează cu instituţii cum ar fi Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare, alte organisme financiare regionale şi organisme ale Naţiunilor Unite. Multe dintre aceste instituţii cofinanţează proiecte ale FIDA.

FIDA este finanţată din contribuţii voluntare ale guvernelor, contribuţii speciale, împrumuturi rambursabile şi venituri din investiţii. Proiectele noi ale FIDA sunt în jur de 450 milioane $ pe an.

Organul director al FIDA este Consiliul de Guvernare compus din reprezentanţi ai tuturor statelor membre ce se reuneşte o dată pe an. În acest moment, Consiliul de Guvernare are 164 de membri. Consiliul Executiv compus din 18 membri

81

şi 18 membri supleanţi supraveghează operaţiunile FIDA şi aprobă împrumuturi şi acordă garanţii.

România a aderat la FIDA în 1977.FIDA are 315 angajaţi.Sediul FIDA este: 107, Via der Serafico, 00142, Roma,

Italia. Preşedintele FIDA este Lennart Bage (Suedia).

O. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) a fost creată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1967. A devenit a 16 instituţie specializată a ONU în 1985.

ONUDI are în prezent 170 state membre. Se reuneşte o dată la 2 ani cu ocazia Conferinţei Generale care aprobă bugetul şi programul de lucru al ONUDI şi numeşte Directorul General.

Scopul ONUDI este să promoveze dezvoltarea industrială încurajând mobilizarea resurselor naţionale şi internaţionale, să faciliteze, să favorizeze şi să accelereze industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare.

Pentru aceasta ONUDI angajează ingineri, economişti şi specialişti în tehnologie şi în domeniul mediului înconjurător la sediu, în Viena, cât şi administratori ai reţelei de birouri şi antene pe teren. Aceste antene din teren sunt conduse de către directorii de ţări.

Funcţiile ONUDI sunt următoarele58:- încurajează şi promovează acţiunea naţională,

regională şi internaţională pentru a accelera industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare;

- contribuie la aplicarea, în ţărrile în curs de dezvoltare, a metodelor moderne de producţie, de programare

58 Art. II – Constituţia ONUD.82

şi de planificare industrială, ţinând seama de experienţa statelor cu sisteme economice şi sociale diferite;

- crează în ţările în curs de dezvoltare instituţii şi servicii administrative în materie de tehnologie, de producţie, de programare şi de planificare industrială;

- difuzează informaţii privind descoperirile tehnice făcute în diverse ţări şi ajută ţările în curs de dezvoltare să pună în aplicare măsuri practice pentru utilizarea acestor informaţii;

- ajută, la cererea guvernelor statelor în curs de dezvoltare, la formarea programelor de dezvoltare industrială şi la pregătirea de proiecte industriale precise;

- cooperează cu comisiile economice regionale;- recomandă dispoziţii speciale, permiţând

adoptarea şi coordonarea măsurilor adoptate;- dă avize şi sfaturi, în strânsă cooperare cu

organele competente ale ONU, cu instituţiile specializate;- ajută ţările în curs de dezvoltare să-şi formeze

personalul tehnic şi alte categorii de personal de care au nevoie pentru dezvoltarea lor industrială;

- propune, în cooperare cu organismele internaţionale care se ocupă de proprietatea industrială, măsuri în vederea îmbunătăţirii regimului internaţional al proprietăţii industriale;

- ajută guvernele statelor în curs de dezvoltare, care cer, să obţină capitaluri externe pentru finanţarea proiectelor industriale existente.

Programul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare este una din principalele surse de finanţare a ONUDI.

Organul director al ONUDI, Consiliul de Dezvoltare Industrială (53 de state membre), face recomandări referitoare la planificarea şi implementarea programului şi la buget.

Funcţiile Consiliului sunt următoarele:- formulează principii şi politici pentru atingerea

scopului organizaţiei;

83

- face propuneri pentru aplicarea acestor principii şi politici şi adoptă orice alte măsuri ţinând de competenţa sa;

- întreprinde orice altă acţiune care ar fi necesară şi adecvată pentru a atinge scopul organizaţiei;

- examinează şi aprobă programul de activităţi al organizaţiei;

- examinează şi facilitează coordonarea activităţilor organismelor ONU în domeniul dezvoltării industriale;

- controlează utilizarea efectivă a resurselor puse la dispoziţie organizaţiei;

- supraveghează lucrările organizaţiei;- face un raport anual Adunării Generale prin

intermediul ECOSOC. România a aderat la ONUDI în 1967.ONUDI are 530 de angajaţi la sediu, 100 la oficiile din

teren şi în jur de 1800 de experţi angajaţi pe termen scure şi lung.

Sediul ONUDI este: Centre International de Vienne, A – 1400, Viena, Austria. Directorul General al ONUDI este Carlos Magarinos.

P. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA)

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a fost creată în 1957 şi este principala instanţă guvernamentală pentru cooperarea ştiinţifică şi tehnică privind utilizarea paşnică a energiei nucleare.

AIEA furnizează asistenţă tehnică celor 137 state membre pentru a pune la punct programele de cercetare nucleară ale acestor ţări.

Aproape jumătate din activitatea AIEA este axată pe programe care pot să fie aplicate în sectoare ca alimentaţie,

84

agricultură, sănătate, industeie, hidrologie, poluarea mediului înconjurător.

AIEA depune eforturi pentru a grăbi şi a face să crească contribuţia energiei atomice pentru pace, sănătate şi prosperitate în lumea întreagă. Pe măsura posibilităţilor sale, AIEA se asigură că ajutorul furnizat de ea sau la cererea ei, sub conducerea sau controlul ei, să nu fie folosit în scopuri militare.

În acest moment, în jur de 250 de inspectori inspectează mai mult de 900 de instalaţii şi alte locaţii acoperite de Programul de Siguranţă al AIEA.

AIEA stabileşte norme fundamentale de siguranţă şi publică reglementări şi coduri de bună conduită referitoare la anumite operaţiuni, în special transportul de materiale radioactive. AIEA facilitează ajutoare de urgenţă statelor membre în caz de accidente urmate de degajări de materiale radioactive.

Atribuţiile AIEA sunt următoarele59:- să încurajeze şi să înlesnească dezvoltarea şi

folosirea practică a energiei atomice în scopuri paşnice şi cercetările ştiinţifice în acest domeniu în lumea întreagă; dacă e solicitată, acţionează ca intermediar pentru ca un membru să furnizeze altui membru servicii, produse, aparataj sau instalaţii; îndeplineşte orice operaţii şi să efectueze orice serviciu de natură să contribuie la dezvoltarea sau la folosirea practică a energiei atomice în scopuri paşnice sau la cercetările din acest domeniu;

- să se îngrijească, în conformitate cu statutul său, de aprovizionarea cu produse, servicii, aparatură şi instalaţii necesare dezvoltării şi folosirii practice a energiei atomice în scopuri paşnice, în special în producţia de energie electrică şi în cercetările din acest domeniu, ţinând cont de nevoile regiunilor slab dezvoltate ale lumii;

59 Art. III – Statutul AIEA85

- să favorizeze schimbul de informaţii ştiinţifice şi tehnice cu privire la folosirea energiei atomice în scopuri paşnice;

- să dezvolte schimbul şi mijloacele de formare a savanţilor şi a specialiştilor în domeniul folosirii energiei atomice în scopuri paşnice;

- să stabilească şi să aplice măsuri care să garanteze că produsele, serviciile, aparatura, instalaţiile şi informaţiile furnizate de AIEA sau la cererea sa, sub conducerea sau controlul său, să nu fie folosite în scopuri militare; extinde, la cererea părţilor, aplicarea acestor garanţii asupra oricărui acord bilateral sau multilateral sau, la cererea unui stat, asupra oricărei activităţi a acestui stat în domeniul energiei atomice;

- să stabilească sau să adopte, consultându-se sau, dacă e cazul, în colaborare cu organele competente ale ONU şi cu instituţiile specializate interesate, norme de securitate destinate să protejeze sănătatea şi să reducă la minim primejdiile la care sunt expuse persoanele şi bunurile; ia măsuri pentru aplicarea acestor norme la propriile sale operaţii, precum şi la cele care comportă folosirea produselor, serviciilor, aparaturii, instalaţiilor şi informaţiilor furnizate de AIEA sau la cererea sa, sub conducerea sau controlul său; ia măsuri, la cererea părţilor, pentru aplicarea acestor norme la operaţiile efectuate în virtutea unui acord bilateral sau multilateral sau, la cererea unui stat, la orice fel de activitate a acestui stat în domeniul energiei atomice;

- să achiziţioneze sau să monteze instalaţiile, materialul sau aparatura necesară exercitării atribuţiilor sale atunci când instalaţiile, materialul şi aparatura de care ea ar putea dispune în regiunea interesată sunt insuficiente sau nu sunt disponibile decât în condiţii pe care AIEA le socoteşte nesatisfăcătoare.

În exercitarea funcţiilor sale, AIEA:

86

- acţionează conform ţelurilor şi principiilor adoptate de O.N.U. pentru favorizarea păcii şi colaborării internaţionale, conform politicii urmate de O.N.U. pentru realizarea unei dezarmări universale bazate pe garanţii şi în conformitate cu orice acord încheiat ca urmare a acestei politici;

- stabileşte un control asupra folosirii produselor fisionabile speciale primite de AIEA în sensul de a asigura ca aceste produse să servească numai în scopuri paşnice;

- repartizează resursele sale în aşa fel încât să asigure folosirea lor eficace şi în folosul bunăstării generale în toate regiunile lumii, ţinând cont de necesităţile speciale ale regiunilor slab dezvoltate;

- adresează rapoarte anuale asupra lucrărilor sale Adunării Generale a O.N.U. şi, dacă e cazul, Consiliului de Securitate. Dacă în cadrul lucrărilor AIEA se ivesc probleme care sunt de competenţa Consiliului de Securitate, ea sesizează Consiliul de Securitate ca organ căruia îi revine răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;

- adresează rapoarte ECOSOC, precum şi altor organe ale ONU asupra problemelor care intră în competenţa lor.

În exercitarea atribuţiilor sale, AIEA nu subordonează ajutorul pe care îl acordă membrilor săi unor condiţii politice, economice, militare sau altor condiţii incompatibile cu statutul său.

AIEA este fundamentată pe principiile egalităţii suverane a tuturor membrilor săi şi, pentru a asigura tuturor drepturile şi privilegiile care decurg din calitatea de membru al AIEA, fiecare membru are datoria de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate de el în virtutea statutului AIEA.

Organele directoare ale AIEA sunt Conferinţa Generală, compusă din toate statele membre (137) care se întruneşte annual şi Consiliul Guvernatorilor, compus din 35 de

87

membri (13 desemnaţi de Consiliu şi 22 aleşi de Conferinţă) şi care se întruneşte periodic în timpul anului.

Personalul AIEA are în fruntea sa un Director General. Directorul General este numit de Consiliul Guvernatorilor pentru o perioadă de 4 an, cu aprobarea Conferinţei Generale. Acesta este cel mai înalt funcţionar al AIEA.

Ţinta adiţională a AIEA este strângerea a 74,8 milioane $ din contribuţii voluntare.

România a aderat la AIEA în 1957.AIEA are 2257 de angajaţi.Sediul AIEA este: PO Box 100, Wagramer Strasse 5, A

– 1400 Viena, Austria. Directorul General al AIEA este Mohamed ElBaradei (Egipt).

R. Organizaţia Mondială A Turismului (OMT)

Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) a fost înfiinţată în 1975 şi este principala organizaţie mondială din domeniul turismului. Are 148 de state membre şi mai mult de 350 de membri afiliaţi reprezentând guverne, asociaţii de turism şi companii din sectorul privat, companii aeriene, grupuri de hoteluri şi tur operatori.

OMT este investită de O.N.U. cu un rol central şi decisiv în încurajarea dezvoltării unui turism durabil. În urmărirea obiectivelor sale, OMT acordă o atenţie deosebită intereselor ţărilor în curs de dezvoltare în domeniul turismului.

OMT favorizează transferurile de tehnologie şi cooperarea internaţională, stimulează şi dezvoltă parteneriate între sectoarele public şi privat, încurajează punerea în practică a Codului Mondial de Etică în Turism.

OMT devine instituţie specializată a ONU la 23 decembrie 2003 prin rezoluţia Adunării Generale 58/232. OMT stimulează grupurile economice pentru crearea de locuri de

88

muncă, are iniţiative pentru protejarea mediului înconjurător şi promovează pacea şi înţelegerea între naţiuni.

OMT are 3 categorii de membrii:- membri efectivi: toate statele membre;- membri asociaţi: teritoriile care nu au

responsabilitatea relaţiilor lor externe; - membri afiliaţi: organizaţiile şi asociaţiile care

se ocupă fie direct de turism, fie de sectoare vecine.Organul suprem al OMT este Adunarea Generală care

se întruneşte o dată la 2 ani pentru a aproba bugetul şi programul de lucru şi pentru a dezbate problemele importante din domeniul turismului. Se compune din membri efectivi şi membri asociaţi. O dată la 4 ani Adunarea Generală alege Secretarul General.

Membrii afiliaţi şi reprezentanţii unor instituţii internaţionale participă la sesiunile Adunării Generale în calitate de observatori.

Organul executiv al OMT, Consiliul Executiv este compus din 29 de membrii60 deplini aleşi de Adunare şi un membru permanent, Spania şi se reuneşte de două ori pe an. Consiliul este însărcinat să se asigure că OMT îşi îndeplineşte atribuţiile fără a depăşi bugetul.

Membrii asociaţi şi membrii afiliaţi participă la sesiunile Consiliului Executiv în calitate de observatori. OMT are 6 Comisii regionale, Africa, America, Asia de est şi Pacific, Europa, Orientul mijlociu şi Asia de sud ce se întrunesc cel puţin o dată pe an şi se compun din toţi membrii efectivi şi toţi membrii asociaţi din regiunea respectivă.

Comitetele specializate ale OMT dau sfaturi în legătură cu programul. OMT are următoarele comitete: Comitetul programului; Comitetul bugetului şi finanţelor; Comitetul de statistică şi analiză macroeconomică a turismului; Comitetul de

60 Membrii Consiliului Executiv sunt aleşi pe principiul 1 membru pentru 5 membri efectivi.

89

dezvoltare durabilă a turismului; Comitetul mondial de etică a turismului; Comitetul pentru examinarea candidaţilor la calitatea de membru afiliat.

Secretariatul OMT este condus de către Secretarul General ajutat de un Secretar General adjunct61. Funcţionarii Secretariatului sunt responsabili de aplicarea programului de lucru al OMT.

Secretariatul are la Osaka (Japonia) un birou regional pentru Asia – Pacific finanţat de guvernul japonez.

România a aderat la OMT în 1975.OMT are 90 de angajaţi.Sediul OMT este: Capitan Haya 42, 28020 Madrid,

Spania. Secretar General al OMT este Francesco Frangialli (Italia).

61 Secretarul General adjunct al OMT este David de Villiers – Africa de Sud.

90

Capitolul III

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE REGIONALE

3.1. UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1.1. Instituirea Comunităţilor europene şi domeniile iniţiale de competenţă comunitară

Ideea de realizare a unei unităţi europene îşi are originea încă în perioada antichităţii, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe62.

Pe parcursul istoriei, atât marile imperii politice, cât şi organizaţiile religioase, au încercat, prin puterea forţei sau a credinţei, să relizaze o Europă unită – fie supusă unor idealuri politice, fie supusă unor credinţe unice. Dar ceea ce nu au reuşit nici marile imperii prin puterea forţei, nici marile religii prin puterea dogmelor religioase, au reuşit statele suverane în epoca modernă, prin voinţa lor liber exprimată – o Europă a tuturor posibilităţilor.

În aceste condiţii, apare o nouă realitate politică pe plan european care îşi impune încet, dar sigur, supremaţia în acest spaţiu şi care anunţă crearea Europei moderne: puterea statelor suverane63.

De la Paris (1951) la Nisa (2001), “mecanismul comunitar european” a străbătut un traseu preponderent ascendent, însă presărat pe alocuri şi cu inevitabile crize şi eşecuri, depăşite prin eforturile comune ale statelor membre.

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului –“primul pas al construcţiei comunitare”

62 A se vedea Louis Cartou, Communautés Européennes, Précis, Dalloz, Paris 1991, pag. 3

63 L.Cartou, op.cit., pag. 1591

La 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), având la bază un proiect de tratat al Franţei. Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.

Tratatul CECO a fost semnat de şase state europene (Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), fiind deschis aderării altor state. Conform art. 97 din Tratat acesta a fost semnat pentru o durată de 50 de ani de la data intrării sale în vigoare.

Crearea acestei organizaţii europene a revoluţionat dreptul internaţional public, în sensul că, pentru prima dată în istorie, a luat naştere o organizaţie internaţională dotată cu organe supranaţionale cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor membre. Crearea CECO a reprezentat materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la construirea unei Europe econo-mice64.

Această organizare economică, care presupunea unirea pieţelor naţionale într-o piaţă comună, urmărea şi promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive.

CECO, bazată pe o piaţă comună, obiective comune şi instituţii comune avea ca misiune să contribuie în armonie cu economia generală a statelor membre, la expansiunea economică şi la creşterea nivelului de trai în statele membre (art.2 – Tratat CECO).

Pentru realizarea misiunii comunităţii şi obiectivelor ce revin în acest sens instituţiilor comunitare, Tratatul stabileşte prin dispoz. art.4 că sunt interzise:

- taxele de intrare sau ieşire a mărfurilor, precum şi restricţiile cantitative pentru circulaţia produselor;

- măsurile discriminatorii între producători, între cumpărător sau utilizatori, în special în ceea ce

64 L.Cartou, op.cit., pag. 5192

priveşte condiţiile de preţ sau de livrare sau tarifele transporturilor;

- subvenţiile acordate de state;- practicile restrictive tinzând la repartizarea sau

exploatarea pieţelor;Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la

cărbune şi oţel), ea crea un precedent instituţional şi decizional de o deosebită importanţă.

B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – “desăvârşirea cadrului organizatoric al construcţiei comunitare”

Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferinţă a miniştrilor afacerilor externe din ţările membre ale C.E.C.O., eveniment care a reprezentat începutul procesului de constituire a celorlalte două comunităţi europene. Ea a fost urmată de alte conferinţe la nivel de miniştri sau experţi.

La 25 martie 1957, statele membre CECO au semnat la Roma alte două tratate comunitare, respectiv:

- Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.);

- Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom).

Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite de adoptarea unei Convenţii privind instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţile şi privilegiile Curţii de Justiţie a C.E.E. şi Euratom.

Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. au fost încheiate pentru o perioadă nelimitată conform art. 240 Tratat C.E.E. şi art. 208 Tratat C.E.E.A.

Obiectivele Comunităţii instituite prin Tratatul CEE constau în stabilirea unei pieţe comune, a unei uniuni economice şi monetare, în promovarea unei dezvoltări

93

armonioase şi echilibrate a activităţiloe economice în ansamblul Comunităţii, în promovarea unei creşteri durabile şi neinflaţioniste respectând mediul înconjurător, realizarea unui grad înalt al performanţelor economice şi un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă.

Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform art. 1: “să contribuie la stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterii nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”.

Raţiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al ţărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv faţă de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) şi faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naţionale şi regionale comune.

Aceste două comunităţi se bazau pe o structură instituţionalizată similară celei a C.E.C.O., respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau unele diferenţe atât ca denumire, cât şi în conţinutul atribuţiilor, respectiv cele ale Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., care au fost deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul ultimelor două.

C. Domeniile iniţiale de competenţă a Comunităţilor Europene

Cele trei tratate comunitare au reprezentat punctul de plecare în procesul construcţiei comunitare, temelia pe care s-a edificat întregul edificiu comunitar european.

Sub aspectul normelor juridice cuprinse în cele trei tratate, acestea au reprezentat primele izvoare ce au condus la crearea unei noi ordini juridice, diferită atât de ordinea juridică internaţională, cât şi de ordinea juridică statală.

Prin tratatele constitutive s-a stabilit un anumit obiect de activitate şi competenţe specifice fiecărei comunităţi europene nou create, dând expresie principiului specializării în

94

exercitarea competenţelor comunitare. Astfel, având în vedere mijloacele comune celor trei comunităţi în exercitarea competenţelor comunitare, domeniul de acţiune iniţial al acestora se limita la obiectul de activitate specific fiecărei comunităţi:

- CECO - vizând domeniul cărbunelui şi oţelului;- CEE – vizând domeniul economic propriu-zis;- CEEA – vizând domeniul energiei atomice.Prin Tratatul CE s-au pus bazele unei pieţe comune în

cadrul căreia urmau să fie eliminate barierele comerciale existente între statele membre în vederea realizării unei libere circulaţii a mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor. Pentru prima dată în evoluţia dreptului internaţional, era utilizată noţiunea de integrare, în sensul constituirii unui vast teritoriu comunitar, partonat de regulile specifice cererii şi ofertei în domeniile de competenţă stabilite prin tratate.

Instituirea celor trei comunităţi a reprezentat doar începutul unui proces complex, care – aşa cum au avut în vedere iniţiatorii ideilor de unitate a Europei – trebuia să continue, în vederea realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibile în faza iniţială, ori au devenit necesare pentru perfecţionarea structurilor şi activităţilor acestora în decursul timpului.

Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate, evoluţia construcţiei comunitare s-a desfăşurat în două direcţii65, respectiv:

- pe plan orizontal, sub aspect cantitativ (prin creşterea numărului statelor membre ele comunităţilor)

- pe plan vertical, sub aspect calitativ (prin perfecţionarea instituţională şi aprofundarea domeniilor de competenţă comunitară).

65 A se vedea L.Boulouis, op. cit., pag. 33 şi L.Cartou, op. cit., pag. 54 şi urm.

95

D. Evoluţia Comunităţilor europene pe plan orizontal - “De la 6 la 27 state membre”

a) Primul val al extinderii – “De la 6 la 9”Aşa cum rezultă din menţiunile anterior prezentate,

Comunităţile europene reuneau iniţial şase state europene şi anume: Franţa, Italia, Germania, Belgia, olanda şi Luxemburg.

La 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile pentru admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles acordul de aderare a acestor state. Supuse referendumului, în Norvegia se obţine un rezultat negativ, astfel încât această ţară renunţă la aderare. Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei de tranziţie66. Marea Britanie a solicitat însă renegocierea aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat aderarea în 1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un rezultat pozitiv. S-a ajuns în acest fel la existenţa a nouă state membre ale comunităţilor.

b) Al doilea val al extinderii – “De la 9 la 12”Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia,

la 12 iunie 1975, între ea şi comunităţi existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.

Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986. S-a ajuns în acest fel la existenţa a douăsprezece state membre ale Comunităţii europene.

În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R.D.G. a fost inclusă în Comunităţile europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al

66 L.Cartou, op. cit. pag. 5596

unificării, iar pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990 ( când s-a încheiat perioada de tranziţie), în cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare profesională, politică, agricolă comunitară etc.) s-a acordat o perioadă de tranziţie mai lungă, supravegheată de către Comisie67.

c) Al treilea val al extinderii – “De la 12 la 15”Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au

fost negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. În Austria, prin referendumul organizat în 12 iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei ţări la comunităţile europene. Următoarele trei referendumuri s-au desfăşurat în lunile octombrie şi noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a doua oară aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană are cincisprezece membri.

d) Al partulea val al extinderii – “De la 15 la 27”Ulterior, au fost depuse cereri de aderare la Uniunea

Europeană de alte state europene: Ungaria – 31 martie 1994, Polonia – 5 aprilie 1994; România – 22 iunie 1995; Slovacia – 27 iunie 1995; Letonia – 27 oct.1995; Estonia – 28 noiembrie 1995; Lituania – 8 decembrie 1995; Bulgaria – 14 dec. 1995; Cehia – 17 ianuarie 1996; Slovenia – 10 iunie 1996.

Cu privire la aceste cereri de aderare, Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 “Agenda 2000.Pentru o Europă mai puternivă şi mai extinsă”, prin care erau făcute recomandări cu privire la fiecare cerere de aderare în parte.

La Consiliul european de la Luxemburg din 12 dec. 1997 s-a decis lansarea procesului de aderare a celor 10 ţări plus Cipru.

La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania,

67 A se vedea în acest sens şi Penelope Kent, European Community Law, The Maud E. Handbook Series, 1992, pag. 6

97

Slovenia, Malta şi Cipru, numărul membrilor Uniunii Europene crescând la 25. Deşi României şi Bulgariei au aderat în anul 2007, totuşi şi aderarea acestor state face parte din acelaşi val de extindere comunitară.

Acest val al extinderii comunitare a fost cel mai semnificativ din istoria evoluţiei comunitare, însă nu şi ultimul, porţile Uniunii Europene fiind deschise şi altor ţări care împărtăşesc aceleaşi idealuri cu statele membre ale Uniunii. E. Evoluţia comunitară pe plan vertical - Aprofundarea politică şi instituţională comunitară

a) Tratatul de fuziune da la Bruxelles

La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului comunităţilor”. Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte. Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata mandatului. Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea “Comunităţile europene”. Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu apare decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune. De asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de “Comunităţile europene”. Această entitate

98

permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice să se încheie acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor europene, iar pe plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei entităţi.

b) Actul Unic European

În cadrul Conferinţei interguvernamentale de la Luxemburg (9 septembrie 1985) a fost elaborat textul “Actului Unic European” care a fost semnat în două etape: 17 februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia. Ratificarea Actului Unic s-a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state, Irlanda considerând că trebuie să-şi modifice întâi Constituţia, din cauza unor referiri privind securitatea în cadrul politicii externe a comunităţilor68. Din acest considerent, Actul Unic European a intrat în vigoare doar la 1 iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie 1987).

Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat după semnarea tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de aici şi denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe şi în domeniul protecţiei mediului.

El este considerat ca reprezentând un moment important de relansare instituţională, cu efect psihologic deosebit şi constituind suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene în 1992.

68 K.St. Bradley, L’acte unique et la Constitution irlandaise, Revue du Marché commun, no. 2 fev. 1988, pag. 87

99

Pe plan instituţional, Actul Unic European conţine reglementări privind:

- extinderea domeniilor în care Consiliul votează cu majoritate calificată;

- recunoaşterea în mod oficial a existenţei Consiliului European, care este instituţionalizat;

- asocierea Parlamentului European în procesul legislativ instituindu-se procedura cooperării;

- extinderea şi întărirea competenţelor Comisiei;- crearea Tribunalului de primă instanţă, ca primă

traptă de jurisdicţie comunitară.În privinţa politicilor comunitare, AUE conţine

dispoziţii privind: - realizarea pieţei fără frontiere; - politica europeană de cercetare şi tehnologie; - întărirea sistemului monetar european; - lărgirea câmpului de acţiune comunitar în

domeniul social şi în domeniul mediului;- deschiderea unor noi domenii de activitate

comunitară: cercetare, economie, finanţe, mediu, politică socială.

Sub aspect terminologic, noile texte definesc obiectivele şi mijloacele de acţiune, precum şi procedurile de adoptare a deciziilor.

Noţiunea de „piaţă comună” este înlocuită ca noţiune cu “piaţa internă”.

„Piaţa internă” este definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată potrivit dispoziţiilor tratatului. În afara dispoziţiilor care definesc obiectivul central al stabilirii pieţei interne, AUE aduce modificări şi cu privire la procedurile prevăzute pentru suprimarea obstacolelor în calea schimburilor dintre statele membre, referitoare la:

100

- instaurarea unei proceduri de armonizare a legislaţiilor prin decizie a Consiliului adoptată cu majoritate calificată;

- posibilitatea Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată că dispoziţiile în vigoare într-un stat membru trebuie considerate ca echivalente cu cele aplicate de un alt stat membru.

Trecerea de la expresia „piaţă comună”, menţionată în tratatele iniţiale, la expresia „piaţă internă”, nu a reprezentat o simplă modificare terminologică, ci un obiectiv care a implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislaţiilor în vederea realizării pieţei interne prin suprimarea obstacolelor fiscale şi tehnice din calea liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor.

În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente anterioare (Acordul de la Davignon 1970) în titlul III, care deşi nu este integrat din punct de vedere juridic în Tratatul C.E.E., totuşi el reprezintă o premisă importantă pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se prevede, de asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei interne unice.

Unicitatea Actului rezultă din conţinutul său în sensul că în acelaşi document sunt reunite atât dispoziţii relative la revizuirea tratatelor comunitare, cât şi la cooperarea europeană în derularea politicii externe. AUE are valoare simbolică în sensul că statele membre au înţeles să continue opera începută prin semnarea tratatelor iniţiale şi „să transforme ansamblul relaţiilor dintre ele intr-o Uniune Europeană, conform declaraţiei solemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983”, aşa cum se arată în preambul.

Prin ratificarea AUE statele membre au acceptat să se angajeze în procesul ireversibil ce a condus la transformarea relaţiilor dintre ele într-o Unitate Europeană.

A.U.E nu reglementează instituirea UE, ci se limitează la definirea obiectivelor şi la crearea mijloacelor necesare pentru a determina progresul comunitar în scopul instituirii UE.

101

Astfel AUE reprezintă doar o etapă în procesul evoluţiei privind construirea progresivă a UE.

c) Tratatul de la Maastricht

Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, de către miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state membre la acel moment.. Adoptarea Tratatului de la Maastricht a reprezentat rezultatul evoluţiei ideilor de unitate europeană exprimate pe două planuri:

- realizarea uniunii economice şi monetare;- realizarea uniunii politice.Uniunea economică şi monetară, considerată a fi

motorul creării Uniunii Europene69, a fost avută permanent în vedere de către majoritatea statelor comunitare.

Instituirea “Uniunii Europene” prin dispoz. Tratatului de la Maastricht nu presupune că aceasta se substituie Comunităţilor; Uniunea Europeană nu reprezintă un nou subiect de drept pe arena internaţională, ci înglobează la un nivel superior Comunităţile europene, acestea fiind menţinute şi chiar dezvoltate prin dispoziţiile tratatului.70 Uniunea Europeană, privită ca sinteză a celor trei comunităţi, nu are personalitate juridică, reprezentând mai mult un concept politic. Comunităţile europene îşi păstrează personalitatea juridică putând să se angajeze şi să angajeze statele membre în plan internaţional, Uniunea Europeană putându-se angaja numai în plan politic. În acest sens, în art. A1 alin.3 din Tratat se arată că Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene completate cu politicile şi formele de cooperare instaurate de tratat. .

În concepţia tratatului, Uniunea Europeană reprezintă o construcţie care se sprijină pe trei piloni:

69 P.Manin, op. cit., pag. 1870 V.Marcu, N.Diaconu, Drept comunitar general / Tratat, ed. Lumina

lex, 2002, p.32.102

- Comunităţile (primul pilon);- Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C.

- (al doilea pilon);- Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne – J.A.I.- (al treilea pilon).Prin Tratatul de la Maastrcht, structura Uniunii a

devenit mai unitară având în vedere faptul că cei trei piloni sunt indisolubil legaţi în ansamblul ce constituie Uniunea.

Dispoziţiile comune cuprinse în primul titlu al tratatului prezintă o importanţă deosebită, având rolul de a descrie Uniunea Europeană, introducând un ansamblu de elemente comune celor trei piloni ai acesteia.

* Caracteristicile esenţiale ale Uniunii Europene sunt precizate prin dispoz.art.A din Tratat, care arată că:

- tratatul marchează o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de cetăţean;

- Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene completate cu politicile şi formele de cooperare instaurate de tratat;

- Uniunea are ca misiune organizarea într-un mod coerent şi solidar a relaţiilor dintre statele membre şi dintre popoarele lor.

* Obiectivele Uniunii Europene (prezentate în art.B), sunt următoarele:

- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă unică;

- afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politică externe şi de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;

103

- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unionale;

- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

- menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

* Prin dispoz. art C,D, E – este reglementat sistemul instituţional unic. Asfel, conform dispoziţiilor art. C Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând şi dezvoltând acquis-ul comunitar.

În art.D este prezentat Consiliul European, ca organ ce dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale, menţionându-se componenţa acestuia, modul de lucru şi raporturile sale cu Parlamentul european.

Art.E este consacrat prezentării celorlalte instituţii comunitare, care împreună cu Consiliul European dau expresie cadrului instituţional unic menţionat în art.C. Din analiza coroborată a art.C-D-E rezultă că sistemul instituţional unic este format din Consiliul European şi celelalte instituţii comunitare. Importanţa cadrului instituţional unic este pusă în valoare prin dispoziţiilor alin.2-art.C, conform căruia Uniunea veghează în special la coerenţa de ansamblu a acţiunii sale externe în cadrul politicilor sale de relaţii externe, securitate, economie şi dezvoltare. Consiliul şi Comisia poartă răspunderea pentru asigurarea acestei coerenţe. Ele asigură fiecare, conform competenţelor care le revin, realizarea acestor politici.

* Principiile pe care se întemeiază Uniunea sunt prezentate în art. F al dispoziţiilor comune. Astfel:

- Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror sisteme de guvernământ sunt bazate pe principii democratice;

104

- Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, semnată la 4 noiembrie 1950 şi astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale comune statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar.

Aşa cum s-a arătat, titlurile II, III, IV din Tratat cuprind dispoziţii pentru modificarea tratatelor constitutive a celor trei comunităţi.

* Analizând cei trei piloni comunitari, constatăm următoarele:

a) Tratatul de la Maastricht reprezintă modificarea cea mai profundă a Tratatului de la Roma, dând expresie primului pilon pe care se sprijină Uniunea – şi anume Noua Comunitate Europeană. Cu privire la aceasta, tratatul cuprinde reglementări detaliate privind:

- definirea principiului subsidiarităţii în exercitarea competenţelor comunităţii;

- definirea cetăţeniei U.E. ;- noile competenţe conferite comunităţii în

domeniile: cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor, educaţie, formare profesională şi tineret;

- întărirea unor competenţe anterioare: mediu, cercetare, politică socială;

- realizarea Uniunii Economice şi Monetare .b) Cel de al doilea pilon al Tratatului instituie o politică

externă şi de securitate comună (PESC) reglementată prin dispoziţiile cuprinse în Titlul V (art. J – J11).

Dispoziţiile referitoare la acest pilon comunitar se referă la:

- obiectivele PESC şi metodele sale;

105

- domeniile în care se instituie “poziţii comune” precum şi pe cele care fac obiectul unor “acţiuni comune” mai constrângătoare;

- reprezentarea externă a U.E.;- procedurile şi competenţele în domeniul

reprezentării externe a U.E.Includerea în Tratat a unor dispoziţii privind

problemele de securitate şi apărare reprezintă o inovaţie majoră a Tratatului de la Maastricht faţă de reglementările anterioare.

c) Al treilea pilon al U.E. instituie cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI)., fiind reglementat prin dispoziţiile cuprinse în Titlul VI (art. K-K8).

În legătură cu acest domeniu Tratatul cuprinde dispoziţii privind:

- procedurile de cooperarea interguvernamentală “întărite” faţă de practicile ineficiente de până atunci;

- problema vizelor la care resortisanţii ţărilor terţe pot fi supuşi la intrarea în comunităţi (art. 100C – nou introdus);

- obiectivele avute în vedere de U.E. în acest domeniu;

- regulile generale ale cooperării interguvernamentale în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

- mijloacele juridice şi procedurile de realizare a acestor cooperări.

* Dispoziţiile finale cuprinse în Titlul VII al Tratatului (art. L-S) au importanţa de a prezenta caracterul unitar al uniunii, bazată pe tratate şi piloni diferiţi. Astfel pentru întreg ansamblul U.E. este prevăzută o procedură de revizuire unică (art. N) precum şi o procedură unică de aderare (art. Q).

Tratatul asupra U.E. a reprezentat un salt fundamental în construcţia europeană, dând expresie unor progrese remarcabile la nivel comunitar.

106

d) Tratatul de la Amsterdam

În cadrul reuniunii de la Amsterdam din 18 iunie 1997, a fost redactat textul tratatului, care a fost semnat la 2 octombrie 1997 de Consiliu în compunerea miniştrilor de externe ai statelor membre. După ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999. In procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma instituţiilor comunitare şi în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităţilor prin primirea de noi state, în special din centrul şi estul Europei. La fel ca şi în cazul Tratatului de la Maastricht şi al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluţia comunităţilor, ci un nou pas care are rolul de a adapta construcţia comunitară la cerinţele perioadei în care a fost adoptat şi a celor de perspectivă. Printre cerinţele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea modificării Tratatului de la Maastricht se află următoarele:

- necesitstea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional;

- necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi importanţi piloni ai Uniunii Europene: politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)

- necesitatea înlăturării tehnocraţiei care domina activitatea instituţiilor comunitare şi care avea ca efect distanţarea acestora de cetăţeni;

- necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi cele mari, membre ale Uniunii, în legătură

107

cu diferitele aspecte ale activităţilor comunitare, în special în sfera realizării viitoarei uniuni politice.

In vederea redactării textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de către toţi factorii implicaţi în acest proces: reprezentanţi ai statelor membre, instituţiile comunitare şi alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar şi unele organizaţii neguvernamentale pentru a înainta unele avize.

Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale chestiuni deosebit de importante pentru perfecţionarea integrării europene şi evoluţia construcţiei comunitare, dintre care menţionăm:71

- aplicarea principiului flexibilităţii în ceea ce priveşte procesul de integrare a noilor state candidate, în funcţie de nivelul specific de dezvoltare;

- posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca în unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre şi cu avizul Parlamentului european, să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav şi persistent drepturile omului;

- creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii (ex. protecţia mediului înconjurător);

- precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a Uniunii, în sensul că ultima o completează pe cea naţională şi nu o înlocuieşte;

- precizări privind componenţa unor instituţii comunitare în perspectiva extinderii Uniunii (numărul maxim de 700 parlamentari) şi în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată;

- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi regimul vamal;

71 A se vedea pentru detalii: Victor Duculescu – “Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam”,în “Analele Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza”, anul VI, 1998, pag 7-12.

108

- noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă.

S-a apreciat că acest tratat nu a reuşit să răspundă tuturor cerinţelor şi dorinţelor comunitare sau ale statelor membre. Astfel, tratatul a fost criticat pentru faptul că nu a oferit soluţii de rezolvare a unor importante probleme sociale legate de ocuparea forţei de muncă şi scădere a ratei şomajului, de armonizare fiscală, de suprimare a barierelor pentru investiţiile care se bucură de garanţii guvernamentale, precum şi de reformarea sistemului bugetar comunitar prin identificarea unor noi surse de finanţare a investiţiilor, avându-se în vedere unele restricţii prevăzute în Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam.

Abordarea negativă a rezultatelor obţinute la Amsterdam nu trebuie exagerată. S-a apreciat că modificările impuse de acest tratat sunt minore, rezultatele tratatului fiind analizate în comparaţie cu transformările remarcabile aduse prin T.Maastricht.

Oricum, trebuie remarcat faptul că Tratatul de la Amsterdam reprezintă, aşa cum am mai arătat, o nouă etapă, dar desigur nu ultima, în procesul complex de integrare europeană, care va continua să fie perfecţionat prin noi măsuri politice, economice, legislative şi de altă natură.

e) Tratatul de la Nisa

Un alt moment important în procesul de perfecţionare instituţională a Uniunii Europene l-a constritui reuniunea şefilor de state şi guverne de la Nisa din decembrie 2000. Încheiată la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentală a avut ca scop examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea statelor din centrul şi estul Europei.

Negocierile s-au concretizat într-un proiect de tratat, semnat la 25 februarie 2001 la Nisa. Dispoziţiile Tratatului au

109

avut vizat modificări instituţionale, însă şi aprofundarea domeniilor de competenţă comunitară.

* Sub aspect instituţional, dispoziţiile Tratatului au avut în vedere următoarele asepecte:

- Componenţa Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari să renunţe la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească 27 de membri;

- Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29. Romîniei i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să ocupe o poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor.

- Extinderea, în unele domenii, a votului cu majoritate calificată în locul unanimităţii, măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creşterii numărului statelor membre.

- Componenţa Parlamentului european, stabilită la un număr de 732 de membri, spre deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam. În acelaşi timp, va avea loc şi o redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii.

- Reorganizarea Curţii de Conturi, prin crearea unei camere în cadrul ei şi o mai bună cooperare cu instituţiile similare din statele membre.

* Sub aspectul domeniilor de competenţă comunitară, dispoziţiile tratatului au vizat:

- Îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate.

- Dezvoltarea unor prevederi privind libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor, precum şi privind acordarea vizelor.

110

f) Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa72

Tratatul instituind Constituţia Europeană a fost conceput ca un act constitutiv al unei organizaţii internaţionale – Uniunea Europeană – fiind considerat actul fundamental de legitimare a existenţei şi funcţionării unei asociaţii de state care depăşesc forma clasică de organizare a statelor reunite, dar şi al organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.

Tratatul Constituţional reprezintă un document politic ce reflectă dimensiunile economice şi politico-administrative ale unor societăţi democratice ajunse pe o treaptă superioară a culturii şi civilizaţiei.

Dispoziţiile Tratatului Constituţional atestă perspectiva unei evoluţii progresive de la interguvernamental la integrat, cu instaurarea unei dimensiuni politice apte să transforme Uniunea Europeană într-un actor de primă forţă pe arena internaţională.73

72 Tratatul instituind Constituţia Europeană a fost adoptat la 19 iunie 2004. Semnarea oficială a textului Constituţiei de către şefii de state şi guverne a avut loc la 20 noiembrie 2004 la Roma, loc desemnat în scop omagial, în raport de semnarea în anul 1957 la Roma a Tratatului de instituire a Comunitţii Europene. Intrarea în vigoare a Constituţiei Europene are loc la data ratificării acesteia de către cele 25 de state membre, care dispun de un termen de 2 ani în vederea ratificării Constituţiei, conform prevederilor Declaraţiei la actul final de semnare a Tratatului de instituire a Constituţiei. Conform dispoz. art. IV-2 din Constituţie, relativ la abrogarea tratatelor anterioare, la data intrării în vigoare a Tratatului de instituire a Constituţiei, se abrogă Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul privind Uniunea Europeană, precum şi actele şi tratatele care le-au completat şi modificat şi care figurează în protocolul anexat la Tratatul de instituire a Constituţiei. Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care în prezent revin Comunităţilor Europene şi Uniunii sunt preluate de Uniunea Europeană. (Jurnalul Oficial - C 310 din 18 decembrie 2004).73 Ion Jinga , Tratatul Constituţional al Uniunii Europene; reflecţii asupra unei perioade de reflecţii,Revista de drept public, nr. 2/2005, p.90.

111

Tratatul Constituţional a încercat să valorifice la un nivel superior de sintetizare ansamblul reglementărilor comunitare adoptate pe parcursul evoluţiei comunitare.

Abrogarea tratatelor anterioare nu înseamnă că se renunţă la dispoziţiile acestor acte normative apreciate ca fiind revoluţionare la momentul adoptării lor, ci presupune că acquis-ul comunitar cuprins în aceste acte normative este preluat şi valorificat în mod superior sub aspect legislativ în textul Constituţiei Europene. În afara reglementărilor din tratatele anterioare, apreciate ca având caracter constituţional şi fiind preluate în textul Constituţiei, aceasta mai cuprindea şi alte dispoziţii, cu caracter de noutate faţă de actele normative comunitare anterior adoptate.

Dintre principalele modificări legislative intervenite prin Constituţia Europeană, menţionăm:

a) Sub aspect instituţional- Investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică;- Înfiinţarea funcţiei de Ministru de externe al Uniunii,

care va fi numit de Consiliul European în urma votului cu majoritate calificată, cu acordul Preşedintelui Comisiei. Ministrul de externe al Uniunii va exercita şi funcţia de vice-preşedinte al Comisiei;

- Crearea funcţiei de Preşedinte al Consiliului European, având un mandat de 2,5 ani;

- Alegerea Preşedintelui Comisiei de către Parlamentul European, prin votul majorităţii absolute, pa baza propunerii Consiliului European, adoptate cu majoritate calificată;

- Înfiinţarea unei Agenţii Europene pentru Armament, Cercetare şi Capacităţi Militare, sub autoritatea Consiliului Uniunii Europene, cu scopul armonizării capacităţilor operaţionale ale statelor membre şi iniţierii unor proiecte de cercetare în domeniul militar;

- Modificarea formaţiunilor Consiliului Uniunii Europene, în scopul dinamizării activităţii, principalele

112

formaţiuni ale acestuia fiind Consiliul Legislativ şi Afaceri Generale şi Consiliul Afaceri Externe;

- Reducerea numărului membrilor Comisiei la 15 comisari cu drept de vot, începând cu 1.09.2009. În afara comisarilor cu drept de vot, din componenţa Comisiei vor face parte şi comisari fără drept de vot, numiţi de Preşedintele Comisiei din celelalte state membre;

- Limitarea numărului membrilor Parlamentului European până în anul 2009 la 736 parlamentari, reprezentarea fiind stabilită pe baza proporţionalităţii degresive, urmând ca pentru viitor, Consiliul European să decidă asupra componenţei Parlamentului European.

b) Sub aspectul exercitării competenţelor legislative- Extinderea procedurii co-deciziei în exercitarea

funcţiei normative comunitare de către Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European, procedura fiind denumită procedură legislativă;

- Creşterea rolului parlamentelor naţionale în procesul politic comunitar, prin informarea de către Comisia Europeană cu privire la toate propunerile legislative elaborate de aceasta;

- Redefinirea noţiunii de majoritate calificată, aceasta reprezentând majoritatea statelor totalizând 3/5 din populaţia Uniunii. În cazul în care sunt adoptate acte legislative care nu au la bază o propunere legislativă din partea Comisiei sau a Ministrului de externe, se impune votul cu majoritate calificată întărită, reprezentând 2/3 din numărul statelor membre şi 80% din populaţia Uniunii;

- Extinderea votului cu majoritate calificată la domenii noi, cum ar fi: politica agricolă şi regulile de concurenţă aplicabile în agricultură, fondurile structurale şi de coeziune, politica socială, justiţie şi afaceri interne;

- Extinderea dreptului de iniţiativă legislativă în favoarea cetăţenilor europeni, dacă propunerea este susţinută da 1 milion de persoane.

c) Sub aspectul izvoarelor comunitare,

113

- Reducerea numărului instrumenteleor juridice comunitare, acestea urmând să fie încadrate în 3 categorii, şi anume:

- acte legislative, care cuprind legile europene şi legile cadru europene;

- acte nelegislative, care cuprind regulamentul european şi decizia europeană;

- acte neobligatorii, care cuprind recomandarea şi avizul;- Introducerea categoriei actelor juridice delegate, prin

intermediul cărora, anumite aspecte tehnice vor fi delegate către Comisie, autoritatea legislativă reţinând spre adoptare doar actele normative privind reglementarea aspectelor fundamentale;

- Utilizarea actelor juridice de execuţie, respectiv regulamentul european de execuţie şi decizia europeană de execuţie, care vor fi adoptate de Comisie sau Consiliu, în scopul implementării actelor juridice legislative;

- Reglementarea unor proceduri specifice privind adoptarea actelor juridice din domeniul PESC, domeniul apărării comune şi în materie penală.

d) Sub aspectul competenţelor comunitare- Extinderea cooperării intensificate la domeniul PESC,

cu excepţia apărării. Totuşi, chiar şi în acest domeniu, o cooperare mai strânsă poate fi instituită atunci când un stat solicită sprijinul celorlalte în cazul unei agresiuni privind teritoriul său;

- Instituirea unor măsuri de garanţie privind respectarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii, prin crearea unui “sistem de alertă timpurie”, prin posibilitatea promovării recursului în faţa Curţii de Justiţie.

e) Sub aspectul calităţii de membru al Uniunii- Reglementarea “clauzei de retragere voluntară”, prin

intermediul căreia, un stat membru are posibilitatea să se

114

retragă din Uniune, după notificarea intenţiei de retragere către Consiliul European

g) Compromisul diplomatic de la Bruxelles

Respingerea Tratatului Constituţional în Franţa şi Olanda a impus reanalizarea oportunităţii adoptării unui astfel de tratat la nivelul Uniunii Europene. Realizarea unui compromis a devenit o necesitate pentru viitorul Uniunii.

În cadrul Consiliului european de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007 s-a ajuns la un compromis diplomatic privind viitorul Uniunii Europene.

Soluţia propusă de Preşedinţia germană şi agreată de şefii de stat şi de guvern participanţi la acest Consiliu European a fost să se renunţe la ideea unui singur text de tratat cu valoare constituţională şi să adopte soluţia funcţionării Uniunii Europene pe baza a două tratate:

- un Tratat „asupra funcţionării instituţiilor”;- un Tratat „asupra funcţionării Uniunii”. Având în vedere că cel de-al doilea tratat va fi mai uşor

de modificat decât primul, se va realiza o nouă ierarhie a normelor în sistemul UE.

Raportul între cele două tratate va fi probabil unul de tip „constituţie” – „lege”. Se pune întrebarea dacă instituirea acestei ierarhii nu face cumva parte din procesul mai amplu de constituţionalizare a dreptului european, proces din care face parte şi conceptul de Tratat constituţional, dar care nu se limitează la acesta.

Prin concluziile Consiliului European din iunie 2007 s-a revenit la modalitatea anterioară de luare a deciziilor: cele două tratate vor fi negociate la nivelul Conferinţei Interguvernamentale - un pas înapoi care va genera fără îndoială mărirea distanţei dintre interesele cetăţenilor şi cele ale şefilor de stat şi de guvern din statele membre.

115

Deşi, de jure, se renunţă la simbolurile europene, totuşi, de facto, steagul pe fond albastru cu 12 steluţe galbene va crea pe plan cutumiar legătura cu Uniunea Europeană. De asemenea, ziua de 9 mai ne va duce cu gândul la ziua Europei, la fel ca şi Oda Bucuriei.

Principalele câştiguri ale summit-ului de la Bruxelles constau în realizarea unei politici externe unitare a Uniunii şi a unui sistem de adoptare a deciziilor cu acordul a 55% din statele membre, care să reprezinte 65% din populaţia Uniunii.

h) Acordul de la Lisabona

Liderii statelor membre ale Uniunii Europene reuniţi la summitul din capitala Portugaliei din 18-19 octombrie 2007 au ajuns la un acord asupra unui nou Tratat de reformă. Data semnării Tratatului a fost stabilită pentru 13 decembrie 2007, urmând a intra în vigoare în anul 2009, până când va fi ratificat de toate statele membre.

Acordul de la Lisabona pune capăt blocajului creat în 2005, după ce francezii şi olandezii au respins, prin referendum, Constituţia Europeană.

Principalele prevederi ale Tratatului de la Lisabona se referă la următoarele aspecte:

* Sub aspectul capacităţii de reprezentare a Uniunii- Uniunea Europeană devine persoană juridică având

capacităţi de reprezentare pentru toate statele;* Sub aspect instituţional - Uniunea va avea un înalt reprezentant pentru politică

externă şi probleme de securitate, care va avea statut de vicepreşedinte al Comisiei Europene;

- Din 2014, executivul european va avea un număr de comisari egal cu două treimi din numărul de state, desemnaţi prin rotaţie:

- Preşedintele Consiliului European va fi ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate;

116

- Parlamentul European isi va extinde puterea de co-decizie legislativa in chestiuni privind justitia, securitatea si imigratia. In acelasi timp, parlamentele nationale vor putea cere Comisiei Europene sa reanalizeze o propunere legislativa.

* Sub aspect decizional- Referitor la procesul de luare a deciziilor, regula

actuală a consensului va fi înlocuită, din 2014, de votul cu dublă majoritate, al statelor şi cetăţenilor (55% din statele membre - minimum 15 state, reprezentând 65% din populaţie, pot lua decizii valabile pentru toate ţările din blocul comunitar). Dacă un singur stat se împotriveşte votului cu dublă majoritate, adoptarea acestei măsuri poate fi amânată până în 2017.;

- Deciziile prin majoritate calificata se vor aplica la 40 de noi domenii, in principal la cooperarea judiciara si cea dintre fortele de politie.

* Cu privire la drepturile omului- Carta Drepturilor Omului, care contine 54 de articole

referitoare la drepturi civice - libertate, egalitate, drepturi economice si sociale va avea caracter obligatoriu. Cu toate acestea, Marea Britanie si Polonia au obtinut derogari de la aplicarea sa.

* Sub aspectul politicilor comunitare- Se vor crea politici europene de apărare şi securitate,

care stabilesc modalităţi de ajutor între statele membre în caz de agresiune, calamităţi etc.

- Tratatul prevede politici comune in domeniul energiei si combaterii efectelor incalzirii climei.

* Sub aspectul încetării calităţii de stat membru- Un stat membru are posibilitatea ieşirii din Uniunea

Europeană dupa negocieri cu celelalte ţări.

i) Tratatul de la Lisabona

117

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare până în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

Principalele direcţii subliniate în tratat sunt următoarele:O Europă mai democratică şi mai transparentă, în

care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state

118

membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.

O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu,

119

coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.

O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.

Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de

120

asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.

Europa ca actor pe scena internaţională: Instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.

Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.

Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.

Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

3.1.2. Structura Uniunii Europene

Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europeane, Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, ca organ suprem de

121

decizie politică, Consiliul European, reuniunea şefilor de stat sau de guvern din ţările membre. Din 1999 a început să funcţioneze şi Banca Centrală Europeană (BCE).

Comisia EuropeanăComisia Europeană reprezintă instituţia care apară

interesul general al Uniunii. Ea este actualmente formată din 25 de comisari (există tradiţia unui comisar pentru fiecare stat membru, deşi aceştia nu apără interesele ţărilor lor de origine). Comisarii acţionează total independent în raport cu guvernele lor naţionale, iar mandatul lor este de cinci ani.

După cum se precizează în art. 157 CE, ,,membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în totală independenţă, în interesul general al Comunităţilor. În îndeplinirea misiunilor lor, nici nu solicită, nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern sau de la alte organisme. Ei se abţin de la orice acţiune incompatibilă cu caracterul funcţiilor lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest caracter şi să nu încerce să-i influenţeze pe membrii Comisiei în exercitarea misiunii lor".

Tratatul prevede, de asemenea, incompatibilităţile mandatului de comisar european cu alte activităţi remunerate sau nu. Funcţionarea Comisiei se supune principiului colegialităţii prevăzut în articolul 219 CE; acest principiu stipulează că ,,deliberările Comisiei sunt adoptate cu majoritatea numărului de membri prevăzut de articolul 157".

De asemenea, membrii Comisiei trebuie să acţioneze într-o manieră unitară. Preşedintele şi membrii Comisiei Europene sunt desemnaţi de statele membre şi îşi încep activitatea după ce au primit avizul Parlamentului European.

Preşedintele este cel care convoacă Comisia, cel puţin o dată pe săptămână. Reuniunile sale nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale.

Comisia este gardianul tratatelor (ea veghează la punerea în aplicare a tratatelor fondatoare, a celor de revizuire, precum şi la respectul dreptului comunitar în statele membre),

122

are iniţiativa legislativă directă (poate face propuneri de acte constrângătoare - regulamente, directive, decizii -, de acte privind activitatea celorlalte instituţii, de acte neconstrângătoare - avize, recomandări), poate fi mediator între guvernele statelor membre în cadrul Consiliului European, gestionează fondurile structurale şi bugetul, precum şi clauzele de salvgardare .

Organizaţii europene şi euroatlantice Comisia este ajutată în activitatea sa de comitete, prin delegarea de competente în cadrul procedurii de comitologie.

În domeniile extracomunitare, Comisia este asociată înPolitica Externă şi de Securitate Comună şi are

competente limitate referitor la cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

Sediul Comisiei este la Bruxelles.Consiliul Uniunii EuropeneConsiliul UE este instituţia care apară interesele statelor

membre. Este format din 27 membri (câte un reprezentant pentru fiecare stat membru), care sunt ,,abilitaţi să angajeze" guvernul statului pe care îl reprezintă. Consiliul nu este o instituţie permanentă, însa reuniunile sale sunt relativ frecvente.

Prezenţa continuă a reprezentanţilor statelor membre pelângă instituţiile comunitare este asigurată de COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi), prin cele două componente ale sale: COREPER II (reprezentanţii permanenţi, cu rang de ambasador) şi COREPER I (reprezentanţii permanenţi adjuncţi, cu grad de miniştri plenipotenţiari).

COREPER abordează probleme legate de economic, finanţe, relaţii externe şi negocieri internaţionale, probleme instituţionale (COREPER II) şi probleme privind cooperarea în celelalte domenii de competenta comunitară - aşa- numitele dosare tehnice (COREPER I). Pentru problemele agricole, există un Comitet special agricol.

123

Tratatul asupra Uniunii Europene consacră existenţa unui Secretariat General (cu sediul la Bruxelles) a cărui misiune este de a asista Consiliul în activitatea sa. Începând cu Tratatul de la Amsterdam, secretarul general al consiliului este şi înaltul reprezentant pentru PESC.

Preşedinţia Consiliului este exercitată, prin rotaţie, de statele membre, din şase în şase luni. Preşedintele îşi asumă responsabilitatea tuturor declaraţiilor făcute de membrii Consiliului atât în raport cu celelalte instituţii comunitare, cât şi în relaţiile externe.

Consiliul este instituţia care asigură coordonarea politicilor generale ale statelor membre, deţine puterea de decizie (chiar dacă, în ultima vreme, se constată o implicare tot mai mare a Parlamentului în procesul decizional), împarte, cu Parlamentul, competenţele bugetare şi este abilitat să încheie tratate şi să dea Comisiei avizul pentru demararea negocierilor în vederea încheierii de noi tratate.

Consiliul poate vota cu majoritate simplă, calificată sau în unanimitate. Alegerea între majoritate şi unanimitate sau între diferitele tipuri de majorităţi nu aparţine Consiliului, ci este statuată de dispoziţiile reglementând diferitele sectoare ale UE. În ceea ce priveşte cei doi piloni extracomunitari, Consiliul este instituţia care deţine cele mai largi competenţe.

Parlamentul EuropeanParlamentul European este instituţia comunitară cu cea

mai dinamică evoluţie, ajungând dintr-o simplă adunare cu rol consultativ, colegislator la nivel european.

ParlamentuI European este instituţia care reprezintă interesele popoarelor din statele membre ale UE.

Format, iniţial, din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, Parlamentul European (instituţia şi-a luat acest nume din 1962) este astazi singura instituţie a Uniunii ai cărei membri sunt aleşi în mod direct de cetăţenii europeni .

124

Mandatui acestora este de cinci ani. În prezent, ParlamentuI European are 732 de membri.

Membrii Parlamentului se pot organiza în grupuri politice, în funcţie de opţiunile politice (şi nu pe criterii naţionale). Actualmente, există opt grupuri politice (Partidul Popular European, Partidul Socialiştilor Europeni, Alianţa Liberalilor si Democraţilor pentru Europa. Verzii/Alianţa Liberă Europeană, Stanga Unitară Europeană/Stanga Verde Nordică, Grupul Independenţa Democraţia, Uniunea pentru Europa Naţiunilor şi Grupul Neafiliaţilor). Membrii unui grup politic nu pot aparţine unui singur stat membru.

Parlamentul îşi alege, de asemenea, un preşedinte (mandatul său este de doi ani şi jumătate) şi un birou (format din preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi cinci chestori). Preşedintele dirijează ansamblul activităţilor Parlamentului, prezidează şedinţele plenare, reprezintă instituţia şi exercită competenţe în cadrul procedurii bugetare.

Activitatea Parlamentului European se desfăşoară în cele trei sedii ale acestuia: la Bruxelles se reunesc comisiile permanente (în prezent, există 17 comisii), la Luxemburg se află secretariatul, iar la Strasbourg au loc şedinţele plenare. Perioadele de sesiune durează o saptamană pe lună (cu excepţia lunii august), dar există şi sedinte suplimentare cu o durată mai mică, aşa-numitele ,,miniplenare" (acestea se ţin la Bruxelles).

Parlamentul European statuează, conform tratatelor, cu majoritatea absolută a membrilor săi, dar Regulamentul său intern este cel care stabileşte cvorumul (în general, acesta este de 2/3 din numărul efectiv de membri).

Parlamentul European exercită trei funcţii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia bugetară şi funcţia de control Parlamentul European intervine în mod diferit în procesul decizional în funcţie de procedura utilizată şi de domeniul de reglementare. Există patru proceduri principale: avizul consultativ, avizul conform, cooperarea şi codecizia, ultima

125

dintre acestea (a se vedea Anexa 1) plasând Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul.

Puterea bugetară este exercitată la nivel comunitar de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene. Parlamentui este cel care stabileşte, în luna decembrie, bugetul pentru anul urmator şi are ultimul cuvânt asupra majorităţii cheltuielilor.

Parlamentul exercită, de asemenea, un control politic asupra celorlalte instituţii comunitare şi, în primul rând, asupra Comisiei Europene.

Parlamentul European poate introduce o moţiune de cenzură la adresa Comisiei (aceasta trebuie să fie aprobată de majoritatea absolută a deputaţilor sau de 2/3 dintre cei prezenţi, prima demisie a Comisiei în urma unei astfel de moţiuni producându-se în 1999).

Consiliul EuropeanConsiliul European reprezintă instituţia UE ce îsi află

originea în conferinţele la nivel înalt care reuneau şefii de stat sau de guverne din ţările membre ale Comunităţilor Europene din perioada anilor '60. Cu ocazia unei astfel de întâlniri desfăşurate la Paris, la 9-10.12.1974, s-a decis crearea Consiliului European, ca instanţă interguvernamentală de orientare politică la cel mai înalt nivel. Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene, de la Stuttgart, din 19.06.1983, definea astfel funcţiile noii instanţe de decizie europeană: ,,În perspectiva Uniunii Europene, Consiliul European dă construcţiei comunitare un impuls politic general, defineşte orientările ce favorizează construcţia europeană şi trasează liniile directoare de ordin politic general pentru Comunităţile Europene şi pentru cooperarea politică europeană, deliberează asupra chestiunilor ce ţin de competenţa UE şi exprimă de o manieră solemnă poziţia comună în chestiuni de relaţii externe".

126

Tratatul de la Maastricht introduce Consiliul European în rândul instituţiilor UE, fără însă a fi o instituţie comunitară şi deci nesupusă controlului Curţii de Justiţie a CE. Tratatul Constituţional, aflat în curs de ratificare, include definitiv Consiliul European în rândul instituţiilor comunitare, fără însa a-l supune controlului CJCE.

Consiliul European se reuneşte într-o formulă ce reunite şefii de stat sau de guvern din tările UE asistaţi de miniştrii lor de externe, plus preşedintele Comisiei Europene asistat de comisarul european responsabil cu relaţiile externe.

Consiliul European se întruneşte cel puţin de două ori pe an. Dacă până la sfârşitul anului 2003 reuniunile sale aveau loc pe teritoriul statului care asigură preşedinţia Consiliului UE, din 2004 ele se desfăşoară toate la Bruxelles. În 2002, Preşedinţia spaniolă a UE a introdus modelul a patru reuniuni anuale ale Consiliului European, cele din martie şi octombrie fiind rezervate chestiunilor economice, iar cele din iunie şi decembrie dosarelor cu încarcatura politico-instituţională, plus bilanţului de la sfârşitul fiecărei presedinţii. Nefiind însă o regula stabilită prin Tratatul constitutiv al Uniunii, ea nu este obligatorie.

Intervenţiile Consiliului European, consolidate de autoritatea politică de care se bucură membrii săi, conferă forţa deciziilor politice a căror consacrare juridică revine însă celorlalte instituţii comunitare.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE)Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie sunt

descrise în cele trei tratate fondatoare, ca şi în statutele Curţii. Fiecare dintre cele trei tratate prevedea crearea unei Curţi de Justitie. În urma semnării, în 1957, a Convenţiei referitoare la instituţiile comune, Curtea a devenit o instituţie unică pentru toate cele trei Comunităţi europene.

Curtea de Justiţie este formată din 25 de judecători şi opt avocaţi generali. Judecătorii sunt aleşi pentru şase ani (o

127

reînnoire parţială a judecătorilor şi a avocaţilor generali are loc din trei în trei ani), fiind desemnaţi de către statele membre, dar sunt complet independenţi în raport cu acestea. Judecatorii şi avocaţii generali sunt persoane care au exercitat înalte funcţii jurisdicţionale în ţările de origine sau consilieri juridici cu competenţe notorii. Ei trebuie să-si exercite funcţiile într-o totală imparţialitate. Funcţiile de judecator sau de avocat general sunt incompatibile cu orice altă funcţie politică, administrativă sau activitate profesională. Judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de inamovibilitate.

Membrii Curţii îşi desemnează un preşedinte pentru o perioadă de trei ani, mandatul său putând fi reînnoit. Curtea işi desfăşoară activitatea în plen sau în cadrul camerelor.

Activitatea Curţii nu este supusă controlului celorlalte instituţii comunitare.

Curtea are două direcţii de activitate: atribuţii consultative şi atribuţii jurisdicţionale, acestea din urma constituind adevarata sa activitate. Mai multe tipuri de recursuri pot fi introduse în faţa Curţii: recursuri directe (impotriva instituţiilor comunitare sau a statelor membre), sesizări prejudiciare (jurisdicţiile naţionale fac apel la interpretarea Curtii) şi examinarea amânărilor (împotriva deciziilor Tribunalului de Primă Instanţă).

Curtea este asistata de Tribunalul de Primă Instanţă.Posibilitatea creării unei jurisdicţii de primă instanţă era

prevăzută încă din tratatele constitutive, însă concretizarea ei s-a realizat abia în 1988, în urma deciziei Consiliului de a crea un Tribunal de Primă Instanţă.

Acesta este format din 25 judecatori şi îşi desemnează, ca şi Curtea, un preşedinte pentru o perioadă de trei ani.

Activitatea Tribunalului se desfăşoară în cadrul camerelor, dar există şi posibilitatea ca Tribunalul să statueze în formula judecătorului unic.

128

Curtea şi Tribunalul beneficiază fiecare de câte un grefier propriu, care asistă şi ajută cele două jurisdicţii în activitatea lor.

Rolul Curţii, aşa cum este menţionat în Tratatele fondatoare, este de a asigura respectul dreptului comunitar, în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Aceasta formulă vizeaza în egală măsură Tribunalul de Primă Instanţă.

Sediul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului de Primă Instanţă se afla la Luxemburg.

În virtutea dreptului confent de articolul 140 B (Tratatul CEE), abilitând Consiliul să creeze camere jurisdicţionale care să admită, în prima instanţa, anumite recursuri. prin decizia din 2 noiembrie 2004, s-a creat Tribunalul Funcţiei Publice al UE. Ocupându-se de recursurile legate de contenciosul funcţiei publice, tribunalul este parte integrantă a CJCE, iar membrii săi au un statut asimilat celui al membrilor Tribunalul de Primă Instanţă. Numărul de membri ai Tribunalului Funcţiei Publice va trebui ,,să fie adaptat la funcţia sa contencioasa”. Iar primul său preşedinte va fi desemnat pentru o perioadă de trei ani.

Curtea de ConturiFinanţarea Comunităţii din resurse proprii a impus

necesitatea unui control financiar mai riguros decât cel prevăzut de Tratatul CECA (comisarii de conturi) sau decât cel organizat în cadrul CEE şi EURATOM (Comisie de control). Creată în 1975, Curtea de Conturi i§i incepe efectiv activitatea în 1977.

Curtea este formată din 25 membri, aleşi dintre personalităţi care îşi desfăşoară sau şi-au desfăşurat activitatea în statele de origine în cadrul unor instituţii de control extern sau având o calificare specială pentru aceasta funcţie; membrii Curţii trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă. Ei trebuie să îşi desfăşoare activitatea total independent faţă de guvernele statelor membre si in interesul general al Comumtatii. Membrii Curtii sunt numiti pe o perioada de sase

129

an! de Consiliu, dupa consultarea Parlamentului. Mandatul lor poate fi reînnoit. Ei îşi aleg pentru o durată de trei ani un preşedinte, al cărui mandat poate fi, de asemenea, reînnoit.

Funcţionarea Curţii este colegială. Membrii săi, cu excepţia preşedintelui, sunt repartizaţi în două grupuri de audit. Actele Curţii (avize sau rapoarte anuale) se adopta cu majoritatea membrilor săi.

Principala misiune a Curţii este să asigure controlul conturilor. Ea nu dispune de puteri jurisdicţionale. Curtea examinează legalitatea şi regularitatea încasărilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară, rezultatul analizei sale fiind transmis instituţiilor şi publicat în jurnalul oficial. Sediul Curtii este la Luxemburg.

Banca Centrală EuropeanăCrearea unei monede unice şi instituirea uniunii

economice şi monetare au determinat crearea Băncii Centrale Europene, care să se ocupe de punerea în aplicare a politicii monetare europene, definită de Sistemul European de Banci Centrale (SEBC). Organele decizionale ale Băncii sunt Consiliul guvernatorilor şi Directoratul.

Puterile Băncii Centrale sunt exercitate în cadrul misiunilor încredinţate SEBC de art. 105, paragraful 2, CE: definirea şi aplicarea politicii monetare a Comunităţii, conducerea operaţiunilor de schimb în conformitate cu art. III, deţinerea şi gestionarea rezervelor oficiale de schimb din statele membre, promovarea bunei funcţionari a sistemelor de plaţi.

Pentru a-şi putea îndeplini misiunile, BCE poate adopta regulamente obligatorii şi direct aplicabile în statele membre, să adopte decizii şi să emită recomandări şi avize; de asemenea, poate impune amenzi şi constrângeri întreprinderilor, în cazul nerespectării regulamentelor şi deciziilor sale.

130

Comitetul Economic şi SocialComitetul Economic şi Social îşi găseşte raţiunea de a

fi în cerinţa de a reprezenta, la nivel comunitar, diferitele categorii implicate în viaţa economică şi socială a Uniunii: producători, agricultori, transportatori, lucrători, profesiile liberale etc.

Fiecare stat membru propune o lista cu un număr dublu de persoane faţă de numărul de locuri atribuite respectivului stat, Consiliului revenindu-i misiunea de a alege de pe listele prezentate (vot în unanimitate), astfel încât să se asigure o reprezentare adecvata a diferitelor categorii socioeconomice. Membrii Comitetului îşi desemnează pentru o perioada de doi ani un preşedinte şi un birou. Comitetui şi-a creat secţiuni specializate, corespunzând principalelor domenii de activitate a Comunităţilor.

Începând din 1995, Comitetui are 222 de membri. Mandatul acestora este de patru ani.

Deşi are doar un caracter consultativ, Comitetul joacă un rol important în domeniul sau de interes, el fiind obligatoriu consultat în anumite cazuri şi având, de asemenea, dreptul de a emite un aviz atunci când consideră necesar.

Comitetul RegiunilorImportanţa regiunilor în elaborarea potiticilor

comunitare a fost recunoscută şi prin constituirea Comitetului Regiunilor, organ cu caracter consultativ, compus din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, ai cărui membri sunt numiţi pentru patru ani de Consiliul UE. Membrii Comitetului acţionează în deplina independenţă şi în interesul general al Comunităţii. Ei îşi desemnează un preşedinte şi un birou pentru o perioada de doi ani.

Ca şi Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor are, din 1995, 222 de membri, numiţi după aceeaşi procedure.

131

Membrii Comitetului actionează în totala independenţa şi în interesul general al Comunitaţii.

Comitetul este consultat de Comisie, Consiliu şi Parlament şi poate, de asemenea, emite avize.

Banca Europeană de InvestiţiiDeşi Banca Europeană de Investiţii işi are originea în

Tratatul CEE, ea nu este o instituţie comunitară, dar constituie o “arma financiară” a Uniunii.

Banca are o personalitate juridică distinctă de cea a Comunităţilor, organe de decizie şi structura administrativa proprii. Ea este independentă din punct de vedere financiar şi nu depinde de bugetul comunitar. BEI este totuşi legată de Comunităţi, atât prin faptul că organizarea şi funcţionarea sa fac obiectul unui protocol anexat la Tratatul CE, cât şi datorită participării sale la programele de investiţii ale Uniunii, facilitând finanţarea acestora, în legatura cu Fondurile Structurale şi alte instrumente financiare ale Comunităţii.

Structurile Băncii cuprind Consiliul guvernatorilor, Consiliul de administraţie, Comitetul director şi Comitetul de verificare.

Capitalul Băncii este subscris de statele membre, după o grilă de repartizare. Resursele Băncii sunt constituite din împrumuturi, pe care ea le lansează pe pieţele financiare şi din fondurile împrumutate de Comisie.

Banca acordă împrumuturi în interiorul Comunităţii pentru dezvoltare regională, industrie, ameliorarea competitivităţii întreprinderilor, comunicaţiilor şi infrastructurii, siguranţa aprovizionării cu energie, protecţia mediului şi ameliorarea cadrului de viaţă. De asemenea, oferă finanţări în exteriorul Comunităţii, pentru state partenere.

Banca nu este supusă controlului Curţii de Conturi.Sediul BEI este la Luxemburg.

132

3.2. ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

La origine, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a fost o formă de cooperare instituţionalizată cu caracter temporar – Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa - convocată în urma tratativelor de consolidare a securităţii şi dezvoltării cooperării europene, începute în anul 1972 între statele europene, Canada şi SUA.

Desfăşurarea CSCE a cunoscut trei momente de început:

1. la nivelul miniştrilor de externe, în anul 1973, la care au participat reprezentanţi ai 33 de state europene, precum şi cei ai SUA şi Canadei;

2. la nivelul experţilor, în perioada 1973 - 1975, care au pregătit documentele finale ale Conferinţei;

3. la nivelul şefilor de state şi de guverne, în perioada 27 iulie - 1 august 1975, la Helsinki, ocazie cu care s-a semnat Actul Final, un act complex, alcătuit din mai multe documente prin care s-au stabilit principiile care guvernează relaţiile dintre statele participante, măsurile de edificare a încrederii şi cu privire la securitate şi dezarmare, măsuri privind cooperarea în domeniile economic, ştiinţific, protecţia mediului, securitatea şi cooperarea în Mediterană, drepturile omului, informaţii, schimburile culturale, educaţie, precum şi continuarea procesului de consolidare şi cooperare prin noi reuniuni.

Procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională OSCE - s-a declanşat la reuniunea de la Paris din anul 1990, când s-a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă, pornind de la schimbările majore care au avut loc în Europa prin dispariţia lagărului comunist şi nevoia de instaurare a democraţiei în toate statele europene, la baza căreia să se aşeze respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.

133

La reuniunea de la Helsinki din anul 1992, în Declaraţia la nivel înalt adoptată cu acest prilej, se stabilea ca obiectiv al CSCE realizarea unei „comunităţi a statelor libere şi democratice de la Vancouver la Vladivostok, CSCE a fost definită ca un forum de dialog, negocieri şi cooperare pentru modelarea noii Europe.

În sfârşit, la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din anul 1994, s-a încheiat procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie, cu denumirea Organizaţia pentru Securitate şi cooperare în Europa. Cu sediul la Viena, OSCE este un organism de securitate paneuropean, cu participare extra europeană, în care cele 56 de state membre74 acoperă spaţiul de la Vancouver la Vladivostok, un instrument de alertă timpurie, pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţie post conflict în spaţiul său.

Prin dimensiunile sale de securitate, OSCE a devenit o organizaţie globală, în care deciziile sunt luate prin consens.

OSCE dispune de un mecanism instituţional complex, prin care se realizează obiectivele de securitate ale organizaţiei.

Organele de negociere şi decizionale ale OSCEReuniunea şefilor de state şi de guverne este principalul

organism de negociere şi decizional, care funcţionează prin reuniuni în cadrul cărora se definesc priorităţile organizaţiei şi se stabilesc orientările la cel mai înalt nivel politic. Fiecare reuniune este precedată de o conferinţă pentru examinarea angajamentelor OSCE şi negocierea documentelor.

Consiliul Ministerial este organismul în cadrul căruia se reunesc miniştrii de externe ai statelor membre ale OSCE, în

74 Sunt membre ale OSCE toate cele 49 de state europene, 2 state americane – Canada şi SUA – şi 5 state asiatice – Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Turkmenistan, Uzbekistan

134

anii în care nu este prevăzută nici-o reuniune a şefilor de state şi de guverne, pentru a examina activităţile organizaţiei şi pentru a lua deciziile potrivite.

Consiliul permanent este principalul organ însărcinat cu deciziile politice şi are reuniuni săptămânale la Viena.

Forumul pentru securitate şi cooperare, prin reuniuni săptămânale la Viena, dezbate dimensiunile militare ale problemelor de securitate şi ia deciziile corespunzătoare spaţiului OSCE.

Forumul economic, prin reuniuni anuale la Praga, analizează factorii economici şi de mediu care afectează securitatea statelor membre şi face recomandări în acest sens.

Structuri şi instituţii ale OSCEAdunarea Parlamentară OSCE. Cu sediul la

Copenhaga, reuneşte peste 300 de parlamentari, reprezentanţi ai statelor membre, şi are ca obiectiv promovarea participării la nivel parlamentar la activităţile organizaţiei.

Preşedintele în exerciţiu al OSCE este ales anual de către miniştrii de externe ai statelor membre ale OSCE. Acesta îşi asumă răspunderea de ansamblu a acţiunii executive şi de coordonare a activităţilor organizaţiei, asistat fiind de Troica (preşedintele în funcţie, fostul preşedinte şi viitorul preşedinte).

Secretariatul OSCE, condus de Secretarul General, are sediul la Viena (şi un birou la Praga) şi îndeplineşte sarcinile operaţionale şi administrative, susţine activităţiile din teren ale OSCE şi menţine contactele cu organizaţii internaţionale.

Alături de aceste instituţii ale OSCE, există şi alte structuri cu atribuţii specializate, precum:

- Biroul pentru instituţii democratice şi drepturile omului, cu sediul la Varşovia;

- Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, cu sediul la Viena;

- Înaltul Comisar pentru minorităţi naţionale, cu sediul la Haga;

135

- Curtea de Conciliere şi Arbitraj, cu sediul la Geneva;

- Misiunile şi birourile OSCE, în diferite ţări membre.

Activităţile OSCE sunt deosebit de complexe având în vedere dimensiunile sale de securitate. Într-o prezentare succintă şi cât mai sistematizată, este vorba despre:

- activităţi legate de dimensiunea politico-militară a OSCE:

- activităţi de poliţie;- controlul armamentelor;- administrarea frontierelor;- activităţi economice şi de mediu;- activităţi în sprijinul dezvoltării economice;- stimularea tranziţiei spre economia de piaţă

liberă;- încurajarea cooperării cu organizaţii relevante;- restaurarea şi menţinerea unui echilibru

ecologic în aer, apă şi sol;- avertizarea cu privire la riscurile de mediu şi

impactul lor asupra securităţii;- activităţi legate de dimensiunea umană a

OSCE;- control electoral;- drepturile omului;- educaţie;- statul de drept;- libertatea mass media;- lupta contra traficului cu fiinţe umane;- toleranţă şi nediscriminare.Toate aceste activităţi sunt concretizate de

OSCE şi prin misiunile îndeplinite în diferite zone ale spaţiului organizaţiei, din Bosnia-Herţegovina şi până în Kyrgyzstan 75

75 Misiuni în Europa de Sud-Est: prezenţa OSCE în Albania (ajutorul autorităţilor albaneze şi al societăţii civile pentru încurajarea democraţiei,

136

3.3. CONSILIUL EUROPEI

Consiliul Europei materializează preocupările mai vechi prin realizarea unei Europe unite. Această idee, întâlnită sub forma mai multor proiecte, unele foarte vechi, a prins contur după cel de-al doilea război mondial prin crearea mai multor organizaţii europene, unele de cooperare clasică,

statului de drept, drepturilor omului şi consolidarea instituţiilor democratice); Misiunea OSCE în Bosnia-Herţegovina (rol capital în dezvoltarea stabilităţii şi democraţiei; mandat stabilit prin acordul-cadru general pentru pace semnat la Dayton - Paris); Misiunea OSCE în Croaţia (ajutor în democratizarea societăţii, drepturile omului, reconciliere); Misiunea OSCE în Kosovo (componentă a Misiunii de administrare interimară a ONU - MINUK); Misiunea OSCE în Muntenegru (ajutor pentru buna funcţionare şi dezvoltarea instituţiilor, a proceselor şi mecanismelor democratice); Misiunea OSCE în Serbia (idem Muntenegru, restructurarea instanţelor judiciare şi formarea personalului acestora); Misiunea OSCE la Skopje (însărcinată cu evitarea degenerării conflictului, cea mai veche misiune în teren, începută în 1992); Misiuni în Europa de Est: Biroul OSCE de la Minsk (ianuarie 2003, Memorandumul de acord între OSCE şi guvernul Republica Bielorusia); Misiunea OSCE în Moldova (stabilită în februarie 1993, o legătură a fost deschisă şi la Tiraspol); Coordonatorul proiectelor OSCE în Ukraina (al doilea reprezentant stabilit pe teren, precedat de Misiunea OSCE în Ukraina care şi-a început activitatea în 1994); Misiuni în Caucaz: Biroul OSCE la Baku (Azerbaidjan, mandat care acoperă mai multe domenii privind securitatea şi stabilitatea: aspecte umane, politice, economice şi de mediu); Biroul OSCE la Erevan (Armenia, contribuie la dezvoltarea instituţiilor democratice, întărirea societăţii civite şi promovarea principiilor organizaţiei); Misiunea OSCE în Georgia (1992, ca răspuns la conflictele armate, asistă guvernul în materie de reglementare a conflictelor, democratizare, respectul drepturilor omului şi instaurarea statului de drept); Misiuni în Asia Centrală: Ajutor în realizarea reformelor lor politice şi economice: Centrul OSCE la Achgabat Turkmenistan), 1998; Centrul OSCE la Almaty (Kazakhstan), 1998; Centrul OSCE la Bichkek (Kirchizstan), 1998; Centrul OSCE la Dushanbe (TadJikistan), 1994; Coordonatorul Proiectelor OSCE în Uzbekistan;

137

precum Consiliul Europei, altele de integrare economică şi politică, precum comunităţile europene sau Uniunea Europeană.

În anul 1946, la 19 septembrie, la Universitatea din Zurich, premierul britanic Winston Churchill a ţinut un discurs în care a vorbit despre „Statele Unite ale Europei". A propus ca, pentru realizarea acestui deziderat, să se creeze, ca un prim pas, un Consiliu al Europei.

Astfel, la 5 mai 1949, la Londra, este adoptat Statutul Consiliului Europei, ca tratat constitutiv al acestei organizaţii, semnat de 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia.

Cu sediul la Strasbourg, în Franţa, organizaţia urma să funcţioneze pe baza ataşamentului statelor membre „pentru valorile spirituale şi morale care sunt moştenirea comună a popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii politice şi a statului de drept, principii care formează baza oricărei democraţii autentice”.

Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social. Pentru aceasta, Consiliul Europei şi-a propus realizarea următoarelor obiective:- apărarea drepturilor omului şi a statului de drept în toate ţările membre;

- consolidarea stabilitaţii democratice prin susţinerea reformelor politice, legislative şi constituţionale la nivel naţional, regional şi local;

- căutarea soluţiilor pentru problemele privind discriminarea minorităţilor, intoleranţa, clonajul uman, traficul de droguri, terorismul, corupţia şi crima organizată;

- favorizarea dezvoltării unei identităţi culturale europene, punându-se accent pe rolul educaţiei;

- promovarea coeziunii sociale şi a drepturilor sociale.

138

Membrii Consiliului Europei sunt state europene care recunosc Statutul organizaţiei şi care îndeplinesc următoarele condiţii:

- acceptă principiile statului de drept;- acceptă principiul în virtutea căruia fiecare

persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;

- se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului organizaţiei.

La data de 28 septembrie 1993, România a devenit cel de-al 32-lea stat, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, ratificând „Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” şi Protocoalele la această Convenţie76.

În prezent sunt membre ale Consiliului Europei 46 din cele 49 de state europene. Nu sunt membre ale Consiliului Europei Vaticanul, datorită statutului său special prin care asigură realizarea misiunii Papei, Belarus, ca urmare a situaţiei precare a democraţiei şi a drepturilor omului din această ţară, şi Republica Muntenegru.

Atât Belarus cât şi Muntenegru şi-au depus candidaturile pentru a deveni membre ale organizaţiei. În plus, cinci state au statut de observatori ai Comitetului de Miniştri şi trei state au calitatea de observatori ai Adunării Parlamentare.

Practic, cvasitotalitatea statelor europene se află în Consiliul Europei, ceea ce conferă acestei organizaţii un veritabil caracter paneuropean.

Consiliul Europei dispune de un mecanism instituţional care să permită realizarea obiectivelor stabilite prin Statut. Acesta este alcătuit din mai multe instituţii şi organe, unele cu competenţe decizionale, altele doar cu competenţe consultative, care şi-au dovedit în timp eficienţa.

76 Prin Legea nr. 30/18 mai 1994, publicată în M. Of. Nr. 135 din 31 mai 1994

139

Consiliul Europei dispune de un mecanism instituţional care să permită realizarea obiectivelor stabilite prin Statut. Acesta este alcătuit din mai multe instituţii şi organe, unele cu competenţe decizionale, altele doar cu competenţe consultative, care şi-au dovedit în timp eficienţa.

Comitetul MiniştrilorEste instanţa de decizie a Consiliului Europei, cu rol de

a apăra valorile pe care se fundamentează existenţa organizaţiei şi cu misiunea de a veghea la respectarea angajamentelor de către statele membre.

Comitetul Miniştrilor este compus din miniştrii afacerilor externe ai tuturor Statelor membre sau din reprezentanţii permanenţi ai acestora la Strasbourg, urmare a unei invitaţii adresate statelor membre în anul 1951, să desemneze astfel de reprezentanţi, care sunt diplomaţi cu rang de ambasadori sau însărcinaţi cu afaceri. De altfel, în anul 1952, a fost adoptată o decizie prin care fiecare ministru putea să desemneze un delegat la Comitetul Miniştrilor, cu aceleaşi puteri, de regulă reprezentantul permanent.

Reuniunile Comitetului Miniştrilor pot avea loc la nivel ministerial sau la nivel de delegaţi ai miniştrilor.

Reuniunile la nivel ministerial au loc, de regulă, la Strasbourg, o dată pe an, în luna mai sau noiembrie, în Sala Comitetului Miniştrilor, cu durata de 1-2 zile. Cea mai mare parte a activităţilor este rezervată dialogului politic, dar şi pentru examinarea problemelor de interes comun, exceptându-se cele referitoare la apărarea naţională a statelor membre. Fiecare reuniune se încheie cu un comunicat final, care va fi publicat. Cu această ocazie, miniştrii pot să facă una sau mai multe declaraţii.

Reuniunile la nivelul delegaţilor miniştrilor au loc o dată pe sâptămână (miercuri) în acelaşi loc. Delegaţii se reunesc, de mai multe ori pe săptămână şi în comitete, grupuri de raportori şi grupuri de lucru.

140

Activitatea Comitetului Miniştrilor se concretizează atât prin dialog politic, cât şi în forme precum:

- realizarea relaţiilor cu Adunarea Parlamentară- raportul statutar al Comitetului Miniştrilor;- cererile de avize ale Comitetului Miniştrilor;- măsurile luate cu privire la recomandările Adunării;- răspunsuri la întrebări scrise şi orale etc.;- realizarea relaţiilor cu Congresul Puterilor locale şi

regionale;- deciziile de admitere de noi state membre, în urma

consultării Adunării;- urmăreşte respectarea angajamentelor luate de statele

membre;- adoptarea textelor finale ale tratatelor;- adoptă recomandări destinate statelor membre:- cu unanimitatea voturilor exprimate de majoritatea

reprezentanţilor;- nu sunt obligatorii pentru state;- adoptarea bugetului Consiliului Europei;- adoptarea şi urmărirea mdeplinirii programului

interguvernamental de activităţi;- controlul executării deciziilor CEDO etc.Preşedinţia Comitetului Mîmştrilor este încredinţată,

pentru un mandat de 6 luni, unui stat membru, prin rotaţie, în ordine alfabetică.

Ca structură organizatorică, Comitetul Miniştrilor dispune de un Birou al Delegaţilor mmiştrilor, alcătuit din Preşedintele în funcţie - cei doi precedenţi şi cei trei viitori - de raportori, grupuri de raportori, grupuri de lucru şi Secretariatul alcătuit din 28 de membri.

Adunarea Parlamentară a Consiliului EuropeiEste prima adunare europeană din istoria continentului,

dar şi cea mai mare prin numărul statelor europene reprezentate, cu un rol important în orientarea activităţii

141

Comitetului miniştrilor. Ea desemnează alte instituţii şi organe ale Consiliului Europei, precum Secretarul General al Consiliului Europei, Secretarul General adjunct al Consiliului Europei, judecătorii Curţii europene a drepturilor omului sau Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei.

Începând cu anul 1990, Adunarea parlamentară a urmărit asiduu integrarea ţărilor centrale şi est europene în marea democraţie europeană.reprezentat de 2 până la 18 membri şi tot atâţia supleanţi, în funcţie de mărimea populaţiei, astfel desemnaţi încât să asigure o reprezentare corectă a partidelor politice sau a grupurilor din parlamentele lor naţionale.

Membrii Adunării Parlamentare se reunesc în cinci grupuri politice1, potrivit afînităţii lor politice, doar câţiva parlamentari fiind neînscrişi.

Preşedintele Adunării Parlamentare este ales dintre membrii săi, pentru un mandat de un an, dar, în mod tradiţional, este ales pentru trei mandate succesive.

Adunarea Parlamentară funcţionează prin reuniuni care au loc de patru ori pe an, fiecare cu durata de o săptămână, în sesiuni plenare publice, în Hemiciclul Palatului Europei de la Strasbourg. Reuniunea de primăvară are loc în unul din statele membre ale Consiliului Europei. Lucrările Adunării sunt pregătite de comisii specializate, pe domenii precum :

- politic, juridic şi drepiurile omului;- social, sănătate şi familie;- cultură, ştiinţă şi educaţie;- mediu şi agricultură;- economie şi dezvoltare;- migraţii, refugiaţi şi demografie;- egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi;- respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor

membre.

Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale

142

Importanţa democraţiei la nivel local şi regional a fost recunoscută de Consiliul Europei încă de la înfiinţarea sa, în sensul că autonomia locală trebuie să răspundă nevoilor fiecărui locuitor, indiferent că se află la sat sau la oraş, în regiuni centrale sau periferice.

Primul pas de instituţionalizare a acestor preocupări s-a realizat în anul 1957, prin organizarea Conferinţei puterilor locale şi regionale în Europa. În anul 1994, această conferinţă a fost înlocuită de Congresul AutorităţilorLocale şi Regionale din Europa, ca organ consultativ al Consiliului Europei, cu scopul de a ajuta noile state membre în realizarea autonomiei locale şi regionale. Între atribuţiile acestei instituţii, putem reţine:

- sfătuieşte Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară privind toate aspectele politicii locale şi regionale;

- cooperarea cu organizaţiile naţionale şi internaţionale care reprezintă puterile locale şi regionale;

- organizează audieri şi conferinţe la nivel local şi regional pentru a ajunge la marele public;

- elaborează periodic rapoarte de ţară privind situaţia democraţiei locale şi regionale în statele membre şi candidate;

- veghează la aplicarea principiilor Cartei europene a autonomiei locale.

Congresul este organizat sub forma unei adunări bicamerale - Cameraputerilor locale şi Camera regiunilor - cu o reprezentare identică cu cea din Adunarea Parlamentară - 315 membri titulari şi 315 membri supleanţi, repartizaţi în mod egal celor doua camere. Practic, fiecare reprezintă alesul uneia dintre cele peste 200 000 de colectivităţi locale şi regionale ale statelor membre.

Congresul se reuneşte o dată pe an la Strasbourg şi dispune de o Comisie permanentă, care funcţionează între sesiunile plenare, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor

143

delegaţiilor naţionale. Activitatea acestuia se desfăşoară prin cele patru comisii statutare:

- Comisia instituţională a Congresului, pentru pregătirea rapoartelor privind evoluţia democraţiei locale şi regionale în Europa;

- Comisia pentru cultură şi educaţie, competenţă în materie de media, tineret, sport şi comunicare;

- Comisia pentru dezvoltare durabilă, competenţă asupra problemelor de mediu, de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

- Comisia pentru coeziune socială competentă asupra chestiunilor referitoare la locurile de muncă, cetăţenie, relaţii intercomunitare, sănătate publică şi egalitatea între femei şi bărbaţi.

Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului EuropeiBiroul Comisarului Drepturilor Omului a fost creat în

anul 1999 ca o instituţie independentă, cu scopul de a promova conştiinţa şi respectul pentru drepturile omului. Comisarul Drepturilor Omului este ales de Adunarea parlamentară cu un mandat de 6 ani, activitatea acestuia urmărind obiective precum :

- promovarea în statele membre ale Consiliului Europei a educaţiei şi sensibilizarea în spiritul respectării drepturilor omului;

- identificarea eventualelor insuficienţe în dreptul şi practica statelor;

- contribuţia la promovarea respectivului efectiv şi a exerciţiului deplin al drepturilor omului în statele membre;

Nefiind o instituţie judiciară, Comisarul drepturilor omului desfaşoară activităţi precum vizitele, organizarea unor seminarii sau conferinţe etc.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

144

Este o instanţă de judecată, creată în cadrul Consiliului Europei, dar care funcţionează independent de acesta, ca un mecanism cu reale competenţe în garantarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului apărate de Convenţia Europeană din anul 1950 şi protocoalele ei adiţionale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor parţi2. Aceştia sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritatea voturilor, de pe o listă cu câte 3 candidaţi prezentaţi de fiecare stat parte. Mandatul unui judecâtor este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reales.

Curtea funcţionează în plenul său şi, pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, în comitete, camere şi Marea Cameră.

În plenul său, Curtea (Adunarea Plenară a Curţii, Curtea Plenară) are următoarele atribuţii3:

- alege, pentru o duratâ de 3 ani, preşedintele şi unul sau doi vicepreşedinţi ai Adunării, care pot fi realeşi;

- constituie camere pentru o perioadă determinată;- alege preşedinţii camerelor Curţii, care, de asemenea,

pot fi realeşi;- adoptă Regulamentul Curţii;- alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.Preşedintele Curţii conduce activitatea şi serviciile

Curţii, reprezintă Curtea şi mai ales, asigură relaţiile cu autorităţile Consiliului Europei. El nu participă la examinarea cauzelor de către Camere, mai puţin atunci când este ales de statul parte mteresat în această cauză.

Sediul Curţii este la Strasbourg dar când este necesar Curtea poate să-şi exercite funcţiile şi în alte locuri de pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului se reuneşte în sesiune plenară ori de câte ori este necesar pentru îndeplinirea

145

funcţiilor sale şi cel puţin o dată pe an pentru probleme administrative.

Secţiile Curţii sunt constituite de Adunarea Plenară, pentru o perioadă de 3 ani. În prezent există 5 secţii şi fiecare judecător este membru al uneia dintre acestea, astfel încât fiecare să fie echilibrată din punct de vedere geografic, al reprezentării sexelor şi al diferitelor sisteme juridice naţionale.

Marea Cameră se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi şi este constituită pentru o perioadă de 3 ani. Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor introduse individual sau de state, atunci când cauza i-a fost deferită de o cameră ca urmare a desesizării acesteia sau în caz de remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la hotârârea Camerei.

Camerele de 7 judecători se constituie pentru examinarea cauzelor aduse în faţa Curţii, Camerele se pot pronunţa atât asupra admisibilităţii şi fondului cererilor individuale, în situaţia în care Comitetul nu le declară inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Curţii, cât şi asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de state.

Comitetele sunt constituie din câte 3 judecători aparţinând aceleaşi Secţii, pentru o perioadă de 12 luni, prin rotaţia membrilor fiecărei Secţii. Un Comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci când o asemenea decizie poate fi luată fără o examinare complementară, aceasta fiind definitivă.

Curtea deliberează în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii luând parte la deliberări, precum şi grefierul, alţi agenţi ai grefei şi interpreţii, în funcţie de necesitate. înainte de orice votare cu privire la o problemă supusă Curţii, judecătorii trebuie să-şi exprime opinia.

Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. În caz de egalitate de voturi, se repetă votarea şi dacă rezultă o nouă egalitate, votul preşedintelui este preponderent.

146

Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale Camerelor sunt adoptate cuMajoritatea judecătorilor prezenţi şi nu se admit abţineri în chestiuni care privesc admisibilitatea sau fondul cauzei.

Grefierul Curţii este ales de Adunarea Plenară şi îndeplineşte următoarele funcţii: asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale, răspunde de organizarea şi activităţile grefei, sub autoritatea preşedintelui Curţii, asigură paza arhivelor şi este intermediar pentru comunicările şi notifîcările adresate Curţii sau care emană de la ea, răspunde cererilor de informaţii privind activitatea Curţii, în special a celor venite din partea presei, sub rezerva îndatoririi de discreţie.

Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale, astfel: cauze interstatale - orice stat parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un alt salt parte;

-cereri individuale - sesizarea printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de catre un stat parte a drepturilor recunoscute de Convenţie sau protocoalele sale; exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicat de către statele părţi prin nici o măsură; -avize consultative - la cererea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor.

Comisia de la Veneţia pentru democraţie prin dreptEste un organ consultativ al Consiliului Europei, pentru

chestiuni constituţionale, care a fost creat în anul 1990, cu rolul esenţial pentru democraţia europeană în adoptarea constituţiilor naţionale potrivit standardelor patrimoniului constituţional european .

147

Iniţial, Comisia de la Veneţia a fost doar un instrument de „inginerie Constituţională” de urgenţă în contextul tranziţiei democratice dar, ulterior, a evoluat progresiv către o instanţă independentă de reflexie, recunoscută internaţional. Ea contribuie la difuzarea patrimoniului constituţional european, cu un rol unic în gestionarea şi prevenirea conflictelor care traversează procesul de elaborare a normelor constituţionale.

Comisia a avut în momentul constituirii în componenţa ei 18 state membre ale Consiliului Europei, pentru ca, din anul 2002, să se permită şi statelor non europene să devină membre ale Comisiei. În prezent, toate statele membre ale Consiliului Europei sunt membre ale Comisiei de la Veneţia. La acestea se adaugă 3 state membre extra europene (Kyrgyzstan, Chile, Republica Coreea), un membru asociat (Belarus) şi 9 state cu statut de observator (Argentina, Canada, Israel, Japonia, Kazakhstan, Mexic, Statele Unite, Uruguai, Vatican).

În compunerea Comisiei sunt „experţi independenţi eminenţi prin experienţa lor în instituţiile democratice sau prin contribuţia la dezvoltarea dreptului şi ştiinţelor politice, precum profesori universitari de drept constituţional sau de drept internaţional, judecători ai curţilor supreme sau constituţionale sau membri ai parlamentelor naţionale, Ei sunt desemnaţi pentru 4 ani de catre statele membre şi acţionează în nume propriu.

Sediul Comisiei este la Scuola Grande San Giovanni Evangelista, în Veneţia.

Activităţile Comisiei, fundamentate pe principii precum democraţia, drepturile omului, preeminenţa dreptului se desfăşoară în următoarele domenii:

- asistenţă constituţională;- alegeri şi referendumuri;cooperarea cu curţile constituţionale;-studii, rapoarte şi seminarii transnaţionale.

Secretariatul General al Consiliului Europei

148

Este organul tehnic alcătuit din secretarul general, secretarul general adjunct şi personalul necesar (aproximativ 1800 de funcţionari) şi organizat pe mai multe compartimente specializate, precum afaceri politice, afaceri juridice, drepturile omului, coeziune socială, educaţie, cultură şi patrimoniu, tineret şi sport, administraţie şi logistică.

Activitatea Consiliului Europei, având la bază metoda dialogului între principalele instituţii şi organisme, capătă forme cât se poate de concretizate în convenţii şi acorduri internaţionale, care generează obligaţii pentru statele care le ratifică, recomandări pentru statele membre referitoare la problemele importante, reuniuni şi conferinţe, cursuri de formare, asistenţă tehnică şi programe de cooperare, studii şi rapoarte pe baza cărora statele acţionează complementar dar şi campanii de sensibilizare şi alte manifestări de interes european. Recomandările adoptate statelor membre definesc principiile directoare în materie de drept, sănătate, media, educaţie, cultură, sport.

Cea mai importantă funcţie a Consiliului Europei este cea legislativă, adoptând peste 150 de tratate în domenii diverse, în special în domeniul respectării drepturilor omului, luptei contra criminalităţii organizate, prevenirii torturii, promovării valorilor democratice şi ale statului de drept, cooperare culturală.

Principalele domenii de activitate a Consiliului Europei sunt:

-drepturile omului fară discriminare;-crearea instituţiilor democratice;-coeziunea socială şi drepturile sociale;-securitatea cetăţenilor;-patrimoniul cultural şi natural;-educaţia pentru cetăţenie democratică;-centrele europene de tineret de la Strasbourg şi

Budapesta;-fondurile europene pentru tineret.

149

Bugetul Consiliului Europei este finanţat de guvernele statelor membre, în funcţie de populaţie şi de starea lor economică.Limbile oficiale şi de lucru sunt engleza şi franceza, dar ca limbi de lucrusunt utilizate şi germana, italiana şi rusa.

Simbolurile Consiliului Europei, identice cu cele ale Uniunii Europene, sunt:

-Drapelul european, sub forma unui cerc alcătuit din 12 stete aurii pe fond albastru, stabilit în anul 1955. Precizăm că tot ceea ce conţine drapelul - stelele în cinci colţuri, numărul 12, cercul, dar şi culorile auriu şi albastru reprezintă elemente cu semnificaţii deosebite în simbolistică, definind aspiraţiile organizaţiei de unitate europeană;- Imnul Europei, adoptat în anul 1972, este reprezentat de

un aranjament după melodia Odă Bucuriei din Simfonia a 9-a de Beethoven, pe care a compus-o (1823) inspirat fiind de un poem al lui Friedrich von Schiller (1875). Aranjamentul a fost realizat de celebrul dirijor vienez Herbert von Karajan.

3.4. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE

La 8 martie 1948, la Bruxelles, a fost adoptat Tratatul de colaborare economică, socială şi culturală şi de legitimă apărare, care a pus bazele Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles, organizaţie prin care statele părţi la aceasta, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Olanda şi Luxemburg, urmăreau crearea unui sistem colectiv de apărare împotriva Germaniei, dar şi obiective economice sociale şi culturale. Practic, statele fondatoare pregăteau un plan de apărare comună, prin

150

integrarea apărărilor aeriene şi organizarea comandamentelor interaliate77.

Primul obiectiv al alianţei era acela de a demonstra SUA voinţa statelor europene occidentale de a riposta la extinderea influenţei sovietice în Europa centrală şi de est, cu speranţa că astfel se va diminua ori chiar se va înlătura reticenţa SUA de a participa la aranjamentele postbelice de securitate comună europeană. Se pare că această intenţie a avut o finalitate cât se poate de concretă prin semnarea de către SUA şi Canada, alături de câteva state europene occidentale, la 14 aprilie 1949, a Tratatului Atlanticului de Nord, care va duce la crearea NATO, organizaţie de apărare comună, veritabilă furnizoare de garanţii de securitate, a cărei viabilitate va fi verificată şi confirmată în timp.

În anul 1950, NATO propune înfiinţarea unei forţe atlantice unificate la care să participe şi Germania, ceea ce a determinat îngrijorarea Franţei. De aceea, Franţa (Planul Pleven) propune aplicarea metodei de integrare comunitară (supranaţională) şi în domeniul apărării comune.

În această viziune, Germania putea participa, dar nu cu o armată autonomă recreată, ci în cadrul unei armate europene conduse de un ministru european numit de guvernele statelor membre, asistat de un Consiliu de miniştri şi responsabil în faţa Adunării comune.

Prin urmare, la 27 mai 1952, la Paris, Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux-ului semnează Tratatul Comunităţii de Apărare, care, interesant pentru acel moment, prevedea şi adoptarea unui proiect de comunitate politică europeană (art. 38), adică o structură federală care să asigure funcţionarea Comunităţii Europene de Apărare.

Franţa se va opune ratificării tratatului din 1952 şi constituirii Comunităţii Politice Europene, ideea de construcţie

77 I. Diaconu, op. cit., p. 245

151

comunitară în domeniul apărării comune va fi abandonată, ceea ce va determina şi căderea guvernului francez.

Urmare a acestor evenimente şi a eşecului de construcţie comunitară în domeniul apărării comune, tot la Paris, în anul 1954, sunt adoptate câteva protocoale de modificare şi completare a tratatului de la Bruxelles şi organizatia transformă în Uniunea Europei Occidentale (UEO), dar ca organizaţie de cooperare de tip clasic, politico-militară, de asistenţă mutuală şi apărare colectivă a statelor membre, renunţându-se la alte obiective. În acelaşi timp se elimină clauza cu Germania. Mai mult, în anul 1955, în baza aceloraşi acorduri de la Paris, Germania devine membră a UEO, precum şi a NATO. Ulterior, vor adera la UEO Italia, Spania, Portugalia şi Grecia.

Tratatul prevede şi calitatea de membru asociat, dobândită de mai multe state, precum Turcia, Norvegia, Islanda şi România, dar şi statutul de observatori dobândit de alte state. Ca organizaţie politico-militară regională, UEO îşi propunea ca obiective:

- acordarea de asistenţă mutuală pentru a face faţă oricărei politici de agresiune;

- promovarea unităţii şi încurajarea integrării progresive a Europei;

- la cererea unei părţi, Consiliul va fi convocat imediat pentru a permite tuturor părţilor să se concentreze asupra oricărei situaţii care ar putea constitui o ameninţare contra păcii, indiferent în ce mod se va produce, sau care ar pune în pericol stabilitatea economică;

Cu sediul la Bruxelles şi cu o existenţă relativ discretă o bună perioadă a existenţei sale, UEO se relansează prin Declaraţia de la Roma din 27 octombrie 1984, între obiective stabilindu-se şi definirea unei identităţi de securitate europeană.

De altfel, deşi UEO şi-a coordonat mereu activitatea cu NATO, într-o perioadă a anilor '90 s-a manifestat o tendinţă de îndepărtare de aceasta din urmă, concretizată, mai ales, în

152

atitudinile Franţei şi Germaniei, care au şi creat o forţă armată comună (EUROCORP), pentru intervenţii rapide în operaţiuni de menţinere a păcii, chiar dacă structura şi mărimea acesteia nu corespundeau nevoilor reale de gestionare a crizelor de genul celor din Iugoslavia78.

După 1989, UEO îşi va asuma un rol operaţional în gestionarea crizelor, dar nu numai în spaţiul european. Iată câteva din acţiunile UEO:

- acţiunile din Golf la începutul anilor '90:- dragoarele de mine trimise de membrii UEO, care au

contribuit la garantarea liberei circulaţii în apele intemaţionale;- punerea în aplicare a rezoluţiilor ONU;- coordonarea operaţiunilor navale pentru respectarea

embargoului- acţiuni umanitare în favoarea refugiaţilor kurzi din

nordul Irakului- acţiuni în confîictul iugoslav, în perioada 1992-1996:- operaţiunea Sharp Guard UEO - NATO în Adriatică

(supravegherea embargoului decis împotriva lugoslaviei, participarea cu 4 nave şi 6 avioane de patrulare maritimă şi de detecţie la distanţă;

- operaţiunea UEO pentru embargoul pe Dunăre (a furnizat asistenţă Bulgariei, Ungariei şi României pentru aplicarea sancţiunilor ONU pe Dunăre - 8 patrule, 48 vehicule, 6748 inspecţii care au constatat 422 infracţiuni);

- detaşamentul de poliţie de la Mostar, în Bosnia-Hertegovina (un detaşament de poliţie care a ajutat bosniacii şi croaţii din Mostar să constituie o poliţie unificată în oraş);

- operaţiile legate de criza din perioada 1997-2001:- misiunea din Albania (trimiterea unui grup

multinaţional de consiliere în materie de poliţie, cu misiunea de formare a instructorilor pentru restructurarea poliţiei albaneze;

78 S. Scăunaş op. cit., p. 151-153

153

s-au format peste 3000 de poliţişti în Centrul de formare de la Tirana);

- misiunea de supraveghere generală a securităţii în Kosovo, începând cu noiembrie 1998;

- începând cu 1999, a avut un rol important în criza refugiaţilor din Kosovo, susţinând poliţia albaneză în primirea, înregistrarea şi protecţia refugiaţilor;

- misiunea de asistenţă în deminare din Croaţia, începând cu 10 mai 1999.

În iunie 1999, Consiliul European reunit la Koln a luat câteva decizii de revigorare a politicii externe şi de securitate comună a Uniunii Europene.

Cele 10 state membre ale UEO sunt şi membre ale Uniunii Europene, ceea ce a dus la ideea de includere a UEO în Uniunii Europene, în scopul creării unui sistem european de securitate colectivă, idee cunoscută în ultimii ani sub denumirea de Europa Apărării astfel că funcţiile UEO urmau să fie transmise Uniunii Europene.

Între evenimentele care confirmă această evoluţie, sunt semnificative:

- numirea lui Javier Solana, înaltul Reprezentant pentru PESC al Uniunii Europene, la 20 noiembrie 1999, ca Secretar General al UEO; prezenţa sa la nivel de vârf în cele două organizaţii permite, evident, supravegherea transferului de funcţii de la UEO la Uniunea Europeană;

- „Misiunile Petersberg”, semnate de UEO în anul 1992, au fost încorporate în Tratatul asupra Uniunii Europene, în anul 1997, formând practic baza politicii exteme şi de securitate comună;

- Institutul UE pentru studii de securitate şi Centrul Satelit al UE (care funcţionează în cadrul PESC) au înlocuit Institutul UEO pentru studii de securitate şi Centrul Satelit al UEO;

Adunarea UEO, alcătuită din delegaţi ai statelor membre la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei,

154

ameninţată cu dispariţia în acelaşi timp cu cea a UEO, a făcut presiuni pentru a fi recunoscută ca Adunare Europeană de Securitate şi Apărare (iunie 2000), devenind astfel un organism participant la crearea identităţii de apărare a Uniunii Europene, cu sediul la Paris. Reacţiile din partea NATO, dar şi din partea SUA, au fost destul de dure, în sensul în care acestea nu sunt de acord cu constituirea unei forţe europene în afara alianţei. Cu toate acestea, ultima modificare a Tratatului de la Maastricht, la Nisa, în anul 2000, a inclus şi aspecte privind preocupările de securitate în cadrul Uniunii Europene. Ulterior, un acord încheiat de Uniunea Europeană cu NATO a permis crearea mult disputatei forţe de reacţie rapidă a UE, dar, deocamdată, la un nivel care nu ar putea gestiona crize mai serioase precum cea din fosta Iugoslavie.

Încercând o concluzionare a evoluţiilor din ultimii ani ale UEO, putem constata cu uşurinţă că transferul funcţiilor acesteia către UE nu a avut impact asupra sa.

Deşi fuziunea completă era prevăzută pentru anul 2000, UEO încă există şi continuă să gestioneze o parte importantă a planificării militare europene. Totuşi, Consiliul nu se mai reuneşte decât la nevoie, iar din iulie 2001 deciziile sunt luate prin proceduri scrise. De altfel, Secretarul General al UEO a declarat în iunie 2001 că nu vor fi modificări privind statutul statelor membre şi că Secretariatul General urmează a fi dotat cu funcţii reziduale (susţinere administrativă, financiară şi logistică a organelor UEO pentru cooperare în materie de armament, reorganizarea şi deschiderea arhivelor pentru public, gestionarea retragerii organizaţiei).

3.5. ORGANIZAŢIA UNITĂŢII AFRICANE

Pe măsura eliberării popoarelor africane de sub jugul colonial, ideea unităţii a căpătat tot mai mare răsunet. În

155

1958, la Accra, s-a întrunit prima Conferinţă a statelor africane independente. Această conferinţă a reunit opt state care s-au pronunţat pentru o acţiune unită şi concertată îndreptată spre apărarea păcii şi libertăţii popoarelor continentului, în 1961 s-au constituit: 1. grupul de la Casablanca, din care făceau parte Ghana, Guineea, Republica Mali, Maroc, Republica Arabă Unită şi Republica Algeria şi 2. grupul de la Monrovia, din care făceau parte statele care acceptaseră să intre în anul 1958 în Comunitatea franco-africană, precum şi Liberia, Sierra Leone şi Nigeria.

În anul 1965 s-a constituit Organizaţia comună africană şi malgaşă (O.C.A.M.) în componenţa căreia intrau majoritatea statelor membre ale Uniimii Africano - Malgaşe şi Republica Zair. După aderarea statului Mauriciu la Organizaţie, ea îşi completează denumirea în O.C.A.M.M. Aceste grupări şi uniuni de state dădeau expresie voinţei popoarelor africane de a se uni în lupta lor comună pentru, libertate, independenţă şi pace79.

Momentul cel mai important în eforturile popoarelor africane de a-şi făuri o structură proprie menită să le apere idealurile de pace şi libertate este Conferinţa miniştrilor de externe a 30 de state africane, care a avut loc la Addis-Abega între 21-25 mai 1963. Cu acest prilej, s-a adoptat Carta Organizaţiei Unităţii Africane şi s-a creat cea mai puternică structură de pace în această regiune80. Statele participante au dat expresie voinţei lor de a se uni pentru a asigura bunăstarea popoarelor lor şi a consolida relaţiile dintre statele lor prin constituirea şi întărirea de instituţii comune. Încă de la înfiinţare s-a convenit ca Organizaţia să includă statele africane

79 În cursul dezbaterilor, ca şi în documentele constitutive ale acestor grupări şi uniuni de state ideea păcii şi preocuparea de promovare şi menţinere a păcii ocupau un loc important. 80 O analiză a structurilor Organizaţiei şi, mai ales, a rolului ei în menţinerea păcii, s-a efectuat sub egida Academiei Internaţionale a Păcii 1980.

156

de pe continent, Madagascarul şi toate insulele care înconjoară continentul african (al.1-2).

Prin Carta Organizaţiei s-a reafirmat adeziunea statelor membre la principiile şi scopurile Cartei Naţiunilor Unite, stipulându-se, totodată, în sarcina Organizaţiei Unităţii Africane: 1. să întărească unitatea şi solidaritatea statelor africane şi malgaşe; 2. să coordoneze şi să intensifice coooperarea şi eforturile lor pentru a oferi popoarelor Africii condiţii mai bune de existenţă; 3. să apere suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţa lor; 4. să abolească toate formele de colonialism din Africa; 5. să favorizeze cooperarea internaţională ţinând seama de Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia universală a drepturilor omului. Pentru realizarea acestor scopuri, statele membre au convenit să-şi coordoneze şi armonizeze politica lor generală, în special în domeniile politic şi diplomatic; economic; în transporturi şi telecomunicaţii; educaţie şi cultură; sanătate, igienă şi alimentaţie; ştiinţă şi tehnică; apărare şi securitate (al. 1-2 art. 2)81.

Statele membre au hotărât să pună la baza întregii lor activităţi asemenea principii fundamentale, cum sunt: 1. egalitatea suverană a tuturor statelor membre; 2. neamestecul în treburile interne ale statelor; 3. respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale fiecărui stat membru şi a dreptului său inalienabil la o existenţă independentă; 4. rezolvarea paşnică a diferendelor, prin tratative, mediere, conciliere sau arbitraj; 5. condamnarea, fără rezerve, a asasinatului politic ca şi a activităţilor subversive întreprinse de statele vecine sau de orice alte state; 6. dedicarea fară rezerve cauzei emancipării totale a teritoriilor africane care nu sunt încă independente; 7.

81 Statuând – ăntre scopurile urmărite – apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei statelor membre, Organizaţia se constizuie ca structură de pace, care realizaeză acţiunile de apărare ale statelor respective.

157

afirmarea unei politici de nealiniere faţă de orice bloc militar (§ 1-7 art. 3)82.

În baza Cartei Organizaţiei, fiecare stat african independent şi suveran poate deveni membru al acesteia, toate statele membre bucurându-se de drepturi egale şi având îndatoriri egale (art. 4-5).

Organizaţia îşi îndeplineşte atribuţiile ce-i revin, în principal, prin următoarele instituţii: 1. Conferinţa şefilor de state şi guverne; 2. Consiliul miniştrilor; 3. Secretariatul general; 4. Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj (art. 7). Conferinţa şefilor de state şi guverne este organul suprem al organizaţiei. În conformitate cu prevederile Cartei, Conferinţa are îndatorirea să studieze problemele de interes comun pentru Africa, cu scopul de a coordona şi armoniza politica generală a organizaţiei. De asemenea, conferinţa este competentă să modifice structura, funcţiile şi activitatea tuturor organelor şi instituţiilor specializate care vor putea fi create în conformitate cu Carta Organizaţiei (art. 8). Acest organism principal al Organizaţiei Unităţii Africane se compune din şefii de state, de guverne sau reprezentanţii lor acreditaţi şi se întruneşte cel puţin o dată pe an. La cererea oricărui stat membru şi cu aprobarea majorităţii statelor membre, Conferinţa se întruneşte în sesiuni extraordinare (art. 9). În temeiul Cartei Organizaţiei, fiecare stat membru are un singur vot; toate hotărârile sunt adoptate cu majoritatea de 2/3 din statele membre ale Organizaţiei; în probleme de procedură hotărârile se adoptă cu majoritatea simplă (art. 10)83.

În acelaşi timp, prin Cartă se consacră modalitaţile de constituire şi funcţionare ale celorlalte organisme: Consiliul 82 Situând la baza activităţii ei rezolvarea paşnică a diferentelor, Organizaţia de expresie vocaţiei de pace a statelor membre, voinţei lor de a recurge la mijloace paşnice în soluţionare problemelor litigioase.

83 Carta Organizaţiei stipulează că tot cu majoritate simplă Conferinţa hotărăşte dacă o problemă este sau nu de procedură.Cvorumul este constituit din 2/3 din statele membre.

158

miniştrilor (art. 12-15.)84. Secretariatul general (art. 16-18) şi Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj (art. 19). Ca expresie a preocuparii lor de a menţine pacea în regiune şi de a promova înţelegerea şi cooperarea pe continent şi în întreaga lume, statele membre ale organizaţiei s-au angajat în mod solemn „să rezolve diferendele dintre ele pe cale paşnică”. În acest scop, ele au convenit să creeze o Comisie de mediere, conciliere şi arbitraj. În baza acestei hotărâri, la 21 iulie 1964, la Cairo a fost adoptat „Protocolul Comisiei de mediere, conciliere şi arbitraj", parte integrantă a Cartei Organizaţiei Unităţii Africane. Prin acest protocol s-a creat o comisie alcătuită din 21 de membri cu atribuţii de mediere, conciliere şi arbitraj în soluţionarea diferendelor dintre statele membre cu acordul acestora din urmă.

De la constituirea sa, Organizaţia Unităţii Africane a avut o contribuţie pozitivă la aplanarea unor conflicte de frontieră85 şi la abordarea pe calea tratativelor a unor litigii teritoriale din regiune86 . Totodată, Organizaţia a contribuit la soluţionarea altor probleme conflictuale din regiune.

De asemenea, Organizaţia a adoptat măsuri împotriva colonialismului şi apartheidului, precum şi în direcţia transformării continentului african într-o zonă denuclearizată. Încă de la constituirea sa, Organizaţia a adoptat o rezoluţie cu privire la decolonizare, o rezoluţie cu privire la lupta împotriva apartheidului şi o rezoluţie cu privire la dezarmare.

Procupările Organizaţiei în direcţia menţinerii păcii, înfăptuirii dezarmării, obţinerii şi consolidării independenţei sunt prezente în întreaga activitate desfăşurată. Astfel, la cea

84 Consiliul se compune din miniştrii afacerilor externe, din orice alţi minişri desemnaţi de guvernele statelor membre şi se întruneşte cel puţin de două ori pe an.85 De pildă, conflictul de frontieră dintre Algeria şi Maroc86 Organizaţia a avut un rol important în hotărârea luată ca litigiile teritoriale dintre Somalia şi Etiopia, dintre Somalia şi Kenya să fie soluţionate prin tratative.

159

de-a zecea reuniune la nivel înalt, din 1973, s-au adoptat documente de însemnătate majoră în lupta pentru obţinerea independenţei depline a ţărilor africane. În aceste documente, se subliniază necesitatea întăririi unităţii şi solidaritătii lor în vederea consolidării păcii şisecurităţii în Africa. Aceste obiective au fost şi sunt promovate în activitatea cotidiană a Organizaţiei, care porneşte de la convingerea, exprimată în preambulul Cartei, că pentru a asigura progresul popoarelor africane „este necesar să fie create şi menţinute condiţii de pace şi securitate" (al. 6). Cu toate eforturile depuse, Organizaţia întâmpină serioase dificultăţi în soluţionarea unor asemenea probleme complexe din zonă, ceea ce pune cu acuitate chestiunea perfecţionării mecanismului de acţiune al acestei Organizaţii în vederea asigurării eficienţei sale în menţinerea şi consolidarea păcii şi securităţii pe continentul african şi în întreaga lume.

O.U.A. şi-a încetat activitatea la 9 iulie 2002, dată de la care Uniunea Africană este organizaţia care-şi propune promovarea unităţii şi solidarităţii statelor africane şi eradicarea colonialismului şi stabilirea unui consiliu de eliberare şi sprijin pentru mişcările de independenţă.

Sediul Uniunii Africane este la Addis Abeba (Etiopia), iar actul său de constituire a fost semnat de 32 de state independente.

Dintre obiectivele pe care şi le-au propus statele semnatare pot fi amintite realizarea unităţii şi solidarităţii între statele şi popoarele africane apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei statelor membre, accelerarea integrării politice şi socio-economice pe continentul african, promovarea şi protejarea drepturilor omului şi ale popoarelor în conformitate cu carta africană şi celorlalte documente specifice.

Organele principale ale Uniunii Africane sunt Adunarea Uniunii, Consiliul Executiv, Parlamentul pan-african, Curte de Justiţie, Comisia, Comitetul Reprezentanţilor

160

Permanenţi, Comitetul Tehnic Specializat (care include Comitete pentru finanţe, agricultură, comerţ, imigrare, industrie şi tehnologie, pentru probleme de mediu, transporturi, de sănătate, muncă, sociale, de educaţie, etc), Consiliul Economic, Social şi Cultural şi instituţii financiare.

3.6. LIGA STATELOR ARABE

Conferinţa statelor arabe de la Cairo din 194587 a hotărât înfiinţarea Ligii Statelor Arabe88 , ca organism de cooperare şi apărare a intereselor statelor membre. În baza Pactului semnat la 22 martie 194589 , Liga se compune din state arabe independente care se pronunţă şi acţionează pentru realizarea scopurilor şi principiilor convenite pentru îndeplinirea obiectivelor stipulate în pact. Orice stat arab independent poate să devină membru al Ligii90 în baza procedurii prevăzute în pact91.

Constituită în martie 1945 - când a doua conflagraţie mondiala nu se încheiase încă -, această structură regională este marcată de preocuparea de apărare a intereselor comune ale statelor arabe împotriva oricăror acte de agresiune92, pentru menţinerea şi consolidarea păcii.

Prin actul constitutiv, statele participante îşi exprimă dorinţa de a strânge legăturile care unesc statele arabe, de a cimenta şi de a întări aceste legaturi pe baza respectării independenţei şi suveranităţii acestor state, de a orienta

87 La această conferinţă au luat parte Egiptul, Siria, Libanul, Iordania, Irakul, Arabia Saudită şi Yemenul.88 Denumită în mod curent Liga Arabă89 Pactul a fost semnat şi ratificat de Siria, Transiordania (în prezent Iordania), Irak, Arabia Saudită, Liban, Egipt, Yemen90 În baza acestei prevederi, celelalte state arabe au aderat la Ligă.91 Cererea – depusă secretariatului general al Ligii – este Supusă Consiliului la prima reuniune a acestuia (art. 1.)92 În baza articolului 6 al pactului se stabileşte un sistem de apărare care oferă garanţii fiecărui stat membru că va fi ocrotit de agreiun

161

eforturile lor spre binele comun al tuturor ţărilor arabe, spre ameliorarea soartei lor, spre garanţia viitorului lor, spre realizarea aspiraţiilor lor (al, 1 preambul). Liga are ca scop să asigure relaţii mai strânse între statele membre şi să coordoneze acţiunile lor politice în vederea realizării unei colaborări interne între ele pentru salvgardarea independenţei şi suveranităţii lor, preocupându-se de toate problemele referitoare la statele arabe şi la interesele lor.

Totodată, pactul precizează că Liga are ca scop să asigure, în cadrul regimului şi al condiţiilor fiecărui stat, o cooperare strânsă între statele membre în următoarele probleme: 1. economice şi financiare, inclusiv schimburile comerciale; vamale, monetare, agricole şi industriale; 2. comunicaţiile, inclusiv cele referitoare la căile ferate, la drumuri, la aviaţie, la navigaţie, la Poştă şi Telegraf; 3. intelectuale; 4. de naţionalitate; 5. sociale, 6. sanitare (art.. 2).

Principalul organ al Ligii este Consiliul, compus din reprezentanţii statelor membre (art. 3)93. În Consiliu, fiecare stat are un singur vot, indiferent de numărul reprezentanţilor săi. Consiliul are ca misiune să realizeze scopurile Ligii şi să vegheze la executarea convenţiilor pe care membrii le vor încheia între ei asupra problemelor de interes comun în orice alt domeniu. În acelaşi timp, Consiliul are sarcina de a stabili modalităţile prin care Liga va colabora cu organizaţiile internaţionale pentru a asigura pacea şi securitatea şi a reglementa problemele economice şi sociale (art. 3).

Ca expresie a preocupărilor Ligii de a menţine şi consolida pacea, prin actul constitutiv se consacră interdicţia de a recurge la forţă pentru reglementarea conflictelor care pot să apară între statele rnembre ale Ligii, în cazul în care apare între ele un diferend care nu afectează independenţa, suveranitatea sau integritatea teritorială a statelor şi dacă părţile litigante

93 Consiliul este conceput ca organ de analiză a tuturor problemelor Ligii şi, în general, a chestiunilor de interes major pentru ţările arabe, luând decizii cu privire la modul de soluţionare a lor.

162

recurg la Consiliu pentru reglementarea acestui diferend, pactul stipulează cu toată claritatea că hotărârea Consiliului este obligatorie şi executorie (art. 5)94. În asemenea cazuri, statele între care diferendul a apărut nu vor participa la dezbateri şi la adoptarea hotărârilor în Consiliu. Totodată, Consiliul este îndrituit să propună bunele sale oficii în orice diferend care poate duce la război între două state membre sau între un stat membru şi un stat terţ.

Pactul precizează (art. 5) că hotărârile de arbitraj şi conciliere vor fi luate cu majoritatea voturilor95. Totodată, ca o garanţie a menţinerii păcii şi securităţii statelor membre, Pactul Ligii prevede că în caz de agresiune sau de ameninţare cu agresiunea un stat are dreptul să ceară întrunirea imediată a Consiliului, care este în măsura să hotărască, în unanimitate, măsurile necesare pentru respingerea agresiunii. Dacă agresiunea provine de la un stat membru nu se va ţine seama de votul acestuia la adoptarea hotărârii. Dacă guvernul statului victimă se găseşte, ca urmare a agresiunii, în imposibilitate de a comunica cu Consiliul, reprezentanţii acestui stat în Consiliu vor avea dreptul să ceară convocarea acestuia în scopul adoptării măsurilor ce se impun pentru respingerea agresiunii.

Mai mult, în situaţia în care reprezentancul respectiv nu este în măsură să comunice cu Consiliul, pactul prevede posibilitatea ca oricare stat membru să ceară convocarea Consiliului (art. 6)96. Este important de subliniat că hotărârile Consiliului adoptate în unanimitate obligă toate statele membre

94 Respingerea forţei în cadrul unui diferend şi împuternicirea Consiliului să intervină şi să dea soluţii obligatorii şi executorii constituie garanţii majore pentru menţinerea şi consolidarea unor relaţii paşnice între statele din regiune; pentru promovarea colaborării şi înţelegerii între aceste state.95 În practică, s-a constatat preferinţa statelor pentru soluţiile poliice prin tratative diplomatice. Singurul diferent în care s-a recurs la arbitraj a fost ce dintre Siria şi Liban în 1949.96 Sunt avute în vedere cele mai diferite situaţii în care s-ar afla statul victimă, stipulându-se măsuri adecvate pentru respingereaagresiunii şi stabilirea drepturilor acestuia.

163

ale Ligii, pe când hotărârile adoptate cu majoritate sunt obligatorii numai pentru statele care le acceptă. În ambele cazuri, îndeplinirea hotărârilor Consiliutui de către fiecare stat membru se face în conformitate cu dispoziţiile sale constituţionale (art. 7).

O importantă garanţie de menţinere a păcii o constituie asumarea angajamentului fiecărui stat membru să respecte regimul politic existent în celelalte state membre, considerându-1 ca un drept exclusiv al statului respectiv.

Totodată, fiecare stat membru îşi asumă angajamentul să se abţină de la orice acţiuni care ar avea ca scop schimbarea acestui regim (art. 8). Pactul stipulează - în acelaşi timp - posibilitatea ca statele membre să stabilească între ele, dacă doresc, o colaborare şi legături mai strânse decât cele prevăzute în pact, încheind acorduri în acest scop.

Tratatele şi acordurile existente sau care vor fi încheiate în viitor între un stat membru şi un alt stat sunt obligatorii pentru ceilalţi membri ai Ligii (art.9)97.

În Pact se precizează, de asemenea, modalităţile de lucru ale Consiliului98 ale Secretariatului99 şi ale celorlalte organisme constituite: Comitetul Politic; Comitetul Militar; Comitetul Financiar-Economic; Comitetul Culturat; Comitetul Economic Superior. Totodată, pe lângă Ligă funcţionează şi institute ştiinţifice, iar sub egida ei sunt convocate conferinţe ale camerelor de comerţ, ale medicilor, juriştilor etc. din ţările membre.

97 Aceasta urmărea să dea stabilitate relaţiilor existente nu numai între statele membre, ci şi celor statornicite între acestea şi celelalte state.98 Consiliul Ligii se reuneşte în sesiuni ordinare de două ori pe an, în lunile martie şi octombrie, iar în sesiuni extraodinare la cererea a doi membri, de fiecare dată când împrejurările o cer (art. 11 din Pact)99 Liga are un Secretariat general permanent care cuprinde un Secretar general, secretari adjuncţi şi un număr necesar de funcţionari. Secretarul general este numit de Consiliu cu majoritatea de 2/3 a membrilor Ligii.

164

Pe parcursul anilor, Liga şi-a dezvoltat şi perfecţionat continuu activitatea, acţionând pentru menţinerea şi dezvoltarea unor relaţii de cooperare şi înţelegere nu numai între statele din regiune, ci şi cu celelalte state ale lumii, contribuind la menţinerea şi consolidarea păcii şi securităţii internaţionale.

3.7. ORGANIZAŢIA STATELOR AMERICANE

Preocuparea statelor americane de a-şi constitui o organizaţie proprie îşi are rădăcini în lupta popoarelor latino-americane pentru independenţă. În anul 1826, Simon Bolivar, unul din cei mai mari conducători ai luptei de eliberare a popoarelor din coloniile spaniole ale Americii, a convocat în Panama o conferinţă dedicată creării unei organizaţii a acestor state. Câteva decenii mai târziu, în 1890, s-a creat biroul „Uniunea Panamericană", care - în anul 1910 - a primit denumirea de Uniunea Internaţională a Republicilor Americane. Funcţiile şi răspunderile Uniunii au fost definite la conferinţele din Mexic, în anii 1901-1902, de la Rio de Janeiro, în 1907, de la Buenos Aires, în 1910, de la Santiago, în 1928, de la Havana, în 1928, de la Montevideo, în 1933, de la Lima, în 1938. Obiectivele principale ale Uniunii vizau solidaritatea popoarelor latino-americane în lupta pentru libertate şi progres, pentru apărarea intereselor lor comune.

Iniţial, Uniunea nu a funcţionat pe baza unui tratat; abia la Conferinţa din Mexic din 1945 - după al doilea război mondial - a fost adoptat Actul de la Chapultepec în care se consemnau structura, rolul şi funcţiile acestei organizaţii şi se stipula asistenţa reciprocă a statelor americane în cazul unei agresiuni îndreptate împotriva lor.

La a IX-a Conferinţă panamericană de la Bogota, s-a adoptat Carta Organizaţiei Statelor Americane, cunoscută şi

165

sub denumirea de Carta de la Bogota. Odată cu adoptarea Cartei - 30 aprilie 1948 - se dă o formă instituţională elaborată organizaţiei panamericane, prin crearea Organizaţiei Statelor Americane. Statele participante - recunoscând faptul că această misiune a inspirat deja un număr mare de acorduri, a căror principală valoare consta în dorinţa popoarelor americane de a trăi în pace şi a contribui, prin înţelegerea reciprocă şi respectarea suveranităţii fiecăruia dintre ele, la îmbunătăţirea situaţiei întregii populaţii în condiţiile independenţei, egalităţii şi dreptului - au subliniat că adevăratul sens al solidarităţii americane şi al bunei vecinătăţi nu poate fi decât consolidarea pe continentul american, în cadrul instituţiilor democratice, a regimului libertăţii şi echităţii sociale, bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Ele au dat expresie convingerii lor că bunăstarea şi contribuţia lor la cauza progresului şi civilizaţiei mondiale reclamă o solidaritate continentală mereu sporită şi au hotărât să persevereze în misiunea nobilă pe care omenirea a încredinţat-o Naţiunilor Unite, pornind de la faptul că organizarea juridică constituie o condiţie necesară pentru securitate şi pace, bazate pe ordine morală şi echitate100.

Aşa cum o declară din primul articol al Cartei, statele americane au creat organizaţia „în scopul asigurării păcii şi echităţii, întăririi solidarităţii şi colaborării lor, pentru apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei lor". În cadrul Naţiunilor Unite, Organizaţia Statelor Americane reprezintă o organizaţie regională. Pentru realizarea principiilor sale de bază şi pentru îndeplinirea obligaţiilor sale regionale în concordanţă cu Carta O.N.U., Organizaţia acţionează pentru: 1.

100 În conformitate cu Rezoluţia a IX-a, adoptată la Conferinţa Interamericană în problemele războiului şi păcii, în Mexic, statele participante au căzut de acord asupra Statutului Organizaţiei Statelor Americane, cunoscut sub denumirea de Carta O.S.A. Această Cartă a intrat în vigoare în 1951

166

întărirea păcii şi securităţii pe continent; 2. preîntâmpinarea eventualelor cauze ale unor dificultăţi şi asigurarea soluţionării paşnice a conflictelor care se pot ivi între statele membre; 3. organizarea unor acţiuni comune în caz de agresiune; 4. favorizarea soluţionării problemelor juridice, politice şi economice, sociale şi culturale (art. 2)

Carta precizează că preocuparea fundamentală a statelor membre o reprezintă statornicirea unor relaţii de colaborare, de înţelegere şi bună convieţuire între toate popoarele din regiune, dintre acestea şi celelalte popoare ale lumii. Statele participante consideră că echitatea socială şi securitatea constituie baza unei păci îndelungate, iar colaborarea economică reprezintă baza bunăstării şi înfloririi generale a popoarelor de pe continent. Statele americane au proclamat drepturile fundamentale ale omului, fără deosebire de rasă, naţionalitate, religie sau sex, dând expresie convingerii lor că unitatea spirituală a continentului se bazează pe respectarea particularităţilor culturale ale statelor americane şi cere o colaborare strânsă a acestora în îndeplinirea înaltelor scopuri ale culturii umane şi că instruirea popoarelor trebuie să fie orientatâ spre echitate, libertate şi pace.

Un sistem de norme şi principii - stipulate în această Cartă – conferă importante garanţii menţinerii păcii şi dezvoltării unor relatii paşnice în regiune şi în întreaga lume101.

Organizaţia Statelor Americane are în structura sa următoarele organisme: 1. Adunarea generală; 2. Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe; 3. Consiliile; 4. Comitetul Juridic Interamerican; 5. Comisia interamericană a drepturilor omului; 6. Secretariatul general; 7. Conferinţele specializate (art. 5). Carta statuează cu toată claritatea că Adunarea generală este organul suprem al O.S.A., calitate în care este îndrituită să hotărască activitatea şi politică generală a

101 Este consacrat un ansamblu de drepturi şi îndatoriri ale statelor membre, a căror respectare ar fi de natură să asigure statornicirea unor relaţii de pace şi securitate în regiune şi în lume.

167

Organizaţiei, să determine structura şi funcţiile organelor ei şi sa ia în consideraţie orice situaţie referitoare la convieţuirea statelor americane (al. 1 § a art. 52)102.

Statele membre au convenit să fie convocată Consfatuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe, pentru analiza problemelor cu caracter urgent şi de interes comun statelor americane şi pentru a servi ca organ de consultare. În temeiul prevederilor Cartei, orice stat membru poate cere convocarea Consfătuirii consultative. Cererea trebuie adresată Consiliului permanent al Organizaţiei, care este în măsură să decidă cu majoritate absolută de voturi dacă este oportună convocarea. În cazul unui atac armat asupra teritoriului unui stat american sau în cadrul zonei de securitate - ale cărei limite sunt stabilite prin tratatele în vigoare - Consfătuirea consultativă se convoacă imediat de către preşedintele Consiliului permanent al Organizaţiei, care convoacă în acelaţi timp şedinţa Consiliului, în vedera dezbaterii problemei şi convenirii măsurilor ce se impun (art. 59-63). Totodată, statele membre au decis să creeze Comitetul consultativ de apărare pentru a da avize organului consultativ în problemele colaborării militare, care pot să apară în legătură cu aplicarea tratatelor speciale existente în problema securităţii colective(art. 64). În baza Cartei Organizaţiei, acest Comitet consultativ este format din reprezentanţi militari superiori ai statelor americane care iau parte la Consfătuirea consultativă. În cazuri excepţionale, guvernele pot numi locţiitori. În cadrul Comitetului, fiecare stat are un singur vot (art. 65). Carta stipulează ca acest Comitet consultativ va fi convocat concomitent cu convocarea organului consultativ, când acesta din urmă va trebui să examineze problemele referitoare la apărarea împotriva agresiunii. În acest caz în care Conferinţa, Consfătuirea consultativă sau guvernele îi însărcinează - cu

102 F.G. Garcia Amador, The Inter-American System: Its development and strengtbening, Dobbs Ferry, New York, 1996, p. 183 şi urm.

168

majoritatea a 2/3 din voturile statelor membre - cu studierea tehnică sau cu pregătirea rapoartelor pe teme speciale, Comitetul urmând să se întrunească în aceste scopuri (art. 66-67).

De asemenea, în îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Organizaţia recurge la: 1. Consiliul permanent al Organizaţiei; 2. Consiliul Interamerican Economic şi Social şi 3. Consiliul interamerican pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură care sunt direct raspunzătoare faţă de Adunarea generală, pentru realizarea sarcinilor ce le revin. Aceste consilii au competenţa conferită lor de Cartă şi de orice alte instrumente interamericane şi îndeplinesc funcţii stabilite de Adunarea generală şi de Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe (art. 68).

Atribuţii importante în menţinerea păcii securităţii au fost stipulate de către statele membre în sarcina Consiliului permanent. Consiliul – alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, numit special de către guvernul respectiv, cu grad de ambasador, sau din câte un reprezentant interimar, precum şi reprezentanţi supleanţi şi consultanţi, după cum consideră necesar guvernul respectiv - se ocupă, în limitele Cartei, tratatelor şi acordurilor interamericane, de orice problemă dată în sarcină de către Adunarea generala sau de Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe (art. .78-80). Consiliul permanent este însărcinat să vegheze la menţinerea relaţiilor de prietenie între statele membre şi, în acest scop, să le ajute efectiv în rezolvarea paşnică a diferendelor lor, atribuţie în realizarea căreia este ajutat de o comisie interamericană de rezolvare paşnică, ce funcţionează ca organ subsidiar al Consiliului. Părţile în diferend au posibilitatea să apeleze la Consiliul permanent pentru a obţine bunele sale oficii. Consiliul, în acest caz, are competenţa de a asista părţile şi a recomanda procedurile considerate adecvate în rezolvarea paşnică a diferendului (art. 81-84).

169

De asemenea, preşedintele Consiliului poate trasmite diferendul direct comisiei interamericane de rezolvare paşnică (art. 84)103. Pentru exercitarea acestor atribuţii - în baza Cartei - Consiliul permanent, prin Comisia interamericană de rezolvare paşnică sau prin oricare alt mijloc, are competenţa să cerceteze faptele referitoare la diferend pe teritoriul oricărei părţi, cu consimţământul prealabil al guvernului (art. 85). Orice parte într-un diferend, cu privire la care nu se găseşte în curs nici una din procedurile paşnice prevăzute de Cartă, se poate adresa Consiliului permanent, pentru a-i aduce la cunoştinţă diferendul, caz în care Consiliul transmite imediat cererea Comisiei interamericane de rezolvare paşnică, care - în situaţia în care o va socoti de competenţa sa - îşi va oferi bunele oficii uneia sau alteia din părţi. Acestea fiind acceptate, Comisia interamericană de rezolvare paşnică asistă părţile şi recomandă procedurile pe care le consideră adecvate pentru rezolvarea paşnică a diferendului (art. 86)104.

103 Rezultă că misiunea cea mai importantă a Consiliului permanent o constituie menţinerea unor relaţii paşnice între statele membre. Drepturile conferite Consiliului, ca şi Comisiei - ca organism subsidiar al acestuia - vizează căutarea şi găsirea unor soluţii corespunzăioare diferendelor ce pot apărea între statele membre, ceea ce reprezintă importarte garanţii ale menţinerii şi consolidăriipăcii (vezi şi Max Sorensen, Op. cit., p. 727 şi urm.).104 Potrivil Cartei - în îndeplinirea acestor atribuţii - Comisia poate cerceta faptele referitoare la diferend pe teritoriul oricărei părţi, cu consimţământul prealabil al guvernului respectiv. În cazul în care una din părţi refuză oferta, Comisia interamericană de rezolvare paşnică se limitează la a informa Consiliul permanent, făra a neglija demersurile pentru reluarea relaţiilor între părţi, în cazul în care ele au fost întrerupte, urmărindu-se restabilirea bunei înţelegeri dintre ele. După primirea sesizării, Consiliul permanent poate să sugereze o apropiere între părţi şi - dacă consideră necesar - le va îndemna să evite executarea de acte care ar putea agrava diferendul. În situaţia cea mai dificilă, aceea în care una din părţi îşi menţine refuzul feră de bunele oficii ale Comisiei interamericane de rezolvare paşnică sau ale Consiliului, acesta urmează să informeze Adunarea generală, care are competenţa să adopte măsurile care se impun. În exercitarea funcţiilor de

170

Statele membre au convenit ca - în exercitarea funcţiilor cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor - Consiliul permanent şi Comisia interamericană de rezolvare paşnică să ţină seama de dispoziţiile Cartei O.S.A. şi de principiile şi normele dreptului internaţional, precum şi de existenţa tratatelor în vigoare dintre părţi (art. 9)

În baza experienţei acumulate pe parcursul anilor, s-au subliniat cerinţe şi exigenţe importante în direcţia îmbunătăţirii şi perfecţionării activităţii O.S.A., inclusiv în domeniile de interes major ale menţinerii păcii şi securităţii în regiune şi în întreaga lume, prin corelarea în mod corespunzător a sarcinilor şi atribuţiilor ce-i revin, cu cele ale Forumului Mondial, precum şi prin realizarea rolului ce i s-a conferit în promovarea unor relaţii paşnice între statele membre şi în relaţiile cu celelalte state ale lumii105. În mod argumentat s-a demonstrat - în cercetările efectuate până acum - că această structură, ca şi celelalte similare sunt organizate de state suverane care se găsesc în proximitatea geografică generală, cu interese comune în regiune şi a căror „funcţie primordială constă în soluţionarea pe cale paşnică a diferenţelor între membrii săi, aducând o contribuţie importantă la menţinerea şi consolidarea păcii.

3.8. ORGANIZAŢIA TRATATULUI NORD ATLANTIC

reglementare paşnică, Consiliul ia hotărâri prin votul afirmativ a 2/3 din membrii săi – cu excluderea părţilor în diferend - excepţie făcând acele hotărâri a căror aprobare este autorizată de regulamenr cu majoritate simplă (al. 3 art. 86 şi art. 87-89).

105 Ionel Cloşcă, Constantin Mihăilă, Organizaţia StatetorAmericane- de la principii la realitate, Edit. Politică, Bucureşti, 1975, p, 84 şi urm.

171

ŢĂrile din Europa Occidentală şi aliaţii acestora din America de Nord, respectiv S.U.A. şi Canada, au fost confruntate în perioada 1945-1949 cu nevoia urgentă de restructurare economică, fiind în acelaşi timp ingrijorate de politica şi metodele expansioniste utilizate de U.R.S.S.. Dupa ce trupelor statelor occidentale li se redusese capacitatea combativă, ca urmare a înţelegerilor dintre statele Naţiunilor Unite din timpul şi de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, guvernele occidentale erau din ce în ce mai preocupate de faptul că Uniunea Sovietică intenţiona să-şi menţină nediminuată capabilitatea forţelor sale armate. În acelaşi timp, având în vedere ideologia declarată a partidului comunist sovietic, era din ce în ce mai evident că apelurile pentru respectarea Cartei O.N.U. şi a înţelegerilor internaţionale, încheiate la terminarea războiului, nu puteau garanta suveranitatea şi independenţa ţărilor democratice, confruntate atât cu ameninţarea unei agresiuni externe cât şi cu aceea a subversiunii interne. Înlocuirea regimului politic democratic cu regimul nedemocratic, represiunea opoziţiei instituţionalizate şi a celei neinstituţionalizate, violarea flagrantă a drepturilor omului în cele mai multe dintre ţările Europei Centrale şi de Est, dar şi în Asia şi în alte regiuni ale globului, au constituit tot atâtea elemente ce s-au adăugat temerilor preexistente.

North Atlantic Treaty Organization (N.A.T.O.) a fost creată prin Tratatul de la Washington, încheiat la 4 aprilie 1949. Tratatul a fost semnat de Belgia, Danemarca, Franţa, Marea Britanie, Islanda, Italia, Canada, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia şi Statele Unite ale Americii. În 1952, Grecia şi Turcia au devenit membri, iar - în 1955 - R.F. Germania. Prin extinderea spre Estul Continentului, în 1999, Cehia, Polonia şi Ungaria au devenit membri.

172

În baza Tratatului de la Washington, părţile se obligă să-şi rezolve diferendele pe cale paşnică şi, să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei. În baza articolului 5 din tratat, un atac armat împotriva unuia dintre statele membre se va considera un atac împotriva tuturor, urmând să se acţioneze în baza articolului 51 din Carta O.N.U., invocându-se dreptul de autoapărare individuală şi colectivă.

Constituirea Tratatului Atlanticului de Nord (04.04.1949) are drept scop:

- apărarea libertăţii popoarelor lor, moştenirea şi civilizaţia comune, bazate pe principiile democraţiei, libertăţile individuale şi supremaţia dreptului;

- favorizarea bunăstării şi stabilităţii în regiunea Atlanticului de Nord;

- unirea eforturilor pentru apărarea colectivă şi pentru apărarea păcii şi securităţii internaţionale.

Statele membre se obligă să-şi creeze capacităţi individuale şi colective de rezistenţă împotriva unui atac armat, să se consulte între ele de fiecare fată când se consideră ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea uneia dintre părţi.

Părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele va fi considerat drept atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în consecinţă fiecare dintre ele va acorda ajutor părţii atacate întreprinzând orice acţiune pe care o crede de cuviinţă, inclusiv folosirea forţei armate pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord. Se consideră drept atac armat împotriva unui sau mai multora dintre părţi, atacul armat;

- împotriva teritoriului uneia dintre părţi în regiunea Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Racului;

173

- împotriva forţelor terestre, navale sau aeriene ale uneia dintre părţi care se află pe aceste teritorii sau în oricare altă zonă din Europa în care forţele de ocupaţie sunt staţionate.

Părţile formează un Consiliu în care vor fi examinate problemele privitoare la aplicarea Tratatului care va constitui organismele subsidiare care ar fi necesare.

România a fost prima ţară care a sernnat Acordul privind Parteneriatul pentru Pace, iar - la 10 aprilie 1996 - a fost ratificat Acordul dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi România. În martie 2004, odată cu cel de-al doilea val de aderare la Alianţa nord-atlantică, România, alături de alte 6 state europene, este invitată să adere la cea mai importantă alianţă politico-militară din istorie.

Structura NATOCooperarea statelor membre se bazează pe un sistem

instituţional aflat într-o continuă adaptare la sarcinile Alianţei astfel:

- Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.);- Comitetul pentru Planificarea Apărării (D.P.C.);- Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.);- Comitetul Militar;- Statul Major Internaţional.

Consiliul Atlanticului de NordConsiliul este învestit cu autoritate politică şi puteri

decizionale reale fiind alcătuit din reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre care se reunesc săptămânal. Este organismul abilitat să creeze organisme subordonate precum comitete cu responsabilităţi pe domenii.

Deciziile se iau prin consensul statelor membre. Reprezentanţii guvernelor ţărilor membre au rang de ambasador, fiind secondaţi de personal politic şi militar.

174

Reuniunile sunt săptămânale iar de cel puţin două ori pe an Consiliul se reuneşte în sesiune ministerială unde guvernele statelor membre sunt reprezentate de miniştrii de externe. Reuniunile la vârf se organizează cu participarea şefilor de stat şi de guvern.

Secretarul General al NATO este Preşedintele Consiliului, indiferent de nivelul de reprezentare la care se desfăşoară reuniunile.

Autorităţile militare sunt reprezentate în Consiliu de către Preşedintele Comitetului Militar care consiliază membrii Consiliului în probleme de ordin militar.

Consiliul se întruneşte la fiecare două luni cu ambasadorii statelor partenere din cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi consultări permanente cu statele partenere.

Comitetul pentru Planificarea Apărării (O.P.C.)În compunerea sa intră reprezentanţii permanenţi şi se

reuneşte cel puţin bianual la nivelul miniştrilor apărării ţărilor membre. În competenţa sa intră problemele de apărare şi cele legate de planificarea apărării colective. Elaborează orientări pentru autorităţile militare ale NATO şi îşi asumă aceleaşi funcţii şi dispune de aceleaşi puteri ca N.A.C. în problemele de competenţa sa.

Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.)Această structură este cadrul în care au loc consultările

asupra tuturor problemelor legate de rolul forţelor nucleare în cadrul politicii de securitate şi apărare a NATO. Se reuneşte de două ori pe an la nivelul miniştrilor apărării, concomitent cu Comitetul pentru Planificarea Apărării şi în funcţie de situaţiile create, la nivelul reprezentanţilor permanenţi (ambasadorilor).

Secretarul general

175

Secretarul General este o personalitate politică de nivel internaţional numit de ţările membre pentru a-şi asuma funcţia de Preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru Planificarea Apărării, al grupului pentru Planificarea Nucleară şi al altor comitete concomitent cu cea de Secretar General al NATO. Reprezintă Alianţa în relaţiile cu alte instituţii şi în discuţiile cu statele membre.

Comitetul MilitarComitetul Militar este răspunzător în faţa Consiliului

Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru Planificarea Apărării şi a Grupului pentru Planificarea Nucleară de conducerea militară a Alianţei. Este instituţia care avizează activităţile militare pentru instituţiile supreme ale Alianţei. Preşedinţia este anuală şi revine fiecărei ţări membre în ordinea alfabetului englez.

Preşedintele Comitetului Militar prezidează reuniunile şefilor de State Majore ale Comitetului Militar în sesiune permanentă şi reprezintă comitetul în relaţiile cu alte structuri. Este purtătorul de cuvânt pe probleme militare al Alianţei.

Comitetul Militar este alcătuit din şefii de Stat Major ai armatelor statelor membre care se reunesc cel puţin de două ori pe an.

Statul Major Militar InternaţionalComitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul

Major Militar Internaţional integrat alcătuit din personalul militar detaşat din diferite ţări şi din personalul civil administrativ.

În fruntea Statului Major se află un Director cu rang de general cu trei stele nominalizat de ţările membre selecţionat, în prealabil, de Comitetul Militar, care trebuie să se afle din altă ţară decât Preşedintele Comitetului Militar. Are în subordine şase directori adjuncţi cu rang de amiral sau general cu o stea şi Secretarul Statului Major Militar Internaţional.

176

Este organul executiv al Comitetului Militar şi veghează la exercitarea în bune condiţii a directivelor şi hotărârilor Comitetului Militar. Elaborează planuri, face studii şi recomandă politica de urmat în probleme de natură militară pe care autorităţile, comandamentele sau organismele NATO le-au supus spre atenţie Organizaţiei sau Comitetului Militar.

Structura Integrată de Comandă a NATOZona strategică a NATO se împarte în două Înalte

Comandamente NATO (Europa şi Atlantic) şi un Grup Regional de Planificare (Canada - SUA).

Înalţii Comandanţi NATO sunt însărcinaţi cu elaborarea planurilor de apărare pentru regiunile respective, cu evaluarea necesarului de forţe, cu desfăşurarea şi antrenamentul forţelor din subordine.

Comandanţii supun Comitetului Militar rapoarte şi recomandări privind forţele subordonate şi susţinerea lor logistică.

Structura militară a forţelor armate- Forţele de Reacţie Rapidă (1-9 C.A.);- Forţele Principale (6 C.A.);- Forţele de sprijin (rezervă) dispuse pe teritoriul

S.U.A., Canadei şi Spaniei

177

Capitolul IVORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU

CARACTER ECONOMIC

4.1. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)

Organizaţia Mondială a Comerţului nu este instituţie specializată dar cooperează cu ONU.

OMC este singurul organism internaţional cu atribuţii în domeniul stabilirii regulilor de desfăşurare ale comerţului la nivel interstatal şi are la bază acordurile negociate şi semnate de majoritatea statelor care acţionează în domeniul comerţului exterior. Aceste documente constituie principiile fundamentale ale comerţului internaţional şi reprezintă în principal contracte ce obligă guvernele diferitelor ţări să implementeze politici comerciale naţionale care să se încadreze în anumite limite prestabilite. Deşi aceste contracte sunt negociate şi semnate la nivel guvernamental, scopul lor este să ajute producătorii de bunuri şi servicii, fie ei exportatori sau importatori, să îşi organizeze mai bine activitatea la nivel de firmă.

178

Scopul cel mai important al sistemului adoptat de OMC este să ajute comerţul să se desfăşoare într-un mod cât mai liber posibil, atâta timp cât nu cauzează efecte secundare negative. Acest lucru se referă la îndepărtarea obstacolelor existente, dar şi la luarea măsurilor necesare pentru a se asigura că persoanele fizice, companiile şi guvernele cunosc legislaţia comercială la nivel mondial. Totodată, acestora din urmă li se furnizează garanţia că nu se vor produce schimbări bruşte ale politicilor adoptate. Pe scurt, legislaţia trebuie să se caracterizeze prin transparenţă, iar diferitele sale efecte să poată fi anticipate.

Datorită faptului că acordurile sunt redactate şi semnate de către comunitatea statelor implicate în comerţul exterior după dezbateri îndelungate şi controverse puternice, unul dintre cele mai importante roluri pe care le are OMC este acela de a funcţiona ca un forum pentru negocierile din domeniul comercial.

Un al treilea domeniu important legat de activitatea OMC îl reprezintă soluţionarea disputelor – relaţiile comerciale implică adesea apariţia unor conflicte de interese între participanţii la schimb.

Contractele şi acordurile, inclusiv cele încheiate în interiorul sistemului utilizat de OMC, pot da adesea naştere unor interpretări diferite. Pentru a soluţiona în mod amiabil aceste diferende, trebuie utilizată o metodă neutră cu un temei legal recunoscut anterior. Acesta este scopul urmărit în procesul de aplanare a conflictelor, declarat ca atare în acordurile OMC.

Sistemul multilateral adoptat de OMC este deja implementat în majoritatea statelor, şi se includ aici principalele state implicate în comerţul internaţional, acestea fiind membre ale OMC.

În relaţiile economice susţinute de OMC mondialismul are o semnificaţie secundară. Conceptul de multilateralism este utilizat la nivel global sau în mod majoritar, mai ales între

179

membrii OMC, pentru a se deosebi de acţiunile desfăşurate la nivel regional sau între un număr mai mic de state. Apare astfel diferenţa faţă de sensul pe care îl capătă termenul în alte domenii ale relaţiilor internaţionale, unde un pact de neagresiune multilateral poate fi încheiat şi la nivel regional.

Deşi OMC a fost înfiinţată la 01 ianuarie 1995, structura sistemului ei comercial a fost concepută cu 50 de ani mai devreme. Încă din 1948, Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului (GATT) a fundamentat regulile acestui sistem.

Cu mult timp înainte, apăruse o organizaţie internaţională neoficială, cunoscută sub numele de GATT, care s-a dezvoltat de-a lungul anilor prin intermediul unor runde multiple de negocieri. Ultima şi cea mai importantă dintre ele, a fost Runda Uruguayană. Aceasta a durat din 1986 până în 1994 şi a condus la înfiinţarea OMC. În timp ce GATT se ocupa de proliferarea tranzacţiilor cu bunuri, OMC şi acordurile sale vizează şi comerţul cu servicii, cu invenţii, inovaţii, prototipuri, cu elementele dreptului de proprietate intelectuală în general.

Obiectivul de extindere al OMC este să ajute comerţul să se desfăşoare liber, fără piedici şi corect. Toate acestea sunt realizabile prin:

- administrarea acordurilor financiare;- îndeplinirea funcţiei de forum pentru negocierile

comerciale;- aplanarea disputelor comerciale;- revizuirea politicilor comerciale naţionale;- oferirea de asistenţă statelor în curs de

dezvoltare în problemele politicilor comerciale, prin asistenţă tehnică şi programe de pregătire;

- cooperarea cu alte organizaţii internaţionale.OMC are peste 130 de state membre, ceea ce reprezintă

peste 90% din statele implicate în comerţul internaţional. În prezent se duc negocieri cu alte state pentru obţinerea statutului de membru.

180

Deciziile luate în cadrul OMC au la bază consensul, însă este de asemenea posibilă existenţa unui vot al majorităţii, necesitatea unei asemenea proceduri neapărând încă. Această metodă a fost însă utilizată în mod excepţional de predecesoarea sa, GATT.

Acordurile OMC au fost ratificate de toate parlamentele statelor membre.

Principalul organism decizional al OMC este Conferinţa ministerială, care se întruneşte cel puţin o dată la doi ani şi care are în subordine Consiliul General, format mai ales din ambasadori şi şefi de delegaţii acreditaţi, întrunit de câteva ori pe an la sediul central din Geneva.

Consiliul General îndeplineşte şi funcţia de organism de control al politicilor comerciale şi de soluţionare a disputelor comerciale, coordonând activitatea Consiliilor pentru Bunuri, Servicii şi Drepturile Proprietăţii Intelectuale.

Numeroase comitete specializate şi grupuri de lucru se ocupă cu acorduri individuale şi alte domenii precum mediul înconjurător, dezvoltarea, acordurile comerciale regionale şi analizarea cererilor de aderare.

Secretariatul OMC, cu sediul la Geneva, are aproximativ 500 de angajaţi şi este condus de un Director General. Secretariatul nu are birouri în afara Genevei.

Sarcinile principale ale Secretariatului sunt de a furniza sprijin tehnic pentru numeroasele consilii, comitete şi Conferinţa Ministerială, asistenţă tehnică pentru statele în curs de dezvoltare, de a analiza comerţul internaţional şi de a explica publicului şi presei activităţile OMC.

Secretariatul are ca responsabilitate asigurarea asistenţei legale în procesul de soluţionare a disputelor de ordin comercial şi acordarea de indicaţii guvernelor care doresc să devină membre ale OMC.

România a aderat la GATT (viitoarea OMC) în 1971.OMC are în jur de 550 de angajaţi.

181

Sediul OMC este: 154 Rue de Lausanne, CH – 1211 Neneva 21, Elveţia. Directorul General al OMC este Dr. Supachai Panitchpakdi (Tailanda).

4.2. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD)

Marile probleme economice ale Europei, provocate de cel de-al doilea război mondial, au determinat SUA să declanşeze un plan de ajutorare şi reconstrucţie europeană. Practic, SUA ofereau Europei un ajutor fmanciar considerabil, cu condiţia ca statele europene să coopereze în acţiunea de refacere economică, scop în care trebuiau să înfiinţeze o organizaţie care să pună în aplicare planul oferit de americani. Planul american de refacere economică a Europei a fost prezentat în anul 1947, de secretarul de stat american Marshall şi, de aceea, a rămas cunoscut în istoria europeană sub denumire de Planul Marshall. Planul era destinat nu numai refacerii Unele state europene au răspuns pozitiv iniţiativei americane. Astfel, Franţa şi Marea Britanie au convocat o conferinţă la Paris la care au invitat toate statele europene. URSS a refuzat invitaţia şi a obligat şi celelalte state din lagărul comunist să nu participe la conferinţă. În cele din urmă, numai statele occidentale au acceptat Planul Marshall şi, la 16 aprilie 1948, s-a adoptat o convenţie prin care s-a înfiinţat Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), cu sediul la Paris. OECE avea ca obiectiv punerea în aplicare a Planului Marshall , cifrat la aproximativ 13 miliarde de dolari, liberalizarea comerţului şi convertibilitatea monedelor europene.

OECE a înregistrat progrese remarcabile în următorii ani pentru cele 18 ţări europene membre fondatoare.

O schimbare majoră, practic o transformare a organizaţiei dintr-una regională, într-o organizaţie cu vocaţie

182

de universalitate, are loc în anul 1960. OECE se transformă în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), la care s-au alăturat Canada şi SUA, pentru ca, după un an, alte state extra europene să devină membre ale acesteia: Japonia, Noua Zeelandă, Mexic.

Sediul organizaţiei este la Paris.În prezent, OCDE are 30 de state membre, ceea ce

înseamnă că este departe de a fi dobândit un caracter universal, dar este de remarcat că reuneşte state care contribuie cu 70 % din producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi care deţin peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel mondial, ceea ce a condus la aprecierea că OCDE ar reprezenta un „club al ţârilor bogate". De asemenea, OCDE are relaţii de colaborare cu peste 70 de state de pe toate continentele.

Obiectivele organizaţiei urmăresc realizarea celei mai înalte creşteri economice posibile, stabilitate şi dezvoltare economică mondială, un nivel de viaţă cât mai ridicat.

Organele OCDE sunt:1. Consiliul Ministerial, ca organ principal, la nivel de

miniştri reprezentanţi ai statelor membre, care se întrunesc o dată pe an, sau la nivel de ambasadori, cu întruniri bilunare;

2. Comitetul, ca organ executiv, alcătuit din 14 membri desemnaţi de Consiliul Ministerial; . Comitete speciale şi grupuri de lucru (200);

4. Secretariatul, alcătuit din experţi şi condus de Secretarul General, cu rolul principal de pregătire a lucrărilor organizaţiei.

În strânsă legătură cu activitatea OCDE s-au creat şi organisme specializate, pe diferite domenii. De exemplu, în domeniul energiei, ConsiliulMinisterial a creat două agenţii:

- Agenţia OCDE pentru Energie Nucleară (AEN), în anul 1958, cu sediul la La Seine, Saint Germain, Franţa, pentru promovarea folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice;

183

- Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE), în anul 1974, cu sediul la Paris, pentru dezvoltarea cooperării în domeniul energiei convenţionale.

OCDE reprezintă astăzi o matrice de funcţionare a economiei mondiale prin valoarea recomandărilor şi a rezoluţiilor sale. Strategia de extindere a OCDE, prezentată la Conferinţa Ministerială din mai 2004, de la Paris, potrivit Raportului Noboru (Strategia pentru Extindere şi Colaborare cu Statele Nemembre), a prevăzut măsuri concrete pentru ţările candidate, dar şi măsuri de reformă a organizaţiei. Cât priveşte criteriile de aderare la OCDE, s-au avut în vedere:

- existenţa unei economii de piaţă şi a unei democraţii reale;

- dimensiunea şi importanţa economică a unui stat;- principiul beneficiului reciproc (aderarea unui nou stat

să fie benefică atât pentru statul respectiv cât şi pentru organizaţie);

- consideraţii globale.Cât priveşte România, în scopul de a deveni, într-o

oarecare perspectivă, membră a OCDE, ea participă la mai multe structuri de lucru ale acesteia, precum:

- Centrul de Dezvoltare al OCDE(cu statut de membru cu drepturi depline);

- Declaraţia OCDE privind investiţiile internaţionale şi companiile multinaţionale (alături de celelalte 38 de ţări semnatare), cu statut de membru;

- Programului de Dezvoltare Economică Locală al OCDE (membru cu drepturi depline);

- Grupul de lucru al Comitetului pentru Construcţii Navale (statut de observator);

- Comitetul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenţiei pentru Energia Nucleară (statut de observator);

- Comitetul Oţelului (se află în procedură de ratificare participarea în calitate de membru deplin).

184

4.3. Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre

În anul 1990, la Bucureşti, Turgut Ozal, preşedintele Turciei, a lansat ideea unei structuri de cooperare în zona Mării Negre, idee care a fost acceptată de România, Bulgaria şi URSS.

La 25 iunie 1992, prin Declaraţia de la Istanbul, se lansează oficial Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN), într-o formă cvasiinstituţională, premergătoare unei organizaţii veritabile, având ca membri fondatori Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Turcia, Ucraina (13 state).

Regiunea CEMN, ca spaţiu de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific, cuprinde opt mări - Marea Neagră, Marea de Azov, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Caspică, Marea lonică, Marea Adriatică şi Marea Mediterană. O bună perioadă, privită şi ca o primă etapă a procesului de formare a unei organizaţii veritabile, cooperarea în această formulă de organizare imprecisă a fost lipsită de rezultate, ceea ce a determinat miniştrii de externe ai statelor membre să adopte un Plan de acţiune, la Bucureşti, în anul 1996.

Într-o a doua etapă, prin introducerea Troicii ministeriale, a început finanţarea comună a Secretariatuîui Intemaţional Permanent (PERMIS), de la Istanbul, şi s-au intensificat reuniunile la toate nivelele, pentru că, în iunie 1998, la Yalta, să se semneze Carta CEMN.

Cea de-a treia etapă a fost cea de creare efectivă a unei organizaţii. Astfel, la 30 aprilie 1999, la Tbilisi, a avut loc Reuniunea miniştrilor de externe din statele CEMN, care au decis înfiinţarea Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), ca o organizaţie regională de cooperare în

185

domeniul economic, cu statut de observator la ONU 106 dar şi cu o relaţie importantă cu Uniunea Europeană107.

Este bine cunoscută şi recunoscută importanţa strategică a Mării Negre prin resursele naturale foarte bogate, în special petrol şi gaze şi prin piaţa potenţială de peste 350 milioane consumatori, comerţul cumulat al regiunii reprezentând este 5% din comerţul mondial.

De aceea, obiectivul central108 al organizaţiei este accelerarea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre, având ca scop realizarea unui grad superior de integrare în economia europeană şi mondială, prin intensificarea cooperării multilaterale, folosirea avantajelor care decurg din proximitatea geografică şi complementaritatea economiilor naţionale, evitându-se obiectivele de natură politică sau de securitate.

Structurile instituţionaîe ale OCEMN întâlnrile periodice ale şefilor de stat şi de guvern sunt organizate în capitalele statelor membre, cu rolul de a stabili orientările politice generale ale organizaţiei109.

Consiliul Ministerial., alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre, este forul de decizie al OCEMN şi se întruneşte semestrial în ţară care deţine Preşedinţia în Exerciţiu. Deciziile se iau prin consens sau cu majoritate calificată.

Comitetul Înalţilor Funcţionari este un organism alcătuit din funcţionari ai ministerelor de externe ale statelor

106 Rezoluţia A/54/5, 8 octombrie 1999.107 Declaraţia ministerială de la Komotini, 2005108 Declaration on Black Sea Economic Cooperation şi Bosphorus Statement, Istanbul 25 iunie 1992.109 Până în prezent, au avut loc următoarele reuniuni: Istanbul - 25 iunie 1992, Bucureşti - 30 iunie 1995; Moscova - 25 octombrie 1996; Yalta - 5 iunie 1998; Yalta – 10-11 septembrie 1999 (reuniunea extraordinară pe tema „Cooperarea Marea Baltica – Mare Neagra"); Istanbul -17 noiembrie 1999; Istanbul - 25 iunie 2002; Istanbul - 2007 (Suminit pentru aniversarea a 15 ani de la crearea OCEMN).

186

membre şi are rolul de a analiza principalele probleme ale organizaţiei, formulând propuneri pe care le înaintează Consiliului Ministerial. Reuniunile au loc în perioadele premergatoare reuniunilor Consiliului Ministerial, pentru pregătirea acestora, dar pot fi şi reuniuni extraordinare, convocate de Preşedinţia în Exerciţiu pentru discutarea problemelor urgente. Troica OCEMN este formată din statul care exercită preşedinţia, cel de la care s-a preluat preşedinţia şi cel care o va prelua şi asistă Preşedinţia în Exerciţiu la îndeplinirea mandatului încredinţat de Consiliul Ministerial.

Secretariatul Internaţional Permanent (PERMIS), cu sediul la Istanbul, este organul tehnico-administrativ care funcţionează sub autoritatea Preşedintelui în exerciţiu al OCEMN, sub conducerea Secretarului General.

Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, cu sediul la Salonic, ca instrument financiar pentru susţinerea proiectelor de dezvoltare a regiuni Mării Negre şi de transformare a acesteia într-o zonă a securitaţii, stabilităţii prosperităţii.

OCEMN a constituit mai multe grupuri de lucru pe diferite teme110 şi, de asemenea, dispune şi de alte organisme care contribuie la realizarea obiectivelor organizaţiei.

4.4. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

Ţările membre ale Organizaţiei Europene de Cooperare Economică au negociat în anul 1958 încheierea unui acord de realizare a unei zone de liber schimb între ele, dar aceste încercări au eşuat. Trecuse doar un an de la crearea Comunităţii Economice Europene prin Tratatul de la Roma şi prima grijă a

110 S-au constituit 18 grupuri de lucru, unul fiind în curs de constituire (pentru învăţământ)

187

ţărilor rămase în afara acestei comunităţi era să nu fie excluse de la procesul de integrare economică a Europei Occidentale.

Este motivul pentru care, la 4 ianuarie 1960, la Stockholm, este adoptată Convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS). Ea a fost semnată de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit şi Suedia, acestea reprezentând o piaţă de peste 90 de milioane de locuitori.

Sediul organizaţiei s-a stabilit la Geneva.Finlanda se va asocia la această organizaţie în anul

1961 şi va dobândi statutul de membru cu drepturi depline în anul 1986.

În anul 1970, Islanda devine membră a AELS, iar în 1991, Liechtenstein îşi exprimă şi el adeziunea.

Pentru că unele state membre ale AELS au devenit membre ale comunităţilor europene şi au părăsit organizaţia111, mai au calitate de membru doar Elveţia. Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.

AELS a încheiat mai multe acorduri de liber schimb cu terţe state, din care o parte sunt încă în vigoare112, iar altele au devenit caduce113 ca urmare a extinderii Uniunii Europene la 1 mai 2004 şi la 1 ianuarie 2007.

AELS negociază în prezent pentru încheierea unor noi acorduri de liber schimb114 şi a semnat şi unele declaraţii de cooperare comună115.

111 Austria (1995), Danemarca (1973), Finlanda (1995), Portugalia (1986), Regatul Unit (1974), Suedia (1995).112 Chile, Coreea de Sud, Croaţia, Israel, lordania, Liban, Macedonia, Maroc, Mexic, Autoritatea Palestiniană, România, Singapore, Tunisia, Turcia.113 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

114 Africa de Sud, Canada, Egipt, Thailanda.188

Statele membre ale AELS, convinse că un spaţiu economic comun în Europa este profitabil şi de viitor pentru ele, în anul 1994, împreună cu Uniunea Europeană (prin Comunitatea Europeană), au creat Spaţiul Economic European (SEE).

Elveţia este singura ţară membră a AELS care nu a aderat la acest spaţiu. Deşi Elveţia semnase Acordul SEE, populaţia şi cantoanele au refuzat adeziunea prin referendum, la 6 decembrie 1992 (50,3% din voturile populaţiei şi 16 cantoane din 23). Ulterior, Elveţia a încercat să reglementeze raporturile sale cu Uniunea Europeană prin acorduri bilaterale.

Sub aspect instituţional, la nivelul AELS există Comitetul Mixt al SEE, alcătuit din înalţi funcţionari responsabili cu funcţionarea SEE, controlul jurisdicţional fiind realizat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi de Curtea de justiţie a AELS.

4.5. Acordul Central European de Comerţ Liber

Cel mai important acord de liber schimb încheiat la 21 decembrie 1992 la Cracovia (Polonia), pentru spaţiul eliberat de sub dominaţia dictaturii comuniste, a fost Acordul multilateral de liber schimb în Europa Centrală şi de Sud-Est, care a dat naştere organizaţiei Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA), ca un cadru instituţional pregătitor pentru participarea la piaţa internă a UE. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.

Membrii fondatori au fost Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, aşa numitul Grup de la Vişegrad, o asociere de state est-europene făcută după modelul Benelux: Preşedinţii

115 Albania, Algeria, Columbia, Consiliul de cooperare al Golfului, Egipt, Indonezia, Mercosur (Piaţa comună a Sudului) 1991: Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay, Vezuela, Peru, Serbia, Muntenegru, Ucraina.

189

Ungariei, Poloniei şi Cehoslovaciei au semnat în 1991 o declaraţie comună prin care îşi asigurau sprijin reciproc în vederca integrării în UE.

Ulterior au aderat la această organizaţie Slovenia (1996), România (1997), Bulgaria (1999), Croaţia (2003) şi Macedonia (2006).

Obiectivul CEFTA constă în crearea unei zone de liber schimb prin liberalizarea graduală a comerţului reciproc cu produse industriale şi agricole şi prin eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului în perioada de tranziţie, ceea ce a determinat Uniunea Europeană ca de la început să fie în favoarea formării şi funcţionării CEFTA.

Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria devin membre ale UE la 1 mai 2004, iar Bulgaria şi România la 1 ianuarie 2007 şi, prin urmare, părăsesc CEFTA. Între timp, Macedonia devine membră a CEFTA (2006), în prezent organizaţia având doar doi membri: Croaţia şi Republica Macedonia. Între timp, şi-au exprimat dorinţa de a deveni membre Bosnia-Herţegovina, Moldova, Muntenegru, Serbia.

Aceasta fiind situaţia, principala preocupare în prezent este viitorul Acordului, concretizată în câteva acţiuni concrete, precum:

- la 28 noiembrie 2005, la Barcelona, a avut loc întâlnirea trilaterală a primilor miniştri din Bulgaria, Croaţia şi România (la Summit-ul Euro-Medite- ranean), ocazie cu care s-a susţinut menţinerea CEFTA şi după aderarea României şi a Bulgariei şi s-a afirmat posibilitatea ţărilor din Balcanii de Vest şi a Republicii Moldova de a participa la Acord;

- la 29 noiembrie 2005, la Zagreb, a avut loc Reuniunea Primilor Miniştri ai ţărilor membre, al căror mesaj politic a fost că viitorul CEFTA poate fi asigurat numai prin extinderea sa. De aceea, dezbaterile cu acest prilej s-au concentrat pe redefinirea criteriilor de aderare, ceea ce a creat premizele pentru un acord unic de liber schimb în regiune;

190

- la 6 aprilie 2006, s-a desfaşurat Summit-ul primilor miniştri din Sud Estul Europei, la Bucureşti, 6 aprilie 2006, care a avut ca obiectiv lansarea, la nivel politic, a negocierilor pentru crearea unui Acord unic de comerţ liber în regiune, prin extinderea simultană şi amendarea CEFTA, ceea ce va duce la înlocuirea celor 31 de acorduri de liber schimb bilaterale existente în regiune.

4.6. Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est

În Asia, prin Declaraţia de la Bangkok din 8 august 1967 s-a creat Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), având ca membri iniţiali Indonezia, Filipine, Thailanda, Malaezia şi Singapore, la care s-au alăturat ulterior Brunei, Vietnam, Laos, Myanmar şi Cambodgia. Principalete obiective ale ASEAN sunt: realizarea unei comunităţi paşnice şi prospere în zonă, prin asigurarea dezvoltării economico-sociale a ţărilor membre; promovarea păcii şi stabilităţii regionale; colaborarea activă între ţările participante în domeniile industriei, agriculturii, transportului, comerţului, precum şi pe plan social, cultural, tehnico-ştiinţific şi administrativ şi promovarea unei colaborări strânse cu organizaţii internaţionale şi regionale.

Cu ocazia primului summit al ASEAN, în 1976 s-a semnat un tratat de prietenie şi cooperare în Asia de Sud- Est, care prevede principiile relaţiilor dintre statele membre, reluând principii fundamentale ale dreptului internaţional înscrise documente ONU.

ASEAN are ca organ de conducere reuniunile anuale la nivelul şefilor de stat şi de guvern; funcţionează, de asemenea, reuniunea anuală a înalţilor funcţionari care stabileşte strategia activităţii, un comitet permanent format din ambasadorii statelor membre, secretariatul ASEAN cu sediul la Jakarta,

191

comisii permanente pe probleme şi comisii ad-hoc de specialişti.

4.7. Comunitatea Andină

Organizaţia de Integrare Latino-Americană, stabilită în 1980 de tratatul de la Montevideo, a prevăzut cadrul în care are loc integrarea regională în America latină; tratatul permite încheierea de acordun parţiale de unele state membre. Cele mai avansate din ele sunt Comunitatea Andină şi Mercosur.

Comunitatea Andină a fost stabilită în 1997, ca rezultat al unor eforturi de integrare prelungite, care la origine s-au preocupat doar de substituirea importurilor. Obiectivul său principal este, în prezent, promovarea dezvoltării statelor membre prin integrare şi cooperare economică şi socială. Comunitatea are 5 state membre: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela. Ea are ca organe Consiliul Prezidenţial Andin, organul suprem, Consiliul miniştrilor afacerilor exteme, Comisia Comunităţii Andine (principatul organ de formulare a politicii format din reprezentanţi ai guvemelor), un Secretariat general, Curtea de Justiţie şi Parlamentul Andin.

Principalele tipuri de decizii ale Comunităţii Andine sunt: declaraţiile Consiliului de miniştri, care nu sunt obligatorii; deciziile Consiliului care sunt obligatorii, ca parte a dreptului Comunităţii Andine; deciziile adoptate de Comisie, care sunt obligatorii pentru statele membre imediat după adoptare şi se aplică direct în statele membre; de regulă deciziile Comisiei se adoptă cu majoritate de voturi.

Curtea de Justiţie are competenţa de a anula atât deciziile Comisiei, cât şi rezoluţiile Secretariatului general.

Comisia este formată din reprezentanţi ai statelor; deciziiie ei pot ft comparate cu regulamentele şi directivele UE; ele pot fi adoptate eu majoritate şi se aplică direct în state. Comunitatea Andină a preluat multe din elementele Uniunii

192

Europene; Curtea de Justiţie Andină are competenţe la fel de largi ca şi Curtea de Justiţie Europeană.

4.8. Mercosur evoluând pe baza unor acorduri, a fost stabilită în 1991,prin tratatul de la Asuncion încheiat de Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay. Principalul ei obiectiv este crearea unei pieţe comune. Tratatul a fost completat prin Protocolul de la Brasilia prvind reglementarea diferendelor şi prin Protocolul de la Ouro Preto, care a stabilit structura instituţională curentă a Mercosur. Aceasta reaminteşte pe cea a UE; astfel, preşedinţia Consiliului Mercosur, organul suprem, este asigurată prin rotaţie la fiecare 6 luni; organul executiv format din reprezentanţi ai guvernelor, Grupul pentru piaţă comună al Mercosur, are funcţii similare celor ale Comisiei UE, şi anume dreptul de iniţiativă, dreptul de a supraveghea respectarea tratatetor, competenţa de a negocia acorduri cu state terţe şi cu alte organizaţii. Comisia parlamentară comună are numai funcţii consultative; membrii săi sunt numiţi de cele 4 parlamente.

Mercosur nu are o curte de justiţie; de asemenea, în Mercosur toate deciziile sunt adoptate prin consens.

Decizii obligatorii sunt adoptate de Consiliu, numite decizii. de Grupul pentru piaţa comună numite rezoluţii şi de Comisia de comerţ care a fost creată pentru a ajuta Grupul (numite directive).

Decizii neobligatorii sunt adoptate de Comisia de comerţ (propuneri), de Comisia parlamentară comună (recomandări) şi de Forumul Economico-Social Consultativ (recomandpări).

În ceea ce priveşte efectul deciziilor obligatorii în ordinea internă, în Protocolul de la Ouro Preto se prevede că atunci când este necesar ele trebuie să fie incorporate în legislaţia internă conform procedurilor practicate în fîecare ţară. Deciziile intră în vigoare, practic, după comunicarea măsurilor pentru a asigura aplicarea lor.

193

4.9. Comunitatea Economică Africană.

Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Africane a fost adoptat la 3 iunie 1991, de Conferinţa şefilor de state africani, la Abuja.

Principala particularitate a acestui tratat este că are unele organe comune cu Organizaţia Unităţii Africane, şi anume: conferinţa şefilor de stat şi de guvern, consiliul de miniştri, comisia economică şi socială şi secretariatul general.

Conferinţa şefilor de stat şi de guvern a primit prin tratatul din 1991 ca principale atribuţii: stabilirea politicii generale şi a orientărilor Comunităţii; adoptarea de directive, coordonarea şi armonizarea politicilor statelor membre în domeniile economice şi sociale. Aceasta include stabilirea bazelor integrării, prin fîxarea obiectivelor şi luarea măsurilor pentru atingerea lor, prin crearea pe etape a unei zone a liberului schimb, a unei uniuni vamale, a unei pieţe comune şi în final a unei comunităţi economice continentale.

Actele Conferinţei sunt decizii, cu forţă juridicâ obligatorie faţă de statele membre, faţă de organele Comunităţii, ca şi faţă de comunităţile economice regionale, potrivit Tratatului de la Abuja (spre deosebire de Carta OUA, unde hotărarile Conferinţei şefilor de stat sau de guvern au caracter de recomandare). Deciziile se adoptă prin consens, sau în absenţa acestuia, cu majoritate de 2/3; fiecare stat dispune de un vot.

Consiliul de tniniştri, ca organ at Comunităţii, dispune de o serie de competenţe specifice, expres enumerate în Tratat, şi anume: să formuleze recomandări asupra oricărei măsuri care vizează realizarea obiectivelor Tratatului; să supună propuneri de program şi de buget; să propună numirile în unele posturi; să ceară avizul consultativ al Curţii de Justiţie; o serie de competenţe în domeniul clauzelor de protecţie, armonizării

194

monetare, al circulaţiei capitalurilor. El poate fi delegat de Conferinţâ sâ acţioneze în locul său şi să adopte acte care au aceeaşi forţă obligatorie ca deciziile şefilor de stat şi de guvern.

Regulamentele adoptate de Consiliul de mimştri devin obligatorii numai după adoptarea lor de către Conferinţâ, în afară de cazul când Tratatul prevede altfel sau când Conferinţa i-a delegat anumite competenţe.

Deciziile se iau tot prin consens, iar dacă nu este posibil cu majoritate de 2/3.

Comisia economică şi socială, ca organ al Comunităţii, trebuie să includă miniştrii responsabili cu dezvoltarea, planificarea şi integrarea economică, precum şi reprezentanţi ai comunităţilor economice regionale, iar ca observatori, reprezentanţi ai organizaţiilor interguvernamentale şi ai organizaţiilor neguvernamentale africane active în domeniile economic şi social . Ea are ca misiune pregătirea proiecteior de cooperare şi dezvoltare, atât între statele membre, cât şi între Africa şi restul lumii. De asemenea, ea coordonează şi supraveghează activităţile secretariatului, ale comisiilor tehnice şi ale celorlalte organe subsidiare, adresează recomandări privind coordonarea şi armonizarea activităţii comunităţilor regionale.

Ea adresează rapoarte sau recomandări Conferinţei, prin intermediul Consiliului.

Conform Tratatului de la Abuja, Secretariatul general are sarcini privind facilitarea şi pregătirea activitâţii tuturor organelor Comunităţii.

Comunitatea are şi organe proprii, separate de OUA, şi anume Parlamentul, Curtea de Justiţie şi comitete tehnice specializate.

In ceea ce pnveşte Parlamentul, se face triinitere la un protocoi ulterior care să precizeze normele cu privire la acesta.

Curtea de Justiţie are o misiune consultativă, de a da avize cu privire la orice probleme juridice pe care i le supun Conferinţa sau Consiliul, şi una contencioasă, de a asigura

195

respectarea tratatului şi a dreptului comunitar, veghind asupra interpretârii şi aplicării lor şi soluţionând diferendele care-i sunt supuse, fie de un stat membru contra altui stat membru sau contra unui organ al Comunităţii, fie de Conferintă.

Cele 7 comitete tehnice specializate prevăzute de Tratatul de la Abuja acoperă toate domeniile activităţii economice şi sociale; sunt formate din reprezentanţi ai statelor.

Tratatul prevede o perioadă de tranziţie pentru crearea Comunităţii de 34 ani, împarţitâ în 6 etape, fiecare cu o durată maximă; perioada de tranziţie se poate prelungi, farâ a depâşi 40 de ani.

Tratatul prevede întărirea comunitâţilor economice existente, crearea unora noi in regiunile în care nu există şi coordonarea şi armonizarea raporturilor dintre ele.

4.10. Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud (SADC) a fost creată în 1992, în locul Conferinţei de coordonare a Dezvoltării Sud- Africane stabilită în 1980, ca urmare a unor dezvoltări regionale şi globale importante, între care abolirea apartheidului instituţionalizat, dizolvarea URSS şi sfârşitul râzboiului rece. SADC cuprinde în prezent 14 state, inclusiv Africa de Sud şi îşi are sediul în Gaborone (Botswana). Ea şi-a fixat ca obiective, între altele, să obţină dezvoltarea şi creşterea economică, să formeze valori politice, sisteme şi instituţii comune, să promoveze şi să apere pacea şi securitatea.

Organul suprem este reuniunea la nivet înalt a şefilor de stat şi de guvern; alte instituţii sunt Consiliul, format din câte un ministru din fiecare stat, comisii pe sectoare şi Comitetul permanent al oficialilor.

Toate aceste instituţii iau decizii prin consens. Tratatul prevede constituirea unui tribunal pentru a asigura respectarea şi interpretarea corectă a prevederilor tratatului şi a

196

instrumentelor subsidiare; un protocol pentru stabilirea tribunalului a fost supus reuniunii la nivel înalt.

Se prevede că deciziile acestei reuniuni vor fi adoptate prin consens şi vor fi obligatorii. Nu sunt prevederi referitoare la deciziile altor organe.

Capitolul VORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE DE

COOPERARE ÎN DOMENIUL POLIŢIENESC

5.1. EUROPOL (Oficiul european de poliţie)

Europol este organizaţia europeană de impunere a legii care are drept scop îmbunătăţirea cooperării efective a autorităţilor poliţieneşti competente din statele membre în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului, a traficului ilegal de droguri şi a altor forme grave ale crimei organizate internaţionale. Misiunea Europolului este de a aduce o contribuţie semnificativă acţiunilor forţelor de ordine ale Uniunii Europene, împotriva crimei organizate cu o accentuare asupra organizaţiilor criminale implicate.

Baza Europolului a fost pusă în Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene din 7 februarie 1992, pentru a îmbunătăţii cooperarea dintre statele membre în domeniul

197

traficului de droguri, terorismului şi a altor forme serioase ale crimei organizate internaţionale. Cu sediul la Haga, în Olanda, Europol a început operaţiuni limitate pe 3 ianuarie 1994 sub forma Unităţii Europol Antidrog (EDU), prin lupta împotriva drogurilor şi treptat s-au adăugat şi alte domenii importante ale criminalităţii.

Europol a fost înfiinţat la 26 iulie 1995 prin actul Consiliului Europei, întrunit la Bruxelles, cunoscut sub denumirea de „Convenţia Europol”, încheiată de către statele membre în baza Titlului VI al Tratatului Uniunii Europene, decizându-se ca sediul acestuia să fie la Haga în Olanda116.

Convenţia a intrat în vigoare la 1 mai 1999, după încheierea procesului de ratificare de către cei 15 membri ai Uniunii Europene .

Obiectivul comun al Europol prevăzut în actul constitutiv, constă în îmbunătăţirea cooperării poliţieneşti între statele membre, şi a eficacităţii serviciilor naţionale de poliţie în ceea ce priveşte prevenirea şi lupta împotriva terorismului, a traficului ilicit de droguri, şi a altor forme grave ale criminalităţii internaţionale organizate, dacă sunt indicii concrete care dezvăluie existenţa unei structuri sau a unei organizaţii criminale şi dacă două sau mai multe state membre sunt afectate de aceste forme de criminalitate, astfel încât datorită amplorii, gravităţii şi consecinţelor infracţiunilor, se impune o acţiune comună a acestora.

A. Obiective Europoluluia) îmbunătăţire efectivităţii şi cooperării

autorităţilor poliţieneşti competente din statele membre în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului;

b) prevenirea şi combaterea traficului ilegal de droguri ;

c) prevenirea şi combaterea altor forme grave ale criminalităţii internaţionale;

116 Ioan Hurdubaie, Revista Criminalistica nr. 4/2006, p. 31198

d) prevenirea şi reprimarea traficului ilegal de imigranţi;

e) prevenirea şi reprimarea traficului cu arme nucleare şi substanţe radioactive;

f) prevenirea şi combaterea traficului cu maşini furate.

Competenţa Europolului în funcţie de natura şi forma de manifestare specifică a infracţiunilor va acoperi şi:

a) delictele criminale comise în scopul de a procura mijloacele necesare săvârşirii infracţiunilor ce intră în sfera de competenţă a Europolului;

b) delicte criminale comise în scopul de a asigura impunerea actelor din sfera de competenţă a Europolului;

c) trafic cu fiinţe umane, incluzând şi pornografii cu copii;

d) falsuri de bancnote şi alte mijloace de plată (carduri, cecuri de călătorie etc.) şi traficul cu acestea;

e) activităţile de spălare a banilor proveniţi din comiterea acestor categorii de infracţiuni.

B. Sarcinile Europolului117 a) să faciliteze schimbul de informaţii între

autorităţile statelor membre, în conformitate cu legislaţia naţională a fiecărui stat, între ofiţerii de legătură Europol (ELOs) delegaţi la acest organism de către statele membre ca reprezentanţi ai diferitelor agenţii naţionale de menţinere a ordinii;

b) să obţină, să coreleze şi să analizeze informaţiile şi ştirile primite;

c) să anunţe şi să furnizeze datele operaţionale strânse de Europol sau alte surse pentru a ajuta activităţile poliţiilor din statele membre în vederea descoperirii infracţiunilor;

117 Art. Pct. 1 din Convenţia de înfiinţare a Biroului European de Poliţie199

d) furnizarea de ajutor tehnic statelor membre şi menţinerea unui sistem computerizat de colectare a informaţiilor privind criminalitatea;

e) să dezvolte cunoaşterea de specialitate a procedeelor de investigare a infracţiunilor de către statele membre (furnizând acestora sfaturi şi metode);

f) în funcţie de personalul şi resursele bugetare de care dispune şi în limitele stabilite de Consiliul de conducere, să asiste statele membre cu recomandări şi cercetări în domeniile privind pregătirea membrilor autorităţilor competente, organizarea şi echiparea acestor autorităţi, metode de prevenire a criminalităţii, metode tehnice şi criminalistice şi proceduri de investigare folosite de poliţie etc.;

g) Europolul este de asemenea activ în promovarea studiilor privind criminalitatea şi armonizarea tehnicilor de investigare a crimei organizate la nivelul Uniunii Europene.

C. Organizarea Europoluluia.- Unităţile NaţionaleFiecare stat membru al Europol va stabili şi desemna o

unitate naţională care va aduce la îndeplinire sarcinile acestui organism european de cooperare poliţienească. unitatea naţională este singurul corp de legătură dintre Europol şi autorităţile poliţieneşti naţionale competente, iar cooperarea se va realiza cu respectarea legislaţiei naţionale şi constituţia statelor membre.

Unităţile naţionale au următoarele sarcini:• să furnizeze Europolului informaţiile şi datele

necesare aducerii la îndeplinire a atribuţiilor;• să ţină la zi datele şi informaţiile cu caracter

poliţienesc;• să respecte cererile solicitate de Europol cu

privire la informaţii şi date cu caracter poliţienesc;• să emită cereri, către Europol, referitoare la

informaţii, date, studii etc.;

200

• să furnizeze Europolului informaţiile necesare pentru a fi stocate în sistemul computerizat;

• să asigure schimbul permanent de informaţii cu Europolul în conformitate cu legislaţia naţională, fără a leza siguranţa naţională sau securitatea persoanelor. Sumele necesare schimbului de informaţii vor fi suportate de statele membre.

b.- Ofiţerii de legăturăFiecare unitate naţională va trimite cel puţin un ofiţer

de legătură la Europol, care va fi instruit de unitatea naţională şi va reprezenta interesele statelor membre.

Aceşti ofiţeri de legătură vor asigura schimbul de informaţii dintre unitatea naţională care l-a trimis şi Europol furnizând acestui organism informaţiile transmise de unitatea naţională şi retransmise către aceasta informaţiile date de Europol. În acelaşi timp, ofiţerii de legătură au dreptul să consulte diferite dosare în vederea îndeplinirii sarcinilor ce le revin.

Ofiţerii de legătură se bucură de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii atribuţiilor ce le revin.

c.- Sistemul computerizat de informaţii colectate din cadrul Europol

Convenţia Europol prevede că acest organism menţine un sistem computerizat pentru a permite accesul la informaţiile cu caracter poliţienesc care sunt colectate de el sau transmise de statele membre.

Acest sistem computerizat de informaţii are trei componente:

• un sistem de informare care permite accesul rapid al statelor membre şi Europol la informaţiile colectate, care va deveni operaţional din anul 2009;

• fişiere de lucru stabilite pentru perioade variabile de timp în scopul analizării informaţiilor;

201

• un sistem de indexi care conţin anumite particularităţi ale dosarelor analizate.

În acest sistem computerizat de informaţii fiecare stat membru, reprezentat de Unitatea Naţională şi ofiţerul de legătură, are posibilitatea să-şi introducă datele în concordanţă cu procedurile lor naţionale. Tot în acest sistem de informaţii Europolul introduce datele furnizate de alte state sau organizaţii, date ce pot fi accesate direct pentru consultarea de către Unităţile Naţionale, ofiţerii de legătură, directorul, directorii adjuncţi şi oficiali împuterniciţi ai Eurpolului.

Sistemul de Informaţii poate fi folosit pentru a stoca, modifica şi utiliza doar datele necesare pentru ca Europolul să-şi poată îndeplini sarcinile, cu excepţia datelor care se referă la delicte criminale asociate. Datele introduse în acest sistem trebuie să se refere la118:

- persoane suspecte că au comis ori au luat parte la comiterea delictelor criminale pentru care Europolul este competent conform art. 2 din Convenţia de înfiinţare, precum şi persoanele care au fost condamnate pentru astfel de delicte;

- persoane pentru care există date că sunt pretabile să comită delicte criminale ce intră în competenţa Europolului.

Datele personale la care se referă acest paragraf din Convenţia de înfiinţare a Europolului includ doar detalii privind porecla, numele de fată, numele, date sau alte alias, ori nume asumate, data şi locul naşterii, naţionalitatea, sexul şi alte caracteristici fizice neschimbătoare care pot ajuta la identificare.

Datele privind persoanele suspecte că au comis ori au luat parte la comiterea delictelor criminale, introduse de Unităţile Naţionale, în sistemul de informaţii se completează cu detalii referitoare la delictele criminale, crimele comise, când şi unde s-au comis, mijloacele folosite pentru comiterea lor, membrii organizaţiile criminale, suspecţi, condamnări care au

118 Art. 8 din Convenţia de înfiinţare a Europol202

legătură cu delictele criminale din competenţa Europol şi departamentul care se ocupă de caz.

Doar Unităţile Naţionale, Ofiţerii de legătură, directorul Europolului, directorii adjuncţi sau oficialii împuterniciţi ai Europolului au dreptul să introducă direct date în sistemul informaţional şi să le extragă. Doar Unitatea Naţională care a introdus datele poate să le modifice, să le corecteze sau să le şteargă.

Comunicarea informaţiilor între Unitatea Naţională şi autorităţile competente din sistemul de informaţii va fi guvernată de legea naţională a fiecărui stat membru.

D. Domeniile de cooperare în cadrul Europolului a.- Traficul ilicit de droguriProducţia pe scară largă şi traficul ilicit de droguri

continuă să afecteze Uniunea Europeană într-un mod foarte serios. Pentru a furniza informaţii importante ţărilor membre, Europol a organizat al IV-lea Raport al Situaţiei Uniunii Europene asupra producţiei şi traficului de droguri, bazat pe contribuţiile statelor membre şi pe informaţiile din ţările lumii a treia de la alte organizaţii şi din alte surse.

Raportul descrie evoluţia diferitelor tipuri de droguri, sursele şi regiunile de tranzit, rutele de contrabandă către şi în interiorul Uniunii, schimbul, activităţile desfăşurate de poliţie şi iniţiativele politice din Uniunea Europeană referitoare la această gravă problemă. Raportul face de asemenea referire la rutele efective parcurse de stupefiante, precum şi la o statistică a capturilor de acest gen.

Pe lângă acestea, Europol a continuat un obicei mai vechi de a monitoriza preţurile drogurilor de pe stradă, (informaţii obţinute tot din datele statelor membre şi din alte surse).

Baza de date Europol s-a dezvoltat foarte mult de-a lungul anului 1997; 484 de diferite tipuri de probe au fost

203

clasificate până în decembrie 1998, cu posibilitatea identificării unor legături între capturile de stupefiante.

Mai mult au fost puse la punct o metodă chimică de identificare a drogurilor sintetice şi un sistem de indicare a purităţii drogurilor într-o strânsă colaborare cu Biroul Federal German de Poliţie (BKA) şi Institutul Reţelelor Europene al Ştiinţelor Criminalistice (ENFSI).

În cadrul Sistemului de Avertizare Timpurie, Europol, într-o strânsă colaborare cu Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de Stupefiante şi cu ENU, a analizat pericolele pe care nou-apărutele substanţe, MBDB şi 4-MTA, le reprezintă atât pentru sănătate cât şi pentru societate, cu scopul de a preveni autorităţile legislative şi forţele de poliţie. MBDB a fost subiect şi al unei conferinţe menită să aducă la cunoştinţă influenţele negative grave ale acestui stupefiant.

Un material destinat forţelor de poliţie, cu privire la laboratoarele de preparare a drogurilor ilicite a fost pus la punct şi distribuit statelor membre. A fost foarte bine primit şi au mai fost cerute o serie de exemplare suplimentare de către agenţiile de poliţie. Proiectul unui manual pentru sprijinirea agenţiilor forţelor de poliţie în acţiunile împotriva cultivării ilicite de cannabis este de asemenea pe cale de a fi finalizat.

b.- Infracţiuni ce privesc reţelele de imigrare ilegalăImigrarea ilegală este o formă organizată de

criminalitate şi reprezintă o ameninţare în continuă creştere pentru statele membre din Uniunea Europeană.

Au început pregătirile în vederea realizării unui proiect de combatere a reţelelor irakiene de imigrare ilegală. Aceste pregătiri au fost făcute în cooperare cu Forţa de Protecţie a Spaţiului Schengen şi prin prisma datelor importante adunate până acum, se poate spune că finalizarea acestui proiect cu sediul în Franţa, va avea rezultante de o importanţă vitală în lupta pentru combaterea imigrării ilegale.

204

Europol transmite, în mod regulat, un buletin de informaţii referitoare la imigrarea ilegală încă din aprilie 1997. Acesta conţine informaţii primite de la statele membre, organizaţii internaţionale având ca obiect de lucru imigrarea ilegală, sau bazate pe cercetările funcţionarilor Europol şi este recunoscut ca un instrument foarte util forţelor de poliţie.

Un raport al situaţiei generale a fost realizat pentru a identifica evoluţia principalelor probleme ce ameninţă întreaga Uniune Europeană şi pentru a stabili cele mai eficiente căi de luptă, cu scopul de a informa factorii politici de decizie şi control în vederea luării de măsuri şi efectuarea de anchete. A fost de asemenea dezvoltată şi o structură comună pentru statele membre destinată facilitării colectării de date relevante şi comparabile.

Partea strategică a Proiectului Balcanic privind imigrarea ilegală a fost finalizată. În baza acestui proiect, Europol împreună cu statele membre au convenit să vină cu propuneri viabile şi operaţionale pentru a lupta împotriva organizaţiilor cu specific criminal.

Europol recunoaşte că toate iniţiativele trebuie să fie dezvoltate în complementaritate cu celelalte organizaţii ce luptă împotriva imigrării ilegale la nivel internaţional. În acest scop, s-au menţinut contactele de colaborare şi o evidenţă a tuturor iniţiativelor privitoare la ţările Uniunii Europene a fost ţinută în mod regulat.

c.- Traficul de persoaneUn raport al situaţiei privind traficului de persoane din

Europa Centrală şi de Est a fost realizat, bazat pe informaţiile furnizate de 8 state membre ale Europolului.

Două întâlniri ale experţilor au făcut posibil schimbul de informaţii activ, informaţii cu caracter operaţional pentru sprijinirea anchetelor în curs de desfăşurare. Primele contacte au fost stabilite cu ţările afiliate şi organizaţiile nonguvernamentale, cu scopul îmbunătăţirii nivelului de

205

cunoaştere a fenomenului şi impactul său asupra ţărilor membre ale Uniunii Europene.

Definiţia traficului de carne vie, aşa cum este scrisă în Convenţia Europol, a fost votată, în urma unei propuneri din partea Europol cu scopul de a împiedica traficul de materiale pornografice ce conţin imagini ale copiilor.

Europol a contribuit de asemenea la numeroase proiecte de cercetare (Universitatea din Dublin şi Universitatea din Gent – programul STOP).

d.- Spălarea banilor proveniţi din infracţiuniDând curs unei propuneri făcută de EDU în 1997,

Europol a participat la o întâlnire a unui grup de experţi pentru a analiza eficienţa măsurilor împotriva spălării banilor din statele membre. A fost întocmit şi un raport ce identifică deficienţele şi care conţin o serie de propuneri în vederea luptei pentru combaterea acestora.

Un proiect pilot de monitorizare a traseelor parcurse de bunurile dobândite în urma infracţiunilor prin aeroporturile internaţionale a fost finalizat în 1998, cu participarea a 7 state membre. Aceasta a condus la o serie de propuneri în domeniul legislaţiei şi pregătirii ofiţerilor specializaţi.

Europol a contribuit şi la un studiu realizat prin intermediul unui sistem computerizat pentru o bază de date a Uniunii Europene ce ţine evidenţa tranzacţiilor suspicioase.

Poliţia din Marea Britanie împreună cu Europol a organizat o conferinţă pe tema spălării banilor murdari prin programul fundaţiei OISIN.

S-au făcut şi primii paşi în vederea înfiinţării unei baze de date privind spălarea banilor. Aceasta va fi realizată cu sprijinul legistic şi informaţiile furnizate de poliţie din toate ţările membre ale Uniunii Europene.

Rolul Europol în protecţia monedei euro împotriva falsificării

Rolul euro ca monedă legală în 12 membre ale UE cunoaşte o importanţă crescândă la scară mondială. Această

206

monedă reprezintă acum ţinta privilegiată a organizaţiilor criminale internaţionale specializate în falsul de monedă a Consiliului Europei prin Decizia 2005/511/J.A.I. din 12 iulie 2005 a desemnat Europolul ca Oficiu central de reprimare a falsului monedei euro pentru a aplica în mod eficient prevederile Convenţiei internaţionale de la Geneva din 1929 şi pentru a întări cooperarea între statele membre ale U.E. pe de o parte şi între acestea şi terţe state, pe de altă parte.

În acest scop Europol centralizează şi prelucrează toate informaţiile care pot facilita cercetarea, prevenirea şi reprimarea falsificării euro, transmiţând aceste informaţii oficiale centrale naţionale din statele membre şi altor oficii de terţe state. Dacă apreciază util transmite acestor oficii o serie de exemplare de bancnote euro autentice, şi detalii privind descoperirile de falsificări şi contrafaceri.

Raportul Uniunii Europene din 1999 referindu-se la Uniunea Monetară Europeană observa faptul că diferiţi experţi discută că introducerea în curând a euro, ca valută unică europeană, ar putea crea oportunităţi ulterioare bune pentru reciclarea banilor murdari, în principal din cauză că nu va mai exista necesitatea schimbării banilor câştigaţi dintr-o monedă în alta, atunci când aceştia sunt deplasaţi în statele membre ale U.E. Viitoarele bancnote euro ar putea fi o alternativă atrăgătoare la dolar, uşor de schimbat atunci când valuta europeană va circula pe pieţele internaţionale.

e.- Traficul ilicit de autovehicule furateEuropol a fost implicată în mai multe anchete de

combatere a reţelelor responsabile de traficul organizat de maşini furate atât în interiorul cât şi în exteriorul Uniunii Europene.

Pentru a evalua schimbările şi nivelul pericolului, pentru a găsi o soluţie şi o strategie comună şi pentru a iniţia proiecte operaţionale viabile, au fost organizate întâlniri cu

207

experţi din toate statele membre, din ţările aplicante, din comisie şi Interpol.

E. Unitatea Naţională EuropolEuropol este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii

în cadrul Uniunii Europene şi care operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi cooperarea autorităţilor competente din statele membre în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea formelor grave de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol are misiunea de a-şi aduce o contribuţie semnificativă la acţiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi eforturile asupra organizaţiilor criminale.

Dat fiind faptul că activităţile din sfera crimei organizate nu se opresc la graniţele naţionale, Europol şi-a îmbunătăţit modalităţile de cooperare privind aplicarea legii internaţionale prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau strategice cu alte state şi organizaţii internaţionale, după cum urmează: Bulgaria, Columbia, Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă (O.L.A.F.), Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri, Islanda, Interpol, Norvegia, Elveţia, Turcia, S.U.A., Biroul O.N.U. privind Drogurile şi Criminalitatea, Organizaţia Mondială a Vămilor, România şi Rusia.

Sprijinul oferit de Europol statelor membre constă în:• facilitarea schimbului de informaţii, potrivit

legii naţionale, dintre ofiţerii de legătură ai Europol-ului (OLE). Ofiţerii de legătură sunt detaşaţi pe lângă Europol de către statele membre ca reprezentanţi ai agenţiilor naţionale ce se ocupă de aplicarea legii din aceste state;

• elaborarea de analize operative în vederea sprijinirii operaţiunilor;

208

• elaborarea de rapoarte strategice (de ex. Evaluarea ameninţării) şi analiza activităţilor criminale pe baza informaţiilor şi datelor oferite de statele membre şi de terţi;

• oferirea de expertiză şi sprijin tehnic pentru anchetele şi operaţiunile realizate în cadrul UE, sub supravegherea şi cu răspunderea legală a statelor membre interesate. Europol-ului activează şi în domeniul promovării analizei criminalistice şi a armonizării tehnicilor de anchetă din cadrul statelor membre.

În convenţia cu Europol se stipulează că Unitatea Naţională Europol-România va înfiinţa şi păstra un sistem computerizat pentru a permite introducerea, accesul şi analizarea datelor. Convenţia prevede un cadru strict pentru a garanta protejarea drepturilor persoanelor şi a datelor, precum şi controlul, supravegherea şi siguranţa acestora din urmă.

Sistemul computerizat al Europol-ului (T.E.C.S.) deţine în prezent 3 componente principale: un sistem informaţional, un sistem de analiză şi un sistem de index.

În vederea intensificării activităţilor de colaborare cu statele din Uniunea Europeană, a fost semnat la data de 25 noiembrie 2003, acordul de cooperare dintre România şi Biroul European de Poliţie, ratificat prin Legea nr. 197/2004.

În cuprinsul acestei legi, au fost stabilite modalităţile şi procedurile de acţiune ce vor fi aplicate de Biroul Naţional Europol, fiind menţionat ca scop principal, alinierea capacităţii instituţionale şi operaţionale a Poliţiei Române la standardele Uniunii Europene şi implementarea celor mai bune practici în domeniile cooperării poliţieneşti şi luptei împotriva crimei organizate.

Potrivit aceleiaşi legi de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie se poate preciza faptul că, în contextul acestui document sunt definite scopul, domeniile de cooperare, schimbul de informaţii şi furnizarea acestora de către România, furnizarea de date personale de către Europol, evaluarea surselor şi informaţiilor,

209

proceduri de confidenţialitate a informaţiilor, modul în care sunt reprezentaţi ofiţerii de legătură, responsabilitatea asumată de România, precum şi modalităţile de soluţionare a disputelor.

În baza prevederilor acordului de cooperare dintre România şi Biroul European de Poliţie, la data de 15 februarie 2004, a fost desemnat Punctul Naţional Focal ca unitate specializată din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor care să acţioneze ca punct naţional de contact pentru EUROPOL, conform standardelor Uniunii Europene care va avea la bază cooperarea inter-agenţii la nivel naţional şi internaţional.

Implementarea Convenţiei de twinning a început la data de 01.07.2004, având ca partener principal - Olanda şi secundar - Austria.

În data de 02.09.2004, a avut loc prima şedinţă a Comitetului de Conducere a proiectului RO 2003/IB/INT-06, unde au fost analizate împreună cu experţii olandezi şi reprezentanţii autorităţilor competente din România, aspecte privind legislaţia română.

a) Înfiinţarea Unităţii Naţionale EuropolLa data de 03.09.2004, a fost lansat oficial proiectul de

înfrăţire instituţională RO 03/TB/JH-06 „înfiinţarea Unităţii Naţionale Europol", în prezenţa delegaţiei Comisiei Europene, a Centrului Olandez pentru Cooperare Poliţienească Internaţională şi Ministerul Federal de Interne din Austria, cu participarea conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor, Poliţiei Române şi a altor ministere, precum şi ambasadorii mai multor ţări în România şi ofiţerii de legătură străini din diverse state.

Activităţile legate de componenta de twinning, s-au desfăşurat conform planificării fiind aprofundate aspectele legate de cooperarea interinstituţională, juridic, resurse umane şi IT.

La data de 22.06.2005, a avut loc conferinţa de închidere a Convenţiei de twinning, privind înfiinţarea Unităţii

210

Naţionale EUROPOL, eveniment la care au participat reprezentanţi din partea partenerilor olandezi, invitaţi ai ţărilor beneficiare ale convenţiei, precum şi din partea conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor, „Unitatea Naţională Europol" devenind operaţională începând cu data de 01.07.2005.

Schimbul de informaţii prin Unitatea Naţională Europol, vizează infracţiuni financiare (cărţi de credit şi înşelăciune, fals de monedă, fraude), trafic de droguri, trafic de fiinţe umane, contrabandă, omoruri/răpiri, infracţiuni grave asupra proprietăţi, trafic de materiale nucleare şi radioactive, infracţiuni contra mediului, furturi şi terorism, cu accent pe grupările infracţionale implicate. Cererile de asistenţă către Unitatea Naţională Europol pot fi făcute doar în cazul în care există informaţii certe despre asocierea unei grupări criminale din România cu cea din ţara unde se solicită verificările.

În ceea ce priveşte activitatea operaţională, a fost realizat accesul direct la bazele de date disponibile prin reţeaua metropolitană (evidenţa populaţiei, paşapoarte, AFIŞ, intrări/ieşiri cetăţeni români, persoane urmărite, autoritatea pentru străini, permise de conducere şi certificate de înmatriculare).

5.2. Instituţii de cooperare poliţienească ale Uniunii Europene119

a) Centrul european de monitorizare a drogurilor şi a dependenţei de droguri (EMCDDA în engleză sau OEDT în franceză)

Înfiinţat în 1993 ca răspuns la escaladarea acestei probleme la nivelul Uniunii Europene şi la necesitatea evaluării exacte a dimensiunilor şi particularităţilor fenomenului pe teritoriul statelor membre. Centrul, cu sediul la Lisabona, are

119 A. Iacob, Tactici de cooperare poliţienească internaţională, Editura Sitech, Craiova 2007, p. 285

211

ca scop obţinerea şi furnizarea către instituţiile Uniunii Europene şi ale statelor membre, a unor informaţii cât mai obiective, credibile şi comparabile la nivel european, referitoare la droguri şi la dependenţa de acestea, precum şi la consecinţele acestora. Astfel, Centrul are ca responsabilităţi colectarea şi analiza datelor existente, îmbunătăţirea metodelor de comparare a datelor statistice, diseminarea datelor şi cooperarea cu organismele şi organizaţiile europene şi internaţionale, precum şi cu serviciile de profil din terţe ţări. Centrul are personalitate juridică, fiind condus de către un Consiliu de Administraţie, un director şi un Comitet Ştiinţific.

b) Oficiul european de luptă împotriva fraudei (OLAF)Creat şi funcţionează, de la 1 iunie 1999, ca organism

indepen¬dent în cadrul Comisiei europene, scopul acestuia fiind consolidarea mijloacelor de prevenire a fraudei comunitare. OLAF are sarcina de a conduce anchetele desfăşurate în cazuri de fraudă, fiind subordonat comisarului european responsabil cu bugetul comunitar. OLAF îndeplineşte sarcinile de investigare conferite Comisiei europene prin legislaţia comunitară şi prin acordurile în vigoare încheiate cu terţe ţări, în vederea promovării luptei împotriva fraudei, a corupţiei şi a oricăror alte activităţi ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

c) Eurojust şi reţeaua judiciară europeanăUniunea europeană doreşte intensificarea cooperării în

lupta împotriva criminalităţii, sens în care Consiliul Uniunii europene a decis crearea Eurojust. Acest organ al Uniunii europene este competent în ceea ce priveşte anchetele şi urmăririle penale referitoare la criminalitatea gravă care afectează cel puţin două State membre. Rolul său este de a promova coordonarea între autorităţile competente ale diferitelor State membre, dar şi de a facilita aplicare asistenţei judiciare internaţionale şi executarea cererilor de remitere şi de

212

extrădare. Eurojust este, de asemenea, chemat să joace un rol esenţial în materie de luptă împotriva terorismului.

Crearea Eurojust, având ca obiectiv coordonarea activităţilor desfăşurate de către autorităţile naţionale însărcinate cu urmărirea penală, a fost decisă de către Consiliul European de la Tampere. În acest sens, în conformitate cu prevederile punctului 46 din Decizia Consiliului European de la Tampere, mai multe State membre (R.F. Germania, pe de o parte şi Portugalia, Franţa, Suedia şi Belgia, pe de altă parte), au prezentat Consiliului, în cursul anului 2000, pe baza articolului 34.2 din Tratatul Uniunii Europene, proiecte de decizii cadru pe această temă. De asemenea, şi Comisia europeană a prezentat o comunicare cuprinzând punctul de vedere al acestei instituţii cu privire la crearea Eurojust [COM(2000) 746 final)]. Ulterior, în cursul Conferinţei interguvernamentale care s-a ţinut la Nisa în decembrie 2000, Şefii de Stat şi de Guvern au decis să modifice articolul 31 al tratatului UE introducând, prin articolul 31 (2) menţiunea şi descrierea atribuţiilor Eurojust.

Reţeaua unităţilor de informaţii financiare (FIU-NET), creată printr-o directivă a Comisiei Europene, are ca scop realizarea unei baze de date Ia nivel european cu privire la capitalurile provenite din infracţiuni, în conformitate cu prevederile convenţiei din 1990 privind spălarea banilor şi a Directivei Comisiei Europene. În perioada 26 - 29 aprilie 2004, în localitatea spaniolă Santander s-a desfăşurat Conferinţa europeană privind spălarea banilor, ocazie cu care s-a subliniat necesitatea utilizării la maximum a canalelor de comunicare stabilite de Unităţile de Informaţii Financiare (FIU), făcându-se menţiune specială la potenţialul de care dispune proiectul FIU NET ca o schemă de cooperare între statele membre U.E., extensibilă la cooperarea cu terţe state.

În conformitate cu prevederile acestui articol din tratatul de la Nisa, Consiliul încurajează cooperarea prin intermediul Eurojust:

213

• asigurând pentru Eurojust condiţii prin care să contribuie la buna coordonare între organele de urmărire penală ale Statelor membre;

• favorizând participarea Eurojust la cercetările în cazuri de criminalitate transfrontalieră gravă, în special când este vorba de criminalitatea organizată, ţinând cont mai ales de analizele efectuate de Europol;

• facilitând o cooperare mai strânsă între Eurojust şi Reţeaua Judiciară Europeană, în special pentru a facilita executarea comisiilor rogatorii şi a cererilor de extrădare".

Eurojust, creat prin Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/187/JAI din 28 februarie 2002, are ca obiectiv ameliorarea cooperării judiciare la nivel continental pentru a lupta cu mai multă eficienţă împotriva formelor grave de criminalitate şi a facilita coordonarea acţiunilor de anchetă şi urmărire penală care acoperă teritoriul mai multor ţări membre ale Uniunii Europene.

Prin decizia amintită, Eurojust este instituit ca un organ al Uniunii dotat cu personalitate juridică. Fiecare Stat membru trebuie să numească un membru naţional al Eurojust, având calitatea de procuror, judecător sau ofiţer de poliţie (acesta din urmă trebuind să aibă competenţe echivalente cu ale unui judecător sau procuror). Membrii naţionali susmenţionaţi sunt supuşi dreptului naţional al Statului membru care i-a numit, acesta având totodată şi dreptul de a fixa durata mandatului, precum şi natura prerogativelor judiciare conferite reprezentantului său naţional.

Eurojust este competent în ceea ce priveşte anchetele şi urmăririle penale (care afectează cel puţin două State membre) relative la criminalitatea gravă pentru:

• a promova coordonarea între autorităţile competente ale diferitelor State membre;

• a facilita punerea în aplicare a asistenţei judiciare internaţionale şi executarea cererilor de extrădare.

214

Între altele, competenţa Eurojust acoperă toate tipurile de criminalitate şi infracţiuni pentru care Europol are competenţă (de exemplu: terorismul, traficul ilicit de stupefiante, traficul de fiinţe umane, falsul de monedă, spălarea banilor), criminalitatea informatică, frauda şi corupţia, spălarea produselor crimei, participarea la o organizaţie criminală.

Eurojust îşi poate îndeplini sarcinile sale atât prin intermediul unuia sau mai multor membri naţionali, precum şi ca un organism colegial. Eurojust poate cere, între altele, autorităţilor Statelor membre interesate să întreprindă o anchetă sau să formeze o echipă comună de anchetă.

Comisia europeană, asociindu-se pe deplin la lucrările Eurojust, va conveni cu acesta modalităţile practice de colaborare.

Fiecare Stat membru poate numi unul sau mai mulţi corespondenţi naţionali (luând în considerare priorităţile în materie de terorism) care pot constitui un punct de contact al Reţelei Judiciare Europene.

Pentru realizarea obiectivelor sale, Eurojust trebuie să poată schimba orice informaţie pertinentă cu autorităţile competente. În acest sens trebuie să fie garantată aplicarea principiilor Convenţiei Consiliului Europei din 1981 privind protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal.

Eurojust poate prelucra numai datele relative la persoanele care fac obiectul unei anchete, la victime şi la martori. Tipurile de date care pot fi utilizate privesc, între altele, identitatea persoanei (nume, prenume, data şi locul naşterii, domiciliul, profesia etc.) şi natura faptelor reproşate (calificarea penală, data şi locul comiterii, tipul de anchetă). Datele susmenţionate nu sunt accesibile decât membrilor naţionali, asistenţilor lor şi personalului autorizat al Eurojust. Se cuvine subliniat în acest sens că obligaţia de confidenţialitate este menţinută şi după încetarea funcţiilor acestora. În cadrul Eurojust, un membru al personalului este

215

special desemnat pentru protecţia datelor. El asigură, între altele, tratamentul legal, conservarea unei urme scrise a transmiterii, precum şi a recepţiei datelor. De o manieră generală, orice persoană poate consulta datele personale care o privesc şi poate cere rectificarea sau ştergerea acestora dacă datele sunt eronate sau incomplete. Persoana care apreciază că a suferit un prejudiciu din cauza unei prelucrări incorecte a datelor are dreptul să depună o plângere. Eurojust răspunde pentru daunele produse unei persoane în conformitate cu dreptul naţional al Statului membru în care şi-a fixat sediul, iar Statele membre sunt responsabile conform dreptului lor naţional. Consultarea bazei de date a Eurojust de către o persoană are o serie de limite prevăzute în decizia de creare a Eurojust, prin luarea în considerare a activităţilor acestuia (de exemplu, pentru a evita compromiterea unei anchete).

Datele nu sunt conservate decât pentru o perioadă strict necesară finalizării activităţii Eurojust. Oricum, o verificare periodică este prevăzută la fiecare trei ani. Eurojust şi Statele membre protejează datele, între altele, împotriva distrugerii, pierderii, divulgării, modificării şi accesului ilicit. Un organism independent controlează orice activitate a Eurojust pentru a se asigura că datele cu caracter personal sunt prelucrate cu respectarea deciziei. Organul comun de control se reuneşte periodic şi atunci când este convocat de preşedintele său. Acesta este desemnat de Statul membru care exercită preşedinţia Uniunii.

Pentru a-şi îndeplini sarcinile sale, Eurojust întreţine relaţii privilegiate cu Reţeaua Judiciară Europeană, Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF) şi magistraţii de legătură ai Statelor membre. Intre altele, Eurojust va putea încheia acorduri de cooperare cu State terţe şi cu organizaţiile sau instanţele internaţionale prin intermediul Consiliului, acorduri care să prevadă schimbul de informaţii sau detaşarea de ofiţeri.

216

Decizia conţine şi dispoziţii relative la organizarea şi funcţionarea Eurojust (organizarea secretariatului, numirea directorului administrativ şi durata mandatului său, statutul personalului, regimul lingvistic etc). Potrivit deciziei, Consiliul şi Parlamentul European sunt informate periodic despre activităţile desfăşurate de către Eurojust şi despre situaţia criminalităţii în Uniune. În raportul anual adresat Consiliului, Eurojust poate formula, prin intermediul preşedintelui acestuia, propuneri vizând ameliorarea cooperării judiciare în materie penală.

Printr-un raport din 6 iulie 2004, privind «Transpunerea juridică a deciziei Consiliului din 28 februarie 2002 privind crearea Eurojust pentru a întări lupta împotriva formelor grave de criminalitate», Comisia analizează situaţia punerii în aplicare a acestei decizii, constatările sale fiind decepţionante: la expirarea termenului de transpunere (septembrie 2003) doar Portugalia adoptase întreaga legislaţie necesară aplicării sale, în aprilie 2004, alte trei State membre (Austria, Franţa şi Germania) au procedat la fel, iar alte şase (Belgia, Finlanda, Grecia, Italia, Luxemburg şi Spania) urmau să se conformeze acesteia. Celelalte State membre au considerat că nu era nevoie să modifice legislaţia lor naţională.

Comisia a recomandat Statelor membre să ia următoarele măsuri: emiterea unor linii directoare pentru clarificarea anumitor chestiuni esenţiale chiar dacă nu sunt indispensabile măsuri legislative; favorizarea liberei circulaţii a informaţiilor cu rapiditatea cerută; conferirea membrului lor naţional al Eurojust a prerogativelor judiciare şi/sau de anchetă necesare.

d) Reţeaua Judiciară EuropeanăÎn vederea ameliorării, pe plan juridic şi practic, a

asistenţei judiciare între Statele membre ale Uniunii Europene, îndeosebi pentru a lupta împotriva formelor grave ale criminalităţii (criminalitatea organizată, corupţie, trafic de droguri, terorism), prin Acţiunea comună nr. 98/428/JAI din 29

217

iunie 1998, adoptată de către Consiliu şi intrată în vigoare la 7 august 1998, a fost creată Reţeaua Judiciară Europeană.

Potrivit dispoziţiilor articolului 1 din Acţiunea comună, în vederea atingerii obiectivelor menţionate, este înfiinţată o reţea de puncte de contact judiciare între Statele membre, denumită Reţeaua Judiciară Europeană.

Reţeaua judiciară europeană este formată din următoarele elemente:

• autorităţi centrale, responsabile în fiecare Stat membru de cooperarea judiciară internaţională;

• unul sau mai multe puncte de contact create în fiecare Stat membru, fiecare trebuind să aibă o cunoştinţă suficientă a unei limbi a Uniunii Europene, alta decât limba naţională;

• magistraţii de legătură, vizaţi prin acţiunea comună 96/277/JA1, care pot fi asociaţi Reţelei judiciare europene de către Statele membre care îi desemnează. La 22 aprilie 1996, Consiliul Uniunii europene a adoptat, în baza articolului K.3 al Tratatului asupra Uniunii europene, Acţiunea comună 96/277/JAI privind un cadru de schimb de magistraţi de legătură vizând ameliorarea cooperării judiciare între Statele membre ale Uniunii europene. In opinia Consiliului cooperarea judiciară este elementul central în lupta împotriva criminalităţii transnaţionale şi a actelor frauduloase, îndeosebi cele comise în detrimentul intereselor financiare ale comunităţii. Acţiunea comună stabileşte un cadru pentru trimiterea sau schimbul de magistraţi ori de funcţionari, în mod special experţi în proceduri de cooperare judiciară, denumiţi «magistraţi de legătură», între Statele membre, pe baza unor aranjamente bilaterale sau multilaterale. Funcţiile de magistraţi de legătură cuprind în mod normal orice activitate în vederea favorizării şi accelerării, prin stabilirea unor contacte directe cu serviciile competente şi cu autorităţile judiciare ale Statului primitor, orice forme de cooperare judiciară în materie penală sau civilă.

218

• un punct de contact desemnat de către Comisia europeană, pentru domeniile care ţin de competenţa sa.

Reţeaua judiciară europeană are ca atribuţii: facilitarea stabilirii de contacte potrivite între

punctele de contact din diferitele State membre; organizarea de reuniuni periodice ale

reprezentanţilor Statelor membre; furnizarea, în permanenţă, a unor informaţii de

bază, actualizate, în particular prin intermediul unei reţele de telecomunicaţii adecvate.

La rândul lor, punctele de contact constituie intermediari activi destinaţi să faciliteze cooperarea judiciară între Statele membre, îndeosebi în cazul formelor grave de criminalitate (criminalitate organizată, corupţie, trafic de droguri, terorism). Ele sunt la dispoziţia autorităţilor judiciare locale şi furnizează informaţii juridice şi practice necesare autorităţilor juridice locale din ţara lor, punctelor de contact ale altor ţări şi autorităţilor judiciare locale ale altor ţări, pentru a le permite acestora să stabilească de o manieră eficace o cerere de cooperare judiciară sau pentru ameliorarea cooperării judiciare în general. Totodată, punctele de contact favorizează coordonarea cooperării judiciare în cazurile în care o serie de cereri ale autorităţilor judiciare locale ale unui Stat membru necesită o execuţie coordonată într-un alt Stat membru.

Reţeaua judiciară europeană are reuniuni periodice care se ţin în principiu la Bruxelles, cu scopul de a permite punctelor de contact să recunoască şi să schimbe experienţa lor şi de a oferi o platformă de discuţii pentru problemele legate de punerea în aplicare a măsurilor adoptate de către Uniunea Europeană în cadrul cooperării judiciare.

Potrivit prevederilor art. 7 şi 8 din Acţiunea comună, Reţeaua dispune de patru tipuri de informaţii, la care punctele de contact trebuie să aibă acces în permanenţă, şi anume:

coordonatele complete ale punctelor de contact ale fiecărui Stat membru;

219

lista simplificată a autorităţilor judiciare şi locale din fiecare Stat membru;

informaţii juridice şi practice concise privind sistemele judiciare şi procedurale ale Statelor membre;

textele instrumentelor juridice pertinente, şi în ceea ce priveşte convenţiile în vigoare, textele declaraţiilor şi rezervelor.

e) Reţeaua europeană de formare judiciarăO iniţiativă a Franţei vizează adoptarea de către

Consiliul Euro-pean a unei decizii privind crearea unei reţele europene de formare judiciară. Această reţea are ca vocaţie îmbunătăţirea cunoaşterii reciproce a sistemelor judiciare din Statele membre, mai ales în rândul procurorilor şi judecătorilor, ceea ce va contribui la o ameliorare practică a cooperării judiciare în cadrul Uniunii europene. Mai buna cunoaştere de către judecători şi procurori, a sistemelor lor judiciare respective, constituie una din condiţiile fundamentale prealabile bunei funcţionări a spaţiului judiciar european. Formarea trebuie astfel să permită naşterea progresivă a unei veritabile culturi judiciare europene. Programele diferite puse în aplicare de către Uniunea europeană, şi în mod cu totul deosebit, programul Grotius, au permis deja, unui anumit număr de magistraţi să se întâlnească pentru a schimba experienţele lor şi a avea un contact cu realitatea juridică a altor ţări membre.

Într-o primă fază reţeaua va dezvolta astfel de activităţi numai în materie penală. Obiectivele acestei reţele sunt:

• aprofundarea cunoaşterii reciproce a sistemelor juridice;

• ameliorarea utilizării instrumentelor europene şi internaţionale;

• schimbul de experienţă şi identificarea necesităţilor activităţilor de formare;

• favorizarea coordonării între diferitele programe de formare prevăzute de ţările membre;

220

• dezvoltarea activităţilor de formare pentru membrii corpului judiciar.

5.3. Organizaţia internaţională de poliţie criminală – Interpol120

Cu sediul la Lyon în Franţa, este cea mai mare organizaţie poliţienească din lume. În glumă este denumită „Organizaţia Naţiunilor Unite a Poliţiei”. Creată în 1923 pentru a facilita urmărirea infractorilor care traversau frontierele naţionale, Interpolul numără astăzi 184 de ţări membre de pe cinci continente, acordând sprijin şi asistenţă tuturor organizaţiilor, autorităţilor şi serviciilor publice a căror misiune constă în prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale. Interpolul oferă trei servicii importante:

- un sistem global unic de comunicaţii poliţieneşti;

- o întreagă gamă de baze de date cu caracter poliţienesc şi servicii de analiză;

- un suport proactiv pentru operaţiunile poliţieneşti desfăşurate în toată lumea.

A. Istoricul şi evoluţia O.I.P.C. – Interpol

Ideea unei cooperări poliţieneşti internaţionale a preocupat pe mulţi specialişti în domeniu, atât poliţişti, cât şi magistraţi, preocupări susţinute şi prezentate cu ocazia unor forumuri mondiale ale autorităţilor judiciare. Ei au susţinut dorinţa profesională de a dispune de mijloace internaţionale eficiente pentru urmărirea şi arestarea infractorilor internaţionali în vederea aducerii lor în faţa justiţiei pentru a fi traşi la răspundere penală pentru faptele comise.

120 Interpolul nu este o Organizație guvernamentală, dar în doctrină se consideră că modul de organizare, atribuțiile, misiunile și răspunderea sunt specifice organizațiilor internaționale interguvernamentale.

221

În 1901 cu ocazia desfăşurării unui congres pe probleme specifice la Montevideo, capitala statului Uruguay de astăzi, argentinianul Juan Vucetich, şeful serviciului de identificare judiciară din oraşul La Plata, a susţinut ideea creării unui birou central pentru continentul american, care să acorde sprijin ţărilor din acest spaţiu geografic în acţiunea de urmărire şi arestare a infractorilor. Lansarea acestei idei nu a rămas fără urmări, în anul 1905 fiind propusă şi semnată o convenţie internaţională de poliţie la care au aderat autorităţile judiciare din Buenos Aires, Santiago de Chile, Rio de Janeiro, Montevideo şi La Plata, pentru ca în 1922 să mai adere la această convenţie şi alte autorităţi poliţieneşti. Deşi la această iniţiativă au participat autorităţi poliţieneşti doar din America de Sud ea a constituit un prim pas în direcţia dezvoltării cooperării poliţieneşti internaţionale.

În perioada 14-18 aprilie 1914, a fost organizat în Principatul Monaco, un congres internaţional de poliţie judiciară, cu participarea unor reprezentanţi din 24 de ţări, printre care şi România. Dar, în acelaşi an, urma să izbucnească primul război mondial, fapt ce a dus şi la imposibilitatea realizării intenţiei de a se organiza un al doilea congres pe aceeaşi temă, de data aceasta în România, la Bucureşti, în anul 1916.

O dată cu terminarea primei conflagraţii mondiale, atenţia guvernelor lumii s-a îndreptat din nou asupra problemei deosebit de complexe a criminalităţii internaţionale. Astfel, în. anul 1923, la iniţiativa guvernului austriac, Johann Scholer, şeful poliţiei din Viena a invitat reprezentanţi din 20 de ţări să participe la un congres internaţional al poliţiei judiciare. Cu ocazia desfăşurării acestui congres s-a hotărât înfiinţarea Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, cu sediul la Viena. La această reuniune un fapt deosebit de important trebuie subliniat: participanţii proveneau din ţări europene, africane, asiatice şi din America de Nord, printre care şi reprezentanţi ai autorităţilor române. Mondializarea luptei

222

contra infracţiunilor internaţionale a devenit astfel o componentă de bază în lupta împotriva acestui flagel modern.

Cu ocazia acestui congres, a fost adoptat statutul Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, format din zece articole. Iniţiatorul acestei idei, domnul Scholer, a fost ales preşedinte, doi ofiţeri ai poliţiei austriece au fost aleşi ca secretari generali şi, respectiv şef executiv, iar un poliţist austriac în retragere a fost numit expert în falsuri şi contrafaceri de monedă. În ceea ce priveşte aportul României la cele două iniţiative prezentate la nivel european, trebuie menţionat rolul deosebit pe care ţara noastră şi l-a asumat în lupta împotriva infracţionalităţii internaţionale.

Din materialele de arhivă ale organizaţiei rezultă lucruri interesante în legătură cu prezenţa reprezentanţilor români, membri ai Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, precum şi contribuţia lor la bunul mers al organizaţiei. Recunoaşterea făcută de înalta personalitate în 1973 concordă cu realitatea. între cele 24 de ţări participante la Congresul de la Monaco în 1914, precum am mai menţionat, făcea parte şi România, reprezentată de Romulus Voinescu, inspector general al poliţiei române, de Stănescu Ştefan, procuror al Curţii de Casaţie Bucureşti şi de Victor Bădulescu, student al Facultăţii de Drept din Paris.

Cea de-a patra sesiune ordinară a comisiei, la care a fost înfiinţat într-o rezoluţie „Biroul internaţional de identificare de la distanţă" consemnează, printre cele 22 de state şi teritorii reprezentate, şi România, în 1927, la Amsterdam.

Un pas important în cooperarea poliţienească internaţională 1-a constituit iniţiativa înfiinţării unui „Birou Central Naţional", o dată cu desfăşurarea celei de-a 5-a sesiuni ordinare a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, care a avut loc în anul 1928 la Berna.

Încă din acea perioadă s-a simţit acut nevoia înfiinţării în fiecare ţară a unui asemenea birou, care să pună la dispoziţia autorităţilor judiciare naţionale, precum şi autorităţilor străine

223

corespondente, date privind persoanele urmărite penal. S-a instituit şi o listă cu cei care, în plan internaţional, prezentau pericol public. La iniţiativa comisiei, asemenea birouri au fost înfiinţate la Viena, Berlin, Amsterdam, Sofia şi Bucureşti.

În luna decembrie a anului 1932, Comisia Internaţională de Poliţie Criminală avea 49 de membri din 26 de ţări. România era reprezentată de 3 membri, şi anume: Emanuel Stan, director general al siguranţei publice şi dr. Eugen Bianu, vicedirector general al siguranţei publice, important promotor al depolitizării şi profesionalizării activităţii poliţieneşti în perioada interbelică, şi de dr. Traian Putificiu, prefectul poliţiei din Satu Mare.

Cu ocazia alegerilor desfăşurate la Roma, în 1932, la lucrările anuale ale Comisiei în cadrul celei de-a 9-a sesiuni ordinare, dr. Eugen Bianu a fost ales în conducerea Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, cu funcţia de vicepreşedinte, pe care o va ocupa succesiv până în 1938.

Anul 1938 a constituit un moment de apreciere a meritelor specialiştilor români în materie, la Bucureşti fiind organizată cea de-a 14-a sesiune ordinară a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală. La lucrările acestei sesiuni au participat reprezentanţi din 23 de ţări, majoritatea europene, reprezentând însă, în situaţia politică de atunci, întreaga lume. Organizarea s-a bucurat de un real succes, lucrările evidenţiind rolul important jucat de România în activitatea de cooperare poliţienească internaţională.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a întrerupt însă, din nou, cooperarea poliţienească internaţională. Ocuparea Austriei de forţele hitleriste, mutarea sediului Comisiei la Berlin şi încercarea de a transforma această organizaţie în mijloc de propagandă a statului naţional socialist german a subliniat o dată în plus pericolul reprezentat de ingerinţa politicului în problematica pur tehnică a cooperării poliţieneşti internaţionale.

224

Recrudenscenţa criminalităţii pe continentul european în anii următori marii conflagraţii mondiale a făcut resimţită din nou necesitatea unui organism internaţional de cooperare poliţienească. Între 6-9 iunie 1946 din iniţiativa şefului poliţiei belgiene, F.E.Louwage, a avut loc la Bruxelles o conferinţă la care reprezentanţii autorităţilor judiciare din 17 ţări au decis reconstituirea Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, al cărui sediu s-a mutat la Paris. Începând din anul 1946 istoria acestei organizaţii a fost marcată de o serie de reforme şi realizări care i-au sporit influenţa şi capacitatea de luptă împotriva criminalităţii internaţionale.

În 1949, Consiliul Economic şi Social al O.N.U. a acordat acestei comisii, statutul de organizaţie consultativă de tip B. În 1956, cu ocazia celei de a XXV-a Adunări Generale care a avut loc la Viena statutul C.I.P.C. a fost completat şi modernizat pentru a putea fi adoptat la exigenţele unei cooperări la scară mondială.

Totodată, s-a hotărât schimbarea denumirii în Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală – INTERPOL, prescurtat O.I.P.C. – INTERPOL.

În 1961 Serviciul de contrafaceri şi falsificări, care din 1946 funcţiona la Haga în Olanda, a fost integrat Secretariatului General al O.I.P.C. – Interpol de la Paris.

În 1971, O.I.P.C. – Interpol a semnat un angajament special de cooperare cu Organizaţia Naţiunilor Unite, acord aprobat de Consiliul Economic şi Social şi de Adunarea Generală Interpol.

În 1973, având în vedere dezvoltarea relaţiilor multilaterale pe plan internaţional ale României, la propunerea Ministerului de Interne, s-a aprobat reafilierea poliţiei române la această organizaţie. Cu acest prilej canadianul William Leonard Higit preşedintele de atunci al organizaţiei, a subliniat la cea de a 41-a Sesiune a Adunării Generale a O.I.P.C. – Interpol că: „astăzi România nu se afiliază, ci revine la organizaţie”.

225

B. Obiectivele şi organizarea O.I.P.C. – Interpol

a) Obiectivele O.I.P.C. - InterpolActualul statut al organizaţiei, amendat în 1956, are o

serie de prevederi noi, care reliefează trăsăturile distincte ale unei organizaţii internaţionale importante, cu activităţi şi obiective specifice.

Organizaţia este concepută pe scheletul cadru al organizaţiilor internaţionale, având o serie de documente fundamentale cum sunt:

- statutul OIPC – INTERPOL, care cuprinde 50 de articole;

- Regulamentul general de funcţionare a organizaţiei;

- Regulamentul financiar;- Doctrina de funcţionare a Birourilor Centrale

Naţionale;- Regulamentul radio-comunicaţiilor de poliţie.Obiectivele (scopurile) acestei organizaţii internaţionale

de cooperare sunt definite în art. 2 din statut astfel121: a) Asigurarea şi dezvoltarea celei mai largi

asistenţe reciproce a tuturor autorităţilor de poliţie criminală, în cadrul legilor existente în fiecare ţară şi în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului;

b) Stabilirea şi dezvoltarea tuturor instituţiilor capabile să contribuie în mod eficace la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor de drept comun.

Limitele de acţiune ale OIPC-INTERPOL sunt stabilite în art. 3 din statut astfel: „Orice activitate sau intervenţie în probleme sau cazuri care prezintă un caracter politic, militar, religios sau rasial este în mod riguros interzisă organizaţiei”.

121 Art.2 din Statultul OIPIC Interpol226

Potrivit art. 3 din statutul acestei organizaţii sunt considerate ca infracţiuni politice faptele care în funcţie de circumstanţă prezintă un caracter politic chiar dacă legislaţia unei ţări o califică ca fiind o faptă de drept comun.

Acest principiu predominant este prevăzut într-o rezoluţie interpretativă adoptată de Adunarea Generală a OIPC-INTERPOL din 1951. În plus din rezoluţia adoptată în 1984 rezultă într-o manieră generală că nu sunt considerate infracţiuni politice, faptele comise în afara „zonelor de conflict” şi ale căror victime sunt străine de cauzele luptelor.

Din lectura celor două articole ale statutului OIPC-INTERPOL rezultă că obiectivul principal urmărit de această organizaţie este crearea cadrului propice în care autorităţile de poliţie naţionale să coopereze pentru reprimarea şi combaterea cu eficacitate mai mare a criminalităţii de drept comun.

Conform unei opinii exprimate în literatura de specialitate OIPC – INTERPOL este o organizaţie neguvernamentală având ca membre organe de poliţie din numeroase state membre de pe cele cinci continente.

b. Structura organizatorică a O.I.P.C. – INTERPOLOIPC – INTERPOL este compusă din două categorii de

organe: Organe reprezentative (deliberative) care se

reunesc periodic pentru a delibera, respectiv Adunarea Generală şi Comitetul Executiv;

Organe tehnice permanente, care asigură funcţionarea continuă a cooperării şi pun în practică hotărârile organelor deliberative, respectiv Secretariatul General şi Birourile Centrale Naţionale.

Organe reprezentative (deliberative)Adunarea Generală a O.I.P.C. – INTERPOL este

instituţia supremă a organizaţiei care reuneşte anual delegaţiile oficiale ale ţărilor afiliate. Sesiunile durează de obicei o

227

săptămână, la lucrări putând lua parte în calitate de observatori şi reprezentanţi ai altor organizaţii internaţionale.

Adunarea Generală are o structură compusă din delegaţiile statelor membre, desemnate de guvernele respective şi are competenţa de a decide în toate problemele referitoare la bunul mers al organizaţiei (direcţii de acţiune, metode şi mijloace ale cooperării poliţieneşti internaţionale, strategii de luptă împotriva criminalităţii internaţionale, programul pentru activitatea viitoare, alegerea membrilor Comitetului Executiv şi a altor funcţii prevăzute de statut, finanţarea etc.). Dezbaterile în cadrul Adunării Generale au loc pe baza unei ordini de zi propusă de Comitetul Executiv şi difuzată cu cel puţin 90 de zile înainte de sesiune tuturor ţărilor afiliate la organizaţie.

Hotărârile, rezoluţiile şi recomandările Adunării Generale se adoptă prin vot, fiecărei delegaţii participante revenindu-i un singur vot, indiferent de mărimea ei.

Limbile de lucru ale Adunării Generale sunt: franceza, engleza, spaniola şi araba, folosindu-se interpretarea simultană în toate cele patru limbi.

În conformitate cu art. 7 din statutul organizaţiei, fiecare stat membru trebuie să includă în delegaţia oficială care participă la sesiunile Adunării Generale:

- înalţi funcţionari din organismele care exercită atribuţii de poliţie;

- funcţionari a căror misiune pe plan naţional este legată de activităţile OIPC- INTERPOL;

- specialişti în problemele înscrise pe ordinea de zi.

Comitetul Executiv este format din 13 persoane alese prin vot secret de către Adunarea Generală a Organizaţiei. Conform prevederilor art. 22 din Statut, Comitetul Executiv are ca atribuţii punerea în aplicare a hotărârilor Adunării Generale, pregătirea ordinii de zi a acesteia, aprobarea programului de lucru şi a proiectului ordinii de zi, controlarea gestiunii Secretaria¬tului General. De regulă, Comitetul Executiv se

228

reuneşte de două ori pe an. Persoanele care compun Comitetul Executiv sunt: Preşedintele Organizaţiei; 3 vicepreşedinţi; 9 membri.

Preşedintele OIPC-INTERPOL este ales pe o perioadă de patru ani. Acesta prezidează reuniunile Adunării Generale şi ale Comitetului Executiv, conlucrând strâns cu Secretariatul General al Organizaţiei.

Celelalte persoane din Comitetul Executiv sunt alese pe o perioadă de trei ani. Pentru a facilita accesul cât mai multor ţări la conducerea treburilor Organizaţiei, este interzisă realegerea imediată a unei persoane în aceeaşi funcţie.

În 1964 a fost adoptată o Rezoluţie a Adunării Generale potrivit căreia cele 13 funcţii din cadrul Comitetului executiv se repartizează astfel: 3 pentru continentul african; 3 pentru continentul american; 3 pentru cel asiatic; 4 pentru Europa.

Preşedintele şi cei trei vicepreşedinţi trebuie să facă parte din continente diferite.

Preşedintele OIPC-INTERPOL are următoarele atribuţii :

• prezidează întâlnirile Adunărilor Generale şi Comitetului Executiv şi conduce discuţiile;

• asigură ca toate activităţile organizaţiei să fie conforme cu deciziile Adunării Generale şi ale Comitetului Executiv;

• menţine, pe cât posibil, contactul direct şi constant cu Secretariatul General al organizaţiei.

În ceea ce priveşte atribuţiile Comitetului Executiv, conform art. 22 din Statut acestea sunt următoarele:

• va supraveghea executarea deciziilor Adunării Generale;

• va pregăti ordinea de zi pentru sesiunile Adunării Generale şi o va comunica cu trei luni înainte statelor membre;

• va înainta Adunării Generale orice program de lucru sau proiect pe care îl consideră necesar;

229

• va supraveghea activitatea de conducere şi munca Secretariatului General;

• va exercita toate puterile pe care i le-a acordat Adunarea Generală.

C. Organe tehnice permanenteSecretariatul General al OIPC-INTERPOL, este

organismul administrativ şi tehnic care asigură funcţionarea permanentă a organizaţiei. În fapt acest Secretariat General este o administraţie internaţională care nu este subordonată nici unui guvern şi care acţionează în numele şi pentru comunitatea internaţională, în lupta împotriva criminalităţii.

În conformitate cu prevederile art. 26 din Statut, Secretariatul General are următoarele atribuţii:

aplică hotărârile Adunării Generale şi ale Executivului; acţionează ca un centru internaţional de luptă împotriva criminalităţii de drept comun; acţionează ca un centru tehnic şi de informare; asigură administrarea generală a Organizaţiei; menţine legătura cu autorităţile naţionale şi internaţionale prin intermediul Birourilor Centrale Naţionale; pregăteşte şi editează publicaţiile necesare şi utile pentru activitatea Organizaţiei;

• asigură lucrările de secretariat cu ocazia sesiunilor Adunărilor Generale, ale Comitetului Executiv şi ale oricăror altor organisme ale Organizaţiei;

• menţine contacte directe şi constante cu preşedintele Organizaţiei.

Secretariatul General este condus de secretarul general al Organizaţiei, ales de Adunarea Generală pentru o perioadă de 5 ani şi care poate fi reales în aceeaşi funcţie. Potrivit Statutului, secretarul general, primul funcţionar al Organizaţiei, este, în principiu, o personalitate având cetăţenia

230

ţării în care se află sediul Secretariatului General. Secretariatul General are în structura sa patru divizii specializate.

• Divizia I Administrativă are ca atribuţii principale pe cele legate de contabilitate şi pregătirea bugetului, administrarea personalului şi a serviciilor generale (telecomunicaţii, traduceri, imprimerie etc), pregătirea Adunărilor Generale şi a altor reuniuni organizate de OIPC-INTERPOL.

• Divizia a II-a de legătură şi informaţie criminală este însărcinată cu centralizarea şi studierea afacerilor criminale ce impun cooperare poliţienească internaţională. Această divizie ţine la zi documentaţia criminală şi pe cea specializată a Organizaţiei şi este împărţită, la rândul ei, în patru subdivizii, din care primele trei sunt specializate într-un sector important al criminalităţii internaţionale:

— subdivizia criminalitate generală (infracţiuni împotriva persoanelor şi bunurilor, terorism internaţional, fonduri provenite din activităţi criminale, crima organizată);

— subdivizia criminalitate economico-financiară (contrafaceri de documente de plată, falsul de monedă, escrocherii cu mijloace de plată, criminalitate ecologică şi informatică);

— subdivizia de stupefiante (lupta împotriva traficului de droguri). Fiecare din aceste subdivizii efectuează o muncă de stat-major în materie de poliţie criminală. Ele însele nu întreprind nici o operaţiune poliţienească propriu-zisă, acestea căzând în sarcina fiecărei poliţii naţionale, în virtutea autorităţii ei suverane.

Activitatea acestor trei subdivizii se bazează pe o bogată documentaţie, acumulată zilnic, referitoare la infractorii internaţionali şi activitatea lor, pusă la dispoziţie de:

- subdivizia informaţii criminale. Ultima subdivizie are ca sarcină tratamentul informaţiilor, destinate statelor membre, cu ajutorul tehnologiilor informatice şi se compune din cinci servicii: răspunsuri la mesaje; notiţe internaţionale, identificare

231

dactiloscopie; căutare automată şi arhivare; unitatea de analiză a criminalităţii.

Această documentaţie, prelucrată cu mijloace informative ultramoderne, include informaţii operative, constituite în două fişiere (alfabetic şi fonetic) completate cu alte fişiere speciale (denumirile unor vapoare suspecte, seriile paşapoartelor false, numerele de înmatriculare ale vehiculelor folosite de infractori) precum şi arhive specializate care cuprind amprentele digitale decadactilare, fotografiile infractorilor internaţionali şi modurile lor de operare (în situaţia celor de o periculozitate deosebită).

• Divizia a III-a juridică, documentare şi formarea profesională realizează o serie de informări şi studii privind problemele tehnice şi juridice de poliţie, criminologie, drept penal, prevenirea şi tratamentul delincvenţilor, dezvoltarea unor noi metode şi tehnici ale poliţiei ştiinţifice, organizarea şi dotarea serviciilor de poliţie etc. Această divizie editează de asemenea statisticile criminale internaţionale, pe baza datelor primite de la Birourile Centrale Naţionale, pregăteşte colocviile internaţionale pe diferite teme şi organizează cicluri internaţionale de studii cu participarea unor specialişti de renume mondial. Tot această divizie asigură editarea „Revistei Internaţionale de Poliţie Criminală". Această revistă publică articole care tratează toate subiectele ce interesează munca de poliţie şi este editată în cele 4 limbi oficiale ale Organizaţiei.

• Divizia a IV-a suport tehnic a fost creată pentru a răspunde necesităţii de informatizare a activităţii este compusă, la rândul ei, din două vizii: telecomunicaţii şi informatică, având ca atribuţii susţinerea logistică a cooperării poliţieneşti internaţionale şi folosirea celor mai avansate tehnici.

Prezentarea structurii interne a Secretariatului General al OIPC-INTERPOL evidenţiază că acesta constituie, în fapt, un adevărat stat-major al Organizaţiei, a cărui menire principală este de a coordona afacerile criminale de anvergură

232

internaţională prin furnizarea, de către poliţiile naţionale afiliate, a unor informaţii operative despre infractorii internaţionali, modurile lor de operare, mijloacele tehnice şi de transport folosite pentru comiterea infracţiunilor.

În afară de Secretarul General, activitatea secretariatului este realizată de către personalul tehnic şi administrativ, care este compus din funcţionari de poliţie puşi la dispoziţia Organizaţiei de către Guvernele ţărilor afiliate, funcţionari detaşaţi puşi la dispoziţie de către autoritatea de poliţie din ţara de origine, pentru a executa activităţi în numele Secretariatului General şi funcţionari angajaţi cu contract (în special tehnicieni şi funcţionari administrativi).

În prezent personalul Secretariatului General numără 302 funcţionari din 41 de state membre.

Funcţionarii angajaţi prin contract desfăşoară activităţi care nu necesită pregătire poliţienească (redactori, traducători, secretare, informaticieni, funcţionari de birou etc.).

D. Birourile Centrale NaţionaleConform Statutului organizaţiei122 fiecare poliţie

naţională afiliată la OIPC-INTERPOL îşi desemnează un organism care va funcţiona în ţara respectivă.

Experienţa practică a scos în evidenţă faptul că în cale cooperării internaţionale există trei mari obstacole şi anume:

• diferenţa dintre structurile poliţieneşti naţionale, care fac uneori dificilă determinarea competenţei în a trata o anumită infracţiune sau de a furniza o anumită informaţie;

• barierele lingvistice;• diversitatea sistemelor juridice ale ţărilor

membre.Pentru a estompa aceste inconveniente, în fiecare stat

afiliat la OIPC-INTERPOL, sarcinile cooperării poliţieneşti internaţionale au fost încredinţate unui serviciu permanent

122 Art. 32 din Statutul OPIC-INTERPOL233

desemnat de autorităţile guvernamentale naţionale denumit Biroul Central Naţional Interpol.

Birourile Centrale Naţionale sunt formate numai din funcţionarii de poliţie, din ţara respectivă, care acţionează întotdeauna în cadrul juridic fixat de legislaţia fiecărui stat membru.

Acest organ asigură cooperarea poliţienească pe două planuri123:

- pe plan extern cu Secretariatul General al OIPC INTERPOL şi celelalte Birouri Centrale Naţionale din ţările membre;

- pe plan intern, asigură cooperarea cu serviciile de poliţie din ţara respectivă, singurele competente, cu putere de acţiune operativă, conform legislaţiei în vigoare.

Se poate afirma că, în esenţă, acţiunile şi eficienţa OIPC-INTERPOL se bazează îndeosebi pe aceste organe naţionale de la care pornesc informaţii, date şi materiale necesare cooperării.

Atribuţiile Birourilor Centrale Naţionale sunt următoarele :

• centralizarea informaţiilor cu caracter poliţienesc de interes internaţional şi a documentaţiei interne de natură poliţienească pe care le transmite către Secretariatul General şi celelalte Birouri Centrale Naţionale ale ţărilor afiliate;

• declanşează pe teritoriul naţional operaţiuni cu caracter poliţienesc care sunt solicitate de celelalte Birouri Centrale Naţionale din ţările afiliate;

• primeşte cererile de informaţii, de verificări, de arestări şi extrădări, transmise de Secretariatul General şi de celelalte Birouri Centrale Naţionale şi trimite răspunsurile solicitate la acestea;

123 I. Suceavă, F. Coman, Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Editura Romcartexim, Bucureşti, 1997, p. 218

234

• transmite celorlalte Birouri Centrale Naţionale, cererile magistraţilor sau ale serviciilor de poliţie privitoare la arestări şi extrădări în vederea executării lor în străinătate;

• coordonează acţiunile poliţieneşti în ţara respectivă, conform legislaţiei naţionale, cu privire la măsurile împotriva infractorilor internaţionali;

• solicită intervenţia OIPC-INTERPOL pe plan internaţional în probleme legate de criminalitatea statului respectiv, în special atunci când se referă la infractori care au părăsit frontierele statului respectiv;

• transmite către Secretariatul General date, studii şi orice alte materiale pe care le consideră necesare.

Şeful Biroului Central Naţional INTERPOL, reprezintă ţara sa la sesiunile Adunării Generale şi pune în aplicare rezoluţiile adoptate în sesiunile acesteia.

Sistemul de lucru între OIPC-INTERPOL şi Birourile Centrale Naţionale se desfăşoară astfel124:

• Secretariatul General, la cererea unei organizaţii de poliţie afiliate solicită relaţii şi măsuri într-o altă ţară membră cu privire la un grup, o persoană sau o infracţiune. Secretariatul General poate adresa această cerere către toate ţările afiliate, numai prin Birourile Centrale Naţionale;

• Un Birou Central Naţional poate cere prin Secretariatul General verificări de acelaşi gen la o altă organizaţie de poliţie afiliată sau la mai multe, tot prin intermediul Biroului Central Naţional;

• Două organizaţii de poliţie din statele afiliate pot cere relaţii pentru aceeaşi grupă de probleme sau persoane;

• Efectuarea de verificări sau urmăriri în releu din ţară în ţară sub coordonarea Secretariatului General (pur tehnică, nu de dispoziţie), atunci când în lucru sunt acţiuni de anvergură internaţională care privesc grupuri de indivizi şi persoane care parcurg cu rapiditate teritoriile mai multor ţări.

124 I. Suceavă, F. Coman, op. cit. p. 220-221235

Pentru studiul şi lămurirea unor probleme ştiinţifice OIPC-INTERPOL poate să recurgă la sprijinul unor consilieri (specialişti) desemnaţi de Comitetul Executiv pe o perioadă de 3 ani, din rândul unor personalităţi recunoscute pentru reputaţia lor mondială într-un anumit domeniu de activitate ce interesează organizaţia.

E. Biroul Naţional Interpol din RomâniaAcest birou a fost creat la 10 ianuarie 1973 şi

funcţionează în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, constituind punctul de sprijin naţional al cooperării poliţieneşti internaţionale, cu fiecare stat membru al O.I.P.C. – Interpol prin Birouri de Contact Naţionale, precum şi cu Secretariatul General Interpol.

Biroul Naţional Interpol are un rol important în surmontarea obstacolelor întâmpinate în cooperarea poliţienească internaţională, determinate de diferenţele de structuri între poliţiile naţionale, barierele lingvistice şi diferenţele de sisteme juridice. Totodată, acest organism asigură schimbul operativ de informaţii criminale obţinute de structurile poliţieneşti în raport direct cu transmiterea lor celorlalte B.C.N.-uri şi Secretariatului General al O.I.P.C. – Interpol.

Declanşează, pe teritoriul naţional, operaţiunile şi actele de poliţie solicitate de celelalte state membre ale O.I.P.C.- Interpol şi primeşte cererile de informaţii, de verificări etc. de la alte B.C.N.uri şi Secretariatul General Interpol, pe care le transmite unităţilor operative competente răspunzând operativ celor care le-au solicitat.

Biroul Naţional Interpol din România asigură accesul formaţiunilor operative poliţieneşti la baza de date a A.S.F. a Secretariatului General Interpol (persoane aflate în urmărire internaţională autovehicule furate, obiecte de artă furate, paşapoarte şi documente administrative).

236

În contextul participării la activitatea O.I.P.C. – Interpol, Biroul Naţional Interpol din România şi-a centrat demersurile pe vectorii principali naţionali specifici, reuşind implementarea normelor de serviciu aplicabile, în privinţa: poziţiei şi statutului biroului naţional, furnizării de servicii continue de comunicaţii 24 de ore, capacităţii lingvistice, vocabularului judiciar şi procedural, permanenţei în luarea deciziilor, iniţierii şi conducerii anchetelor, a ofiţerilor de contact, coordonării informaţiilor, administrării şi structurii mesajelor expediate, respectării termenelor în care autorităţile judiciare trebuie să răspundă la solicitările altor B.C.N.uri etc.

ANEXE

CARTA NAŢIUNILOR UNITE

Carta Națiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinței Națiunilor Unite pentru Organizația internațională și a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Statutul Curții Internaționale de Justiție face parte integrantă din Carta. Amendamentele la Articolele 23, 27 și 61 ale Cartei au fost adoptate de Adunarea Generala la 17 decembrie 1963 și au intrat în vigoare la 31 august 1965. Un alt amendament la Articolul 61 a fost adoptat de Adunarea Generală la 20 decembrie 1971 și a intrat în vigoare la 24 septembrie 1973. Amendamentul la Articolul 109, adoptat de Adunarea Generală la 20 decembrie 1965, a intrat în vigoare la 12 iunie 1968.

Amendamentul la Articolul 23 sporește de la unsprezece la cincisprezece numarul membrilor Consiliului de Securitate. Amendamentul la Articolul 27 dispune ca hotarârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură să fie luate cu votul afirmativ a nouă membri (anterior sapte), iar hotărârile sale asupra oricăror alte chestiuni să fie luate cu votul afirmativ a nouă membri (anterior sapte), cuprinzând și voturile concordante ale celor cinci membri permanenti ai Consiliului.

237

Amendamentul la Articolul 61, care a intrat în vigoare la 31 august 1965, sporește de la optsprezece la douăzeci și șapte numărul membrilor Consiliului Economic și Social. Urmatorul amendament la acest articol, care a intrat în vigoare la 24 septembrie 1973, sporește de la douăzeci și șapte la cincizeci și patru numărul membrilor Consiliului

.Amendamentul la Articolul 109, care privește paragraful 1 al articolului, prevede că o conferință generală a Membrilor Națiunilor Unite având drept scop revizuirea Cartei va putea fi reunită la locul și data care vor fi fixate prin votul a doua treimi din membrii Adunarii Generale și prin votul oricaror nouă (anterior sapte) membri ai Consiliului de Securitate.

Paragraful 3 al Articolului 109, potrivit căruia Adunarea Generală trebuia, la cea de a zecea sesiune ordinară, să examineze chestiunea convocării unei conferințe de revizuire a Cartei, a fost păstrată în forma sa originală, deși menționează "un vot al oricăror șapte membri ai Consiliului de Securitate", întrucât Adunarea Generală și Consiliul de Securitate au dat urmare dispoziției acestui paragraf la cea de a zecea sesiune ordinară a Adunarii Generale, în 1955.

Preambul

NOI, POPOARELE NAŢIUNILOR UNITE, 

Hotărâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici, să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional,

238

să promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate, 

ŞI ÎN ACESTE SCOPURI 

Să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor, 

AM HOTĂRÂT SĂ NE UNIM EFORTURILE PENTRU ÎNFĂPTUIREA ACESTOR OBIECTIVE. 

Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanţii lor, reuniţi în oraşul San Francisco şi având depline puteri, recunoscute ca valabile şi date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Naţiunilor Unite şi înfiinţează prin aceasta o organizaţie internaţională care se va numi Naţiunile Unite.

Capitolul I: Scopuri şi principii

Articolul 1

Scopurile Naţiunilor Unite sunt următoarele:

1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională, şi, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori

239

rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii;

2. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3. Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

Articolul 2În urmărirea scopurilor enunţate în Articolul 1,

Organizaţia Naţiunilor Unite şi Membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele Principii:

1. Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor ei.

2. Toţi Membrii Organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte.

3. Toţi Membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice în aşa fel încât pacea şi securitatea în internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie.

4. Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori

240

independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.

5. Toţi Membrii Naţiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizaţia întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere.

6. Organizaţia va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţi internaţionale.

7. Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui Stat şi nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII.

CapitolulII:Membri

Articolula3 Sunt Membri originari ai Organizaţiei Naţiunilor Unite Statele care, participând la Conferinţa Naţiunilor Unite de la San Francisco pentru organizaţia internaţională sau semnând mai înainte Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, semnează prezenta Cartă şi o ratifică în conformitate cu Articolula10.

Articolula4

1. Pot deveni Membri ai Naţiunilor Unite toate celelalte State iubitoare de pace care acceptă obligaţiile din prezenta Cartă şi care, după aprecierea Organizaţiei, sunt capabile şi dispuse să le îndeplinească.

241

2. Admiterea ca Membru al Naţiunilor Unite a oricărui Stat care îndeplineşte aceste condiţii se va face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Articolula5

Un Membru al Naţiunilor Unite împotriva căruia Consiliul de Securitate a întreprins o acţiune preventivă sau de constrângere poate fi suspendat de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, din exerciţiul drepturilor şi privilegiilor decurgând din calitatea de Membru. Exerciţiul acestor drepturi şi privilegii poate fi restabilit de Consiliulade.Securitate.

Articolul.6

Un Membru al Naţiunilor Unite care încalcă în mod persistent principiile cuprinse în prezenta Cartă poate fi exclus din Organizaţie de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Capitolul.III:Organe

Articolul.7

1. Se înfiinţează ca organe principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite: o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu Economic şi Social, un Consiliu de Tutelă, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Secretariat.

2. Organele subsidiare care s-ar învedera necesare vor putea fi înfiinţate în conformitate cu prezenta Cartă.

Articolul.8

242

Naţiunile Unite nu vor impune nici o restricţie participării, în condiţii egale, a bărbaţilor şi femeilor la orice funcţie din cadrul organelor ei principale şi subsidiare.

Capitolul IV: Adunarea Generală

Componenţă

Articolul 9

1. Adunarea Generală va fi alcătuită din toţi Membrii Naţiunilor Unite.

2. Fiecare Membru va avea cel mult cinci reprezentanţi în Adunarea Generală.

Funcţii şi puteri

Articolul 10

Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă şi, sub rezerva dispoziţiilor Articolului 12, poate face recomandări Membrilor Naţiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, ori Membrilor Organizaţiei şi Consiliului de Securitate în oricare asemenea chestiuni sau cauze.

Articolul 11

243

1. Adunarea Generală poate examina principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor, şi poate face recomandări cu privire la asemenea principii fie Membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, fie Consiliului de Securitate, fie Membrilor Organizaţiei şi Consiliului de Securitate.

2. Adunarea Generală poate discuta orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, care îi vor fi fost supuse de către oricare Membru al Naţiunilor Unite sau de către Consiliul de Securitate ori, în conformitate cu Articolul 35, paragraful 2, de către un Stat care nu este Membru al Naţiunilor Unite şi, sub rezerva dispoziţiilor Articolului 12, poate face recomandări în privinţa oricărei asemenea probleme, fie Statului ori Statelor interesate, fie Consiliului de Securitate, fie Statelor şi Consiliului de Securitate. Orice asemenea problemă care reclamă să se întreprindă o acţiune va fi deferită de Adunarea Generală Consiliului de Securitate înainte sau după discutarea ei.

3. Adunarea Generală poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională.

4. Puterile Adunării Generale, prevăzute în acest Articol, nu limitează domeniul general de aplicare al Articoluluiu10.

Articolul 121. Cât timp Consiliul de Securitate exercită, în privinţa

unui diferend sau a unei situaţii, funcţiile care îi sunt atribuite prin prezenta Cartă, Adunarea Generală nu va face nici o recomandare cu privire la acel diferend sau situaţie, decât dacă Consiliul de Securitate îi cere aceasta.

2. Secretarul general, cu asentimentul Consiliului de Securitate, va aduce la cunoştinţa Adunării Generale, la fiecare sesiune, toate problemele referitoare la menţinerea păcii şi

244

securităţii internaţionale de care se ocupă Consiliul de Securitate; de asemenea, el va înştiinţa Adunarea Generală, iar dacă Adunarea Generală nu este în sesiune, pe Membrii Naţiunilor Unite, de îndată ce Consiliul de Securitate încetează de.a.se.mai.ocupa.de.acele.probleme.

Articolul 13 1. Adunarea Generală va iniţia studii şi va face

recomandări în scopul: a. de a promova cooperarea internaţională în domeniul

politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea lui;

b. de a promova cooperarea internaţională în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

2. Celelalte răspunderi, funcţii şi puteri ale Adunării Generale, referitoare la problemele menţionate în paragraful 1b de mai sus, sunt enunţate în Capitolele IX şi X.

Articolul.14 Sub rezerva dispoziţiilor Articolului 12, Adunarea

Generală poate recomanda măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, pe care o consideră de natură a dăuna bunăstării generale sau relaţiilor prieteneşti între Naţiuni, inclusiv a situaţiilor rezultând dintr-o încălcare a dispoziţiilor prezentei Carte, care enunţă Scopurile şi Principiile.Naţiunilor.Unite.

Articolul.15 1. Adunarea Generală va primi şi examina rapoarte

anuale şi speciale ale Consiliului de Securitate; aceste rapoarte vor cuprinde o dare de seamă asupra măsurilor pe care

245

Consiliul de Securitate le-a hotărât sau le-a luat pentru menţinerea Păcii şi securităţii internaţionale.

2. Adunarea Generală va primi şi examina rapoartele celorlalte organe ale Naţiunilor Unite.

Articolul 16Adunarea Generală va îndeplini în privinţa sistemului

internaţional de tutelă funcţiile care-i sunt atribuite prin Capitolele XII şi XIII, inclusiv aprobarea acordurilor de tutelă referitoare la teritoriile care nu sunt desemnate drept zone strategice.

Articolul 17 1. Adunarea Generală va examina şi aproba bugetul Organizaţiei.

2. Cheltuielile Organizaţiei sunt suportate de Membri, potrivit repartizării stabilite de Adunarea Generală.

3. Adunarea Generală va examina şi aproba orice acorduri financiare şi bugetare încheiate cu instituţiile specializate la care se referă Articolul 57 şi va examina bugetele administrative ale acestor instituţii, spre a le face recomandări.

Votare 1. Fiecare membru al Adunării Generale dispune de un

vot. 2. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante

vor fi adoptate cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi. Vor fi considerate probleme importante: recomandările cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, alegerea membrilor Consiliului Economic şi Social, alegerea membrilor Consiliului de Tutelă, în conformitate cu paragraful 1 c al Articolului 86, admiterea de noi Membri în Organizaţie, suspendarea drepturilor şi

246

privilegiilor Membrilor, excluderea de Membri, problemele referitoare la funcţionarea sistemului de tutelă şi problemele bugetare.

3. Hotărârile privind alte probleme, inclusiv stabilirea unor noi categorii de probleme asupra cărora să se decidă cu o majoritate de două treimi, se vor adopta cu majoritatea membrilor prezenţi şi votanţi.

Articolul 19 Un Membru al Naţiunilor Unite care este în întârziere

cu plata contribuţiilor sale financiare către Organizaţie nu va putea participa la vot în Adunarea Generală dacă totalul arieratelor egalează sau depăşeşte contribuţia datorată de el pentru ultimii doi ani împliniţi. Adunarea Generală poate totuşi permite acestui Membru să ia parte la vot în cazul în care constată că neplata se datorează unor împrejurări independente de voinţa lui.

Procedură Adunarea Generală se va întruni în sesiuni anuale

ordinare şi, când împrejurările o cer, în sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare vor fi convocate de Secretarul General la cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii Membrilor Naţiunilor Unite.

Articolul 21 Adunarea Generală va stabili propriile sale reguli de

procedură. Ea îşi va desemna Preşedintele pentru fiecare sesiune.

Articolul 22

247

Adunarea Generală poate înfiinţa organele subsidiare pe care le socoteşte necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.

Capitolul V: Consiliul de Securitate

Componenţă

Articolul 231. Consiliul de Securitate va fi alcătuit din

cincisprezece membri ai Naţiunilor Unite. Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite' ale Americii vor fi membri permanenţi al Consiliului de Securitate. Adunarea Generală va alege alţi zece Membri ai Organizaţiei ca membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, ţinând în special seama în primul rând de contribuţia Membrilor Naţiunilor Unite la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la înfăptuirea celorlalte scopuri ale Organizaţiei şi, de asemenea, de o repartiţie geografică echitabilă.

2. Membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate vor fi aleşi pe o perioadă de doi ani. La prima alegere de membri nepermanenţi, după sporirea numărului de membri ai Consiliului de Securitate de la unsprezece la cincisprezece, doi dintre cei patru membri adăugaţi vor fi aleşi pe o perioadă de un an. Membrii al căror mandat expiră nu vor putea fi realeşi imediat.

3. Fiecare membru al Consiliului de Securitate va avea un reprezentant în Consiliu.

Funcţii şi puteri

Articolul 241. Spre a asigura acţiunea rapidă şi eficace a

Organizaţiei, Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii

248

internaţionale şi recunosc că, îndeplinindu-şi îndatoririle impuse de această răspundere, Consiliul de Securitate acţionează în numele lor.

2. în îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate va acţiona în conformitate cu Scopurile şi Principiile Naţiunilor Unite. Puterile specifice acordate Consiliului de Securitate pentru îndeplinirea acestor îndatoriri sunt definite în Capitolele VI, VII, VIII şi XII.

3. Consiliul de Securitate va supune spre examinare Adunării Generale rapoarte anuale şi, când va fi necesar, rapoarte speciale.

Articolul 25 Membrii Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să

execute hotărârile Consiliului de Securitate, în conformitate cu prezenta Cartă. Articolul 26

În scopul de a promova stabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, fără a folosi pentru înarmări decât un minimum din resursele umane şi economice ale lumii, Consiliul de Securitate are sarcina de a elabora, cu ajutorul Comitetului de Stat-Major, prevăzut în Articolul 47, planuri care vor fi supuse Membrilor Naţiunilor Unite în vederea stabilirii unui sistem de reglementare a înarmărilor.

Votare

Articolul 271. Fiecare membru al Consiliului de Securitate va

dispune de un vot. 2. Hotărârile Consiliului de Securitate în probleme de

procedură vor fi adoptate cu votul afirmativ a nouă membri. 3. Hotărârile Consiliului de Securitate în toate celelalte

probleme vor fi adoptate cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând şi voturile concordante ale tuturor Membrilor permanenţi, cu condiţia ca, în cazul hotărârilor care se adoptă

249

în temeiul Capitolului VI şi al Articolului 52, paragraful 3, o parte la un diferend să se abţină de la votare.

Procedură

Articolul 281. Consiliul de Securitate va fi astfel organizat încât să-

şi poată exercita funcţiile fără întrerupere. în acest scop, fiecare membru al Consiliului de Securitate trebuie să aibă oricând un reprezentant la Sediul Organizaţiei.

2. Consiliul de Securitate va tine şedinţe periodice, la care fiecare dintre membrii săi poate, dacă doreşte, să fie reprezentat de un membru al guvernului său ori de un alt reprezentant special desemnat.

3. Consiliul de Securitate poate ţine şedinţe în alte locuri decât Sediul Organizaţiei, pe care le socoteşte cele mai indicate pentru a-i înlesni lucrările. Articolul 29

Consiliul de Securitate poate înfiinţa organele subsidiare pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Articolul 30

Consiliul de Securitate va stabili propriile sale reguli de procedură, inclusiv modul de desemnare a Preşedintelui său. Articolul 31

Orice Membru al Naţiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de Securitate poate participa, fără drept de vot, la discutarea oricărei probleme supuse Consiliului de Securitate, ori de câte ori acesta consideră că interesele acelui Membru sunt afectate în mod special. Articolul 32

Orice Membru al Naţiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de Securitate sau orice Stat care nu este Membru al Naţiunilor Unite, dacă este parte într-un diferend examinat de Consiliul de Securitate, va fi invitat să participe, fără drept

250

de vot, la discuţiile cu privire la acel diferend. Consiliul de Securitate va determina condiţiile pe care le consideră juste pentru participarea unui Stat care nu este Membru al Naţiunilor Unite.

Capitolul VI: Rezolvarea paşnică a diferendelor

Articolul 33 1. Părţile la orice diferend a cărui prelungire ar putea

pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale trebuie să caute să-1 rezolve, înainte de toate, prin tratative anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizaţii sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor.

2. Consiliul de Securitate, când socoteşte necesar, invită părţile să-şi rezolve diferendul prin asemenea mijloace. Articolul 34

Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Articolul 35 1. Orice Membru al Naţiunilor Unite poate atrage

atenţia Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau situaţii de natura celor menţionate în Articolul 34.

2. Un Stat care nu este Membru al Naţiunilor Unite poate atrage atenţia Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend la care este parte dacă acceptă în prealabil, în privinţa acelui diferend, obligaţiile de rezolvare paşnică prevăzute în prezenta Cartă.

3. Acţiunile întreprinse de Adunarea Generală în chestiunile asupra cărora i se atrage atenţia în temeiul

251

Articolului de faţă vor fi supuse dispoziţiilor Articolelor 11 şi 12. Articolul 36

1. Consiliul de Securitate poate, în orice stadiu al unui diferend de natura celor menţionate în Articolul 33 ori al unei situaţii similare, să recomande procedurile sau metodele de aplanare corespunzătoare.

2. Consiliul de Securitate va lua în considerare orice proceduri de rezolvare a diferendului deja adoptate de părţi.

3. Făcând recomandări în temeiul prezentului Articol, Consiliul de Securitate va tine seama şi de faptul că, în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii.

Articolul 371. În cazul în care părţile la un diferend de natura celor

menţionate în Articolul 33 nu reuşesc sâ-1 rezolve prin mijloacele indicate în acel Articol, ele îl vor supune Consiliului de Securitate.

2. În cazul în care Consiliul de Securitate socoteşte că prelungirea diferendului ar putea, în fapt, să pună în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, el va hotărî dacă trebuie să acţioneze în temeiul Articolului 36 sau să recomande condiţiile de rezolvare pe care le va considera potrivite.

Articolul 38 Fără a se aduce atingere dispoziţiilor Articolelor 33-37,

Consiliul de Securitate poate, dacă toate părţile la un diferend cer aceasta, să facă recomandări părţilor în scopul rezolvării paşnice a diferendului.

Capitolul VII: Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune

252

Articolul 39 Consiliul de Securitate va constata existenţa unei

ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele 41 şi 42, pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

Articolul 40Pentru a preîntâmpina o agravare a situaţiei, Consiliul

de Securitate poate ca, înainte de a face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în conformitate cu Articolul 39, să invite părţile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe care le consideră necesare sau de dorit. Asemenea măsuri provizorii nu vor prejudicia întru nimic drepturile, pretenţiile sau poziţia părţilor interesate. Consiliul de Securitate va tine seama în modul cuvenit de neexecutarea acestor măsuri provizorii.

Articolul 41 Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu

implică folosirea forţei armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere Membrilor Naţiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.

Articolul 42 În cazul în care Consiliul de Securitate va socoti că

măsurile prevăzute în Articolul 41 nu ar fi adecvate ori că s-au dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu forţe aeriene,

253

navale sau terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre ale Membrilor Naţiunilor Unite.

Articolul 431. Toţi Membrii Naţiunilor Unite, spre a contribui la

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţele armate, asistenţa şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

2. Acordul sau acordurile menţionate mai sus vor stabili efectivele şi natura acestor forţe, gradul lor de pregătire  şi amplasarea lor generală, precum şi natura înlesnirilor şi asistenţei care urmează să fie acordate.

3. Acordul sau acordurile vor fi negociate cât mai curând posibil, la iniţiativa Consiliului de Securitate. Ele se vor încheia între Consiliul de Securitate şi Membri ai Organizaţiei, sau între Consiliul de Securitate şi grupuri de Membri ai Organizaţiei şi vor fi supuse ratificării statelor semnatare, în conformitate cu procedura lor constituţională.

Articolul 44 Atunci când Consiliul de Securitate a hotărât să recurgă

la forţă, el trebuie, înainte de a cere unui Membru nereprezentat în Consiliu să pună la dispoziţie forţe armate, în executarea obligaţiilor asumate de acesta în temeiul Articolului 43, să invite pe acel Membru ca, dacă doreşte, să participe la luarea hotărârilor Consiliului de Securitate privind folosirea contingentelor de forţe armate ale acelui Membru.

Articolul 45

254

Spre a permite Organizaţiei să ia măsuri urgente de ordin militar, Membrii Naţiunilor Unite vor menţine contingente naţionale de forţe aeriene imediat utilizabile pentru o acţiune combinată de constrângere internaţională. Efectivele şi gradul de pregătire ale acestor contingente, precum şi planurile pentru acţiunea lor combinată vor fi stabilite de către Consiliul de Securitate, cu ajutorul Comitetului de Stat-Major, în limitele indicate prin acordul sau acordurile speciale, menţionate în Articolul 43.

Articolul 46 Planurile pentru folosirea forţelor armate vor fi stabilite

de Consiliul de Securitate cu ajutorul Comitetului de Stat-Major.

Articolul 471. Se va înfiinţa un Comitet de Stat-Major pentru a

sfătui şi asista Consiliul de Securitate în toate problemele referitoare la mijloacele de ordin militar necesare Consiliului de Securitate pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, la folosirea şi comanda forţelor puse la dispoziţia sa, la reglementarea înarmărilor şi la eventuala dezarmare.

2. Comitetul de Stat-Major va fi alcătuit din Şefii Statelor-Majore ale membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate sau din reprezentanţii lor. Orice Membru al Naţiunilor Unite care nu este reprezentant permanent în Comitet va fi invitat de către Comitet să i se asocieze când participarea acelui Membru la lucrările lui este necesară pentru buna îndeplinire a îndatoririlor Comitetului.

3. Comitetul de Stat-Major va răspunde, sub autoritatea Consiliului de Securitate, de conducerea strategică a oricăror forţe armate puse la dispoziţia Consiliului de Securitate.

255

Problemele privind comanda unor asemenea forţe vor fi reglementate ulterior.

4. Cu autorizaţia Consiliului de Securitate şi după consultarea cu organizaţiile regionale corespunzătoare, Comitetul de Stat-Major poate înfiinţa subcomitete regionale. Articolul 48

1. Măsurile necesare executării hotărârilor Consiliului de Securitate în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale vor fi luate de toţi Membrii Naţiunilor Unite sau de unii dintre ei, după cum va stabili Consiliul de Securitate.

2. Aceste hotărâri vor fi executate de Membrii Naţiunilor Unite atât direct cât şi prin acţiunea lor în cadrul organismelor internaţionale corespunzătoare din care fac parte.

Articolul 49 Membrii Naţiunilor Unite se vor asocia spre a-şi acorda

reciproc asistenţă în executarea măsurilor hotărâte de Consiliul de Securitate. Articolul 50

Dacă Consiliul de Securitate ia măsuri preventive sau de constrângere împotriva unui Stat, orice alt Stat, indiferent dacă este sau nu Membru al Naţiunilor Unite, care întâmpină dificultăţi economice deosebite, ivite ca urmare a executării acelor măsuri, va avea dreptul să consulte Consiliul de Securitate cu privire la rezolvarea acelor dificultăţi.

Articolul 51

Nici o dispozitie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile luate de Membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un

256

fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

Capitolul VIII: Acorduri regionale Articolul 52

1. Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu se opune existenţei unor acorduri sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter regional, cu condiţia ca asemenea acorduri sau organisme, precum şi activitatea lor, să fie compatibile cu Scopurile şi Principiile Organizaţiei. 

2. Membrii Naţiunilor Unite care încheie asemenea acorduri sau constituie asemenea organisme trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de Securitate. 

3. Consiliul de Securitate va încuraja dezvoltarea rezolvării paşnice a diferendelor locale prin intermediul acestor acorduri sau organisme regionale, fie din iniţiativa Statelor interesate, fie din propria sa iniţiativă. 

4. Articolul de faţă nu aduce întru nimic atingere aplicării Articolelor 34 şi 35.

Articolul 531. Consiliul de Securitate va folosi, dacă este cazul,

asemenea acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Nici o acţiune de constrângere nu va fi însă întreprinsă, în temeiul acestor acorduri regionale sau de către organismele regionale, fără autorizaţia Consiliului de Securitate; sunt exceptate măsurile împotriva oricărui Stat inamic, în sensul definiţiei paragrafului

257

2 din Articolul de faţă, prevăzute în Articolul 107 sau în acordurile regionale, îndreptate împotriva reluării unei politici agresive de către un asemenea Stat, până când se va putea încredinţa Organizaţiei, la cererea guvernelor interesate, sarcina de a preîntâmpina orice nouă agresiune din partea unui asemenea Stat. 

2. Termenul de „Stat inamic", aşa cum este folosit în paragraful 1 din Articolul de faţă, se aplică oricărui Stat care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost inamicul oricăruia dintre semnatarii prezentei Carte. Articolul 54

Consiliul de Securitate trebuie să fie în permanenţă deplin informat asupra acţiunilor întreprinse sau preconizate în temeiul acordurilor regionale sau de către organismele regionale în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

Capitolul IX: Cooperarea economică şi socială internaţională

Articolul 55 în scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi bunăstare

necesare unor relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele, Naţiunile Unite vor promova:

a. ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţei de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială;

b. rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social, al sănătătii şi al altor probleme conexe; cooperarea internaţională în domeniile culturii şi învăţământului;

c. respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

258

Articolul 56Toţi Membrii se obligă să întreprindă acţiuni în comun

şi separat, în cooperare cu Organizaţia, pentru realizarea scopurilor enunţate în Articolul 55.

Articolul 571. Diferitele instituţii specializate, înfiintate prin

acorduri interguvernamentale şi având, potrivit statutelor lor, largi atribuţii internaţionale în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului, sănătăţii şi alte domenii conexe, vor fi puse în legătură cu Naţiunile Unite în conformitate cu dispoziţiile Articolului 63.

2. Instituţiile astfel puse în legătură cu Naţiunile Unite sunt desemnate mai jos prin expresia „instituţii specializate".

Articolul 58Organizaţia va face recomandări pentru coordonarea

programelor şi activităţilor instituţiilor specializate.

Articolul 59Organizaţia va iniţia, când este cazul, tratative între

statele interesate în vederea înfiinţării oricăror noi instituţii specializate necesare pentru îndeplinirea scopurilor enunţate în Articolul 55.

Articolul 60Răspunderea pentru îndeplinirea funcţiilor Organizaţiei,

enunţate în Capitolul de fată, va reveni Adunării Generale şi, sub autoritatea Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social, care va avea în acest scop puterile stabilite în Capitolul X.

Capitolul X: Consiliul Economic şi Social

Componenţă

259

Articolul 61 1. Consiliul Economic şi Social va fi alcătuit din

cincizeci şi patru de Membri ai Naţiunilor Unite aleşi de Adunarea Generală.

2. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3, optsprezece membri ai Consiliului Economic şi Social vor fi aleşi în fiecare an pentru o perioadă de trei ani. Un membru al cărui mandat expiră va putea fi reales imediat.

3. La prima alegere după sporirea numărului de membri ai Consiliului Economic şi Social de la douăzeci şi şapte la cincizeci şi patru, pe lângă membrii aleşi în locul celor nouă membri ale căror mandate expiră la sfârşitul acelui an, vor fi aleşi încă douăzeci şi şapte membri. Mandatul a nouă dintre aceşti douăzeci şi şapte membri adăugaţi va expira după un an, iar al altor nouă membri după doi ani potrivit dispoziţiilor Adunării Generale. 

4. Fiecare membru al Consiliului Economic şi Social va avea un reprezentant în Consiliu.

Funcţii şi puteri Articolul 62

1. Consiliul Economic şi Social poate efectua sau iniţia studii şi rapoarte privind probleme internaţionale în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului, al sănătăţii şi în alte domenii conexe şi poate face recomandări în privinţa tuturor acestor probleme Adunării Generale, Membrilor Naţiunilor Unite şi instituţiilor specializate interesate.

2. El poate face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi.

3. El poate pregăti, spre a fi supuse Adunării Generale, proiecte de convenţii în probleme de competenţa sa. 

4. El poate convoca, în conformitate cu regulile fixate de Naţiunile Unite, Conferinţe internaţionale în probleme de competenţa sa.

260

Articolul 631. Consiliul Economic şi Social poate încheia cu oricare

dintre instituţiile la care se referă Articolul 57 acorduri stabilind condiţiile în care instituţia respectivă va fi pusă în legătură cu Naţiunile Unite. Aceste acorduri vor fi supuse aprobării Adunării Generale.

2. El poate coordona activitatea instituţiilor specializate prin consultări cu ele şi prin recomandări adresate acestor instituţii, precum şi prin decomandări adresate Adunării Generale şi Membrilor Naţiunilor Unite.

Articolul 641. Consiliul Economic şi Social poate lua măsurile

potrivite spre a obţine rapoarte periodice din partea instituţiilor specializate. El poate conveni cu Membri Naţiunilor Unite şi cu instituţiile specializate spre a obţine rapoarte privind măsurile luate în executarea propriilor sale recomandări şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului.

2. El poate comunica Adunării Generale observaţiile sale asupra acestor rapoarte.

Articolul 65Consiliul Economic şi Social poate da informaţii

Consiliului de Securitate şi îi va da asistentă, la cererea acestuia.

Articolul 661. Consiliul Economic şi Social va îndeplini, în

executarea recomandărilor Adunării Generale, funcţiile care intră în Competenta sa.

2. El poate, cu aprobarea Adunării Generale, să îndeplinească serviciile pe care i le-ar cere Membri ai Naţiunilor Unite sau instituţii specializate. 

261

3. El va îndeplini celelalte funcţii specificate în alte părţi din prezenta Cartă sau care îi pot fi atribuite de Adunarea Generală. 

Votare Articolul 67

1. Fiecare membru al Consiliului Economic şi Social dispune de un vot.

2. Hotărârile Consiliului Economic şi Social se vor adopta cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi.

Procedură Articolul 68

Consiliul Economic şi Social va înfiinţa comisii pentru problemele economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului, precum şi orice alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.

Articolul 69Consiliul Economic şi Social va invita orice Membru al

Naţiunilor Unite să participe, fără drept de vot, la dezbaterile sale asupra oricăror probleme care prezintă un interes special pentru acel Membru.

Articolul 70Consiliul Economic şi Social poate lua măsuri pentru

participarea, fără drept de vot, a reprezentanţilor instituţiilor specializate la dezbaterile sale sau ale comisiilor înfiinţate de el, precum şi pentru participarea propriilor săi reprezentanţi la dezbaterile instituţiilor specializate.

Articolul 71 Consiliul Economic şi Social va putea lua orice măsuri

potrivite pentru consultarea organizaţiilor neguvernamentale care se ocupă cu probleme de competenţa sa. Aceste măsuri se

262

pot aplica unor organizaţii internaţionale şi, dacă este cazul, unor organizaţii naţionale, după consultare cu Membrul Naţiunilor Unite interesat în aceasta.

Articolul 721. Consiliul Economic şi Social va stabili propriile sale

reguli de procedură, inclusiv modul de desemnare a preşedintelui său.

2. Consiliul Economic şi Social se va întruni după necesităţi, potrivit cu regulile sale de procedură, care vor cuprinde dispoziţii pentru convocarea Consiliului la cererea majorităţii membrilor săi.

Capitolul XI: Declaraţie privind teritoriile care nu se autoguvernează

Articolul 73  Membrii Naţiunilor Unite care au sau care îşi asumă

răspunderea pentru administrarea unor teritorii ale căror popoare nu au atins încă un grad deplin de autoguvernare recunosc principiul că interesele locuitorilor acestor teritorii au întâietate. Ei acceptă ca o misiune sacră obligaţia de a promova la maximum bunăstarea locuitorilor acestor teritorii, în cadrul sistemului de pace şi securitate internaţională stabilit prin prezenta Cartă, şi în acest scop: 

a. de a asigura, cu respectarea cuvenită a culturii popoarelor în cauză, progresul lor politic, economic, social şi în domeniul educatiei, tratamentul lor echitabil şi protecţia lor împotriva abuzurilor; 

b. de a dezvolta capacitatea lor de a se auto-guverna, de a ţine seama în modul cuvenit de năzuinţele politice ale acestor popoare şi de a le ajuta în dezvoltarea progresivă a instituţiilor lor politice libere, potrivit cu condiţiile specifice fiecărui teritoriu şi ale poporului său şi cu gradul lor diferit de dezvoltare

263

c. de a întări pacea şi securitatea internaţională;d. de a promova măsuri constructive de dezvoltare; de a

încuraja lucrări de cercetare, de a coopera unul cu altul şi, în cazurile potrivite, cu organisme internaţionale specializate, spre a realiza efectiv scopurile sociale, economice şi ştiintifice enuntate în prezentul Articol;

e. de a transmite regulat spre informare Secretarului general, sub rezerva limitărilor pe care le-ar putea impune exigenţe de securitate şi considerente de ordin constituţional, informaţii statistice şi altele de natură tehnică privind condiţiile economice, sociale şi de învăţământ din teritoriile de care răspund, altele decât teritoriile cărora li se aplică Capitolele XII şi XIII.

Articolul 74Membrii Naţiunilor Unite recunosc, de asemenea, că

politica lor faţă de teritoriile cărora li se aplică acest Capitol, ca şi faţă de teritoriile lor metropolitane, trebuie să se întemeieze pe principiul general al bunei vecinătăţi în domeniile social, economic şi comercial, ţinând seama, în mod cuvenit, de interesele şi bunăstarea restului lumii.

Capitolul XII: Sistemul internaţional de tutelă

Articolul 75 Organizaţia Naţiunilor Unite va stabili, sub autoritatea

sa, un sistem internaţional de tutelă pentru administrarea şi supravegherea teritoriilor care vor putea fi supuse acestui sistem, prin acorduri individuale ulterioare. Aceste teritorii sunt desemnate în cele de mai jos prin expresia "teritorii sub tutelă".

Articolul 76 Obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă, în

conformitate cu scopurile Naţiunilor Unite enunţate în Articolul 1 din prezenta Cartă, vor fi următoarele:

264

a. de a întări pacea şi securitatea internaţională; b. de a promova progresul politic, economic şi social al

locuitorilor din teritoriile sub tutelă precum şi dezvoltarea educaţiei lor; de a favoriza, de asemenea, evoluţia lor progresivă spre autoguvernare sau independenţă, ţinând seama de condiţiile specifice fiecărui teritoriu şi popoarelor sale şi de năzuinţele liber exprimate ale popoarelor interesate şi de dispoziţiile care vor putea fi prevăzute prin fiecare acord de tutelă;

c. de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a dezvolta sentimentul de interdependenţă a popoarelor lumii

d. de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic şi comercial tuturor Membrilor Naţiunilor Unite şi cetăţenilor lor, de a asigura, de asemenea, acestora din urmă egalitate de tratament în administrarea justiţiei, fără a se aduce atingere realizării obiectivelor menţionate mai sus şi sub rezerva dispoziţiilor Articolului 80.

Articolul 771. Sistemul de tutelă se va aplica teritoriilor din

categoriile enumerate mai jos şi care vor fi supuse acestui sistem prin acorduri de tutelă:

a. teritorii în prezent sub mandat;b. teritorii care pot fi desprinse din statele inamice, ca

urmare a celui de-al doilea război mondial; c. teritorii supuse în mod voluntar acestui sistem de

către statele care răspund de administrarea lor.2. Printr-un acord ulterior se va stabili care teritorii din

categoriile menţionate mai sus vor fi supuse sistemului de tutelă şi în ce condiţii. 

Articolul 78

265

Sistemul de tutelă nu se va aplica ţărilor care au devenit Membri ai Naţiunilor Unite, relaţiile dintre ele trebuind să se întemeieze pe respectarea principiului egalităţii suverane.

Articolul 79Condiţiile sistemului de tutelă pentru fiecare teritoriu

care urmează să fie supus acestui sistem, precum şi orice modificări sau amendamente, vor face obiectul unui acord între statele direct interesate, inclusiv puterea mandatară în cazul teritoriilor sub mandatul unui Membru al Naţiunilor Unite, şi vor fi aprobate în conformitate cu prevederile Articolelor 83 şi 85.

Articolul 801. Cu excepţia celor ce s-ar putea conveni prin

acordurile individuale de tutelă, încheiate în conformitate cu Articolele 77, 79 şi 81, prin care fiecare teritoriu este supus sistemului de tutelă, şi până la încheierea unor asemenea acorduri, nici o dispoziţie din prezentul Capitol nu trebuie să fie interpretată ca modificând în vreun fel, direct sau indirect, orice drepturi ale oricăror state sau popoare, ori dispoziţiile unor acte internaţionale în vigoare la care pot fi părţi Membri ai Naţiunilor Unite. 

2. Paragraful 1 din prezentul Articol nu trebuie interpretat ca dând temeiuri pentru întârzierea sau amânarea negocierii şi încheierii de acorduri destinate să supună sistemului de tutelă teritorii sub mandat sau alte teritorii, potrivit prevederilor Articolului 77.

Articolul 81Acordul de tutelă va cuprinde, în fiecare caz, condiţiile

în care va fi administrat teritoriul sub tutelă şi va desemna autoritatea care va exercita administrarea teritoriului sub tutelă. O asemenea autoritate, denumită mai jos „autoritate

266

administrantă", poate fi unul sau mai multe state sau însăşi Organizaţia.

Articolul 82În orice acord de tutelă pot fi stabilite una sau mai

multe zone strategice, care pot cuprinde o parte sau întreg teritoriul sub tutelă căruia i se aplică acordul, fără a se aduce atingere oricărui acord sau oricăror acorduri speciale, încheiate în temeiul Articolului 43. Articolul 83

1. Toate funcţiile Naţiunilor Unite privind zonele strategice, inclusiv aprobarea dispoziţiilor din acordurile de tutelă şi a modificării sau amendării lor, vor fi exercitate de Consiliul de Securitate. 

2. Obiectivele fundamentale enunţate în Articolul 76 sunt valabile pentru popoarele din fiecare zonă strategică.

3. Consiliul de Securitate, ţinând seama de dispoziţiile acordurilor de tutelă şi fără a se aduce atingere exigenţelor de securitate, va recurge la sprijinul Consiliului de Tutelă pentru îndeplinirea funcţiilor asumate de Naţiunile Unite, în cadrul sistemului de tutelă, în domeniile politic, economic, social şi al învăţământului în zonele strategice.

Articolul 84 Autoritatea administrantă va avea datoria de a veghea

ca teritoriul sub tutelă să-şi aducă contributia la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În acest scop, autoritatea administrantă poate folosi contingente de voluntari, înlesnirile şi sprijinul teritoriului sub tutelă pentru a îndeplini obligaţiile asumate în această privinţă faţă de Consiliul de Securitate, precum şi pentru apărarea locală şi menţinerea legalităţii şi a ordinii în teritoriul sub tutelă.

Articolul 85

267

1. Funcţiile Naţiunilor Unite privind acordurile de tutelă pentru toate zonele care nu sunt desemnate ca zone strategice, inclusiv aprobarea dispoziţiilor acordurilor de tutelă şi a modificării sau amendării lor, vor fi exercitate de Adunarea Generală. 

2. Consiliul de Tutelă, acţionând sub autoritatea Adunării Generale, o va ajuta la îndeplinirea acestor funcţii. 

Capitolul XIII: Consiliul de Tutelă

ComponenţăArticolul 86

1. Consiliul de Tutelă se va compune din următorii Membri ai Naţiunilor Unite:

a. Membrii care administrează teritorii sub tutelă;b. acei Membri desemnaţi nominal în Articolul 23 care

nu administrează teritorii sub tutelă;c. atâţia alţi Membri aleşi de Adunarea Generală pe o

perioadă de trei ani, câţi vor fi necesari pentru ca numărul total al membrilor Consiliului de Tutelă să fie egal repartizat între Membrii Naţiunilor Unite care administrează şi cei care nu administrează teritorii sub tutelă.

2. Fiecare membru al Consiliului de Tutelă va desemna o persoană cu o calificare specială care să-l reprezinte în Consiliu.

Funcţii şi puteri Articolul 87

Adunarea Generală şi, sub autoritatea ei, Consiliul de Tutelă pot, în îndeplinirea funcţiilor lor: 

a. să examineze rapoartele supuse de autoritatea administrantă;

b. să primească petiţii şi să le examineze, în consultare cu autoritatea administrantă;

268

c. să organizeze vizite periodice în teritoriile respective sub tutelă, la date fixate de acord cu autoritatea administrantă, şi 

d. să întreprindă aceste acţiuni şi altele în conformitate cu dispoziţiile acordurilor de tutelă.

Articolul 88 Consiliul de Tutelă va elabora un chestionar privitor la

progresul locuitorilor din fiecare teritoriu sub tutelă în domeniile politic, economic, social şi al educaţiei; autoritatea administrantă a fiecărui teritoriu sub tutelă care intră în competenţa Adunării Generale va înainta acesteia un raport anual pe baza chestionarului menţionat.

Articolul 891. Fiecare membru al Consiliului de Tutelă dispune de

un vot.2. Hotărârile Consiliului de Tutelă vor fi adoptate cu

majoritatea membrilor prezenţi şi votanţi.

Procedură Articolul 90

1. Consiliul de Tutelă va stabili propriile sale reguli de procedură, inclusiv modul de desemnare a Preşedintelui său.

2. Consiliul de Tutelă se va întruni după necesităţi, potrivit cu regulile sale de procedură care vor prevedea convocarea Consiliului la cererea majorităţii membrilor săi.

Articolul 91 Consiliul de Tutelă va recurge, când este cazul, la

asistenţa Consiliului Economic şi Social şi a instituţiilor specializate în problemele care intră în respectivele lor competenţe.

269

Capitolul XIV: Curtea Internaţională de Justiţie

Articolul 92 Curtea Internaţională de Justiţie va fi organul judiciar

principal al Naţiunilor Unite. Ea va funcţiona în conformitate cu Statutul anexat, care este stabilit pe baza statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, şi face parte integrantă din prezenta Cartă.

Articolul 93 1. Toţi Membrii Naţiunilor Unite sunt ipso facto părţi la

Statutul Curtii Internaţionale de Justiţie. 2. Un Stat care nu este Membru al Naţiunilor Unite

poate deveni parte la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie în condiţii care urmează a fi determinate, pentru fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Articolul 941. Fiecare Membru al Naţiunilor Unite se obligă să se

conformeze hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie în orice cauză la care este parte.

2. Dacă oricare dintre părţile la o cauză nu va executa obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii, cealaltă parte se va putea adresa Consiliului de Securitate care poate, în caz că socoteşte necesar, să facă recomandări sau să hotărască măsurile de luat pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii.

Articolul 95 Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va împiedica pe

Membrii Naţiunilor Unite să încredinţeze rezolvarea diferendelor lor altor tribunale, în temeiul unor acorduri deja în vigoare sau care ar putea fi încheiate în viitor.

270

Articolul 961. Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate pot

cere Curţii Internaţionale de Justiţie un aviz consultativ în orice problemă juridică.

2. Alte organe ale Naţiunilor Unite şi instituţiilor specializate, cărora Adunarea Generală le poate da oricând o autorizaţie în acest scop, au, de asemenea, dreptul de a cere avize consultative Curţii în problemele juridice care se ivesc în sfera lor de activitate.

Capitolul XV: Secretariatul

Articolul 97 Secretariatul va cuprinde un Secretar General şi

personalul de care Organizaţia va avea nevoie. Secretarul General va fi numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. El va fi cel mai înalt funcţionar administrativ al Organizaţiei.

Articolul 98Secretarul General va acţiona în această calitate la toate

şedinţele Adunării Generale, ale Consiliului de Securitate, ale Consiliului Economic şi Social şi ale Consiliului de Tutelă. El va îndeplini orice funcţii ce-i sunt încredinţate de aceste organe. Secretarul General va prezenta Adunării Generale un raport anual asupra activitătii Organizaţiei.

Articolul 99Secretarul General poate atrage atenţia Consiliului de

Securitate asupra oricărei probleme care, după părerea sa, ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Articolul 100

271

1. În îndeplinirea îndatoririlor lor, Secretarul General şi personalul nu vor solicita şi nici nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau de la vreo autoritate exterioară Organizaţiei. Ei se vor abţine de la orice act incompatibil cu situaţia lor de funcţionari internaţionali, răspunzători numai faţă de Organizaţie.

2. Fiecare Membru al Naţiunilor Unite se obligă să respecte caracterul exclusiv internaţional al funcţiilor Secretarului General şi ale personalului şi să nu caute să-i influenţeze în executarea sarcinilor. 

Articolul 101 1. Personalul va fi numit de Secretarul General, potrivit

regulilor stabilite de Adunarea Generală.2. Un personal corespunzător va fi afectat în mod

permanent Consiliului Economic şi Social, Consiliului de Tutelă, dacă este cazul, altor organe ale Naţiunilor Unite. Acest personal va face parte din Secretariat. 

3. Considerentul precumpănitor la recrutarea şi stabilirea condiţiilor de serviciu ale personalului trebuie să fie necesitatea de a se asigura Organizaţiei serviciile unui personal care să posede cele mai înalte calităţi de muncă, de competenţă şi de integritate. Se va ţine seama în modul cuvenit de importanţa recrutării personalului pe cea mai largă bază geografică posibilă.

Capitolul XVI: Dispoziţii diverse

Articolul 102 1. Orice tratat sau acord internaţional încheiat de orice

Membru al Naţiunilor Unite, după intrarea în vigoare a prezentei Carte, va fi cât mai curând posibil înregistrat la Secretariat şi publicat de acesta. 

2. Nici o parte la un tratat sau acord internaţional care nu a fost înregistrat în conformitate cu dispoziţiile paragrafului

272

1 din prezentul Articol nu va putea invoca acel tratat sau acord în fata vreunui organ al Naţiunilor Unite.

Articolul 103 În caz de conflict între obligaţiile Membrilor Naţiunilor

Unite decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional vor prevala obligaţiile decurgând din prezenta Cartă. Articolul 104

Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia dintre Membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale. 

Articolul 105 1. Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia dintre

Membrii să de privilegiile şi imunităţile necesare pentru realizarea scopurilor sale.

2. Reprezentanţii Membrilor Naţiunilor Unite şi funcţionarii Organizaţiei se vor bucura, de asemenea, de privilegiile şi imunităţile necesare pentru îndeplinirea, în mod cu totul independent, a funcţiilor lor legate de Organizaţie.

3. Adunarea Generală poate face recomandări în scopul de a stabili detaliile aplicării paragrafelor 1 şi 2 din acest Articol sau poate propune Membrilor Naţiunilor Unite convenţii în acest scop.

Capitolul XVII: Dispoziţii tranzitorii de securitate

Articolul 106 Până la intrarea în vigoare a acordurilor speciale

menţionate în Articolul 43 care, după părerea Consiliului de Securitate, îi vor permite să înceapă a-şi asuma răspunderile ce îi incumbă potrivit Articolului 42, părţile la Declaraţia celor Patru Naţiuni semnată la Moscova la 30 octombrie 1943 şi Franta se vor consulta între ele şi, la nevoie, cu aiţi Membri ai

273

Naţiunilor Unite, în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 5 din acea Declaratie, spre a întreprinde, în numele Organizaţiei, orice acţiuni comune care ar putea fi necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Articolul 107Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va afecta sau

interzice, faţă de un Stat care în cursul celui de-al doilea război mondial a fost inamicul vreunuia dintre semnatarii prezentei Carte, o acţiune întreprinsă sau autorizată, ca urmare a acestui război, de către guvernele care poartă răspunderea acestei acţiuni.

Capitolul XVIII: Amendamente

Articolul 108 Amendamentele la prezenta Cartă vor intra în vigoare

pentru toţi Membrii Naţiunilor Unite când vor fi fost adoptate cu o majoritate de două treimi din membrii Adunării Generale şi ratificate, în conformitate cu respectiva lor procedură constituţională, de două treimi din Membrii Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Articolul 109 1. O Conferinţă Generală a Membrilor Naţiunilor Unite

cu scopul revizuirii prezentei Carte va putea fi ţinută la data şi la locul care vor fi stabilite cu votul unei majorităţi de două treimi din membrii Adunării Generale şi cu voturile oricăror nouă membri ai Consiliului de Securitate. Fiecare Membru al Organizaţiei va dispune la conferinţă de un vot.

2. Orice modificare a prezentei Carte, recomandată de conferinţă prin votul majorităţii de două treimi, va intra în

274

vigoare la ratificarea ei, în conformitate cu respectiva lor procedură constituţională, de către două treimi din Membrii Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.

3. Dacă o asemenea conferintă nu va fi fost ţinută până la cea de-a zecea sesiune anuală a Adunării Generale următoare intrării în vigoare a prezentei Carte, propunerea de a se convoca o asemenea conferinţă va fi înscrisă pe ordinea de zi a acelei sesiuni a Adunării Generale iar conferinţa se va reuni dacă aceasta se va decide prin votul majorităţii membrilor Adunării Generale şi cu voturile oricăror şapte membri ai Consiliului de Securitate.

Capitolul XIX: Ratificare şi semnare

Articolul 110 1. Prezenta Cartă va fi ratificată de statele semnatare în

conformitate cu respectiva lor procedură constituţională.2. Instrumentele de ratificare vor fi depuse Guvernului

Statelor Unite ale Americii, care va notifica fiecare depunere tuturor Statelor semnatare precum şi Secretarului General al Organizaţiei, după ce acesta va fi fost numit. 

3. Prezenta Cartă va intra în vigoare după depunerea instrumentelor de ratificare de către Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii şi de către majoritatea celorlalte state semnatare. Guvernul Statelor Unite ale Americii va întocmi apoi un proces-verbal privind depunerea instrumentelor de ratificare, pe care îl va trimite în copie tuturor statelor semnatare.

4. Statele semnatare ale prezentei Carte, care o ratifică după intrarea ei în vigoare, vor deveni Membri originari ai Naţiunilor Unite la data depunerii instrumentelor de ratificare respective. 

275

Articolul 111 Prezenta Cartă, ale cărei texte în limbile chineză,

franceză, rusă, engleză şi spaniolă sunt în mod egal autentice, va fi depusă în arhivele Guvernului Statelor Unite ale Americii. Acest Guvern va trimite copii certificate în modul cuvenit Guvernelor celorlalte state semnatare. 

DREPT CARE reprezentanţii Guvernelor Naţiunilor Unite au semnat prezenta Cartă.

STATUTUL CURŢII INTERNAŢIONALE DE JUSTIŢIE

CAPITOLUL IOrganizarea CurţiiARTICOLUL 1Curtea internaţională de Justiţie instituită prin Carta

Naţiunilor Unite ca organ judiciar principal al Organizaţiei va fi constituită şi va funcţiona în conformitate cu dispoziţiile prezentului Statut.

ARTICOLUL 2Curtea va fi compusă dintr-un corp de judecători

independenţi, aleşi, indiferent de cetăţenia lor, dintre persoane cu înalte calităţi morale care îndeplinesc condiţiile cerute în ţara lor pentru numirea în cele mai înalte funcţii judiciare sau care sînt jurişti cu o competenţă recunoscută în materie de drept internaţional.

ARTICOLUL 31. Curtea va fi alcătuită din cincisprezece membri,

printre care nu pot fi doi cetăţeni ai aceluiaşi stat.2. Persoana care în legătură cu alcătuirea Curţii ar putea

fi considerată ca cetăţean a mai mult decît un singur stat va fi socotită ca cetăţean al statului în care îşi exercită în mod obişnuit drepturile civile şi politice.

ARTICOLUL 4

276

1. Membrii Curţii vor fi aleşi de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate dintr-o listă de candidaţi propuşi de grupurile naţionale ale Curţii Permanente de Arbitraj, în conformitate cu dispoziţiile de mai jos.

2. În cazul Membrilor Naţiunilor Unite care nu sînt reprezentaţi în Curtea Permanentă de Arbitraj, candidaţii vor fi propuşi de grupuri naţionale, desemnate în acest scop de guvernele lor în condiţiile stipulate pentru membrii Curţii Permanente de Arbitraj prin Articolul 44 al convenţiei de la Haga din 1907 privind soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale.

3. În lipsa unui acord special, condiţiile în care un stat parte la prezentul Statut, dar nu şi Membru al Naţiunilor Unite, poate să participe la alegerea membrilor Curţii vor fi stabilite de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

ARTICOLUL 51. Cu cel puţin trei luni înaintea datei alegerilor

Secretarul General al Naţiunilor Unite se va adresa în scris membrilor Curţii Permanente de Arbitraj aparţinînd statelor care sînt părţi la prezentul Statut, precum şi membrilor grupurilor naţionale desemnate conform Articolului 4, paragraful 2, cu invitaţia ca într-un anumit termen fiecare grup naţional să procedeze la propunerea drept candidaţi a unor persoane care sînt în situaţia de a îndeplini funcţia de membru al Curţii.

2. Nici un grup nu poate propune mai mult de patru candidaţi, dintre care cel mult doi pot fi cetăţeni ai statului căruia îi aparţine grupul. În nici un caz numărul candidalilor propuşi de un grup nu poate depăşi dublul locurilor ce urmează a fi completate.

ARTICOLUL 6Înainte de a propune aceste candidaturi, se recomandă

ca fiecare grup naţional să consulte cea mai înaltă curte de justiţie, facultăţile şi şcolile de drept din ţara sa, academiile

277

naţionale şi secţiile naţionale ale academiilor internaţionale dedicate studierii dreptului.

ARTICOLUL 71. Secretarul General va întocmi o listă în ordine

alfabetică a tuturor candidaţilor astfel propuşi. Aceste persoane vor fi singurele eligibile, în afara cazului prevăzut în Articolul 12, paragraful 2.

2. Secretarul General va supune această listă Adunării Generale şi Consiliului de Securitate.

ARTICOLUL 8Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate vor

proceda, independent unul de altul, la alegerea membrilor Curţii.

ARTICOLUL 9La fiecare alegere, alegătorii vor avea în vedere nu

numai ca persoanele care urmează a alcătui Curtea să îndeplinească individual condiţiile cerute, ci şi ca în ansamblul lor să fie asigurată reprezentarea marilor forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme juridice ale lumii.

ARTICOLUL 101. Vor fi consideraţi aleşi candidaţii care au obţinut

majoritatea absolută a voturilor în Adunarea Generală şi în Consiliul de Securitate.

2. La votarea în Consiliul de Securitate, fie pentru alegerea judecătorilor, fie pentru desemnarea membrilor comisiei prevăzute în Articolul 12, nu se va face nici o distincţie între membrii permanenli şi membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate.

3. În cazul în care mai mulţi cetăţeni ai aceluiaşi stat ar obţine o majoritate absolută de voturi atît în Adunarea Generală, cît şi în Consiliul de Securitate, numai cel mai vîrstnic dintre ei va fi considerat ales.

ARTICOLUL 11

278

Dacă după prima şedinţă de alegeri unul sau mai multe locuri rămîn necompletate, se va ţine o a doua şi, dacă va fi necesar, o a treia şedinţă.

ARTICOLUL 121. Dacă după a treia şedinţă mai rămîn necompletate

unul sau mai multe locuri, se poate oricînd forma, la cererea fie a Adunării Generale, fie a Consiliului de Securitate, o Comisie de mediaţie alcătuită din şase membri, dintre care trei numiţi de Adunarea Generală şi trei de Consiliul de Securitate, avînd scopul de a desemna, cu majoritatea absolută a voturilor, cîte o persoană pentru fiecare loc încă vacant, a cărei candidatură să fie supusă acceptării separate a Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate.

2. Dacă este de acord în unanimitate asupra oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile cerute, Comisia de mediaţie o poate include pe lista sa chiar dacă persoana nu figura pe lista de candidaturi menţionată în Articolul 7.

3. Atunci cînd Comisia de mediaţie constată că nu poate reuşi să asigure o alegere, membrii Curţii deja aleşi vor proceda, într-un termen care urmează a fi fixat de Consiliul de Securitate, la completarea locurilor vacante, alegînd dintre candidaţii care au obţinut voturi fie în Adunarea Generală, fie în Consiliul de Securitate.

4. Dacă voturile judecătorilor sînt împărţite în mod egal, va precumpăni votul judecătorului celui mai vîrstnic.

ARTICOLUL 131. Membrii Curţii vor fi aleşi pe nouă ani şi vor fi

reeligibili; totuşi, în ceea ce priveşte pe judecătorii aleşi la prima alegere, funcţia a cinci dintre ei va înceta după trei ani, iar funcţia altor cinci judecători va înceta după şase ani.

2. Judecătorii ale căror funcţii urmează să înceteze la sfîrşitul perioadelor iniţiale de trei şi de şase ani susmenţionate vor fi desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de Secretarul General imediat după terminarea primei alegeri.

279

3. Membrii Curţii vor rămîne în funcţie pînă cînd locurile lor vor fi completate. Chiar după completare, ei vor soluţiona cauzele cu care sînt deja sesizaţi.

4. În cazul în care un membru al Curţii demisionează, demisia va fi adresată Preşedintelui Curţii spre a fi transmisă Secretarului General. În urma acestei notificări, locul devine vacant.

ARTICOLUL 14Locurile vacante vor fi completate prin metoda

prevăzută pentru prima alegere, cu respectarea următoarei dispoziţii: în răstimp de o lună de la ivirea vacanţei, Secretarul General va proceda la trimiterea invitaţiilor prevăzute în Articolul 5, iar data alegerilor va fi fixată de Consiliul de Securitate.

ARTICOLUL 15Un membru al Curţii ales spre a înlocui pe un membru

al cărui mandat nu a expirat va rămîne în funcţie pe restul duratei mandatului predecesorului său.

ARTICOLUL 161. Nici un membru al Curţii nu poate exercita vreo

funcţie politică sau administrativă şi nici nu se poate dedica vreunei alte ocupaţii cu caracter profesional.

2. În caz de dubiu în această privinţă, Curtea va decide.ARTICOLUL 171. Nici un membru al Curţii nu poate exercita în nici o

cauză funcţia de reprezentant, consilier sau avocat.2. Nici un membru al Curţii nu poate participa la

soluţionarea vreunei cauze la care a luat parte anterior ca reprezentant, consilier sau avocat al uneia din părţi, ca membru al unui tribunal naţional sau internaţional, al unei comisii de anchetă sau în orice altă calitate.

3. În caz de dubiu în această privinţă, Curtea va decide.ARTICOLUL 18

280

1. Nici un membru al Curţii nu poate fi îndepărtat din funcţie decît dacă, după părerea unanimă a celorlalţi membri, el a încetat de a mai îndeplini condiţiile cerute.

2. Grefierul va înştiinţa în mod oficial despre aceasta pe Secretarul General.

3. În urma acestei notificări, locul devine vacant.

ARTICOLUL 19Membrii Curţii se vor bucura în exerciţiul funcţiei lor

de privilegiile şi imunităţile diplomatice.

ARTICOLUL 20Înainte de intrarea în funcţie, fiecare membru al Curţii

va face în şedinţă publică a Curţii o declaraţie solemnă că îşi va exercita atribuţiile în mod imparţial şi conştiincios.

ARTICOLUL 211. Curtea îşi va alege Preşedintele şi Vicepreşedintele

pe trei ani; ei vor putea fi realeşi.2. Curtea îşi va numi Grefierul şi va putea proceda la

numirea altor funcţionari care ar fi necesari.ARTICOLUL 221. Sediul Curţii va fi stabilit la Haga. Curtea va putea

totuşi să ţină şedinţe şi să-şi exercite funcţiile în alt loc, ori de cîte ori consideră că este de dorit.

2. Preşedintele şi Grefierul îşi vor avea reşedinţa la sediul Curţii.

ARTICOLUL 231. Curtea va funcţiona permanent, cu excepţia

vacanţelor judiciare, a căror dată şi durată le va fixa Curtea.2. Membrii Curţii au dreptul la concedii periodice, a

căror dată şi durată le va fixa Curtea, ţinînd seama de distanţa dintre Haga şi domiciliul fiecărui judecător.

281

3. Membrii Curţii sînt obligaţi să fie permanent la dispoziţia Curţii, dacă nu sînt în concediu sau împiedicaţi de o boală ori de alt motiv grav justificat în modul cuvenit faţă de Preşedinte.

ARTICOLUL 241. Dacă pentru un motiv special, unul din membrii

Curţii consideră că nu trebuie să participe la soluţianarea unei anumite cauze, el va informa despre aceasta pe Preşedinte.

2. Dacă Preşedintele consideră că pentru un motiv special unul din membrii Curţii nu trebuie să participe la examinarea unei anumite cauze îl va înştiinţa despre aceasta.

3. Dacă într-un astfel de caz membrul Curţii şi Preşedintele sînt în dezacord, Curtea va decide.

ARTICOLUL 251. Curtea îşi va exercita atribuţiile în şedinţă plenară, în

afara excepţiilor prevăzute expres în prezentul Statut.3. Regulamentul Curţii va putea să prevadă ca după

împrejurări şi prin rotaţie unul sau mai mulţi judecători să poată fi scutiţi de a participa la examinarea cauzelor, cu condiţia ca prin aceasta numărul judecătorilor disponibili pentru a constitui Curtea să nu fie redus sub unsprezece.

3. Un quarum de nouă judecători va fi suficient pentru a constitui Curtea.

ARTICOLUL 261. Curtea poate oricînd să formeze una sau mai multe

camere, compuse după cum va decide Curtea din trei sau mai mulţi judecători, pentru examinarea anumitor categorii de cauze de exemplu cauze de muncă şi cauze privind tranzitul şi comunicaţiile.

2. Curtea poate oricînd să formeze o cameră pentru examinarea unei anumite cauze. Numărul judecătorilor acestei camere va fi fixat de Curte cu asentimentul părţilor.

3. Cauzele vor fi dezbătute şi soluţionate de eamerele prevăzute în prezentul Articol, dacă părţile cer aceasta.

282

ARTICOLUL 27O hotărîre pronunţată de una din camerele prevăzute în

Articolele 26 şi 29 va fi considerată ca fiind dată de Curte.ARTICOLUL 28Camerele prevăzute în Articolele 26 şi 29 pot, cu

consimţămîntul părţilor, să-şi ţină şedinţele şi să-şi exercite funcţiile în altă parte decît la Haga.

ARTICOLUL 29În vederea unei prompte rezolvări a afacerilor, Curtea

va forma anual o cameră compusă din cinci judecători care, la cererea părţilor, va putea să dezbată şi să soluţioneze cauzele după o procedură sumară. În plus, se vor desemna doi judecători pentru înlocuirea judecătorilor care s-ar găsi în imposibilitate de a participa la şedinţe.

ARTICOLUL 301. Curtea va întocmi un regulament privind modul de

exercitare a funcţiilor sale. În special, ea îşi va stabili regulile de procedură.

2. Regulamentul Curţii va putea să prevadă participarea la şedintele Curţii sau ale oricăreia dintre camerele ei a unor asesori fără drept de vot.

ARTICOLUL 311. Judecătorii care au cetăţenia fiecăreia dintre părţi îşi

vor păstra dreptul de a face parte din complet în cauza cu care este sesizată Curtea.

2. Dacă în completul Curţii este inclus un judecător care are cetăţenia uneia din părţi, orice altă parte poate desemna o persoană la alegerea sa care să intre în complet ca judecător. Aceasta va fi aleasă de preferinţă dintre persoanele care au fost propuse drept candidaţi în conformitate cu Articolele 4 şi 5.

3. Dacă în completul Curţii nu este inclus nici un judecător avînd cetăţenia părţilor, fiecare dintre părţi poate să procedeze la desemnarea unui judecător în modul prevăzut în paragraful 2 al prezentului Articol.

283

4. Dispoziţiile prezentului Articol se vor aplica în cazurile prevăzute în Articolele 26 şi 29. În asemenea cazuri, Preşedintele va cere ca unul sau, dacă este necesar, doi dintre membrii Curţii care alcătuiesc camera să-şi cedeze locul membrilor Curţii care au cetăţenia părţilor înteresate, iar în lipsă de asemenea judecători sau dacă ei sunt în imposibilitate de a fi prezenţi, judecătorilor special desemnaţi de către părţi.

5. Dacă mai multe părţi au interese comune, ele vor fi considerate, în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor precedente, drept o singură parte. În caz de dubiu, Curtea va decide.

6. Judecătorii aleşi potrivit dispoziţiilor din paragrafele 2, 3 şi 4 ale prezentului Articol trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de Articolele 2, 7 (paragraful 2), 20 şi 24 din prezentul Statut. Ei vor lua parte la adoptarea deciziilor în deplină egalitate cu colegii lor.

ARTICOLUL 321. Fiecare membru al Curţii va primi un salariu anual.2. Preşedintele va primi o alocaţie specială anuală.3. Vicepreşedintele va primi o alocaţie specială pentru

fiecare zi în care îndeplineşte funcţiile de Preşedinte.4. Judecătorii desemnaţi conform Articolului 31, alţii

decît membrii Curţii vor primi o îndemnizaţie pentru fiecare zi în care îşi exercită funcţiile.

5. Aceste salarii, alocaţii şi indemnizaţii vor fi fixate de Adunarea Generală. Ele nu pot fi micşorate cît timp durează funcţiile.

6. Salariul Grefierului va fi fixat de Adunarea Generală la propunerea Curţii.

7. Adunarea Generală va fixa printr-un regulament condiţiile în care se pot acorda pensii membrilor Curţii şi Grefierului, precum şi condiţiile în care membrilor Curţii şi Grefierului li se vor rambursa cheltuielile de călătorie.

8. Salariile, alocaţiile şi indemnizaţiile prevăzute mai sus vor fi scutite de orice impozit.

ARTICOLUL 33

284

Cheltuielile Curţii vor fi suportate de Naţiunile Unite în modul care va fi stabilit de Adunarea Generală.

CAPITOLUL IICompetenţa CurţiiARTICOLUL 341. Numai statele pot fi părţi în cauzele supuse Curţii.2. Curtea va putea, în condiţiile prevăzute de

Regulamentul său, să ceară organizaţiilor internaţionale publice informaţii referitoare la cauzele supuse ei, şi totodată va primi asemenea informaţii prezentate de aceste organizaţii din proprie iniţiativă.

3. Ori de cîte ori într-o cauză supusă Curţii se ia în discuţie interpretarea actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale publice sau interpretarea unei convenţii internaţionale adoptate în virtutea acestui act, Grefierul va înştiinţa organizaţia respectivă şi îi va comunica în copie întreaga procedură scrisă.

ARTICOLUL 351. Curtea va fi deschisă statelor părţi la prezentul Statut.2. Condiţiile în care Curtea va fi deschisă altor state vor

fi stabilite de Consiliul de Securitate, sub rezerva dispoziţiilor speciale cuprinse în tratatele în vigoare, dar în nici un caz aceste condiţii nu vor pune părţile într-o poziţie de inegalitate în faţa Curţii.

3. Cînd un stat care nu e Membru al Naţiunilor Unite este parte într-o cauză, Curtea va fixa contribuţia la cheltuielile Curţii pe care acea parte trebuie să o suporte. Această dispoziţie nu se va aplica dacă statul participă la cheltuielile Curţii.

ARTICOLUL 361. În competenţa Curţii intră toate cauzele pe care i le

supun părţile, precum şi toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Naţiunilor Unite sau în tratatele şi convenţiile în vigoare.

285

2. Statele părţi la prezentul Statut vor putea oricînd să declare că recunosc ca obligatorie IPSO FACTO şi fără o convenţie specială, în raport cu orice alt stat care acceptă aceeaşi obligatie, jurisdicţia Curţii pentru toate diferendele de ordin juridic avînd ca obiect:

a. interpretarea unui tratat;b. orice problemă de drept internaţional;c. existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar

constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale;d. natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru

încălcarea unei obligaţii internaţionale.3. Declaraţiile sus-menţionate se vor putea face

necondiţionat sau sub condiţia de reciprocitate din partea mai multor ori a anumitor state sau pentru un răstimp determinat.

4. Aceste declaraţii vor fi depuse Secretarului General al Naţiunilor Unite, care le va transmite în copie părţilor la prezentul Statut şi Grefierului Curţii.

5. Declaratiile făcute potrivit Articolului 36 al Statutului Curtii Permanente de Justitie Internaţională şi care sunt încă în vigoare vor fi considerate, în raporturile dintre părţile la prezentul Statut, drept acceptări ale jurisdicţiei obligatorii a Curtii Internationale de Justitie pentru perioada rămasă pînă la expirare şi conform condiţiilor prevăzute de ele.

6. În caz de diferend asupra chestiunii dacă Curtea este competentă, Curtea va decide.

ARTICOLUL 37Când un tratat sau o convenţie în vigoare prevede ca o

chestiune să fie deferită unui tribunal pe care trebuia să-l instituie Liga Naţiunilor sau Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, chestiunea va fi deferită Curţii Internaţionale de Justiţie, dacă priveşte state părţi la prezentul Statut.

ARTICOLUL 381. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform

dreptului internaţional diferendele care îi sînt supuse, va aplica:

286

a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;

c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d. sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărîrile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.

2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză EX AEQUO ET BONO, dacă părţile sînt de acord cu aceasta.

CAPITOLUL IIIProcedura

ARTICOLUL 391. Limbile oficiale ale Curţii vor fi franceza şi engleza.

Dacă părţile sînt de acord ca întreaga procedură să se desfăşoare în limba franceză, hotărîrea se va pronunţa în limba franceză.

Dacă părţile sînt de acord ca întreaga procedură să se desfăşoare în limba engleză, hotărîrea se va pronunţa în limba engleză.

2. În lipsa unui acord asupra limbii care să fie folosită, fiecare parte va putea întrebuinţa în pledoarii limba pe care o preferă, iar hotărîrea Curţii va fi dată în franceză şi engleză. În acest caz Curtea va stabili totodată care dintre cele două texte va fi considerat ca autentic.

3. La cererea oricăreia dintre părţi, Curtea o va autoriza să folosească altă limbă decît franceza sau engleza.

ARTICOLUL 40

287

1. Cauzele sînt aduse în faţa Curţii, după caz, fie prin notificarea convenţiei speciale, fie printr-o cerere adresată Grefierului. În ambele cazuri trebuie să se indice obiectul diferendului şi părţile.

2. Grefierul va comunica cererea imediat tuturor celor interesaţi.

3. De asemenea, el o va notifica Membrilor Naţiunilor Unite, prin intermediul Secretarului General, precum şi oricăror alte state care au dreptul de a sta în justiţie în faţa Curţii.

ARTICOLUL 411. Curtea va avea dreptul să indice, dacă socoteşte că

împrejurările cer aceasta, ce măsuri provizorii trebuie luate pentru conservarea drepturilor fiecărei părţi.

2. Pînă la hotărîrea definitivă, măsurile indicate vor fi notificate imediat părţilor şi Consiliului de Securitate.

ARTICOLUL 421. Părţile se vor înfăţişa prin reprezentanţi.2. Ele pot fi asistate în faţa Curţii de consilieri sau de

avocaţi.3. Reprezentanţii, consilieri şi avocaţii părţilor în faţa

Curţii se vor bucura de privilegiile şi imunităţile necesare exercitării independente a funcţiilor lor.

ARTICOLUL 431. Procedura va fi alcătuită din două părţi: cea scrisă şi

cea orală.2. Procedura scrisă va consta din comunicarea către

Curte şi către părţi a memoriilor, contramemoriilor şi, dacă este necesar, a replicilor, precum şi a tutror pieselor şi documentelor în sprijinul lor.

3. Aceste comunicări se vor face prin Grefier, în ordinea şi în termenele fixate de Curte.

4. Orice document prezentat de una din părţi va fi comunicat în copie certificată celeilalte părţi.

288

5. Procedura orală va consta din audierea de către Curte a martorilor, experţilor, reprezentanţilor, consilierilor şi avocaţilor.

ARTICOLUL 441. Pentru orice notificări către alte persoane decît către

reprezentanţi, consilieri şi avocaţi, Curtea se va adresa direct guvernului statului pe al cărui teritoriu trebuie transmisă notificarea.

2. Aceeaşi dispoziţie se va aplica ori de cîte ori trebuie luate măsuri pentru obţinerea de probe la faţa locului.

ARTICOLUL 45Dezbaterile vor fi conduse de Preşedinte, iar în lipsa

acestuia de Vicepreşedinte; dacă nici unul dintre ei nu poate prezida, va prezida cel mai vechi dintre judecătorii prezenţi.

ARTICOLUL 46Dezbaterile vor fi publice, afară de cazul în care Curtea

ar decide altfel sau părţile ar cere ca publicul să nu fie admis.ARTICOLUL 471. Pentru fiecare şedinţă de dezbateri se va încheia un

proces-verbal semnat de Grefier şi de Preşedinte.2. Acest proces-verbal este singurul autentic.ARTICOLUL 48Curtea va da ordonanţe privind desfăşurarea procesului,

va hotărî forma şi termenele în care fiecare parte trebuie să pună ultimele concluzii şi va lua toate măsurile legate de administrarea probelor.

ARTICOLUL 49Curtea poate cere reprezentanţilor, chiar înainte de

începerea dezbaterilor, să prezinte orice document sau să dea orice explicaţii. În caz de refuz, ea va lua act.

ARTICOLUL 50Curtea poate oricînd să încredinţeze sarcina de a efectua

o anchetă sau o expertiză oricărei persoane, colegiu, birou, comisii sau oricărei alte organizaţii la alegerea sa.

ARTICOLUL 51

289

În cursul dezbaterilor, orice întrebări pertinente trebuie să fie puse martorilor şi experţilor în condiţiile stabilite de Curte prin regulamentul de procedură menţionat în articolul 30.

ARTICOLUL 52După primirea probelor în termenele fixate de ea în

acest scop, Curtea va putea respinge orice noi probe orale sau scrise pe care una din părţi ar voi să le prezinte fără asentimentul celeilalte părţi.

ARTICOLUL 531. Dacă una din părţi nu se înfăţişează sau nu îşi

prezintă susţinerile, cealaltă parte poate cere Curţii să dea o soluţie în favoarea sa.

2. Înainte de a da această soluţie, Curtea trebuie să se încredinţeze nu numai că este competentă, în conformitate cu Articolele 36 şi 37, ci şi că acţiunea este întemeiată în fapt şi în drept.

ARTICOLUL 541. După ce reprezentanţii părţilor, consilierii şi avocaţii

vor fi prezentat, sub controlul Curţii, toate susţinerile lor,Preşedintele va declara închise dezbaterile.2. Curtea se va retrage pentru deliberare.3. Deliberările Curţii vor decurge în secret şi vor rămîne

secrete.ARTICOLUL 551. Toate deciziile Curţii se vor lua cu majoritatea de

voturi a judecătorilor prezenţi.2. În caz de paritate de voturi, va precumpăni votul

Preşedintelui sau al judecătorului care îi ţine locul.ARTICOLUL 561. Hotărîrea va fi motivată.2. Ea va cuprinde numele judecătorilor care au

participat la luarea hotărîrii.ARTICOLUL 59

290

Dacă hotărîrea, în întregime sau în parte, nu exprimă opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător va avea dreptul să alăture opinia sa separată.

ARTICOLUL 58Hotărîrea va fi semnată de Preşedinte şi de Grefier. Ea

va fi citită în şedinţă publică, după ce reprezentanţii părţilor vor fi fost înştiinţaţi în modul cuvenit.

ARTICOLUL 59Decizia Curţii nu are forţă obligatorie decît între părţile

în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează.ARTICOLUL 60Hotărirea este definitivă şi nu poate fi atacată. În caz de

diferend asupra înţelesului sau a întinderii dispoziţiilor hotărîrii, Curtea o va interpreta la cererea oricăreia dintre părţi.

ARTICOLUL 611. O cerere de revizuire a hotărîrii poate fi înaintată

Curţii numai dacă se întemeiază pe descoperirea unui fapt de natură a exercita o influenţă decisivă şi care pînă la pronunţarea hotărîrii era necunoscut atît Curţii, cît şi părţii care cere revizuirea, fără ca această necunoaştere să se fi datorat neglijenţei părţii.

2. Procedura de revizuire se va deschide printr-o hotărîre a Curţii care să constate expres existenţa noului fapt, recunoscînd că prin caracterul său acesta deschide calea revizuirii şi declarînd cererea admisibilă pentru acest motiv.

3. Curtea poate să condiţioneze deschiderea procedurii de revizuire de executarea în prealabil a hotărîrii.

4. Cererea de revizuire trebuie făcută în termen de şase luni de la descoperirea noului fapt.

5. Nici o cerere de revizuire nu va putea fi făcută după expirarea unui termen de zece ani de la data hotărîrii.

ARTICOLUL 621. Dacă un stat consideră că are un interes de ordin

juridic care poate fi afectat de soluţia dată unei cauze, el poate adresa Curţii cererea de a fi autorizat să intervină în acea cauză.

291

2. Curtea va decide asupra acestei cereri.ARTICOLUL 631. Ori de cîte ori se ridică problema interpretării unei

convenţii la care sînt părţi şi alte state decît cele în litigiu,Grefierul le va înştiinţa neîntîrziat.2. Fiecare stat astfel înştiinţat are dreptul de a interveni

în proces, iar dacă îşi exercită acest drept, interpretarea dată prin hotărîre va fi deopotrivă obligatorie şi pentru el.

ARTICOLUL 64Dacă Curtea nu decide altfel, fiecare parte va suporta

propriile sale cheltuieli de judecată.

CAPITOLUL IVAvize Consultative

ARTICOLUL 651. Curtea poate da un aviz consultativ asupra oricărei

chestiuni juridice, la cererea oricărei înstituţii autorizate prin Carta Naţiunilor Unite sau în conformitate cu dispoziţiile Cartei să facă o asemenea cerere.

2. Chestiunile asupra cărora se solicită avizul consultativ al Curţii vor fi expuse Curţii într-o cerere scrisă cuprinzînd o formulare precisă a chestiunii asupra căreia se cere avizul, însoţită de toate documentele care ar putea sluji la elucidarea chestiunii.

ARTICOLUL 661. Grefierul va notifica imediat cererea de aviz

consultativ tuturor statelor care au dreptul de a sta în justiţie în faţa Curţii.

2. În afară de aceasta, orice stat care are dreptul de a sta în justiţie în faţa Curţii şi orice organizaţie internaţională pe care Curtea sau, dacă ea nu este întrunită, Preşedintele le

292

consideră în măsură a da informaţii asupra chestiunii vor fi de asemenea înştiinţate de Grefier, printr-o comunicare specială şi directă, că Curtea este dispusă să primească expuneri scrise, într-un termen care va fi fixat de Preşedinte, sau să asculte expuneri orale, într-o şedinţă publică ce urmează a fi ţinută în acest scop.

3. Dacă unul din statele care au dreptul de a sta în justiţie în fata Curţii nu a primit comunicarea specială menţionată în paragraful 2 din prezentul Articol, el îşi poate exprima dorinţa de a prezenta o expunere scrisă sau de a fi ascultat, iar Curtea va decide.

4. Statele şi organizaţiile care au prezentrzt expuneri scrise sau orale vor fi admise a discuta expunerile făcute de alte state sau organizaţii în forma, în măsura şi în termenele fixate, pentru fiecare caz în parte, de Curte sau, dacă ea nu este întrunită, de Preşedinte. În acest scop, Grefierul va comunica în timp util expunerile scrise statelor şi organizaţiilor care au prezentat ele însele asemenea expuneri.

ARTICOLUL 67Curtea va pronunţa avizele sale consultative în şedinţă

publică, după ce va fi înştiinţat pe Secretarul General şi pe reprezentanţii Membrilor Naţiunilor Unite, al altor state şi ai organizaţiilor internaţionale care sînt direct interesaţi.

ARTICOLUL 68În exercitarea funcţiilor sale consultative, Curtea se va

călăuzi şi după dispoziţiile prezentului Statut care se aplică în materie contencioasă, în măsura în care le va considera aplicabile.

CAPITOLUL VAmendamenteARTICOLUL 69Amendamentele la prezentul Statut vor fi efectuate prin

procedura prevăzută de Carta Naţiunilor Unite pentru amendamentele la acea Cartă, dar sub rezerva dispoziţiilor pe

293

care le-ar putea adopta Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, în privinţa Participării la această procedură a statelor care sînt părţi la prezentul Statut fără a fi Membri ai Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 70Curtea va avea dreptul să propună amendamentele la

prezentul Statut pe care le va socoti necesare comunicîndu-le în scris Secretarului General spre a fi examinate în conformitate cu dispoziţiile articolului 69.

STATUTUL CONSILIULUI EUROPEI

Guvernele Regatului Belgiei, Regatului Danemarcei, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului, Republicii Olandei, Regatului Norvegiei, Regatului Suediei şi Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

Convinse că edificarea păcii, bazată pe justiţie şi cooperare internaţională, este de interes vital pentru păstrarea societăţii umane şi civilizaţiei,

Reafirmând ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi morale care sunt moştenirea comună a popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii politice şi a statului de drept, principii care formează baza oricărei democraţii autentice,

Convinse că, pentru menţinerea şi realizarea pe mai departe a acestor, idealuri şi în interesul progresului economic şi social, se impune o unitate mai strânsă între ţările europene care sunt animate de aceleaşi sentimente,

294

Considerând că, pentru a răspunde acestor necesităţi şi aspiraţiilor manifestate în această privinţă de popoarele lor, este necesar a crea un organism care să grupeze statele europene într-o asociaţie mai strânsă,

Au decis, în consecinţă, să înfiinţeze un Consiliu al Europei, compus dintr-un comitet al reprezentanţilor guvernelor şi o adunare consultativă şi, în acest scop, au adoptat prezentul statut.

CAPITOLUL 1Scopul Consiliului Europei

Articolul 1 a) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai

mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.

b) Acest scop va fi promovat prin organele consiliului, prin discutarea chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri ;i adoptarea unor acţiuni comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi prin salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

c) Participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea acestora în cadrul O.N.U. şi a altor organizaţii sau uniuni internaţionale la care ele sunt părţi.

d) Chestiunile referitoare la apărarea naţională nu ţin de competenţa Consiliului Europei.

CAPITOLUL 2ComponenţaArticolul 2 Membrii Consiliului Europei sunt părţile la acest statut. Articolul 3

295

Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Fiecare membru se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului consiliului conform definiţiei acestuia din capitolul I.

Articolul 4 Orice stat european, considerat ca fiind capabil de a se

conforma prevederilor art. 3 şi având voinţa de a le realiza, poate fi invitat de către Comitetul Miniştrilor să devină membru al Consiliului Europei. Orice stat astfel invitat va deveni membru în momentul depunerii, în numele său, la Secretarul general, a unui instrument de aderare la prezentul statut.

Articolul 5 a) În circumstanţe speciale, o ţară europeană

considerată ca fiind capabilă a se conforma prevederilor art. 3 şi având dorinţa de a le pune în practică poate fi invitată de către Consiliul miniştrilor să devină membru asociat al Consiliului Europei. Orice ţară astfel invitată va deveni membru asociat la depunerea, în numele său, la Secretarul general, a unui instrument de acceptare a prezentului statut. Un membru asociat este îndreptăţit să fie reprezentat numai în cadrul Adunării Consultative.

b) Termenul de membru folosit în acest Statut se referă şi la membrii asociaţi, cu excepţia cazurilor când este folosit în legătură cu reprezentarea în Comitetul Miniştrilor.

Articolul 6 Înainte de a adresa invitaţiile conform art. 4 şi 5,

Comitetul Miniştrilor va stabili numărul de reprezentanţi în Adunarea Consultativă la care are dreptul membrul propus şi contribuţia financiară proporţională a acestuia.

Articolul 7

296

Orice membru al Consiliului Europei poate să se retragă printr-o notificare oficială adresată Secretarului general al consiliului în legătură cu intenţia sa.

Această retragere va deveni efectivă la sfârşitul anului financiar în care s-a făcut notificarea, dacă anunţul este făcut în timpul primelor 9 luni ale anului financiar. Dacă notificarea este dată în ultimele 3 luni ale anului financiar, ea devine efectivă la sfârşitul viitorului an financiar.

Articolul 8 Oricărui membru al Consiliului Europei, care a încălcat

în mod grav art. 3, îi pot fi suspendate drepturile sale de reprezentare şi Comitetul Miniştrilor îi poate cere să se retragă în conformitate cu art. 7. Dacă membrul în cauză nu se conformează acestei cereri, comitetul poate să decidă încetarea calităţii de membru al consiliului de la data pe care comitetul o hotărăşte.

Articolul 9 Comitetul Miniştrilor poate să suspende dreptul de

reprezentare în comitet şi în Adunarea Consultativă a unui membru pe perioada în care acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile financiare.

CAPITOLUL 3Dispoziţii generaleArticolul 10 Organele Consiliului Europei sunt: I. Comitetul Miniştrilor; II. Adunarea Consultativă. Aceste organe sunt asistate de către Secretariatul

Consiliului Europei. Articolul 11 Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg. Articolul 12

297

Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceză şi engleză.

Regulamentele interioare ale Comitetului miniştrilor şi ale Adunării Consultative vor decide asupra circumstanţelor şi condiţiilor în care pot fi utilizate şi alte limbi.

CAPITOLUL 4Comitetul MiniştrilorArticolul 13 Comitetul Miniştrilor este organul competent să

acţioneze în numele Consiliului Europei în conformitate cu art. 15 şi 16.

Articolul 14 Fiecare membru are câte un reprezentant în Comitetul

Miniştrilor şi fiecare reprezentant dispune de un vot. Reprezentanţii în Comitetul Miniştrilor sunt miniştrii afacerilor externe. Atunci când un ministru al afacerilor externe nu este în măsură să participe sau dacă alte circumstanţe recomandă acest lucru, poate fi desemnat un supleant care să acţioneze în locul său. Acesta va fi, în măsura posibilului, un membru al guvernului ţării sale.

Articolul 15 a) Comitetul Miniştrilor examinează, la recomandarea

Adunării Consultative sau din proprie iniţiativă, măsurile adecvate pentru realizarea scopului Consiliului Europei, inclusiv încheierea de convenţii şi acorduri şi adoptarea de către guverne a unei politici comune referitoare la chestiuni specifice.

b) Concluziile Comitetului Miniştrilor pot fi formulate, dacă este cazul, ca recomandări adresate guvernelor. Comitetul poate invita guvernele membrilor să-i facă cunoscute măsurile luate cu privire la o atare recomandare.

Articolul 16 Cu excepţia competenţelor Adunării Consultative, astfel

cum sunt definite la art. 24, 28, 30, 32, 33, şi 35, Comitetul

298

Miniştrilor va decide, cu efect obligatoriu, asupra tuturor chestiunilor referitoare la organizarea şi la aranjamentele interne ale Consiliului Europei. În acest scop, Comitetul Miniştrilor va adopta reglementările financiare şi administrative necesare.

Articolul 17 Comitetul Miniştrilor poate să înfiinţeze, în orice scop

pe care îl consideră necesar, comitete sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic.

Articolul 18 Comitetul Miniştrilor adoptă propriul regulament

interior, care va stabili, în special: I. cvorumul; II. metoda numirii şi durata mandatului preşedintelui; III. procedura pentru stabilirea ordinii de zi, inclusiv

pentru depunerea propunerilor de rezoluţii; şi IV. condiţiile în care este notificată desemnarea

supleanţilor, efectuată conform art. 14. Articolul 19 La fiecare sesiune a Adunării Consultative, Comitetul

Miniştrilor va prezenta rapoarte asupra activităţii sale, însoţite de documentaţia corespunzătoare.

Articolul 20 a) Rezoluţiile Comitetului Miniştrilor referitoare la

chestiunile importante menţionate mai jos sunt luate cu unanimitatea voturilor exprimate sau cu votul majorităţii reprezentanţilor din Comitetul Miniştrilor:

I. recomandările prevăzute în art. 15 b); II. chestiunile prevăzute în art. 19; III. chestiunile prevăzute în art. 21 a) I şi b); IV. chestiunile prevăzute în art. 33; V. recomandările pentru amendarea art. 1 d), 7, 15, 20

şi 22; şi VI. orice altă chestiune pe care, datorită importanţei ei,

comitetul va decide să o supună regulii unanimităţii printr-o

299

rezoluţie adoptată în condiţiile prevăzute la paragraful d) de mai jos.

b) Chestiunile referitoare la regulamentul interior sau la reglementări financiare şi administrative pot fi decise prin votul majorităţii simple a reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din comitet.

c) Rezoluţiile comitetului, luate în conformitate cu art. 4 si 5, se adoptă prin votul unei majorităţi de două treimi din reprezentanţii care au dreptul de a face parte din comitet.

d) Toate celelalte rezoluţii ale comitetului se adoptă cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate şi cu votul majorităţii reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din comitet. Acestea cuprind, în special, rezoluţiile referitoare la adoptarea bugetului, la regulamentul interior, la reglementările financiare şi administrative, la recomandările privind amendarea articolelor prezentului statut, altele decât cele menţionate la paragraful a) V. de mai sus şi la determinarea, în caz de dubiu, a paragrafului prezentului articol care să fie aplicat.

Articolul 21 a) În afară de cazul în care comitetul decide altfel,

reuniunile Comitetului Miniştrilor vor fi ţinute: I. cu uşile închise; şi II. la sediul consiliului. b) Comitetul decide ce informaţii să fie publicate în

ceea ce priveşte concluziile şi discuţiile din cadrul unei reuniuni desfăşurate cu uşile închise.

c) Comitetul se reuneşte înainte de deschiderea sesiunilor Adunării Consultative şi la începutul acestor sesiuni; el se reuneşte, ori de câte ori consideră necesar.

CAPITOLUL 5Adunarea ConsultativăArticolul 22

300

Adunarea Consultativă este organul deliberativ al Consiliului Europei. Ea dezbate chestiunile care sunt de competenţa să conform prezentului statut şi prezintă concluziile sale Comitetului Miniştrilor, sub formă de recomandări.

Articolul 23 a) Adunarea Consultativă poate să delibereze şi să

formuleze recomandări cu privire la orice chestiune legată de scopul Consiliului Europei, care intră în competenţa acestuia, astfel cum este definită în cap. I. Ea poate, de asemenea, să delibereze şi să facă recomandări cu privire la orice chestiune care îi este supusă spre avizare de către Comitetul Miniştrilor.

b) Adunarea Consultativă stabileşte ordinea de zi conform prevederilor paragrafului a) de mai sus, ţinând seama de activitatea altor organizaţii europene guvernamentale din care fac parte unii sau toţi membrii Consiliului Europei.

c) Preşedintele adunării decide, în caz de dubiu, dacă o chestiune care apare în timpul dezbaterilor sesiunii se încadrează în ordinea de zi a adunării.

Articolul 24 Adunarea Consultativă poate, respectând prevederile

art. 38 d), să înfiinţeze comitete sau comisii însărcinate să examineze şi să raporteze acesteia cu privire la orice chestiuni care ţin de competenţa adunării conform art. 23, să studieze punctele înscrise pe ordinea de zi şi să formuleze avize asupra tuturor chestiunilor de procedură.

Articolul 25a) Adunarea Consultativă este compusă din

reprezentanţi ai fiecărui membru, aleşi de către Parlamentul său dintre membrii acestuia sau desemnaţi dintre membrii Parlamentului, conform unei proceduri decise de acesta, sub rezerva, totuşi, a dreptului fiecărui guvern membru de a face orice desemnări suplimentare necesare atunci când Parlamentul nu este în sesiune şi n-a stabilit procedura în acest caz. Fiecare reprezentant trebuie să aibă naţionalitatea statului membru pe

301

care îl reprezintă. El nu poate fi, în acelaşi timp, membru al Comitetului Miniştrilor.

Mandatul reprezentanţilor astfel desemnaţi va începe de la deschiderea sesiunii ordinare ce urmează numirii lor şi va expira la deschiderea următoarei sesiuni ordinare sau a unor sesiuni ordinare viitoare, cu excepţia situaţiei în care au avut loc alegeri parlamentare, caz în care membrii au dreptul de a face noi nominalizări.

Dacă un membru numeşte noi reprezentanţi pe locuri rămase vacante datorită decesului sau demisiei sau dacă procedează la noi desemnări ca urmare a alegerilor parlamentare din ţara sa, mandatul noilor reprezentanţi va începe de la prima reuniune a adunării ce urmează desemnării.

b) Nici un reprezentant nu va fi lipsit de mandatul său în cadrul unei sesiuni a adunării fără acordul acesteia.

c) Fiecare reprezentant poate avea un supleant care, în absenţa sa, are calitatea de a participa, de a lua cuvântul şi de a vota în locul său.

Prevederile paragrafului a) de mai sus se aplică şi în cazul desemnării supleanţilor.

Articolul 26Membrii au dreptul la un număr de reprezentanţi. Articolul 27 Condiţiile conform cărora Comitetul Miniştrilor poate fi

reprezentat, în mod colectiv, în dezbaterile Adunării Consultative sau cele conform cărora reprezentanţii comitetului şi supleanţii lor pot, cu titlu individual, să ia cuvântul în faţa acesteia, vor fi determinate de prevederile corespunzătoare din regulamentul interior, hotărâte de comitet după consultarea adunării.

Articolul 28 a) Adunarea Consultativă adoptă regulamentul său

interior şi alege dintre membrii săi preşedintele, care rămâne în funcţie până la următoarea sesiune ordinară.

302

b) Preşedintele conduce lucrările, dar nu ia parte nici la dezbateri, nici la vot.

Supleantul preşedintelui are calitatea de a lua parte la dezbateri, de a lua cuvântul şi de a vota în locul acestuia.

c) Regulamentul interior stabileşte, în special: I. cvorumul; II. procedura alegerii şi durata funcţiilor preşedintelui şi

a altor membri ai biroului; III. procedura de stabilire a ordinii de zi şi de

comunicare a acesteia către reprezentanţi; şi IV. data şi modul de notificare a numelor

reprezentanţilor şi supleanţilor. Articolul 29 Sub rezerva prevederilor art. 30, toate rezoluţiile

Adunării Consultative, inclusiv cele care au ca obiect: I. de a face recomandări Comitetului Miniştrilor; II. de a propune comitetului chestiunile de înscris pe

ordinea de zi a adunării; III. de a înfiinţa comitete şi comisii; IV. de a stabili data deschiderii sesiunilor; V. de a determina majoritatea cerută pentru rezoluţiile

necuprinse la pct. I-IV de mai sus sau care determină, în caz de dubiu, ce fel de majoritate este necesară, sunt luate cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate.

Articolul 30 Rezoluţiile Adunării Consultative, care se referă la

chestiuni privind modul său de funcţionare, în special alegerea membrilor biroului, desemnarea membrilor comitetelor şi comisiilor şi adoptarea regulamentului interior sunt luate cu majoritatea care se va stabili de către adunare prin aplicarea art. 29.V.

Articolul 31 Dezbaterile (cu privire la propunerile ce urmează a se

face Comitetului Miniştrilor) privind înscrierea unei chestiuni pe ordinea de zi a Adunării Consultative nu trebuie să se poarte

303

după, definirea obiectului său, decât asupra argumentelor pro şi contra includerii ei pe ordinea de zi.

Articolul 32 Adunarea Consultativă se întruneşte în sesiune ordinară

o dată pe an, data şi durata acesteia fiind stabilite de către adunare, astfel încât să se evite, pe cât posibil, suprapunerea cu sesiunile parlamentare ale miniştrilor şi cu sesiunile Adunării Generale O.N.U.

Sesiunea ordinară nu va dura mai mult de o lună, cu excepţia cazului în care, de comun acord, Adunarea Consultativă şi Comitetul Miniştrilor decid altfel.

Articolul 33Sesiunile ordinare ale Adunării Consultative au loc la

sediul consiliului, afară de cazul în care, de comun acord, Adunarea Consultativă şi Comitetul Miniştrilor decid ca acestea să se ţină în alt loc.

Articolul 34 Adunarea Consultativă poate fi convocată în sesiune

extraordinară la iniţiativa fie a Comitetului Miniştrilor, fie a preşedintelui adunării, după ce se pun de acord, inclusiv asupra datei şi locului sesiunii.

Articolul 35 Dacă nu se decide altfel, dezbaterile Adunării

Consultative sunt publice.

CAPITOLUL 6SecretariatulArticolul 36 a) Secretariatul este compus dintr-un Secretar general,

un Secretar general adjunct şi personalul necesar. b) Secretarul general şi Secretarul general adjunct sunt

desemnaţi de Adunarea Consultativă, la recomandarea Comitetului Miniştrilor.

c) Ceilalţi membri ai Secretariatului sunt numiţi de către Secretarul general, conform regulamentului administrativ.

304

d) Nici un membru al Secretariatului nu poate deţine o funcţie remunerată de

către un guvern, nu poate fi membru al Adunării Consultative sau al unui parlament naţional sau nu poate îndeplini activităţi incompatibile cu atribuţiile sale.

e) Fiecare membru al Secretariatului trebuie să facă o declaraţie solemnă prin care să-şi afirme ataşamentul faţă de Consiliul Europei şi hotărârea sa de a îndeplini atribuţiile sale, în mod conştiincios, neinfluenţat de vreun considerent de ordin naţional, de a nu solicita sau accepta instrucţiuni, în legătură cu exercitarea funcţiilor sale, de la nici un guvern sau altă autoritate din afara consiliului, precum şi de a se abţine de la orice act incompatibil cu statutul său de funcţionar internaţional răspunzător numai în faţa consiliului.

Secretarul general şi Secretarul general adjunct vor face această declaraţie în faţa comitetului, iar ceilalţi membri, în faţa Secretarului general.

f) Fiecare membru trebuie să respecte caracterul exclusiv internaţional al funcţiilor secretarului general şi al personalului secretariatului şi să se abţină de a-i influenţa în exercitarea funcţiilor lor.

Articolul 37 a) Secretariatul este situat la sediul consiliului. b) Secretarul general răspunde de activitatea

Secretariatului în faţa Comitetului Miniştrilor. El oferă, în special Adunării Consultative, sub rezerva art. 38 d), serviciile administrative şi altă asistenţă de care aceasta ar avea nevoie.

CAPITOLUL 7FinanţeArticolul 38 Fiecare membru va suporta cheltuielile propriei

reprezentări în Comitetul Miniştrilor şi în Adunarea Consultativă.

305

b) Cheltuielile Secretariatului şi toate celelalte cheltuieli comune vor fi împărţite între toţi membrii în proporţia care va fi stabilită de comitet, pe baza numărului populaţiei fiecărui membru.

Contribuţia unui membru asociat va fi stabilită de către comitet.

c) În conformitate cu reglementările financiare, bugetul consiliului va fi supus anual spre adoptare comitetului, de către Secretarul general.

d) Secretarul general va supune comitetului cererile adunării de natură a antrena cheltuieli care depăşesc sumele deja înscrise în buget pentru adunare şi lucrările sale.

e) Secretarul general va prezenta, de asemenea, Comitetului Miniştrilor o evaluare a cheltuielilor necesare executării fiecăreia din recomandările supuse comitetului. Orice rezoluţie a cărei executare presupune cheltuieli suplimentare nu va fi considerată ca adoptată de Comitetul Miniştrilor decât dacă acesta a aprobat evaluările unor astfel de cheltuieli suplimentare.

Articolul 39 Secretarul general notifică anual guvernului fiecărui

membru suma cu care trebuie să contribuie. Contribuţiile sunt exigibile din ziua notificării; ele trebuie să fie achitate Secretarului general în termen de maximum 6 luni.

CAPITOLUL 8Privilegii şi imunităţiArticolul 40 a) Consiliul Europei, reprezentanţii membrilor şi

Secretariatul se bucură, pe teritoriul membrilor, de imunităţile şi privilegiile necesare exercitării funcţiilor lor. În virtutea acestor imunităţi, reprezentanţii în Adunarea Consultativă nu pot fi, în special, nici arestaţi şi nici urmăriţi pe teritoriul

306

tuturor membrilor pentru opiniile sau voturile exprimate în cursul dezbaterilor adunării, comitetelor sau comisiilor.

b) Membrii se angajează să încheie, cât mai curând posibil, un acord în scopul realizării prevederilor paragrafului a) de mai sus. Pentru aceasta, Comitetul Miniştrilor va recomanda guvernelor membrilor încheierea unui acord, care să definească privilegiile şi imunităţile recunoscute pe teritoriile lor. De asemenea, un acord special va fi încheiat cu Guvernul Republicii Franceze, care va defini privilegiile şi imunităţile de care trebuie să se bucure consiliul la sediul sau.

CAPITOLUL 9Amendamente

Articolul 41 a) Propunerile privind modificarea prezentului statut

pot fi făcute în Comitetul Miniştrilor sau, conform condiţiilor prevăzute în art. 25, în Adunarea Consultativă.

b) Comitetul va recomanda şi va include într-un protocol amendamentele pe care le consideră adecvate.

c)) Protocolul de modificare va intra în vigoare când va fi semnat şi ratificat de către două treimi din membri.

d) Cu excepţia dispoziţiilor paragrafelor precedente ale prezentului articol, amendamentele la art. 23-35, 38 şi 39, care au fost aprobate de către comitet şi adunare, vor intra în vigoare la data procesului-verbal încheiat de Secretarul general şi comunicat guvernelor membrilor, atestând aprobarea acestora.

Dispoziţiile prezentului paragraf nu se vor aplica până la încheierea celei de-a doua sesiuni ordinare a adunării.

CAPITOLUL 10

307

Dispoziţii finaleArticolul 42 a) Prezentul statut este supus ratificării. Ratificările vor

fi depuse la Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

b) Prezentul statut va intra în vigoare după depunerea a şapte instrumente de ratificare. Guvernul Regatului Unit va notifica tuturor guvernelor semnatare intrarea în vigoare a statutului şi numele membrilor Consiliului Europei la acea dată.

c) Ca urmare, orice alt stat semnatar va deveni parte la prezentul statut la data depunerii instrumentului său de ratificare.

TRATATUL ATLANTICULUI DE NORD DIN 4 APRILIE 1949

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 185 din 3 martie 2004

Partile la prezentul tratat,reafirmandu-şi credinţa în scopurile şi principiile Cartei

Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa de a convieţui în pace cu toate popoarele şi guvernele,

hotărâte să salvgardeze libertatea, patrimoniul lor comun şi civilizaţia popoarelor lor, fondate pe principiile democraţiei, libertăţii individuale şi supremaţiei legii, dornice să promoveze stabilitatea şi bunăstarea în spaţiul Atlanticului de Nord, hotărăşte să îşi unească eforturile în scopul apărarii lor colective şi menţinerii păcii şi securităţii, au convenit asupra prezentului tratat al Atlanticului de Nord.

ARTICOLUL 1Părţile se angajează, în conformitate cu prevederile

Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, să soluţioneze prin mijloace paşnice orice diferend internaţional în care ar putea fi

308

implicate, astfel încât să nu se aducă atingere păcii şi securităţii internaţionale, precum şi justiţiei, şi să se abţină în relaţiile internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei în orice mod incompatibil cu scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 2Părţile vor contribui la dezvoltarea pe mai departe de

relaţii internaţionale bazate pe pace şi prietenie, prin consolidarea instituţiilor lor libere, prin asigurarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe care sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilitătii şi bunăstării.

Ele vor cauta să elimine diferentele dintre politicile lor economice internaţionale şi vor incuraja colaborarea economică dintre fiecare sau dintre toate părţile.

ARTICOLUL 3Pentru atingerea într-un mod cât mai eficient a

obiectivelor acestui tratat, părţile, acţionând individual sau colectiv, prin dezvoltarea propriilor mijloace şi prin acordarea de sprijin reciproc în mod continuu şi eficace, îşi vor menţine şi vor dezvolta capacitatea individuală şi pe cea colectiva de a rezista unui atac armat.

ARTICOLUL 4Părţile se vor consulta ori de câte ori, în opinia vreuneia

dintre ele, este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea oricăreia dintre părţi.

ARTICOLUL 5Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai

multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate, prin realizarea imediată, individual şi împreuna cu celelalte părţi, a

309

oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii în mspatiul Atlanticului de Nord.

Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta dupa adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 6În scopul aplicării art. 5, este considerat atac armat

asupra uneia sau maimultora dintre părţi un atac armat:(i) asupra teritoriului oricărei părţi în Europa sau în

America de Nord, îndepartamentele algeriene ale Franţei, pe teritoriul

Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicţia oricăreia dintre părţi din spaţiul Atlanticului de Nord, aflat la nord de Tropicul Racului;

(ii) asupra forţelor, navelor sau aeronavelor oricăreia dintre părţi, care se afla pe aceste teritorii sau deasupra lor sau în orice altă zonă a Europei, în care forţele de ocupaţie ale uneia dintre părţi erau staţionate la data intrării în vigoare a acestui tratat, sau pe Marea Mediterană ori în spatiul Atlanticului de Nord, aflat la nord de Tropicul Racului.

ARTICOLUL 7Tratatul nu afectează şi nu va fi interpretat ca afectând

în vreun fel drepturile şi obligaţiile care decurg din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru părţile care sunt membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau responsabilitatea primară a Consiliului de Securitate pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 8Fiecare parte declară că nici un angajament

internaţional, aflat în prezent în vigoare, între aceasta şi oricare

310

dintre celelalte părţi sau un stat terţ nu este în contradicţie cu prevederile prezentului tratat şi se obligă să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională care ar fi contrară acestui tratat.

ARTICOLUL 9Prin prezentul articol părţile înfiinţează un consiliu, în

cadrul căruia fiecare dintre ele va fi reprezentată, pentru analizarea problemelor referitoare la aplicarea acestui tratat. Consiliul va fi astfel organizat încât sa se poată reuni prompt şi în orice imprejurare. Consiliul va constitui organismele subsidiare necesare; în special, va înfiinta de urgenţă un comitet al apărării care va recomanda măsurile de aplicare a art. 3 si 5.

ARTICOLUL 10Părţile, prin acord unanim, pot invita să adere la acest

tratat orice alt stat european capabil să promoveze dezvoltarea principiilor acestuia şi să contribuie la securitatea spaţiului Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate deveni parte la prezentul tratat, în urma depunerii la Guvernul Statelor Unite ale Americii a instrumentului său de aderare. Guvernul Statelor Unite ale Americii va informa fiecare parte în legatură cu depunerea fiecarui instrument de aderare.

ARTICOLUL 11Acest tratat va fi ratificat şi prevederile sale vor fi duse

la îndeplinire de cătrem părţi în conformitate cu reglementările constituţionale proprii. Instrumentele de ratificare vor fi depuse cât mai curând posibil la Guvernul Statelor Unite ale Americii, care îi va informa pe toţi semnatarii asupra depunerii fiecărui instrument de ratificare. Tratatul va intra în vigoare între statele care l-au ratificat, de îndată ce au fost depuse instrumentele de ratificare de către majoritatea semnatarilor, inclusiv de către Belgia, Canada, Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie şi Statele Unite, şi va intra în vigoare pentru celelalte state la data depunerii instrumentelor lor de ratificare.

311

ARTICOLUL 12Dupa ce prezentul tratat va fi în vigoare timp de 10 ani

sau la orice dată ulterioară, părţile, la cererea oricăreia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii acestuia, luând în considerare factorii care la acel moment afectează pacea şi securitatea în spaţiul Atlanticului de Nord, inclusiv evoluţia aranjamentelor, atât universale, cât şi regionale, încheiate în conformitate cu prevederile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 13După ce prezentul tratat va fi în vigoare timp de 20 de

ani, oricare parte poate să îl denunţe la un an după ce a transmis nota de denunţare Guvernului Statelor Unite ale Americii, care va informa guvernele celorlalte părţi în legătura cu depunerea fiecărei note de denunţare.

ARTICOLUL 14Acest tratat, ale cărui texte în limbile engleză şi

franceză sunt în mod egal autentice, va fi depozitat în arhivele Guvernului Statelor Unite ale Americii.

Copii certificate ale acestuia vor fi transmise de catre Guvernul Statelor Unite ale Americii guvernelor celorlalte state semnatare.

312

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. A. Năstase, Drept Internaţional Contemporan, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2007

2. S. Scăunaş, Drept International Public, Ed C.H. Beck,

Bucureşti, 2007

3. N Purdă, N Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor

omului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007

4. I Dragoman, C. Panduru, Relaţii internaţionale actuale,

Editura INTERGRAG, 2004,

5. D. Mazilu, Dreptul International Public, Ediţia a II a,

vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2005

313

6. I. Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, Vol II,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005

7. A. Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2002

8. A.P. Mătăsaru, Tratat de Drept International Public, Ed.

Lumina Lex, Bucuresti, 2002

9. C. Andronovici, Drept Internaţional Public, Ed.

Graphix, Iaşi, 1999

10. F.G. Garcia Amador, The Inter-American System: Its

development and strengtbening, Dobbs Ferry, New

York, 1996

11. D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, Drept Internaţional

Public, Casa de editură și pres㔪ansa”, Bucureşti 1994

12. A. Iacob, Tactici de cooperare poliţienească

internaţională, Editura Sitech, Craiova, 2007.

13. Hurdubaie Ion - Cooperarea judiciară europeană. Cadru

convenţional penal, Editura M.A.I., Bucureşti, 2003.

14. Hurdubaie Ion - Instrumente ale cooperării

internaţionale în domeniul valorificării mijloacelor de

probaţiune, Editura Era, Bucureşti, 2006.

15. Suceavă Ion şi colab. - Omul şi drepturile sale, Editura

Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991.

314

16. Viorel Marcu - Drept instituţional comunitar, Editura

Nova 1994.

315