care a fost ultimul mare roman pe care l ai a... · pdf filemihai iovĂnel am terminat de...

Mihai IOVĂNEL

Am terminat de curând seria Turnul întunecat (e DarkTower), magnum opus-ul în șapte volume (aproximativ 4 000 de pagini) al lui Stephen King. Este replica lui Kingla Stăpânul inelelor de Tolkien, este un big novel care nudoar conectează mare parte din cărțile autorului, oferindu-leun cadru filozofic și metaficțional, ci și atrage în vortexulsău o bună parte a culturii populare americane sau globale,de la Poe și Lovecraft la spaghetti western-urile lui SergioLeone, de la Vrăjitorul din Oz la Cei șapte samurai și de laRobert Browning (care nu-i chiar o referință populară) lateoriile conspirației din jurul morții lui JFK. Sigur, Kingnu este întotdeauna un mare stilist, adesea paginile luisună prea corny sau cheesy (iar tonul înalt, de pastișă bibli-că, pe care îl prinde ici și acolo predispune la așa ceva);însă în ce privește imaginarea și asamblarea de universuriîși cunoaște meseria ca nimeni altul.

Avem așa ceva în România? Nu chiar pe toate dru-murile. Într-un articol publicat anul trecut pe Scena9.ro,având ca obiect tocmai conceptul de „mare roman”, găseamtotuși câteva exemple în spațiul local: Ion Manolescu, Derapaj (2006; roman conspiraționist postmodernist care

leagă în buclă colecția „Pif”, istoria apocrifă a literaturiiromâne, comunismul și postcomunismul), Caius Dobrescu,Minoic (2011; tot un roman conspiraționist, enorm deamuzant și de palpitant, inspirat din relația lui Mircea Eliade cu trecutul său fascist și din misterul morții lui IoanPetru Culianu), Sebastian A. Corn, Ne vom întoarce înMuribecca (2014; Eldorado, Atlantida, revoluţionari troţkişti,jungla amazoniană, istoria URSS-ului, viruşi care perturbălimbajul, quest-uri pe urmele unor artefacte legendare,ecologismul contemporan, rituri de iniţiere, conspiraţiihiperboreene, satiră socio-politică) și Mircea Cărtărescu,Solenoid (2015).

Probabil cel mai apropiat de King este Cărtărescu, nudoar prin Solenoid, ci și prin trilogia Orbitor – deși, desigur,Cărtărescu este un stilist dintr-o ligă superioară, în timpce King are partea de action mult mai dezvoltată în sensulpulp. Câteva trăsături comune: salturile între universuri,funda metatextuală, locul central ocupat în cărți de „Mircea”și „Stephen King” (autorii devin personaje-demiurgi înpropriile ficțiuni); plus multe altele asupra cărora sper sărevin într-un eseu.

ASTRA / 1-2, 2017http://www.revista-astra.ro/literatura/

TemeAnchetă realizată de BOGDAN COȘA

Care a fost ultimul „mare roman”

pe Care l-ai Citit?

Ce anume te-a dat pe spate?

Ai putea găsi un echivalent în literatura română,

avem noi un astfel de roman?

14

Astra, 1-2, 2017 (final, 17 aug.):Layout 1 17.08.2017 10:10 4

Liliana COROBCA

Nu de mult am citit romanul Laur de Evgheni Vodolazkin,dar pe autor l-am cunoscut la Filit în 2015, la Iași. Ne-amîntâlnit de câteva ori în timpul meselor. Am schimbatcâteva vorbe, mi s-a părut modest și atent. După discuțiade la Teatrul Național, care mi-a plăcut, mi-am propus săîl citesc. Cronicile literare nu mă convinseseră, dar omulda, ceea ce se întâmplă mai rar. Am apreciat, în primulrând, că nu-i o poveste egoistă, în care prozatorul vorbeștedespre sine. M-a impresionat modul impecabil de a con-strui o poveste despre alte timpuri și de a jongla cu noți-unea timpului (vezi sticla de plastic în sec. XV) și culimbajul. Autorul este filolog și imită sau (re)inventeazăvorbirea acelui secol și a acelor oameni, ceea ce face carteagreu traductibilă, pe alocuri (cuvintele din slava veche sunttraduse în limba română contemporană). Personajul prin-cipal, Arsenie-Laur, urmează un destin al împlinirii reli-gioase, dar nu m-aș pricepe să-l analizez și să-l recomanddin această perspectivă. Ideea că plătim pentru greșelilenoastre și-a găsit în povestea vraciului și călugărului Arseniecea mai frumoasă și mai exotică întruchipare. Romanulînaintează atât de perfect, încât pândești o nesiguranță

undeva, o scenă ratată. Te bucuri că nu găsești, că totul edus la capăt cu mână de maestru. Finalul cu călugărul caremoare salvând un copil încheie spectaculos cercul de la în-ceputul cărții, când acesta, tânăr, nu reușește să își salvezefiul. Am admirat puritatea poveștii și a stilului și genero-zitatea autorului. M-a emoționat atât de mult lecturacărții, că am cumpărat în limba română (în rusă mi-o îm-prumutase un prieten) două exemplare, să le dăruiesc celordragi.

Tudor GANEA

I-am auzit pe unii spunând că Solenoid e o ciorbă reîn-călzită, un Orbitor cu ceva condimente lipsă, o simfonie(aceeași) cântată într-altă gamă, că, pe lângă repetițiaacelorași obsesii reciclate și răs-reciclate, Cărtărescu și-aepuizat resursele narative și prezintă același show aviatic,cu aceleași avioane și aceleași manevre de acrobație.

Eu sunt de altă părere. Mie mi-a plăcut Solenoid. Mult.Mult tare. Am găsit aceiași plămâni de prozator care dă peste cap aparatele de spirometrie literară. Am găsit ace-lași autor fără splină, de cursă lungă. L-am (re)găsit peCărtărescu din Nostalgia și Orbitor, apărându-și cu aceeași


15

Teme

No Absolute Time

Astra, 1-2, 2017 (final, 17 aug.):Layout 1 17.08.2017 10:10 Page 15

siguranță și lejeritate klicikoniană centura la grei. Hai să fimserioși și să nu cârcotim degeaba: omu’ e numero uno șiasta se vede în dansul de fluture și înțepătura de albină cucare te pune la pământ. Pentru că asta fac marii autori:knockout-uri. De asta mi-a plăcut Solenoidul: pentru că laînceput mi s-a eschivat, apoi m-a amețit cu directe destânga și la final mi-a dat croșeul de grație. În timp ce eramnumărat la podea, am văzut Bucureștiul rupt de solenoiziși înălțat la cer, într-un hiper-final post-apocaliptic (a fostpotcoava ascunsă în mănușa de box) cum nu am mai cititla nimeni.

Pe mine nu mă interesează o reinventare a lui Cărtărescu.Eu vreau să scrie la fel. Nu o să mă satur niciodată de prozalui cum nu o să mă satur niciodată de pepene roșu. Saude icre. Sau de filmele lui Kaurismäki. Dacă următorul săuroman o să abunde în scene în care geamurile blocurilormuncitorești sunt înroșite de apusuri sângerii care aprindliniile de tramvai ce dispar în întunericul depourilorpărăsite, pline de fecale și hoituri de câini rânjiți și mumi-ficați printre carcasele ruginite de frigidere Fram, am săfac din nou corp comun cu aripile textului său și am să măconectez la poveste precum personajele din eXistenZ-ullui Cronenberg. (Chiar dacă am mai fost acolo).

Au scris alții – care chiar se pricep – despre roman, aşacă nu am să intru în bucătăria criticii literare – unde habarnu am cum se face nici măcar o banală omletă – ci am săo zic pe șleau: Solenoid e ultimul roman-supersonic carem-a luat în cabină și a făcut cu mine acrobație la joasăînălțime. Nu mă interesează cum s-a văzut de jos evoluțiaaeriană. Am simțit pe pielea mea apăsarea G-urilor. Și n-am simțit în nicio secundă nevoia de a duce mâna spremanetele de catapultare de sub scaun.

Horia CORCHEȘ

Mi-a luat ceva timp să mă decid, și asta nu pentru că așfi ales greu dintre multele „mari romane” pe care le-amcitit. Mi-a fost pur și simplu greu să numesc vreunul „mareroman”, deși m-au dat pe spate unele, adică mi-au smulsexclamații sau răcnete interioare. De câte ori încercam sămă decid, ajungeam iar cu gândul la Middlsex al lui Eu-genides, dar ăla e deja prea vechi (în lectura mea). Așa căam decis să iau în considerare sensul propriu al adjectivu-lui și am constatat că ultimul roman mare citit e Corecțiial lui Franzen. Nu-i rău, mi-am zis, e și un mare roman,fără îndoială. Cei care au mai citit și Puritate, zic că ăla emai mare. Deci ce m-a dat pe spate la el? Cred că oarecumceea ce mi-a creat apoi rezerve. Franzen e capabil să cons-truiască în spiritul ăla de bildungsroman, pe spații ample,istoria unei familii și, implicit, a unui model de societate.O saga modernă, din care nu lipsesc mitologizările, evidentcă cele ale consumerismului, ale unei societăți americaneajunse în zona confortului, în care valorile sunt aproapeexclusiv cele materiale, dacă ar fi să mă raportez la teoria

valorilor a lui Vianu, schimbându-se rolurile: valorile spi-ritului devin eventual mijloace, iar valorile materiale devinscopuri. Așa că și dramele au ceva glamour în ele, sclipici,crustă caramelizată. Ziceam înainte, ce m-a dat pe spatemă și îndepărtează cumva. Toată construcția asta impeca-bilă e parcă moartă. Și nu mă pot decide dacă aici e artalui Franzen, dacă impresia asta de artificialitate e din arti-ficialitatea intrinsecă a lumii pe care o construiește roma-nesc, sau dacă e din retorica, din stilistica narativă, în caretotul pare a fi așezat cu precizie, cu penseta. Pentru căcitești, citești, intri în lumea aia populată cu personaje, ledescoperi preocupările, istoriile, succesele și eșecurile, darapoi dintr-o dată îți dai seama că ceva lipsește: n-au viață.Și eu personal am ezitat, întrebându-mă dacă nu cumva eproblema unui Geppetto damnat, a cărui păpușă nu prindeviață. Dar probabil, totuși, că nu: absența vieții nu se da-torează lipsei de virtuozitate a lui Franzen, ci e problemalumii (exterioare și interioare) a familiei Lambert. Absențavieții e, atunci, semnul virtuozității lui Franzen.

Dacă avem în literatura română romane de același ca-libru? Nu. Clar, nu. Asta nu înseamnă, totuși, că nu avemmulte romane excelente, an de an, care merită toată atenția.

Alina PURCARU

Primele trei volume din Tetralogia napolitană a EleneiFerrante (Editura Pandora M) au fost cărțile care au avutasupra mea cel mai masiv impact, în anii din urmă. Dacăliteratura are vreo superputere din umbră, atunci aceastăsuperputere, activă în marile romane, e de a te confrunta,fățiș și violent, cu limitările propriei condiții, cu tot ceeace nu numai că nu ai recunoscut, dar nici nu știai că îțilipsește. După ce astfel de cărți trec prin tine, rămîne unspațiu care vibrează ca după o purificare prin foc: de acolopoți clădi, de acolo poți să pleci în direcții fertile pentrupropriile căutări.

Marile cărți care mi-au intrat sub piele au reușit să facăacest lucru aproape dureros de incomod și, în același timp,atît de benefic: să mă pună în fața unor forme de adevărgoale, care nu suportă artificii, care nu pot fi negate saufalsificate. Tetralogia Elenei Ferrante afirmă adevăruricontondente despre formarea femeilor într-un mediu pre-dominant violent și opresiv, dominat de sărăcie și hipno-tizat de perspectiva hipnotică, glamoroasă a banilor.Povestește despre forme aberante pe care le poate lua pri-etenia între două fete crescute cu valorile unui astfel demediu, despre abuz și trădare, dar și despre nevoia de în-credere, iubire și empatie. Povestește în cascadă, într-unlimbaj limpede și aspru, despre efectele puterii asupra celorcare au foarte puțină, despre forme pe care le poate îm-brăca puterea, despre forme în care ea poate fi deconstru-ită, dinamitată sau apropiată de marginalizații sistemelor.Despre responsabilitatea intelectualilor față cu inechitateasocială și despre capacitatea reală de a pătrunde o astfel de


Teme

16


17

realitate, cîtă vreme viața lor se duce între pereții sălilorde seminar sau ai bibliotecilor. Despre responsabilitateascriitorilor și despre modul în care își pot ajusta și educavocea și privirea, pentru a înțelege cît mai mult din aceastădinamică crudă, acomodată de un sistem care genereazăacumulări, pe de o parte, și excludere masivă în rest.

Faptul că întreaga afacere a puterii, a alegerilor și acondiționărilor e discutată prin prisma vieților unor femeiinteligente, cu mize și ambiții, e extraordinar de semnifi-cativ, în contextul în care marile povești ale luptelor mas-culine continuă să genereze, cel puțin în literatura care vinedin spațiul de limbă engleză, dar nu numai (vezi tomurilenorvegianului Karl Ove Knausgård, ca prim exemplu) fic-țiuni masive, mii de pagini care reproduc, cu metamorfo-zele de rigoare, o tradiție care a lăsat multe voci de scriitoarepe dinafară. Nu mai vorbesc despre importanța unor cărțiprecum cele scrise de Elena Ferrante, intens polemice șiimpecabil scrise, în contextul în care machismul, misogi-nia, abuzurile și inegalitatea de șanse sînt legitimate de lamare la mic, începînd cu președintele SUA și terminîndcu oricare dintre cunoscuții care au umilit sau au discri-minat, la fel de firesc precum respiră, persoane în pozițiisubalterne.

Vocea Elenei Ferrante e limpede și puternică, ficțiunileei sînt pe cît de fruste, pe atît de sofisticate, psihologiileau o densitate despre care se poate conversa pînă la sen-zația de vertij argumentativ, iar premisele politice pe carele încorporează organic apar detaliate cum nu se poate mailucid. Fie doar și dacă ne gîndim la felul în care Ferrantereușește să povestească, în ritm de thriller adictiv, despremodul în care au sau nu acces la educație copiii care sejoacă împreună în același cartier sordid din Napoli și totse strîng dovezi absolut imbatabile pentru faptul că avemde-a face cu o scriitoare de excepție.

Din fericire, al patrulea volum al tetralogiei tocmai aapărut la Editura Pandora M, tradus de Cerasela Barbone,cea care s-a ocupat și de primele trei. Din nefericire, lite-ratura română nu are încă așa ceva, dar are, în schimb, onevoie feroce de astfel de texte, nevoie care pulsează în căr-țile cîtorva scriitoare, care răzbate în varii conversații, interviuri și anchete literare și care va exploda, sînt sigură,în ficțiuni alternative, mai curînd decît ne-am putea aștepta.

Ioan ȘERBU

Mă bucur c-ai pus mare roman între ghilimele, dar măși intrigă. Asta mă obligă cumva să definesc mare roman,ceea ce, cu mâna pe tricou în dreptul inimii, îți spun cănu mă pricep să fac. Că dacă mare-nseamnă ca lectura ma-nuscrisului să-l dea gata pe editor, mureau la naștere Lo-lita, Conjurația imbecililor și câte altele. Dacă-nseamnăstilizare, finisare la perfecție după criteriile lui Nabokov,Dostoievski era la gunoi demult. Dacă mă uit la „regulile

pieței” (argument ce glisează între extremele ridicol și râv-nit), mă gândesc că Zei americani e la a 10-a ediție și fan-tasy-ul bate detașat tot ce mișcă. Și tot regulile astea, alepieței, l-au făcut pe un Kundera să scrie de la un moment,dacă nu chiar porcării, cel puțin repetitiv și anost. Sau,cine știe, poate romanele mari tratează doar temele mari,dar asta ar fi o discuție de un kilometru din care pot săiasă scântei. Și fiindcă noțiunile de temă mare și romanmare sunt egal de ambigue, aș putea să-i pic aici, fără re-sentimente dar cu o totală lipsă de responsabilitate în ceeace privește ordinea, pe Welsh, Burgess, Crăciun, Nedelciu,Urmuz, Franzen, Mușina, acoperiți bine de umbra lui So-viany (doar n-ai să-mi spui că urâtul e o temă mare, nu? e,cel mult, o temă... urâtă, și mai putem găsi și alte adjectiveîntru justificare critică). În fine, dac-ar fi după mine, l-așlua-n calcul și pe un brașovean de care n-a auzit nimeni(Șușu Dumitru) cu-al său roman de care n-a auzit nimeni(Verde Cor) care, dac-ar fi-ncăput în brațele expansive, daromenești totuși ale dlui Gabriel, ar fi avut nimerita soartăde-a fi așezat pe rafturile ălea din fața ușii supermarketuluide cărți și ar fi putut să fie numit mare.

M-am luat cu vorba (cu vorbe de fapt care, cumva, simtcă nici nu te-ncurcă, dar nici nu te-ajută pentru anchetă).Ce mă-ntrebai? A, de roman. Ei, ultimul mare roman cititsunt două.

Primul: Catch-22 de Heller: e atât de mișto scris încâtte face să iei teroarea, oroarea războiului în registru absurd-comic, fără a pierde deloc din cruzimea și din idioțeniaumană. Planul al doilea de lectură avertizează și el că sun-tem tâmpiți – credem, împotriva propriei sănătăți fizice și psihice, în ideologii la modă, substituim creierul cuvocea autorității și/sau a turmei. Seamănă, dacă vrei, cuDr. Strangelove... de Kubrick. Bun. Cel mai apropiat echi-valent de la noi ar fi, cred, Teză de doctorat al lui Caius Dobrescu: cu altă temă dar asemănător ca stil, cu alte in-tenții dar cu meta/inter-text ironic din plin. Doar că... atât de plin încât devine ușor nedigerabil (în antiteză cu Minoic, de exemplu, care e o nebunie de roman).

Al doilea: Pianista de Jelinek. Nu-i vorba doar de ce tra-tează, din nou, de cum e scris: autoarea intervine în textla greu (chiar teatral sau liric, fără să-i pese), te lasă să teuiți peste umărul ei, face mișto de propriile personaje că-rora le acordă totuși, nu știu prin ce truc, dreptul la o exis-tență autonomă. Bun. Din ce-am citit, cel mai apropiat dela noi ar fi Acte originale / Copii legalizate al lui GheorgheCrăciun, un alt „textualist”, cu o singură mențiune: autorulromân nu doar că face același truc ci și explică cum îl face,procedeu perfecționat mai recent de Octavian Soviany înMoartea lui Siegfried.

În fine, văd că m-am lungit. Fără calificative și compa-rații, aș zice c-avem mare roman, sau romane mari, dar nupentru toate gusturile.


Teme


Teme

18 ASTRA / 1-2, 2017http://www.revista-astra.ro/literatura/

Ștefania MIHALACHE

Ultimul „mare roman” pe care l-am citit este Libertate,al lui Jonathan Franzen. Ce m-a cucerit este ce mă cuce-rește întotdeauna la americani, forța cu care stăpânesc teh-nica „realismului”. Tema este întotdeauna cu miză mare,chiar dacă ea se construiește, foarte subtil, din teme adia-cente, și străbate toate mediile. Rigoarea aceasta pe care oau americanii are echivalență, parcă, numai în clasicismulrus. Cu toții (Franzen, Roth etc.) au control asupra spații-lor oricât de vaste, în vreme ce romanele românești, cuaceeași ambiție totalizantă, cad, de multe, în burți stilisticeși de compoziție înșelătoare. Nu am reușit să citesc romanemari (cantitativ și ca miză) apărute în ultimii doi ani, cuexcepția Solenoidului, care însă nu poate fi discutat dacăînțelegem prin „mare roman” cel cu miză socială și cu teh-nici ale sus-pomenitului „realism”. Din punctul meu devedere și în contextul lecturilor mele, Radu Aldulescu esteautorul cu tehnica cea mai apropiată de ceea ce am cir-cumscris mai sus. Și cu performanțe notabile, firește.

Bogdan MUNTEANU

Unele cărți m-au făcut să mă atașez de personaje nepu-tincioase. Altele, să mă simt neputincios. Și în romanulSatantango, de László Krasznahorkai, tot despre neputințăe vorba. Scriitorul maghiar nu-ți dă însă nicio șansă să teapropii de personajele lui. Le urâțește, le desfigurează, leamorțește trupurile și mințile într-un asemenea hal încâtar fi cam bizar să-ți devină simpatice în vreun fel. OK, te-mpiedică și decorul – plouă întruna, bate vântul, e nămolpeste tot, se surpă pereții, se sparg geamurile, se-aud zgo-mote ciudate, apocalipsă, nu alta. Ce mi s-a-ntâmplat? Nude personaje am prins drag, ci de neputința lor! Considercă asta e marea șmecherie a romanului. Și-ar mai fi una.La un moment dat, apare în peisaj Salvatorul – viguros,descurcăreț și așa mai departe. Toți îl așteaptă ca pe Dum-nezeu, se lasă în mâinile lui, îl urmează orbește, chiar dacăștiu, de la bun început, că e un potlogar. Spre finalul cărții,mi-am dat seama că m-am atașat, în egală măsură, de ne-putința salvatorului și de cea a celor care își așteptau sal-varea. Și asta a fost o mare (și, într-un fel, o neplăcută)surpriză. Atunci, doar atunci, m-am simțit, la rându-mi,complet neputincios. Am recitit luna trecută cartea și mi-am propus să nu intru în jocul lui Krasznahorkai. Știampovestea, știam care-s trucurile, riscurile, dețineam con-trolul. Bullshit, l-am pierdut pe parcurs. is is Bogdan’stool, mi-a scris Krasznahorkai pe carte. Avea dreptate omul.

Un mare roman din literatura română? OK. Am cititrecent Disco Titanic-ul lui Radu Pavel Gheo. Da, ăsta e! Îlaleg (mai ales) pentru că, după un roman remarcabil (Noaptebună, copii!), omul a venit cu unul și mai și. Dar și pentrucă Gheo e povestitorul meu preferat de pe la noi. Povestașul.

Florin DUMITRESCU

Întrebarea conține două subînțelesuri: unul, că „marileromane” nu pot veni decât din afara literaturii române; șidoi, că literatura română funcționează în sistem de imitațiesau, cel mult, de adaptare a mode(le)lor de afară: un soide franciză sau, mai bine zis, un raport de vasalitate fațăde literaturile mari, hegemonice. Știu că asta e realitatea,știu că încă facem eforturi lovinesciene de sincronizare.Știu că, cel puțin de la optzeciști încoace, modelul domi-nant, în proză, dar și în poezie, vine dinspre literatura delimbă engleză, predominant cea americană. Sunt conștientcă asta e realitatea, că e o realitate deloc măgulitoare pentruorgoliul creativ al mediului literar românesc. De aseme-nea, sunt conștient că a te revolta împotriva acestei situațiie un act zadarnic, futil. Dar, de dragul acestei futilități, deamorul artei, cum se spune, am să încerc un răspuns su-biectiv și polemic.

Ultimul mare roman pe care l-am citit – Femeile luiLazăr de Marina Stepnova (Curtea Veche, 2014, trad. Antoaneta Olteanu). Ultimul mare roman românesc –Kinderland de Liliana Corobca (Cartea Românească/ Polirom, 2013).

Dacă aș fi îndrăzneț cu adevărat, aș propune Kinderlandla ambele categorii. E o carte care prezintă cazul dramatic,devenit fenomen național în Republica Moldova (dar șidincoace de Prut) al copiilor abandonați de părinții carelucrează în străinătate. E o scriere de actualitate, o „comandăsocială”, cu miză politică (în sensul de politici publice). Eo carte care dă glas celor tăcuți și oprimați și tocmai în astaconstă grandoarea ei, superioritatea în fața romanelor bo-varice, scrise doar de dragul experimentului literar sau alsimulării unui model literar de import. Deși are titlul ăstaderutant alogen, Kinderland iese din sistemul de vasalitatefață de modelele hegemonice „de afară” (sau, cel puțin, eunu detectez nicio astfel de filieră).

Ca să revin la Lazăr-ul scriitoarei ruse, e o carte încadra-bilă oarecum în genul saga de familie, cum s-au mai scrisla noi cu decenii în urmă. Inevitabil îți vine în minte Războiși pace, dar Stepnova introduce subtilități, îndrăzneli sti-listice și rafinamente de construcție care o plasează în con-temporaneitate. Dar e și o carte caldă, sensibilă (aici aminteștede Ulițkaia). Un parti-pris pentru Stepnova ar veni dinaceea că este o cunoscătoare a limbii și literaturii române,traducătoare în rusă a lui Mihail Sebastian. Sunt prietencu ea pe facebook, ocazional mă străduiesc să îi scriu înrusă, din prețuire, și ea îmi răspunde în română fără cusur!

Nu există o subordonare între Kinderland și Femeile luiLazăr, poate că amândouă consună în pasajele de trăiremagică, tipice copilăriei.

Aș încheia spunând că, dinspre scriitorii basarabeni,precum Corobca, ne vine o influență vitală, energică și oanumită sensibilitate, de care, parcă, duceam lipsă. Poate căinfluența nu e o literatură mare, ci o mare literatură mică.


Teme

19ASTRA / 1-2, 2017http://www.revista-astra.ro/literatura/

Claudiu TURCUȘ

Întrebarea De ce n-avem roman? s-a tot pus în culturaromână. S-au dat diverse interpretări, s-au inventariat simptomatologii, s-au rostit sentințe, s-au găsit justificări,s-au motivat lipsuri, s-au iscat polemici. Soluțiile structu-rale miraculoase nu s-au ivit, așa că romanele româneștipostbelice care să se ridice la statutul de operă majoră potfi numărate pe degete. În perioada postbelică, până în1989, ar fi Moromeții lui Preda. El ar fi fost autorul românde Nobel, dacă ar fi trăit destul: era realist, avea o puter-nică conștiință socială, istorică, politică, era imersat într-oepocă complicată pe care o cunoștea bine și despre care ascris cu acuratețe. De asemenea, Augustin Buzura a reușitprin Orgolii să spună ceva cu adevărat consistent desprelumea socialistă. Apoi Bunavestire a lui Nicolae Breban:nu cred să existe personaj de nivelul lui Grobei în ultimii pa-truzeci de ani. Aș mai adăuga Lumea în două zile, romanuljoycean al lui George Bălăiță și absurdul polifonic din Di-mineață pierdută al Gabrielei Adameșteanu. După 1989,Mircea Cărtărescu s-a rupt de istorie prin ciclul Orbitor,dar a făcut-o cărtărescian, fabricând un univers literar rea-list magic fără corespondent în proza noastră realist obser-vațională. Simion Liftnicul este esențial pentru reprezentareatranziției românești, acolo blocul e patria. În fine, un romansolid prin spectrul revelator al ratării protagonistului esteși Rădăcina de bucsau de O. Nimigean.

Din păcate n-avem prozatori de talia unor JonathanFranzen, dacă ar fi să dau doar un singur nume. Am cititCorecții, la vremea lui și, recent, Puritate. Asemenea cărțite fac să ți se pară că încă literatura e una dintre marile soluții. Deși rămâne clar că sunt altele mai eficiente, maiefervescente oricum. Dar avem, totuși, prozatori de nivelullui Kundera sau al lui Kertész. Lamentourile nu fac o lite-ratură. Ceea ce cred că lipsește culturii române – în afarăde alocarea prioritară a unor resurse financiare serioaseacestui domeniu – nu este nici talentul, nici subiectele,nici vocile, ci un anumit curaj de a aborda lucrurile direct,adică orizontal. În literatură, în strategii instituționale, înpolitici editoriale, în viraje politice. Romanul românescpostcomunist s-a înecat – îndrăznesc să cred că nu ireme-diabil – în parabole alegorice, reciclaj tematic socialist șinedepășita obsesie a „romanului total”. În 1968, recentîntors din Statele Unite, Alexandru Ivasiuc se exprima,într-un serial de articole din „România literară”, că roma-nului românesc îi lipsește dimensiunea politică. Ăsta e unmare adevăr și astăzi. Transpar greu (sau, oricum, prea frag-mentar) din romanele românești contemporane totalitateasocială, ideologiile care se înfruntă, adevăratele drame &trame ale României postcomuniste. Până la revoluție s-asupraviețuit prin cultură, iar după 1989 am devenit anti-comuniști. Ar cam fi vremea pentru altceva, nu? Concep-tul care a început deja să circule, așteptându-și romanele,este acela de realism capitalist.

Jeu

x d

’am

our

VII

(det

aliu

)


care a fost ultimul mare roman pe care l ai a... · pdf filemihai iovĂnel am terminat de...

Documents