II. Caracteristicile fizico-geografice principale ale bazinului hidrografic

Someş - Tisa si influenţele lor asupra scurgerii maxime.

II.1. Aşezare si limite.

Bazinul hidrografic Someş-Tisa situat in partea de nord-vest a ţării, cuprinde în

limitele sale o suprafaţă de 21853 km2 pe teritoriul României pâna la frontiera cu R. Ungaria si

cu Ucraina.

Ca aşezare matematică bazinul se situează în emisfera nordică, paralela de 48°07'14"

fiind tangentă în extremitatea nordică, iar paralela de 46°27'48" atinge la sud cumpăna dintre

Someşul Rece şi Albac în culmea Balomireasa (1.633 m). În longitudine bazinul este încadrat de

meridianele 22°42'22" (la frontiera cu Ungaria) şi 25°06'00" (Vf.Omul 1932 m).

Forma bazinului Someş corespunde unui triunghi echilateral spre centrul căruia

converg din direcţii opuse cele două ramuri (Someşul Mare din nord-est şi Someşul Mic din sud-

vest), din confluenţa cărora se naşte Someşul cu o direcţie generală de scurgere sud-est - nord-

vest. Prin forma sa,bazinul imprimă o notă specifică în desfăşurarea scurgerii maxime prin

creşterea progresivă a debitelor pâna la confluenţa celor două Someşuri – Mare şi Mic, şi o

creştere accentuată, aproape bruscă, imediat aval de această confluenţă.

Alături de aceste caracteristici geometrice, condiţiile climatice ale bazinului

(intensitatea, durata, distribuţia spaţială a ploilor sau topirii zăpezilor, temperatura aerului, etc) şi

caracteristicile fizico-geografice ale bazinului (relief, geologie, soluri, vegetaţie cu gradul de

împădurire) conlucrează, în diferite grade, la formarea scurgerii maxime.

II.2. Condiţii climatice.

Intre factorii care condiţionează apariţia scurgerii maxime, elementul de bază îl

constituie precipitaţiile atmosferice şi îndeosebi cele torenţiale. Precipitaţiile atmosferice

contribuie fie imediat la formarea scurgerii superficiale, fie se acumulează în timpul iernii sub

formă de zăpadă, participand uneori în timpul topirii la formarea scurgerii maxime, fie se

infiltrează umectând solul şi creind condiţii favorabile de scurgere pentru precipitaţii survenite

ulterior.

Temperatura aerului influenţează formarea scurgerii maxime în sensul măririi

pierderilor prin evaporaţie şi a epuizării rezervelor de apă din sol. Regimul temperaturilor se

caracterizează prin valori medii anuale cuprinse între 0°C,corespunzătoare altitudinilor de peste

2.000 m (Munţii Maramuresului,Rodnei, Căliman, Suhard) şi peste 9,5°C în zona cîmpiei joase

de vest (Câmpia Someşului). Ca valoare medie pe bazin s-a obţinut 7,9°C.Repartiţia regională

arată că, Câmpia Transilvaniei este cuprinsă în întregime de izoterma de 8°C, Podişul Someşan

între 6 - 8°C, regiunile piemontane între 4-6°C, Munţii Apuseni între 4-6°C, Munţii Căliman

între 0-4°C, Munţii Rodnei între 2-4°C, iar lanţul vulcanic din nordul bazinului între 2-4°C .

In ceea ce priveşte temperaturile extreme s-a constatat că izotermele lunii celei mai

reci (ianuarie), sunt cuprinse între -5°C, în regiunile montane şi -3°C in zona Cîmpiei de Vest.

Izotermele lunii celei mai calde (iulie) prezintă valori cuprinse între 18°C în regiunile de izvoare

la altitudinea de 1500-1600 m şi 21°C în Câmpia Someşului.

Regiunile centrale ale bazinului includ izotermele de 19°C şi 20°C care acoperă cea

mai mare parte din teritoriu. Evapotranspiratia, un alt element climatic care influenţează

scurgerea se încadrează între izoliniile de 300 mm, corespunzătoare regiunilor montane înalte şi

peste 600 mm în Câmpia Transilvaniei. Mersul anual al evapotranspiraţiei este aproape identic

cu cel al temperaturilor, valoarea acestuia fiind nulă în lunile cu temperaturi medii negative ale

aerului (dec.-febr.) şi atinge valori maxime în lunile de vară (Cluj: iulie 125 mm, august 110

mm; Baia Mare: iulie 132 mm, august 116 mm).

II.3. Relieful si condiţiile geologice

Relieful bazinului este unul din principalii factori care participă în procesul scurgerii

maxime,fie direct prin gradul de fragmentare, energia reliefului,masivitate, pantă, expunerea

versanţilor faţă de frontul de ploaie, fie indirect prin crearea zonalităţii verticale a umidităţii. În

regiunile înalte ale munţilor Maramuresului, Oas, Gutâi, Ţibleş, Rodna, Suhard, Bârgău şi

Apuseni, datorită masivităţii reliefului, pantelor accentuate şi densităţii mari a reţelei

hidrografice, timpul de deplasare a apei de la căderea precipitaţiilor pâna în albiile râurilor este

redus, conducând la creşterea valorilor debitelor maxime şi micşorarea duratei viiturilor. În

schimb, în Câmpia Transilvaniei, Podişul Someşan, Câmpia Someşului, în condiţiile unor văi

largi, versanti cu pante reduse, interfluvii întinse, scurgerea este mult încetinită, favorizand

reţinerea apei de către sol şi pierderile prin evaporatie, deci scăderea valorilor scurgerii maxime

şi creşterea duratei de propagare a viiturilor.

Scurgerea maximă înregistrează o ridicare a valorilor pe măsura creşterii altitudinii,

datorită precipitaţiilor mai ridicate, umidităţii mai mari a aerului şi solului, precum şi

temperaturii şi evaporaţiei mai scăzute.

In ceea ce priveşte condiţiile geologice, acestea se referă la particularităţile rocilor de bază de sub

pătura de sol, care nu influenţează în mod direct scurgerea maximă, decat cu unele excepţii şi

numai local.

Analizând unităţile de relief din bazinul Someş-Tisa, observăm individualizarea mai

multor zone :

În partea nordică a bazinului, Munţii Maramureşului sunt formaţi din trei masive principale:

Farcăul între Tisa Albă şi râul Ruscova, cu altitudini cuprinse între l000 şi 1960 m, Pietrosul

Ruscovei între râurile Ruscova şi Vaser cu altitudini de 900 - 1850 m, şi Toroiaga între râurile

Vaser şi Vişeul Superior pâna la pasul Prislop cu altitudini de 1000 - 1940 m.

Litologic, aceste culmi sunt formate din roci de natură cristalină (şisturi, micaşisturi şi

calcare cristaline, cuarţite, gnaisuri) cu intruziuni de roci vulcanice vechi, la care se adaugă roci

sedimentare cretacice şi terţiare. Predominând rocile dure şi puţin permeabile, apa provenită din

precipitaţii, în cea mai mare parte se scurge dând râurilor un caracter permanent.Morfologic,

zona se caracterizează prin înălţimi mari, cu pante orientate în general spre vest. Aceste pante

constituie obstacole în calea maselor de aer umed din vest, ce capătă o mişcare ascensională, în

urma căreia se produc condensări şi precipitaţii însemnate.

Depresiunea Maramuresului este încadrată de Munţii Maramureşului,Masivul Rodnei şi

lanţul eruptiv Oaş-Ţibleş şi culoarul Tisei, şi apare ca o regiune deluros colinară ce include

culmea înaltă ce separă văile Vişeului şi Izei (Dealurile Maramureşului) ,zonele piemontane

(Piemonturile Maramureşului),Glacisul Vişeului,Valea Vişeului şi Valea Izei.

Dealurile Maramureşului sunt cuprinse între înşeuarea de la Moisei şi Valea Tisei,

separând bazinele Izei şi Vişeului.Se subdivid în trei unităţi:Culmea Bocicoel,cuprinsă între şaua

de la Moisei şi Valea Spinului, are un grad mare de fragmentare şi altitudini relativ mari (Vârful

lui Dan 1038 m). Include Depresiunea Bocicoel sculptată în depozite oligocene;Dealurile

Plăiuţului situate între Valea Spinului şi Ronişoara,cu grad ridicat de fragmentare datorat

formaţiunilor marno-grezoase, eocen-tortoniene; Culmea Judeleva 938 m şi Osoiu 665 m închid

Depresiunea Ronişoara sculptată în formaţiuni miocene.

Piemonturile Maramureşului cuprinse între Borşa şi Săpânţa, închid şase subunităţi

distincte: Piemontul Mara – Săpânţa, Piemontul Gutâiului, Piemontul Văratecului, Piemontul

Botizei, Glacisul Săcelului şi Piemontul Borşa – Moisei, desfăşurat pe aliniamentul Munţilor

Rodnei şi puternic fragmentat de afluenţii Vişeului (Repedea, Pietrosu, Izvoru lui Dragoş, Izvoru

Negru,etc.).

Glacisul Vişeului are altitudini cuprinse între 750 şi 400 m,pante uşor înclinate şi

numeroase cueste dispuse perpendicular pe Vişeu între localităţile Borşa şi Ruscova.

Valea Vişeului ,având o lungime de peste 60 km,prezintă o succesiune de lărgiri şi

îngustări precum şi terase utilizate agricol în zonele de confluenţă cu Vaserul, Ruscova, Bistra şi

Tisa.

Valea Izei este paralelă cu valea Vişeului şi s-a format pe axul unui vechi golf pliocen.În

partea superioară se distinge culoarul Săcel – Săliştea de Sus, sculptat în formaţiuni oligocene,

urmat în aval de Depresiunea Dragomireşti şi culoarul Rozavlea definit de prezenţa a trei trepte

de terasă utilizate pentru culturi agricole. Succesiunea urmează cu Defileul Surduc sculptat în

gresie dură, continuat în aval de Depresiunea Bârsanei, puternic umanizată. Podişul Şugatagului

alcătuit din formaţiuni tortonian – sarmaţiene cu depozite salifere, caracterizat de un relief ce

cuprinde numeroase cuvete lacustre rezultate în urma infiltrării apei în camerele de extracţie şi

prăbuşirii salinei este flancat de văile Mara şi Cosău afluenţi ai Izei Inferioare.

Valea Tisei include relieful cu cea mai joasă altitudine (sub 300m) din cadrul Depresiunii

Maramureşului ,desfăşurat între localităţile Lunca la Tisa şi Teceu Mic, se extinde în suprafaţă la

confluenţa cu valea Izei şi Săpânţei unde lunca şi terasele prezintă o umanizare intensă şi un grad

diferenţiat de utilizare a terenurilor.

Munţii vulcanici Oaş-Ţibleş sunt alcătuiţi din roci eruptive în părţile centrală şi de nord-

vest şi sedimentare în sud-est. Au altitudini reduse, de cca 1000 m în medie, sunt puternic

erodaţi, prezintă o masivitate accentuată datorită faptului că nu sunt străbătuţi de văi transversale.

Particularităţile morfologice şi genetice precum şi utilizarea terenurilor permit separarea mai

multor subdiviziuni: Munţii Oaşului, aparţin categoriei munţilor joşi, media altitudinii fiind în jur

de 500 m cu maxima de 824 m în Dealul Piatra Viscului, sunt alcătuiţi din măguri eruptive

(andezite de diferite tipuri) cu extensiune mare a pantelor marginale de glacis; Munţii Igniş au

cea mai mare suprafaţă din lanţul eruptiv nordic, 850 kmp şi sunt situaţi între pasul Huta şi pasul

Gutâi, media altitudinilor este de 800 m, cu un maxim de1307 m în vîrful Igniş (platou de lave

andezitice). Spre Depresiunea Maramureş prezintă abrupturi puternice (Creasta Pietrei 1057 m,

Piatra Săpânţei 941 m) sub care se dezvoltă grohotişuri şi glacisuri. Netezimea acestor munţi

favorizează apariţia mlaştinilor şi a lacurilor în special în bazinele râurilor Mara şi Săpânţa.

Flancul sudic este caracterizat de prezenţa minereurilor auro-argentifere de natură filoniană. La

contactul cu unitatea piemontană a Depresiunii Maramureş apar izvoare minerale bicarbonatate,

carbogazoase şi feruginoase. Reţeaua hidrografică are o densitate mare datorită abundenţei

precipitaţiilor; Munţii Gutîi , au o extensiune redusă ,80 kmp, şi includ culmea nordică-vîrful

Gutâi 1443 m, măgurile: Mogoşa 1246 m, Măgura 1126 m şi Dealu Racoş precum şi suprafeţele

netede situate la 1000 de metri altitudine. Sunt alcătuiţi predominant din andezite şi sedimentar

pannonian în partea nord-vestică. Vulcanismul neogen a determinat formarea unor zăcăminte de

sulfuri polimetalice de natură preponderent filoniană. Datorită defrişărilor excesive pe flancul

nordic, maramureşan, pădurile prezintă un grad avansat de poienire, păşunile având o

extensiune importantă în special în zona aşezărilor maramureşene Mara, Breb şi Budeşti; Munţii

Lăpuşului, sunt situaţi între văile Cavnic, Botiza şi Suciu, având altitudini maxime în Vîrful

Văratec 1358 m, Vîrful Secului 1311 m, Vîrful Sărmătieş 1306 m şi Vîrful Neteda 1322 m. Se

prezintă sub forma unei culmi de 1100 – 1300 m curbată către Depresiunea Maramureşului.

Partea nordică este alcătuită preponderent din eruptiv,spre valea Botiza acesta reducându-se la

petice pe flişul eocen. Eruptivul este caracterizat de prezenţa curgerilor de lave şi a neck-urilor

de vârstă sarmatică şi pannonică. Sunt bogaţi în resurse minerale neferoase filoniene cu

mineralizaţii complexe. Pădurile au o extindere mare dar principala resursă agricolă a regiunii o

constituie păşunile şi fâneţele naturale folosite în timpul verii; Munţii Ţibleşului , se extind între

râul Suciu şi pasul Şetref, ocupînd o suprafaţă de circa 400 kmp. Se caracterizează printr-o

suprafaţă de eroziune la altitudinea de 1000 m formată din fliş marno-grezos oligocen şi fliş

eocen, străpunsă de eruptiv care ajunge la altitudini de 1400-1800 m (Vîrful Ţibleş 1839 m,

Vîrful Stegior 1473 m, Hudin 1611 m. Resursele minerale sunt reprezentate de mineralizaţii de

sulfuri polimetalice şi sulfuri de fier şi stibiu-berthierit. Păşunile şi fâneţele au o extindere

semnificativă formînd domeniul principal al păşunatului tradiţional din regiune.Tectonica acestor

masive a permis o dezvoltare a numeroase văi şi ulucuri depresionare care au favorizat

dezvoltarea unei reţele hidrografice bogate.

La est de lanţul vulcanic, bazinul este dominat de masivul cristalin al Munţilor Rodnei, cu

altitudinea maximă în vîrful Ineu (2280 m), masiv constituit din şisturi cristaline cu forme

greoaie, larg ondulate, cu văi adanci puţin accesibile aşezărilor şi căilor de comunicaţie. Deşi

masivul Rodnei prezintă numeroase resturi ale glaciaţiunii cuaternare, pe versantul sudic tributar

bazinului Someş sunt putin evidente. Formatiunile sedimentare paleogene şi neogone alcătuite

din marne, gresii şi conglomerate se suprapun masivului cristalin spre sud şi sud-vest imprimand

reliefului o serie de trăsături caracteristice (cueste, forme structurale, forme coluvio-deluviale) şi

dând văilor de aici un caracter variat în raport cu înclinarea straturilor(subsecvente şi

consecvente).

In continuare, bazinul este străjuit de Munţii Bârgăului alcătuiţi din formaţiuni

sedimentare şi vulcanice. Relieful vulcanic este reprezentat prin Heniul Mare, Heniul Mic,

Măgura Mare, Miroslava, Măguriţa şi Tomnatecul, cu aspect de conuri, în realitate de origine

intrusivă, dezgolite de eroziunea ulterioară. O puternică influenţă a prezenţei acestor formaţiuni

este relevată de aspectul divergent al reţelei hidrografice actuale, cît şi de unele modificări ale

cursurilor impuse de alternanţa formaţiunilor sedimentare şi eruptive.

Ca rezultat al intensei activităţi vulcanice neogene la sudul Muntilor Bîrgăului s-au format

Munţii Căliman. Cel mai înalt con vulcanic din acest masiv este reprezentat prin vîrful Pietrosul

(2.102 m), cu un diametru de cîţiva km, fiind format din alternanţe de lave andesitice cu depozite

de aglomerate vulcanice.

In sud-vestul bazinului străjuiesc Munţii Apuseni, cel mai înalt şi masiv grup muntos a

Carpaţilor Occidentali, alcătuiţi din Masivul Central al Bihorului, Muntii Gilăului şi Masivul

Muntele Mare.

Masivul Central al Bihorului este regiunea cea mai înaltă a Munţilor Apuseni, dar

prezintă forme domoale. Este alcătuiit din şisturi cristaline acoperite cu sedimente paleozoice şi

mezozoice cu frecvente intercalaţii de calcare jurasice şi triasice care au favorizat dezvoltarea a

numeroase fenomene carstice (peşteri, doline, ponoare şi chei - defilee), în special în regiunea de

izvoare a Someşului Cald.

Munţii Gilăului, situaţi la est de Masivul Central al Bihorului, reprezintă zona cristalină

cu numeroase intruziuni granitice şi care nu depăşesc altitudinea de 1.200 m. Morfologic se

prezintă ca o suprafaţă plană, puternic ferestruită de Someşul Cald, Beliş, Valea Neagră şi Rîşca

la nord şi de Răcătău şi Someşul Rece la sud, care crează văi înguste şi adânci. Se remarcă

defileul Someşului Cald din zona Beliş-Lăpuşteşti, tăiat în granite pe o lungime de 23 km.

In sud străjuieşte Muntele Mare, masiv cristalin, străpuns de o mare intruziune granitică ce se

află în zona de izvoare ale Someşului Rece.

In vestul bazinului apar şi o serie de munţi insulari,de natură cristalină, cu altitudini

între 800 – l000 m. Ei au la bază soclul unui vechi lanţ hercinic cutat, peneplenizat, acoperit de

apele marine în paleogen şi ridicat din nou în neogen. Dintre aceştia, cităm Munţii Meseşului,

culmile Codru, Prisnel, Preluca şi Breaza.

Zona muntoasă din cadrul bazinului Someş reprezintă cca 17 %, cu altitudine medie de cca l250

m. Dealurile, podişurile şi zonele depresionare ocupă regiunea centrală a bazinului, în proporţie

de 74% fiind alcătuite din unităţi morfologice individualizate.

Prima unitate bine individualizată este Tara Năsăudului, constituită dintr-o asociaţie

complexă de dealuri cu structură monoclinală, faliată, puternic fragmentată, cu relief specific de

cueste şi suprafeţe structurale etajate.

La sudul platformei Năsăudului, V.Mihăilescu în anul 1934 sesizează o zonă deluroasă,

denumită Dealurile Bistriţei, constituite din trei bazinete depresionare, despărţite de culmi de-

luroase înalte. În continuare, între râurile Bistriţa şi Şieu se întinde Piemontul Călimanilor, iar

între râurile Şieu şi Dipşa Culmea Şieului, constituită din conglomerate tortoniene.

Câmpia Transilvaniei dintre râurile Şieu şi Someşul Mic se evidenţiază prin înălţimi

cuprinse între 500 - 600 m. Este constituită din formaţiuni de virsta miocenă (marne, argile

albastre, cu intercalaţii de gresii şi nisipuri în care adeseori sunt înmagazinate zăcăminte de gaz

metan). In această regiune văile sunt largi, adânci, fără terase, cu versanţi degradaţi şi albii

majore puternic aluvionate şi în majoritate înmlăştinate (văile Dipşei, Lechinţei, Beudiu Apatiu).

Se individualizează ca subunităţi dealurile Unguraşului, dealurile Jimborului, dealurile Şieului şi

dealurile Cojocnei.

Podişul Someşan este încadrat de unităţi morfologice distincte ca Munţii Apuseni în vest, culmea

Brezei în nord, Câmpia Transilvaniei în sud-est şi Dealul Feleacului în sud. În cadrul acestuia s-

au separat trei zone de relief cu trăsături specifice şi anume: zona masivelor înalte din nord-vest

şi nord, zona depresiunilor periferice de contact şi zona podişului propriu zis.

Zona masivelor înalte cuprinde, masivele cristaline dezgolite: Meseş, Dealul Mare,

Prisaca, Preluca şi cele acoperite, care încă au sedimente terţiare, a căror prezenţă a influenţat

într-o oarecare măsură evoluţia podişului: Dumbrava, Prisnel, Breaza.

Zona depresiunilor de contact se semnalează în regiunile periferice ale Podişului

Someşan, sub forma unor largi culoare. Dintre acestea mai importante sunt depresiunile: Almaş-

Agrij cu largi lunci inundabile pe alocuri cu tendinţe de înmlăştinire, Pericea, Drăghia-Huta şi

Breaza.

Podişul Someşan propriu zis este alcătuit din subunitaţi joase sub formă de ulucuri

depresionare şi subunităţi înalte sub formă de culmi sau platouri. Din prima categorie fac parte

Valea Căpuşului, cu o luncă largă, inundabilă, a cărei lăţime atinge pe alocuri 400 – 500 m,

Valea Nadăşului, Valea Someşului Mic între Gilău şi Dej care prezintă numeroase meandre

puternic dezvoltate, braţe moarte, grinduri, zone mlăştinoase şi frecvente zone inundabile, Valea

Someşului Mare între Mocod şi Dej cu aspect de culoar larg şi Valea Someşului între Dej şi

Jibou cu terase şi luncă largă de 2-3 km lăţime. Din categoria subunităţilor înalte fac parte

dealurile Cluj-Borşa, Dejului, Simişna, Garbou, Ciceului.

In nordul Podişului Someşan au fost individualizate bazinele depresionare Lăpuş,

Copalnic şi Baia Mare. Reţeaua hidrografică relativ densă a fragmentat relieful acestor

depresiuni, într-un sistem de interfluvii înguste şi văi largi, ce coboară spre zona de confluenţă

Săsar - Lăpuş - Someş, unde s-a format un şes aluvial extins.

Câmpia, sub denumirea de Câmpia Someşului sau a Sătmarului, ocupă o mică suprafaţă

(4 %) în partea nord-vestică a bazinului. Morfologic, este o suprafaţă aproape plană cu pătrunderi

adânci pe Săsar, pâna la Baia Mare, pe Lăpuş pâna la Remetea Chioarului, pe Sălaj pâna la

Ariniş, pe Someş pâna la Ulmeni, iar pe Crasna pâna la Sărmăşag. Prezintă altitudini cuprinse

între 113 — 130 m şi este constituită din aluviuni recente (argile, nisipuri, pietrişuri), într-o

stratificatie incrucişată ceea ce indică natura aluvionară a acestora. Stratificaţia, adesea

lenticulară, aminteşte de un mare con de dejecţie, format în cuaternar, care a colmatat colţul

nord-estic al Mării Panonice, formand actuala cîmpie, acoperită cu aluviuni mai noi în care,

datorită prezenţei unei zone locale de subsidenţă, Someşul şi Crasna au numeroase divagări,

părăsiri de cursuri, zone mlăştinoase (în mare majoritate drenate), care în perioadele de viituri şi

ape mari sunt inundate pe sectorul neîndiguit.

Lunca, ultima treaptă a unităţilor de relief din bazin, însoţeşte aproape tot cursul

Someşului şi afluenţilor principali, reprezentînd 5 % din suprafaţa acestuia.

In bazinul Someşului Mare, lunca poate fi evidenţiată pe cursul principal, din raza comunei Şanţ,

dezvoltarea ei fiind favorizată de gâtuirea râului la traversarea sâmburelui de amfibolite ce apare

în aval de această localitate. Lăţimea luncii în acest sector nu depăşeşte 300 m. Aval de Rodna

Veche, lunca suferă uşoare lărgiri, atingând în medie, pâna la confluenţa cu Rebra, lăţimi între

400 - 500 m. De aici pâna la Nimigea, lunca este adeseori lărgită, ca în zonele de confluenţă cu

Sălăuţa, Idieciu, Zagra, unde poate depăşi 1 km. Între Nimigea şi Dej, lunca prezintă o dezvoltare

crescândă, fiind cuprinsă între 1-2 km, depăşind această valoare la vărsarea Şieului (3 km), în

zona localităţii Reteag (3 km) şi în zona de confluenţă cu Someşul Mic (4-5 km).

Pe afluenţi, lunca este neuniform dezvoltată. Astfel, pe Salauţa apare în aval de Telciu,

pe Şieu în aval de Domneşti, pe Bistriţa, de la Prundul Bîrgăului. În general lunca este puternic

aluvionată, foarte fertilă, cu nivelul freatic ridicat, cu grosimi ale aluviunilor ce depăşesc uneori

5-6 metri, în special în zonele de confluenţă.

Pe Someşul Mic, o zonă de luncă îngustă se semnalează încă de la confluenţa Someşului Rece cu

Răcătăul. În aval de confluenţa Someşului Cald cu Someşul Rece, atinge pe alocuri 300 metri, ca

apoi să se lărgească treptat în aval de Gilău, însă asimetric, atingând pe malul drept 600 - 700

metri. In aval de Cluj, lunca depăşeşte 2 - 3 km lărgime. O luncă bine dezvoltată se evidenţiază şi

pe afluenţii principali : Căpuş, Nadăş, Gădălin, Borşa, Luna, Fizeş, având în unele sectoare

aspect de mlăştinire.

In aval de confluenţa Someşului Mare cu Someşul Mic, lunca are extindere variabilă,

deosebindu-se 5 sectoare.

- Sectorul Dej - Câţcău, în care se produc inundaţii pe teritorâul oraşului Dej şi

a comunelor Urişor, Căşei, Coplean, Sărişca, Câţcău, Cetan şi Vad, îndeosebi datorită zăpoarelor

ce se formează în perioade de dezgheţ. Suprafaţa afectata de inundaţii se cifrează la cca 1.850 ha.

- Sectorul de defileu dintre Câţcău - Jibou se caracterizează prin lipsa aproape

totală a luncii. Terasele Someşului şi îndeosebi cele de pe malul sting se apropie atît de mult de

Someş încât nu mai ramane loc pentru dezvoltarea luncii inundabile. Numai pe porţiunea

Lemniu-Jibou, lunca Someşului, lată de 1 - 3 km, în care râul prezintă numeroase meandre, este

inundată frecvent în perioada topirii zăpezilor. Suprafaţa afectată de inundaţii se cifrează la cca

800 - 900 ha.

- Sectorul Jibou - Ţicău are o luncă inundabilă cu o suprafaţă de cca 600 ha.

- În sectorul Ţicău - Valea Lăpuşului, suprafaţa inundabilă este de cca 4000 ha,

reversări frecvente producându-se în zonele joase şi la coturile meandrelor. Localităţile sunt

aşezate pe o terasă de 2 - 3 m înălţime, fiind afectate numai în cazul unor viituri importante.

- În sectorul Borleşti - frontieră, lunca lărgită prezintă numeroase braţe şi

meandre părăsite pe porţiunea Borleşti - Cărăşeu, unde sunt inundaţii frecvente. În aval de

Cărăşeu, cursul Someşului este îndiguit. Lucrările de îndiguire şi regularizare s-au efectuat în trei

etape: 1777 – 1877, cand se execută îndiguiri parţiale; 1877 – 1900, cand are loc îndiguirea

completă a Someşului şi după 1900 , perioadă în care continuă lucrările de regularizare a râului,

scoţând de sub efectul inundaţiilor o suprafaţă de peste 50000 ha.

II.4. Solurile.

Solurile, prin caracteristicile lor, au o influenţă directă asupra scurgerii, deoarece

reprezintă elementul principal al mediului în care aceasta se formează. După M. I. Lvovici, solul

are un rol intermediar între factorii meteorologici şi scurgere.

Solul influenţează scurgerea maximă prin capacitatea sa de infiltrare, prin grad de

umiditate şi temperatură.

Astfel solurile permeabile, cu umiditatea scăzută şi temperaturi ridicate, generează

coeficienţi de scurgere mici, în schimb solurile impermeabile sau puternic umectate conduc la

coeficienţi de scurgere mari.

Pe teritorâul bazinului Someş-Tisa, se întâlnesc mai multe tipuri de sol cu diferite grade

de permeabilitate:

Solurile brun acide montane de pădure, în diferite grade de podzolire, sunt semnalate în

Munţii Maramuresului, Căliman, Bargăului, Rodnei, Tibleş, Gutîi şi Apuseni, iar solurile brun

montane de pădure tipic şi podzolit, tot în regiunile montane în jurul altitudinii de ll00 metri. Se

caracterizează printr-o uşoară acumulare de argilă, provenită din alterarea şisturilor cristaline şi a

gresiilor, care contribuie la scăderea permeabilităţii. Aceste soluri redau scurgerii cea mai mare

parte din cantitatea de precipitaţii căzute, accentuînd mult regimul torenţial al râurilor.

Solurile brune de pădure podzolite şi brun-gălbuie cu rare insule de soluri de pădure

podzolite, ocupă cea mai mare parte din Depresiunea Maramuresului, Podişul Someşan, Munceii

Lăpuşului şi Ţibleşului, partea mai înaltă a depresiunilor Baia Mare, Copalnic, Lăpuş şi Dealurile

Silvaniei. Aceste soluri caracterizează zona pădurilor din regiunea de dealuri, sunt puţin

permeabile şi au o capacitate redusă de reţinere a apei.

Solurile brune de pădure şi brun-gălbuie sunt răspândite în zonele depresionare Bistriţa -

Dumitra, pe versantul stâng al Someşului Mare între Ilva Mică şi Salva, în bazinele superioare

ale Dipşei şi Meleşului (Câmpia Transilvaniei), în sudul depresiunii Almaş - Agrij, în bazinul

Sălajului şi în depresiunile Chioarului, Baia Mare şi Copalnic. Aceste soluri s-au format pe un

strat sedimentar constituit din argile, gresii, marne, calcare şi tufuri vulcanice.

Sunt soluri slab permeabile, iar lipsa covorului vegetal favorizează scurgerea rapidă pe

pante, dezvoltarea şiroirilor, degradarea terenului şi creşterea scurgerii aluviunilor.

Solurile brune de pădure slab podzolite ocupă o mare suprafaţă în Podişul Someşan

(dealurile Simişna - Gârbău, Dejului şi Cluj - Borşa) şi câteva areale reduse în bazinul Someşului

Mare (bazinul râului Şieu, depresiunea Reteag). Aceste soluri se formează frecvent pe roci

sedimentare, sunt puternic afânate, permeabile.

Zona cernoziomului levigat, în cadrul căreia predomina cernoziomurile levigate

argiloase, pseudorenzinele stepizate şi solurile negre de fâneţe umede se află în bazinul

Someşului Mic între Cluj şi Luna de Jos.

Cernoziomurile levigate argiloase au o capacitate redusă de înmagazinare a apei, astfel

că în urma topirii zăpezii şi în perioadele ploioase ele au un exces de umiditate, iar în perioadele

de uscăciune pierd cu uşurinţă prin capilaritate cantitatea de apă redusă înmagazinată.

Dintre solurile intrazonale, cităm solurile freatice umede puternic umectate de apele

gravitaţionale provenite din precipitaţii. Ele au nivelul freatic sub un metru adâncime, producand

zone mlăştinoase în regiunea braţelor părăsite ale vechilor cursuri din zona de divagare a

Someşului inferior. Din această categorie fac parte şi solurile aluviale din luncile râurilor foarte

permeabile, cu o mare capacitate de înmagazinare a apei, determinând o alimentare mai uniformă

a râurilor, făcând ca regimul lor să fie mai puţin dependent de ploi în perioadele secetoase ale

anului.

Alături de solurile aluviale, în lunca Someşului şi bazinului Homorodului se întalnesc

soluri de mlaştină, puţin permeabile, care provoacă stagnarea apei la suprafaţă, formarea

lăcoviştelor şi mlaştinilor.

II.5. Vegetaţia.

Vegetaţia influenţează în mod deosebit scurgerea maximă torenţială şi de primăvară,

atenuând-o şi mărind durata viiturilor şi a perioadei de ape mari. Prin rugozitatea creată de

covorul vegetal se micşorează viteza de scurgere a apei din precipitaţii spre râuri, favorizand

totodată creşterea infiltraţiei, iar prin microclimatul creat conduce la prelungirea duratei de topire

a zăpezii, la creşterea infiltraţiei şi deci reducerea scurgerii maxime de primăvară.

În bazinul Someş-Tisa, vegetaţia arborescentă este bine reprezentată, asigurând un

coeficient de împădurire de 0,40.Depresiunea Maramuresului se caracterizeaza printr-un coeficient de împadurire de 0.45

iar la nivelul bazinelor hidrografice aferente pe primul loc se situează Vişeul cu 0.56 urmat de

Săpânţa cu 0.50 şi de Iza cu 0.32.

Pentru Someşul Mare a rezultat un coeficient de împădurire mediu de 0,44, cu

următoarele valori locale: Rodna Veche 0,45; Poiana IIvei 0,45; Nepos 0,46; Bistriţa 0,44;

Sintereag 0,28; Beclean 0,35. In bazinul Someşului Mic, vegetaţia arborescentă a condus la un

coeficient de împădurire mai slab (0,26) datorită suprafeţelor din Câmpia Transilvaniei şi Podişul

Someşean, slab împădurite (0,l0 - 0,12). Ca valori parţiale se menţionează Someşul Cald cu 0,47;

Someşul Rece cu 0,57; Someşul Mic pâna la Cluj 0,50 şi Borşa cu 0,ll. Pentru bazinul

Someşului, aval de Dej a rezultat un coeficient de împădurire de 0,45, cu valori ridicate în

bazinul Lăpuşului (Suciu 0,61; Răzoare 0,48; Ferneziu 0,88; Remetea Chioarului 0,42).

Vegetaţia prezintă o etajare cu altitudinea, determinată de relief, umiditate şi

temperatură. Astfel pâna la 800 m altitudine se ridică zona stejarului în amestec cu alte foioase,

între 800 –l000 m altitudine, zona fagului, între l500 - 1800 m zona coniferelor, iar peste această

altitudine, flora şi vegetaţia zonei alpine.

Datorită intervenţiei omului, prin despădurire, elementele de stepă au pătruns tot mai

adânc în etajul forestier al stejarului şi fagului. Terenurile agricole se ridică uneori chiar pâna la

900 m altitudine.

II.6. Reţeaua hidrografică şi evoluţia ei.

Râul Vişeu izvorăşte din munţii Rodnei şi după un parcurs de 80 km se varsă în Tisa în

dreptul comunei Valea Vişeului. Vişeul propriu-zis se formează în dreptul oraşului Borşa, prin

unirea pâraielor Cisla şi Borşa.

Pârâul Borşa, considerat ca izvorul Vişeului, izvorăşte din vîrful Prislop (l700 m) şi are

caracteristicile râurilor de munte cu profilul albiei în V, pantă mare şi albie stabilă. Fundul şi

malurile sunt alcătuite din bolovani şi pietriş, iar versanţii sunt în cea mai mare parte stâncoşi.

Panta pârâului depăşeşte 30‰ pe cursul superior şi scade la circa l0‰ aproape de confluenţa cu

Cisla. Albia majoră nu depăşeşte lăţimea de l00 - 130 m, iar cea minoră cu l0 - 15 m.

Pârâul Cisla, al doilea component al Vişeului, are caracteristici asemănătoare cu Borşa.

Panta pârâului mare peste 50 ‰ în sectorul superior, ajunge la 25 ‰ aproape de confluenţa cu

Borşa. Pe ultimii 3 km, râul îşi creează o albie majoră lată de circa 200 m, pe care o inundă

frecvent.

Râul Vişeu propriu-zis se formează după confluenţa pâraielor Borşa şi Cisla şi prezintă

mai multe sectoare distincte:

- sectorul Borşa-Vişeul de Sus , râul Vişeu îşi păstrează caracterul de râu de munte, cu

pante între 6‰-12‰,până la confluenţa cu Vaserul, afluentul principal pe care-1 primeşte

aproape de comuna Vişeul de Sus. Albia minoră are lăţimi pâna la 25 m, iar albia majoră între 40

m - 200 m, fiind acoperită în mică măsură cu terenuri agricole.

- sectorul Vişeul de Sus - Ruscova, panta râului variază între 3‰ pâna la 6‰. Albia

minoră are circa 30 m lăţime iar cea majoră 400 - 600 m între comunele Vişeul de Sus şi Vişeul

de Mijloc, 250 - 400 m între Vişeul de Mijloc şi Vişeul de Jos şi 80 - 300 m între Vişeul de Jos şi

Ruscova. Pe acest sector pârâul inundă frecvent albia majoră care este acoperită în cea mai mare

parte cu terenuri agricole. In apropierea comunei Ruscova, Vişeul primeşte al doilea afluent

principal, râul Ruscova.

- sectorul cuprins între Ruscova şi 1 Km amonte de confluenţa cu pârâul Bistra panta

râulul Vişeu scade variind în jur de 3‰. Pe aproximativ 1/3 din lungimea sectorului considerat,

râul curge pe două sau chiar trei braţe, iar în porţiunile de concentrare, într-un singur braţ. Albia

minoră are circa 30 - 40 m lătime, şi este alcătuită din pietriş şi nisip grosier, iar albia majoră

variază intre l00-300 m lăţime până in dreptul comunei Petrova, unde atinge 600 m, fiind

acoperită în marea ei majoritate cu culturi agricole.

- sectorul dintre confluenţa cu Bistra (1 km amonte) şi cam 2 km amonte de vărsarea în

Tisa, Vişeul străbate un defileu îngust de circa 7 km lungime. Albia majoră coincide în general

cu cea minoră şi nu depăşeşte 80 m lăţime. Fundul albiei este acoperit cu piatră şi nisip, iar

malurile sunt înalte, stâncoase şi abrupte.

- pe ultimul sector de 2 km, râul continuă să curgă pe un braţ unic iar albia majoră se

menţine în jurul a 100 m lăţime.

Râul Vişeu primeşte afluenţii cei mai importanţi pe partea dreapta - Vaserul, Ruscova,

Frumuşeaua, Bistra - iar pe partea stângă câteva pâraie fără importanţă, care dau un aspect

asimetric bazinului.

Râul Vaser izvorăşte din munţii Toroiaga (1560 m) şi se varsă în Vişeu in dreptul comunei

Vişeul de Sus. Prezintă caracteristicile unei ape de munte cu vale îngustă in formă de V, versanţi

stîncoşi, inalţi şi abrupţi. Albia minoră formata din bolovani şi pietriş are circa l0 m lăţime, iar

cea majoră depăşeşte rar l50 m lăţime. Vaserul are ca afluent mai important pârâul Novăţ.

Râul Ruscova izvorăşte din culmile înalte ale muntelui Pietrosul Ruscovei (l530 m), şi se

varsă în râul Vişeu în dreptul comunei Ruscova. În partea superioară, pâna la confluenţa cu

pârâul Socolău râul are pante mari peste 60‰ ,şi albie îngustă alcătuită din bolovani. În aval de

confluenţă panta scade între 2 si 10 ‰, albia minoră având lăţimi între 8-20 m şi fiind alcătuită

din bolovani, pietriş şi nisip grosier iar albia majoră aproximativ 80-200 m ,cele mai mari fiind în

depresiunea Poienile de Sub Munte.

Râul Iza izvorăşte din munţii Rodnei (1200 m) şi după un parcurs de 83 km se varsă în

Tisa lângă Sighet.

Pe sectorul până la confluenţa cu pârâul Baicului, Iza are o vale îngustă în formă de V, cu

caracteristicile specifice râurilor de munte. Panta variază între circa 50‰ în sectorul superior şi

între 9‰ - 25‰, în cel inferior. Albia minoră formată din bolovani şi pietriş are circa l0-15 m

lăţime, iar albia majoră nu depăşeşte l00 - 150 m lăţime.

în aval de pârâul Baicu, pâna în dreptul comunei Strâmtura, panta râului Iza scade între 4 - 6‰,

descriind coturi şi meandre, într-o albie majoră bine dezvoltată care variază între l00 - 500 m

lăţime. Albia majoră este frecvent inundată la ape mari din cauza malului puţin înalt al albiei

minore.Albia minoră are circa 25 m lăţime şi este formată din nisip grosier şi pietriş. In aval de

comuna Strâmtura, râul străbate un defileu lung de circa 1,8 km în care albia majoră are sub l00

m lăţime, iar panta este de 4‰. Intre defileu şi vărsarea Izei în Tisa, râul are o pantă mică în jur

de 2‰ şi descrie numeroase meandre într-o albie majoră bine dezvoltată (500 - 800 m). Albia

minoră alcătuită din pietriş şi nisip are circa 30 - 40 m lăţime. Râul transportă mult nisip. Pe

partea stingă, râul Iza primeşte o serie de afluenţi mari, ce dau bazinului său un aspect asimetric,

şi anume: Boicu, Plopşari, Sieuţ, Slatioara, cu pante mari, albii înguste şi fund bolovănos. Ele au

caracter permanent. Tot pe stânga este situat cel mai mare afluent al Izei, râul Mara, cu

confluenţa in dreptul comunei Vad. În cursul superior râul este rapid şi îngust, iar în aval se

lărgeşte, curge pe mai multe braţe, descrie meandre şi transportă pietriş şi nisip grosier.

Densitatea reţelei hidrografice este în medie de 0,5 -0,7 km/km² cu excepţia porţiunii

superioare a bazinului Mara şi a bazinului inferior al Izei propriu-zise, unde densitatea scade sub

0,5 km/km².

Râul Săpânţa izvorăşte din masivul Oaş (l090 m)şi după un parcurs de 18 km, cu direcţia

generală sud-nord, se varsă în Tisa. Panta în general mare descreşte de la circa 90 - 80‰ în zona

izvoarelor, la circa l0 - 20‰ în zona de vărsare. Râul are în general o vale îngustă, fundul albiei

căptuşit cu bolovani, şi o albie majoră cu lăţime sub 60 m în amonte de confluenţa cu pârâul

Runcu şi între 150 - 200 m în aval de această confluenţă. In bazinul Săpânţa, densitatea reţelei

hidrografice este în general de 0,6 - 0,7 km/km² şi chiar depăşeşte această valoare, ajungînd la

0,8 km/km² în unele zone din bazinul superior .

Râul Tur izvorăşte din munţii Gutâiului la circa 1050 m altitudine şi se varsă în Tisa pe

teritoriul R.Ungare. Pe teritoriul României are o lungime de 66 km, cu o direcţie de curgere de la

est spre vest. Panta râului are valori mai ridicate în zona montană, de circa 20‰, iar în zona de

câmpie coborâte, de 2 - 6‰, alungind la sub l‰ în apropierea zonei de frontieră. In aceste con-

diţii, inundaţiile sunt frecvente, iar debitele maxime atenuate. Râul are în general o albie majoră

larg dezvoltată, iar albia minoră puternic meandrată şi cu numeroase braţe secundare. Albia

minoră este alcătuită din bolovani în sectorul superior şi din pietriş şi nisip în cel inferior.

Afluentul său principal este Talna.

Densitatea reţelei hidrografice în bazinul Tur descreşte de la 1 km/km² în zona superioară a

bazinului la 0,3 km/km² în zona inferioară de cîmpie.

Someşul, afluent al Tisei, drenează partea de nord-vest a ţării. Se formează din doi

afluenţi principali, Someşul Mare şi Someşul Mic, obârşia primului fiind considerată drept izvor

pentru întregul sistem.

Someşul Mare izvoreşte din Masivul Rodnei de sub Vf. Omul, din unirea mai multor

pâraie. Punctul de obârşie al sistemului este considerat la confluenţa văii Someşului (cu izvorul

sub Vf. Coşorbi (1547 m) )cu Valea Măriilor, (cu izvorul sub Vf. Omul (1931 m) ) .

Someşul Mare străbate relieful vulcanic al Munţilor Bârgăului, de unde primeşte un

număr redus de afluenţi, apoi formaţiunile sedimentare oligocene puternic ferestruite de

numeroşi afluenţi şi curge în continuare la limita nordică a Cîmpiei Transilvaniei. Profilul

longitudinal al râului se apropie de faza echilibrului relativ. Pantele ating 300 m/km, iar albia

râului este formată din aluviuni de dimensiuni mari, pâna la bolovani de 30 - 50 cm diametru. Pe

sectorul Şanţ - Sângeorz Băi, se formează o serie de repezişuri, care se datoreaza ivirii în valea

râului a unor roci eruptive rezistente la eroziune.

Afluenţii principali ai Someşului Mare, ca Anieş, Cormaia, Rebra, Sălăuţa, Ilişua, Valea

Mare coboară de pe versantul drept al Munţilor Rodnei, Tibles, Ilva cu Leşul Ilvei din Munţii

Bargăului, Şieul, Budacul şi Bistriţa din Munţii Calimani, iar Dipşa şi Meleşul din Câmpia

Transilvaniei. Lungimea totală a reţelei hidrografice din bazinul Someşului Mare a fost evaluată

la 3029 km.Someşul Mic îşi adună apele prin intermediul unor afluenţi bogaţi din Munţii Apuseni şi

prin intermediul unor afluenţi cu scurgere redusă din Podişul Someşan şi Câmpia Transilvaniei.

Râul se formează în amonte de Gilău, din unirea a două râuri de munte: Someşul Cald şi

Someşul Rece. Având în vedere dimensiunile mai mari ale Someşului Cald, acesta se consideră

ca izvor al Someşului Mic.

Someşul Cald izvoreşte de sub Vf. Piatra Arsă (1550 m) din masivul central al Bihariei -

Vlădeasa, dintr-o regiune calcaroasă cu fenomene carstice deosebit de dezvoltate. Primeşte ca

afluenţi mai importanţi Belişul, Râşca, Agârbiciul, Leşul.

Someşul Rece izvoreşte de sub Vf. Runcului - 1609 m - din Masivul Muntele Mare şi

primeşte ca afluenţi mai importanţi Răcătăul şi Râşca Mare.

Someşul Mic, format din unirea Someşului Cald şi Someşului Rece, primeşte ca afluenţi

râurile Feneş, Becaş, Nadaş, Borsa, Lonea, Gădălin, Fizeş, Bandau etc. Lungimea reţelei

hidrografice în bazinul Someşul Mic a fost evaluată la 1922 km.

Someşul (unit) se consideră din aval de confluenţa Somesului Mare cu Someşul Mic, din

dreptul localităţii Dej, avand o direcţie de curgere sud-est - nord-vest. Pâna la cotul Ţicău

primeşte o serie de afluenţi mărunţi ca Sălătrucul şi Valea Poienii pe dreapta şi Olpret, Simişna,

Lozna, Garboul pe stînga, iar apoi caţiva afluenţi mai importanţi ca Almaşul şi Agrijul, care

drenează depresiunea cu acelaşi nume, Sălajul, Bârsăul şi Lăpuşul.

Râul Lăpuş, unul dintre cei mai mari afluenţi ai Someşului, primeşte la rândul său ca

afluenti: Suciul, Rudaşa, Fundătura, Cavnicul, Săsarul şi Băiţa, râuri care drenează versantul

sudic al Munţilor Gutâi-Lăpuş-Ţibleş şi ulucurile depresionare Lăpuş, Copalnic şi Baia Mare.

Lăpuşul izvoreşte de sub Vf. Ţibleş, de la o altitudine de 1150 m şi are o lungime de 112 km. In

regiunea de izvoare are o panta mai mare de l00 m/km, pentru ca în depresiune să atingă abia 0,2

m/km.

În aval de confluenţa cu Lăpuşul, Someşul intră în câmpia ce-i poartă numele, unde

cursul său este puternic meandrat, malurile sunt joase, iar albia majoră atinge adesea 5-6 km. Din

dreptul localităţii Cărăşeu, pâna la frontiera cu Ungaria, cursul este îndiguit pe o distanţă de 372

km. In afara digurilor, se observă numeroase braţe moarte şi resturile unor meandre încătuşate.

Lungimea reţelei hidrografice în bazinul Someşului a fost evaluată la 4.306 km.

Un fost afluent al Someşului care actualmente se varsă în Tisa pe teritoriul Ungariei este

Crasna. Râul îşi are obârşia la contactul dintre Munţii Meseşului şi Plopişului de sub Vf. Măgurii

Priei (997 m). Drenează depresiunea Şimleului, unde colectează o serie de afluenţi mărunţi

(Coliţca, Valea Banului, Mortăuţa, Samoşia),

În sectorul superior, datorită formaţiunilor sedimentare, panta râului nu depăşeşte l0,2

m/km, în sectorul mijlociu are valori cuprinse între 3,2 – 5,0 m/km iar în sectorul inferior, din

dreptul localităţii Moftinul Mare, panta se apropie de zero, însă râul este îndiguit. Pe acest ultim

sector, reţeaua hidrografica este slab organizată şi în majoritatea a fost corectată prin îndiguire şi

canale de drenare. Ca afluenţi importanţi primeşte Zalăul, Maja şi Măria.

Profilele longitudinale ale râurilor din regiunea lanţului vulcanic Gutâi-Lăpuş-Ţibleş sau

din masivele Rodna şi Călimani, se caracterizează prin pante accentuate cuprinse între l00-400

m/km, cu numeroase praguri şi repezişuri condiţionate de structura litologică.

Este cazul râurilor: Pârâul Băilor, Anieşul, Cormaia, Rebra, Ilişua, Bistriţa, Lăpuşul etc.

Pante mai reduse în zona montană (15-l00 m/km) se înregistrează pe râurile din Munţii Apuseni,

ca de exemplu Someşul Cald, Beliş, Someşul Rece şi Răcătău. În regiunea munceilor sau

piemonturilor, pantele au valori pâna la l00 m/km, iar în Câmpia Transilvaniei şi Podişului

Someşan depăşesc rar 5 m/km.

Râurile ce îşi culeg apele din Câmpia Transilvaniei, (Dipşa, Meleş, Bandău, Fizeş) sau

din Podişul Someşan (Nadaş, Borşa, Luna, Almaş) prezintă în general pante mici, dar cu

frecvente rupturi provocate de apariţia tufurilor şi având în majoritatea cazurilor pante mai

accentuate în zona de vărsare.

Din analiza profilului longitudinal al râului Someş, rezultă un profil de echilibru concav,

caracteristic cursurilor de apă ce traversează regiuni relativ uniforme din punct de vedere

petrografic cu unele rupturi de pantă.O caracteristică importantă a reţelei hidrografice este densitatea sa, consecinţă a

reliefului, structurii geologice, precipitaţiilor, solului, vegetaţiei şi factorului uman. În regiunile

montane, aceasta are în medie valori de 0,7 - 1,1 km/km2 , în regiunile de dealuri şi podiş 0,5 -

0,7 km/km2, iar în Câmpia Someşului 0,1 - 0,3 km/km2. Densitatea medie pe bazin a fost

evaluată la 0,59 km/km2. In regiunea montană, valori maxime ale densităţii se înregistrează în

depresiunile Lăpuşului (0,9 - l,0 km/km2 ), Baia Mare (0,8 km/km2 ), Copalnic (0,7 - 0,8

km/km2) şi Suplaiului (0,7-0,9 km/km2), care constituie în majoritate zona de adunare a apelor.

Densităţi ridicate se mai remarcă în Munţii Suhard şi Căliman (0,8 - 0,9 km/km2), pe pantele sud-

vestice ale lanţului vulcanic Gutâi-Lăpuş-Ţibleş şi în regiunea sâmburelui granitic al Munţilor

Gilău (0,9 km/km2), datorită expunerii versanţilor faţă de curenţii bogaţi în umiditate din vest sau

datorită constituţiei litologice (andezite şi aglomerate vulcanice) care a favorizat organizarea

unei reţele hidrografice. Valori scăzute ale densităţii reţelei hidrografice în regiunea montană se

înregistrează în Munţii Rodnei (0,3-0,6 km/km2), în zona coborâtă a Munţilor Bârgăului (0,6

km/km2 ), pe culmile înalte ale Munţilor Gutâi-Lăpuş-Ţibleş (0.6- km/km2) şi în bazinul superior

al râului Someşul Cald (0,4 - 0.6 km/km2) datorită unei perioade îndelungate de îngheţ, a

prezenţei circurilor glaciare şi a unor suprafeţe plane pe creastă, a precipitaţiilor mai scăzute pe

anumite pante, a constituţiei litologice dure sau regiunilor carstice. Regiunea de dealuri şi podiş

se caracterizează prin valori ale densităţii reţelei hidrografice de 0,5-0,7 km/km2 . Astfel, Câmpia

Transilvaniei cu precipitaţii sub 650 mm şi relief cu interfluvii largi, prezintă o densitate medie

de 0,6 km/km2 ce creşte uşor spre dealurile Bistriţei, iar Podişul Someşan cu condiţii fizico-

geografice asemănatoare are o densitate ce scade de la est (0,6 km/km2) la vest (0,5 km/km2).

Regiunea de câmpie din bazinele inferioare ale râurilor Someş şi Crasna, cu altitudini sub 150 m,

slab accidentate cu precipitaţii în jur de 600 mm, are o densitate de 0,3 km/km2 la contactul cu

zona deluroasă şi sub 0,l km/km către frontiera cu Ungaria. Pe bazine hidrografice, densitatea

reţelei înregistrează următoarele valori : Someşul Mare 0,59 km/km2, Someşul Mic 0,38 km/km2,

Someş 0,60 km/km2. Valoarea cea mai ridicată pe bazin aparţine văii Suciului (0,90 km/km2) şi

bazinului superior al Lăpuşului (0,88 km/km2), ambele cu izvoarele pe versantul sud-vestic al

Ţibleşului, unde pe lângă factorii climatici, un rol deosebit în existenţa unei reţele hidrografice

dezvoltate îl are zona piemontană şi terasele care asigură râurilor o alimentare bogată şi o scur -

gere permanentă. Valori scăzute ale densităţii prezintă râurile Meleş (0,38 km/km2), Luna (0,42

km/km2) şi Şimişna (0,39 km/km2) situate în partea centrală a bazinului. În ceea ce priveşte

evoluţia hidrografică Someşul, ca majoritatea apelor care drenează bazinul transilvan, face parte

din reţeaua de râuri care s-a format în interiorul sistemului alpino-carpatic. Nivelul de bază al

acestei reţele în perioada terţiară era marea internă ce ocupa bazinul Panonic. Această mare a

suferit treptat o restrângere şi, după ce a trecut printr-o ultimă fază fluvio-lacustră, a secat

complet pe la sfarşitul pliocenului. Concomitent cu dispariţia treptată a sistemului fluvio-lacustru

din pliocenul mediu, începe să se înfiripeze noua reţea hidrografică a bazinului Panonic exondat,

aceasta pe artera principală a Dunării, care după mai multe schimbări ajunge să se stabilească,

spre sfârşitul pliocenului (levantin) pe traseul de astăzi. În pliocen, Someşul curgea prin actualele

văi ale Barcăului şi Ierului şi numai în pliocenul superior şi-a schimbat cursul către nord-vest pe

traseul actual.