capitolul vi. termenele procedurale Şi acte...

24
1 Capitolul VI. TERMENELE PROCEDURALE ŞI ACTE PROCEDURALE COMUNE Secţiunea I. Termenele procedurale § 1. Noţiunea, importanţa şu clasificarea termenelor procedurale Potrivit art.230 alin.1 CPP, termene în procesul penal sînt intervale de timp în cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale. După cum s-a menţionat în literatura de specialitate, 1 termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuare unor acte procedurale. Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval, a unei durate de timp, înăuntrul căruia actul să se efectueze sau a unui moment procesual, după atingerea căruia să se poată îndeplini actul. Termenul operează deci asupra unui drept, facultăţi sau îndatoriri a subiecţilor procesuali pe care aceştea le au în desfăşurarea procesului penal. Astfel conform art.230 alin.2 CPP alin.2 CPP, în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen. În ce priveşte actele pentru care legea nu prevede nici un termen, îndeplinirea acestora poate avea loc oricînd. 2 Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată decît pe un termen prevăzut de lege, expirarea acestuia impune încetarea efectului acestei măsuri, art.230 alin.3 CPP. Dacă legea nu prevede durata unei măsuri acesta se menţine în procesul penal pînă cînd nu apar temeiuri de revocare, ridicare sau anulare a acestei măsuri. Termenele procedurale au un dublu scop: de a promova principiul operativităţii în procesul penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală să se poată desfăşura în bune condiţii. 3 La efectuarea acţiunilor procesuale, la dispunerea unor măsuri preventive organele de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată luînd în 1 Vintilă Dongonoz, Constantin Bulai, Siegfried Kahane, George Antoniu. Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu.. Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român, Partea generală. Vol.V. - Bucureşti: Ed.Academiei Române, Ed. ALL BECK, 2003, p.383. 2 Ibidem. (Oricînd avîndu-se în vedere în faza urmăririi penale sau în faza judecării cauzei. Iar unele cazuri prevăzute de lege noţiunea „oricînd” are o semnificaţie mult mai largă (De exemplu: recursul în anulare în favoarea persoanei condamnate sau a persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal poate fi declarat oricînd, chiar şi după decesul acestora, în ce priveşte latura penală, art.454 alin.1 CPP, revizuirea în favoarea condamnatului nu este limitată de nici un termen, art.459 alin.2 CPP). 3 Nicolae Volonciu. Trat de procedură penală, Partea generală. – Bucureşti: PAIDEIA, 1996, Vol.I, p.466.

Upload: vuhuong

Post on 10-Feb-2018

256 views

Category:

Documents


4 download

TRANSCRIPT

1

Capitolul VI. TERMENELE PROCEDURALE ŞI ACTE PROCEDURALE COMUNE

Secţiunea I. Termenele procedurale

§ 1. Noţiunea, importanţa şu clasificarea termenelor procedurale

Potrivit art.230 alin.1 CPP, termene în procesul penal sînt intervale de timp în cadrul

cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate,1 termenul este o limitare de ordin

cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuare unor acte procedurale. Limitarea

se realizează prin fixarea de către lege a unui interval, a unei durate de timp, înăuntrul căruia

actul să se efectueze sau a unui moment procesual, după atingerea căruia să se poată îndeplini

actul.

Termenul operează deci asupra unui drept, facultăţi sau îndatoriri a subiecţilor procesuali

pe care aceştea le au în desfăşurarea procesului penal. Astfel conform art.230 alin.2 CPP alin.2

CPP, în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen,

nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste

termen.

În ce priveşte actele pentru care legea nu prevede nici un termen, îndeplinirea acestora

poate avea loc oricînd.2

Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată decît pe un termen prevăzut de lege, expirarea

acestuia impune încetarea efectului acestei măsuri, art.230 alin.3 CPP.

Dacă legea nu prevede durata unei măsuri acesta se menţine în procesul penal pînă cînd

nu apar temeiuri de revocare, ridicare sau anulare a acestei măsuri.

Termenele procedurale au un dublu scop: de a promova principiul operativităţii în

procesul penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală

să se poată desfăşura în bune condiţii.3

La efectuarea acţiunilor procesuale, la dispunerea unor măsuri preventive organele de

urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată luînd în

1 Vintilă Dongonoz, Constantin Bulai, Siegfried Kahane, George Antoniu. Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu..

Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român, Partea generală. Vol.V.- Bucureşti: Ed.Academiei

Române, Ed. ALL BECK, 2003, p.383. 2 Ibidem. (Oricînd avîndu-se în vedere în faza urmăririi penale sau în faza judecării cauzei. Iar unele cazuri

prevăzute de lege noţiunea „oricînd” are o semnificaţie mult mai largă (De exemplu: recursul în anulare în favoarea

persoanei condamnate sau a persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal poate fi declarat oricînd, chiar şi după

decesul acestora, în ce priveşte latura penală, art.454 alin.1 CPP, revizuirea în favoarea condamnatului nu este

limitată de nici un termen, art.459 alin.2 CPP). 3 Nicolae Volonciu. Trat de procedură penală, Partea generală. – Bucureşti: PAIDEIA, 1996, Vol.I, p.466.

2

consideraţie termenele prevăzute de lege ori în lipsa unor asemenea reglementări pot fixa

anumite termene sau un termen mai mic.4

Termenele stabilite de lege se numesc termen legale, iar cele fixate de organe poartă

denumirea de termen judiciare.5

În raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în termene dilatorii,

peremptorii şi orînduitorii.6

Termenele dilatorii (de la latinescul „dilator”, care înseamnă „care amînă”) sunt acele

termene înăuntrul cărora este oprită îndeplinirea anumitor activităţi procesuale.

Deci termenul dilatoriu repzerintă un impediment pentru efectuarea unui act sau pentru

îndeplinirea unei activităţi procesuale înăuntrul lui, respectiv înainte de expirarea lui. El amînă

efectuarea actului pînă după expirarea termenului. În acest fel termenele dilatorii au menirea de a

asigura părţii timp suficient pentru o anumită activitate procesuală prin oprirea organelor

judiciare sau a celeilalte părţi de a îndeplini înăuntrul lor anumite acte.7

Sînt termene dilatorii, de exemplu, termenele prevăzute de art..466 CPP după expirarea

cărora hotărîrile se pun în executare, termenul de 1 an prevăzut de art.511 CPP, după care

procurorul înaintează demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana de

răspundere penală. Termenele dilatorii se mai numesc şi prohibitive, întrucît ele apar ca

obstacole în calea îndeplinirii unor acte procesuale sau procedurale.8

Termenele peremptorii sunt cele înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau

efectuat un act.9 Termenul peremptoriu (de la latinescul „peremptorius, a, um” care înseamnă

„definit, anulator, hotărîror”) obligă la îndeplinirea anumitor acte mai înainte de expirarea lui.

Neîndeplinirea actului înăuntrul termenului prevăzut de lege conduce la decăderea din exerciţiul

dreptului. Din această cauză, termenele peremptorii se mai numesc şi termene imperative.10

Sînt termene peremptorii, de pildă termenele de 3, 5, 10, 15 zile sau 2 luni ale atacării cu

recurs, termenul de 15 zile al atacării cu apel, durata măsurilor procesuale de constrîngere, durata

sechestrării corespondenţei sau durata interceptării comunicărilor.

Termenele orînduitorii sunt cele care fixează o perioadă de timp înăuntrul căreia se

recomandă să fie efectuat un act procesual sau procedural determinat. Termenul orînduitor, în

caz de neobservare, nu atrage sancţiuni procedurale, dar poate atrage sancţiuni disciplinare

4 De pildă, procurorul fixează termenul urmării penale art.52 pct.7 CPP, ofiţerul de urmărire penală fixează data

prezentării martorului, părţii vătămate, învinuitului şi altor participanţi în legătură cu efectuarea unor procedee

probatorii; judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată stabileşte data şi ora examinării materialelor

sau cauzei penale. 5 Nicolae Volonciu. Op.cit. – Vol.I, p.466.

6 Vintilă Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice. – Vol.V, p.385.

7 Gh.Mateuţ. Procedură penală II. – Iaşi: Ed.Fundaţiei „Chemarea”, 1994, p.109.

8 Ibidem.

9 Vintilă Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice. Vol.V, p.385.

10 Gh.Mateuţ, op.cit., p.109-110.

3

pentru personalul oficial, în caz de neglijenţă.11

Deseori prin lege, expres nu este arătat caracterul

termenului că este peremptoriu (imperativ) sau orînduitor (de recomandare) fapt care duce

interpretări diferite privind efectele nerespectării acestuia. Caracterul orînduitor, rămăne la

aprecierea organelor de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti, dacă prin lege nu este

prevăzută expres sancţiunea nulităţii sau decăderea din dreptul procesual şi declararea actului

procedural ca tardiv.

Astfel în opinia noastră constituie termene orînduitorii, termenele: de 24 de ore pentru

confirmarea actului de începere a urmăririi penale conform art.274 alin.3 CPP; de 48 de ore

pentru înaintarea acuzării conform art.282 CPP; de 3-10 zile pentru întocmirea rechizitoriului

conform art.296 CPP.

După modul de exprimare sînt termene cu determinare relativă şi determinarea absolută.

Limitele determinate relativ în timp nu sînt termene în sens tehnic, întrucît nu sînt predeterminate

de lege, în mod precis, ele fiind lăsate la aprecierea organului judiciar.12

Astfel de limitări se

exprimă prin formulele: „imediat” art.11, 295 CPP; „fără întîrziere” art.308 CPP; „rezonabil”

art.19, 20, 135, 259 CPP; „de urgenţă” art.20, 290 CPP. Prin aceste expresii se impune

accelerarea ritmului procesual.13

Termenele cu determinarea absolută sînt termene cu indicaţii cronometrice (pe ore, zile,

luni sau pe ani) ori determinate prin anumite formule cum sînt: „pînă la terminarea cercetării

judiciare în prima instanţă” art.309 CPP; „de la pornirea procesului penal pînă la terminarea

cercetării judecătoreşti” art.221 alin.1 CPP; „pînă la începerea cercetării judecătoreşti” art.504

alin.6 CPP. După interesul ocrotit şi finalitatea pentru care au fost impuse termenele pot fi:

a) substanţiale;

b) procedurale.14

Termenele procedurale sînt impuse de interese pur procedurale, fiind necesare pentru

sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale, pe cînd termenele substanţiale privesc

proteguirea unor drepturi sau interese expraprocesuale, în situaţiile care atrag restrîngerea sau

privarea de acele drepturi ori îngrădirea unor interese.15

De regulă termenele substanţiale

(materiale) sînt prevăzute de Codul penal (termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală

art.60, termenele liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen art.91; termenele

prescripţiei executării sentinţei de condamnare art.97 şi altele) dar în mod excepţional Codul de

procedură penală prevede anumite termene substanţiale (termenele măsurilor preventive,

termenul reţinerii).

11

Vintilă Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice. Vol.V, p.385. 12

Gh.Mateuţ, op.cit., p.107. 13

Nicolae Volonciu, op.cit., p.466. 14

Gh.Mateuţ, op.cit., p.108. 15

Vintilă Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice. Vol.V, p.384..

4

§ 2. Calcularea termenelor procedurale şi termenelor substanţiale

Potrivit legii procesuale termenele se calculează pe ore, zile, luni şi ani. Ca excepţie, în

cazurile prevăzute de art.433, 447 CPP termenul este calculat în minute.16

La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în

actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care legea dispune altfel, art.231

alin.2 CPP. Prin urmare termenele au un moment iniţial, de încăpere, (aquo – de la care), un

moment final, de împlinire, (ad quem – pînă la care) şi o durată.17

Orice termen are un moment iniţial de începere indicat în actul care a provocat curgerea.

În actele procedurale (proces-verbal, ordonanţă, încheiere, rechizitoriu, sentinţă, decizie) se

indică ora, ziua, luna şi anul de la care începe să curgă anumite termene procedurale sau după

caz substanţiale. Pentru cazuri expres arătate în lege se indică un alt moment iniţial de la care

începe să curg termenul (de exemplu: „din momentul privării de libertate” art.166 CPP; „din

momentul primirii” art.209 CPP; „de la intrarea în vigoare” art.210 CPP; „din momentul

anunţării” art.70 CPP; „de la înmînarea copiei” art.402 CPP; „de la data începerii executării”

art.404 CPP).

Potrivit art.231 alin.3 CPP, la calcularea termenelor procedurale pe ore sau pe zile nu se

ia în calcul ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care aceasta se

împlineşte,18

consacrînd astfel sistemul exclusiv sau al unităţilor libere (prima şi ultima zi a

termenului nu se cuprind în durata stabilită şi deci trebuie adăugate separat la începutul şi

sfîrşitul numărului de zile indicate în lege).19

De exemplu: un termen de 24 de ore care începe

luni la ora 8 şi 30 minute se împlineşte marţi la ora 1000

; un termen de 48 de ore care începe luni

la ora 16 şi 40 minute se împlineşte miercuri la ora 1800

; un termen de 3 zile care începe vineri se

împlineşte marţi. Termenul pe zile se împlineşte în ziua respectivă la orele 2400

.

Sistemul exclusiv sau al unităţilor libere de calculare a termenelor pe ore sau zile este

benefic pentru părţile la proces în mod special privind calcularea termenelor atacării cu recurs,

apel sau plîngere. De pildă titularul dreptului la apel are la dispoziţie circa 16 zile să depună

apelul conform art.402 CPP, deşi legea prevede termenul de 15 zile.

Conform art.231 alin.4 CPP, este prevăzut sistemul calendaristic unde termenele calculate

pe luni sau pe ani expiră la sfîrşitul zilei respective a ultimei luni sau la sfîrşitul zilei şi lunii

respective din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul

16

Conform art.433, 447 CPP – luările de cuvînt pentru argumentarea recursului nu poate depăşi 30 de minute. 17

Nicolae Volonciu, op.cit., p.469. 18

Excepţie de la această regulă sînt reglementările privind termenele pe ore sau zile cu următoarele formulări:

„imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore”, art.12, 125, 135, 205, 279 CPP; „imediat dar nu mai tîrziu de 4 ore”

art.305 CPP; „imediat dar nu mai tîrziu de 3 zile” art.151, 246, 271 CPP; imediat dar nu mai tîrziu de 5 zile art.265. 19

Nicolae Volonciu, op.cit., p.469.470.

5

expiră în ultima zi a acestei luni.20

De exemplu, termenul de o lună început la 12 februarie expiră

la 12 martie, termenul de un an care începe la 20 noiembrie 2003 expiră la 20 noiembrie 2004;

termenul de 3 luni care începe la 30 noiembrie expiră la 28 (29) februarie, un termen de 2 luni

început la 31 iulie expiră la 30 septembrie.21

Aşadar, în calcului termenelor procedurale pe luni şi ani, ziua de la care începe să curgă

termenul intră în calculul duratei acestui termen, dar ziua în care se sfîrşeşte termenul (ziua ce

urmează epuizării termenului) nu intră în acest calcul, deci este zi liberă.22

Potrivit art.231 alin.5 CPP, dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi ne lucrătoare,

termenul expiră la sfîrşitul primei zile lucrătoare care urmează. Zilele ne lucrătoare din interiorul

termenului nu influenţează asupra modului de calculare.23

Termenele substanţiale se calculează diferit de cele procedurale pentru ele fiind aplicabile

dispoziţia art.233 CPP ce prevede că, în calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora

sau ziua de la care începe şi la care se sfîrşeşte termenul intră în durata acestora.

La calcularea termenelor privind măsurile preventive şi în opinia noastră şi a termenului

reţinerii (durata reţinerii este un termen substanţial ce priveşte starea de libertate a persoanei) se

aplică sistemul inclusiv al unităţilor pline. Termenele respective se socotesc curgătoare (de

momento ad momentum şi de die ad diem).24

Astfel termenul reţinerii de 72 de ore care a început

la ora 22 şi 25 minute, sîmbătă expiră marţi la ora 22 şi 25 minute; un termen de arestare de 10

zile a bănuitului care este reţinut pe data de 10 februarie ora 1100

expiră pe data de 20 februarie

ora 1100

; un termen de arestare a învinuitului de 30 de zile care a început sîmbătă 31 ianuarie

2004, ora 1400

expiră duminică 29 februarie 2004, ora 1400

.

În cazul cînd legea prevede termenul măsurilor preventive în luni (de exemplu durata

arestării şi prelungirea ei art.186 alin.3,4 CPP) fiecare lună se consideră 30 de zile, reieşind din

art.186 alin.5 CPP, pentru a exclude obţinerea rezultatelor diferite la calcularea arestării

preventive în luni după regula prevăzută la art.231 alin.4 CPP.

§3. Acte considerate ca făcute în termen şi restabilirea termenului omis

În general un act procesual sau procedural este considerat ca făcut în termen dacă este

îndeplinit de către participantul la procesul penal înainte de expirarea termenului legal.

20

Ibidem. 21

Codul de procedură penală în art.231 alin.4 aplică sistemul computaţiunii civile (coputatio civiles) pentru lună şi

an, în sensul că acestea se calculează după calendarul legal, adică luna se socoate de 28, 29, 30 sau 31 zile, după cîte

zile are respectiva lună (februarie, martie, iulie, august), iar anul de 365 sau 366 de zile cum este comun sau bisect

(Gh.Mateuţ, op.cit., p.115). 22

Vintilă Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice. Vol.V, p.388. 23

Nicolae Volonciu, op.cit., p.470. 24

Idem, op.cit., p.470-471.

6

Cu toate acestea, legea, ţinînd seama de anumite împrejurări obiective, a prevăzut situaţii

speciale cînd anumite acte sînt considerate ca făcute în termen, deşi au fost îndeplinite după

expirare.25

Astfel, potrivit art.232 alin.1 CPP, actul depus în cadrul termenului prevăzut de lege la

administraţia locului de deţinere, la unitatea militară, la administraţia instituţiei medicale sau la

oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau

confirmarea făcută de către administraţia locului de deţinere, a unităţii militare sau a instituţei

medicale pe actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal despre actul primit pe actul depus,

servesc drept dovadă a datei depunerii actului.

Dacă actul procedural a fost trimis printr-o scrisoare nerecomandată, momentul

depunerii se determină după ştampila oficiului poştal aplicată cu ocazia repartizării

corespondenţei, însă cum s-a menţionat în literatura de specialitate,26

pentru a fi considerat făcut

în termen, trebuie să sosească la organul competent înainte de expirarea termenului fixat pentru

îndeplinirea actului.

În ceea ce priveşte actele procedurale făcute de procuror se consideră că sînt depuse în

termen conform art.232 alin.2 CPP, dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire a actelor

se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea actului. De la această regulă se prevede

o excepţie şi anume privind termenul pentru căile de atac. Prin urmare, în cazul atacării

hotărîrilor judecătoreşti de către procuror, recursul, apelul sau recursul în anulare deşi se

înregistrează în cancelaria procuraturii, momentul depunerii actului se consideră timpul

înregistrării la cancelaria instanţei de judecată respective.

Potrivit articolului 234 CPP, dacă persoana respectivă a omis termenul procedural din

motive întemeiate, aceasta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărîrea organului de urmărire

penală sau a instanţei de judecată, în condiţiile legii. Termenul omis poate fi restabilit numai în

privinţa persoanei menţionate mai sus dar nu şi în privinţa altor persoane. Dispoziţiile generale

ale legii privind restabilirea termenului omis sînt aplicabile de regulă în cazurile termenelor

procedurale de atacare a ahotărîrilor organului de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti.

Astfel în cazurile prevăzute de articolele 209, 302, 311, 313, 329, 402-404, 422, 439 CPP

titularii de a ataca cu plîngere, recurs sau apel pot solicita restabilirea termenului omis invocînd

motive întemeiate.27

În cazul omiterii termenelor prevăzute de lege (de pildă, art.119, 125, 135, 136, 258, 259,

273, 274, 279, 282, 295, 296, 299, 345, 383 CPP) de către ofiţerul de urmărire penală, de către

25

Gh.Mateuţ, op.cit. p.115. 26

Vintilă Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice. Vol.V, p.387. 27

Privind restabilirea termenului de apel şi recurs împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută

calea apelului în detalii a se vedea articolelel 403, 404 CPP.

7

procuror, judecător, de instrucţie sau instanţă de judecată nu sînt aplicabile dispoziţiile art.234

CPP, privind restabilirea termenului, dar este posibilă prelungirea anumitor termene în

dependenţă de caz.

În cazul omiterii termenului de prelungire a unei măsuri preventive nu este posibilă

restabilirea termenului, dar este aplicabilă instituţia încetării de drept a măsurii preventive

determinate de expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul abilitat (art.195

alin.5 pct.1) CPP).

Potrivit art.234 alin.2 refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat în condiţiile

codului de procedură penală la instanţa ierarhic superioară. Astfel împotriva încheierii

judecătorului de instrucţie de respingere a plîngerii prevăzute de art.313 CPP introduse cu

întîrziere se poate face recurs şi examinat în conformitate cu art.312 CPP la Curtea de apel.

În faza judecării cauzei refuzul instanţei de apel de a restabili termenul de 15 zile omis

poate fi atacat prin recurs în conformitate cu art.420-422 CPP.

Nu orice refuz de restabilire a termenului omis poate fi atacat (de exemplu: în faza

urmăririi penale refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul de 3 zile omis, prevăzut de

art.302, 311 CPP nu este susceptibil de a fi atacat; refuzul instanţei de recurs de a restabili

termenul de 15 zile omis prevăzut de art.439 CPP sau după caz de 2 luni prevăzut de art.422 nu

poate fi atacat, reieşind din faptul că recursul este ultima cale ordinară de atac, iar prin căi

extraordinare de atac această chestiune nu poate fi examinată).

Secţiunea II. Citarea şi comunicarea altor acte procedurale

§ 1. Citarea, noţiunea şi procedura efectuării

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire

penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în

faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal, art.235 alin.1 CPP.

Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie.

De regulă majoritatea absolută a participanţilor la proces sînt chemaţi prin intermediul

citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea civilmente responsabilă,

bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul, interpretul (traducătorul), asistentul

procedural, reprezentantul şi apărătorul sînt chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin

intermediul citaţiei reglementate de art.236-242 CPP.

Procurorul este chemat la judecată prin intermediul înştiinţării.

8

Persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de

a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul

respectiv despre aceasta, indicînd motivul imposibilităţii de a se prezenta, art.235 alin.2 CPP.

În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la data,

ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă,

această persoană poate fi supusă amenzii judiciare conform art.201 CPP sau aducerii silite

conform art.199 CPP.

Citarea se face, de regulă după începerea urmăririi penale, însă poate fi făcută şi pînă la

pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală conform art.13 pct.3) al Legii cu

privire la poliţie sau de către procuror conform art.5 pct.c) al Legii cu privire la Procuratură.28

Modul de citare conform art.236 CPP prevede că chemarea unei persoane în faţa

organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se

poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice. În cazul cînd

citarea este făcută prin notă telefonică, ori prin mijloace electronice urmează să fie însoţită cu

măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor art.239, 240 CPP.

Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică.

Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmîneze citaţie cu cel puţin 5

zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte conform citaţiei în faţa organului respectiv.

Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului şi altor participanţi

pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al

judecării cauzei, art.236 alin.2 CPP.

Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea acestuia nu

constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta la timpul indicat în citaţie. În

cazurile care nu suferă amînarea sau pentru a preveni împiedicarea aflării adevărului, citarea

bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, sau martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă

fiind însoţite persoanele citate de agenţii organelor de poliţie.

Citaţia se înmînează de către agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei (colaborator al

poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o

altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa

judecătorească) sau prin serviciul poştal, art.236 alin.3 CPP.

Angajatul serviciului poştal înmînează citaţia făcută prin notă telegrafică sau scrisoare

recomandată.

Conform art.237 CPP, citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă29

:

28

Dacă persoana este citată de către organul de urmărire penală sau procuror pînă la începerea urmăririi penale şi

aceasta nu se prezintă nemotivat, poate fi supusă sancţiunii administrative conform art.174/7 al Codului cu privire la

contravenţiile administrative.

9

1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia,

sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi indicarea

obiectului cauzei;

3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei,

apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat;

4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionîndu-se consecinţele

legale în caz de neprezentare.

Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei urmează a fi

certificată cu ştampila organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Reieşind din

art.58, 60, 64, 66, 90 CPP citaţia victimei, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului şi martorului

va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta împreună cu un avocat.

Potrivit art.238 CPP, persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea directă), iar

dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin serviciul personal al instituţiei

unde lucrează (citarea indirectă).

Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un

alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. În caz de schimbare a adresei indicate în

declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire

penală ori instanţa de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire

penală ori instanţa determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de

agentul respectiv.

Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin administraţia

acestora.

Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de detenţie.

Militarii încazarmaţi30

se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul

acesteia.

Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor tratatelor de

asistenţă juridică în materie penală.31

Persoanele juridice, cînd au calităţile de parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se

citează la sediul acestora.

În acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau

reprezentantul desemnat în cazul urmăririi penale şi judecării cauzei prin infracţiuni săvîrşite de

29

În citaţie nu pot fi menţionate două sau mai multe persoane, chiar dacă locuiesc la aceeaşi adresă. 30

Avându-se în vedere militarii în termen. 31

Procedura citării persoanelor de peste hotare se efectuează în conformitate cu art.539 CPP, dacă tratatele de

asistenţă juridică în materie penală între Republica Moldova şi statul solicitat nu prevede alte condiţii. În detalii a se

vedea articolul 539 CPP.

10

persoane juridice conform art.520-523 CPP şi art.239 CPP, citaţia se înmînează personal celui

citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia sau,

primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori,

în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un

proces verbal.

În caz în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de deţinere sau

locul satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia instituţiilor respective sînt obligate

să înmîneze de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificîndu-i semnătura în

dovada de primire sau indicînd motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada

de primire se predă agentului procedural, care o înmînează organului de urmărire penală sau

instanţei de judecată care emis citaţia.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmînează citaţia soţului, unei rude sau

oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa,32

art.240 alin.1 CPP.

Citaţia nu poate fi înmînată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal.

Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la

hotel, în lipsa persoanelor menţionate în alin.1 al art.240 CPP, citaţia se predă administratorului,

persoanei de serviciu sau celor care în mod obişnuit îi înlocuiesc.

Persoana care primeşte citaţie semnează dovada de primire, iar agentul, certificînd

identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă aceasta nu vrea sau nu poate semna

dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces verbal conform

art.242 CPP.

În lipsa persoanelor căror este admisă înmînarea sau predarea citaţiei, agentul este obligat

să se intereseze cînd poate găsi persoana citată pentru a-i înmîna citaţia. Dacă nici această cale

nu reuşeşte să o înmîneze, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind

proces-verbal, conform art.242 CPP.

În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un

cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte,

agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără

rezultat agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei

întocmind proces verbal şi făcînd menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă

înmînarea citaţiei.

32

Citaţia poate fi înmînată vecinilor, dacă nu se găseşte soţul, rudele sau alte persoane care locuiesc împreună, cu

condiţia că aceştea sînt împuterniciţi să recepţioneze corespondenţa persoanei citate

11

Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei

indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionînd în procesul-verbal

datele obţinute, art.241 CPP. Astfel în procesul-verbal privind imposibilitatea înmînării citaţiei

se va menţiona şi datele obţinute privind noua adresă pentru repetarea citării sau după caz

imposibilitatea stabilirii locului aflării persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de

investigaţie operativă de către organele de poliţie.

Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal, denumirea

organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea

procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie

să cuprindă, de asemenea, data înmînării citaţiei, numele, prenumele calitatea şi semnătura celui

ce înmînează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a

înmînat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia, art.242 alin.1 CPP.

Ori de cîte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se întocmeşte un proces verbal,

care va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi împrejurările arătate la art.239 aliniatul 2,

240, 241 CPP, care fac imposibilă dovada înmînării sau dovada primirii citaţiei.

Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau după caz a altei persoane şi

procesul-verbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru informare. Dovada de primire a

citaţiei şi procesul verbal de predare sau afişare a citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte

procedurale documentare care confirmă respectarea procedurii citării. În caz contrar părţile care

au lipsit la judecată pot invoca în cerere de apel sau de recurs temeiul prevăzut de art.444 alin.1

pct.5) CPP.

§ 2 Comunicarea altor acte procedurale

Potrivi art.243 CPP comunicarea celorlalte acte de procedură se fac potrivit dispoziţiilor

capitolului II titlului VIII al Codului de procedură penală, care reglementează citarea, fiind

aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de

urmărire penale sau instanţele de judecată încunoştiinţează persoanele care participă la procesul

penal despre acţiunile procesuale efectuate, hotărîrile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate33

comunicarea poate fi efectuată prin

următoarele moduri:

a) transmiterea (înmînarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural;

b) înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale.

33

Gh.Mateuţ, op.cit., p.100; Ion Neagu. Drept procesual penal, Partea generală. ARTRINT S.R.L., p.366.

12

Astfel pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în scris sau

verbal în dependenţă de caz despre efectuarea sau refuzul desfăşurării unor acţiuni procesuale

(de exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării cererii de strămutare, art.48 CPP;

comunicarea părţilor privind raportul de expertiză sau declaraţia expertului privind

imposibilitatea prezentării concluziilor, art.151 alin.5 CPP; înştiinţarea despre reţinere, art.173

CPP; informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor de ocrotire;

anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neînceperea urmăririi penale, art.274 alin.5

CPP; comunicarea în scris a părţilor privind semnarea sentinţei redactate, art.399 alin.2 CPP;

înmînarea copiei de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a clasării cauzei părţilor

interesate, art.285, 286 CPP; înmînarea copiei de pe sentinţă inculpatului arestat; art.399 alin.1

CPP).

Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire penală sau

după caz de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane interesate.

Cînd comunicarea actului procedural se face în interesul persoanei nu se admite citarea

sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmîna un act, cu excepţia cazului cînd

aceasta se află în detenţie provizorie.

Neprezentarea persoanei chemate pentru a face cunoştinţă cu anumite acte sau pentru a i

se înmîna în copie hotărîrile procesuale nu este sancţionată de lege.

Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau după caz prin

recipisă (de exemplu, copia rechizitoriului se înmînează sub recipisă învinuitului şi

reprezentantului lui legal, art.296 alin.5 CPP).

În lipsa comunicării uneori, nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de exemplu

inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmînarea copiei de pe sentinţa redactată, iar

pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei – de la data comunicării în scris despre

redactarea sentinţei, art.402 alin.2 CPP).

Secţiunea III. Cereri şi demersuri

§ 1. Cererea, noţiunea şi formele

Cererea este un act procedural comun prin care orice persoană interesată se poate adresa

ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată

13

pentru îndeplinirea unor acţiuni ori pentru a obţine intervenţia sa în vederea satisfacerii unor

pretenţii juridice34

determinate de faptul săvîrşirii infracţiunii şi desfăşurării procesului penal.

Potrivit art..244 alin.1 CPP, cererile în procesul penal constituie solicitările adresate, în

scris sau oral, de către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de urmărire penală

sau instanţei de judecată în legătură cu desfăşurarea procesului, constatarea circumstanţelor ce au

importanţă pentru cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

Necesitatea cererii în procedura penală este impusă de principiul „ne procedat ex

officio”.35

În dependenţă de obiectul pretenţiilor formulate şi etapele desfăşurării procesului pot fi

înaintate diverse forme de cereri: 1) plîngere (art.263, 276, 298, 313, 473 CPP); 2) denunţ

(art.263 CPP); 3) garanţie personală (art.179 CPP); recuzare (art.346 CPP); 5) acţiune civilă

(art221 CPP); 6) tranzacţia de împăcare (art.226, 276 alin.5 CPP); 7) concluzie orală sau scrisă

(art.378, 381 CPP); 8) apel (art.400 CPP); 9) recurs (art.302, 311, 420, 437, 472 CPP); 10) recurs

în anulare (art.452 CPP); 11) obiecţie (art.336 alin.6 CPP); 12) demersul (art.244 alin.2 CPP).

§ 2. Demersul, noţiunea şi formele

Demersul în esenţă este o formă a cererii înaintată de o persoană oficială sau din partea

unui colectiv.

Potrivit art.244 alin.2 CPP, demersurile constituie acte ale organului de urmărire penală,

ale organizaţiei obşteşti sau ale colectivului de muncă în scopul efectuării unor anumite acţiuni

procedurale în condiţiile codului de procedură penală. Astfel noţiunea de „demers” este

determinată doar de faptul că solicitantul este subiect oficial (procuror, ofiţer de urmărire penală)

sau persoană juridică care formulează anumite pretenţii juridice în exercitarea atribuţiilor sale ori

pentru apărarea unor drepturi şi interese legitime, fie pentru obţinerea unui rezultat.36

Demersurile organului de urmărire penală se adresează judecătorului de instrucţie sau

după caz, instanţei judecătoreşti.

Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă se adresează organului de

urmărire penală sau instanţei.

Demersul se înaintează în următoarele forme: 1) ordonanţă; 2) demersul propriu-zis.

Demersul se înaintează de către organul de urmărire penală pentru obţinerea autorizării la

efectuarea unor acţiuni procesuale (procedee probatorii) fie pentru aplicarea unor măsuri

34

Nicolae Volonciu. Op.cit., p.456. 35

Gh.Mateuţ. op., cit., p.90. 36

Termenul „demers” provine din limba franceză „demarche” – acţiune întreprinsă (pe lîngă cineva)) în susţinerea

unei cauze; intervenţia în scopul obţinerii unui anumit rezultat (DEX, p.275).

14

procesuale de constrîngere (de exemplu, examinării corporale; exhumării cadavrului;

percheziţiei; ridicării de documente ce conţin secret ocrotit de lege; sechestrării corespondenţei;

interceptării convorbirilor şi înregistrării de imagini). În asemenea cazuri de urmărire penală

înaintează judecătorului de instrucţie demers în forma unei ordonanţe. Astfel art.304 CPP,

defineşte ordonanţele organului de urmărire penală ca demersuri privind autorizarea efectuării

unor acţiuni de urmărire penală, măsuri de investigaţie operativă.

În scopul solicitării aplicării unor măsuri de constrîngere (de exemplu: arestării

preventive, suspendării provizorii din funcţie) se înaintează demers propriu-zis.

Organizaţia obştească sau colectivul de muncă înaintează demersuri în interesul unor

părţi (de exemplu privind acordarea garanţiei prevăzute de art.180 CPP).

§ 3. Înaintarea şi examinarea cererilor şi demersurilor

Potrivit art.245 CPP, cererile şi demersurile pot fi depuse la orice etapă a desfăşurării

procesului penal. Persoana care depune cerere sau demers trebuie să indice în legătură cu care

circumstanţă solicită efectuarea acţiunii procesuale respective sau adoptarea hotărîrii. Cererile şi

demersurile scrise se anexează la dosarul penal, iar cele orale se includ în procesul-verbal al

acţiunii procesuale sau al şedinţei de judecată.

Cereri şi demersuri pot fi făcute şi pînă la pornirea procesului penal.

Cererea se face, de regulă, în formă scrisă. În cazul cînd legea nu prevede expres

conţinutul cererii, acesta va cuprinde următoarele menţiuni:

1) organul de urmărire penală sau după caz instanţa de judecată solicitată;

2) numele, prenumele şi adresa solicitantului;

3) obiectul cererii (denumirea cererii şi conţinutul pretenţiei juridice);

4) motivarea în fapt şi în drept a cererii;

5) data şi semnătura solicitantului;

6) anexa unor documente sau altor mijloace de probă.

Demersul se înaintează de organizaţii numai în formă scrisă. Structura şi conţinutul

demersului, în principiu este identică cererii.

Procurorul, la judecarea cauzei poate formula demersuri şi oral, care se includ în procesul

verbal al şedinţei de judecată.

Dacă bănuitul, învinuitul, victima sau partea vătămată formulează cereri orale în faţa

organului de urmărire penală în afara acţiunilor procesuale, acestea urmează să fie audiate în

condiţiile legii, iar cererile incluse în procesul verbal de audiere.

15

Cererile, precum şi demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă, vor fi

examinate şi soluţionate imediat după depunerea lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea

sau demersul nu le poate soluţiona imediat, acestea urmează să fie soluţionate nu mai tîrziu de 3

zile de la data primirii lor, art.246 alin.1 CPP.37

În faza judecării cauzei, cererile şi demersurile se examinează de regulă imediat.

Demersurile organului de urmărire penală se examinează în termenele şi procedura

prevăzută de lege expres (de exemplu, de art.135 alin.2, 305 alin.3, 307 alin.2, 308 alin.2 CPP).

Examinarea şi soluţionarea cererilor şi demersurilor este o obligaţie a organului de

urmărire penală şi a instanţei de judecată dacă acestea se referă la cauza penală respectivă. Astfel

potrivit art.247 alin.1 CPP, cerea sau după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al colectivului

de muncă urmează să fie admise dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate aspectele,

completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi intereselor

legitime ale părţilor în proces şi ale altor persoane participante la proces.

În caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau după caz, a demersului organizaţiei

obşteşti ori a colectivului de muncă, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă, iar instanţa

de judecată o încheiere, care sînt aduse la cunoştinţa solicitantului. Hotărîrea organului de

urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată, cu privire la respingerea cererii sau

demersului pot fi atacate în cazurile şi modul expres prevăzut de lege, art.247 alin.2 CPP.

De regulă, hotărîrile prin care se respinge o cerere nu sînt susceptibile de a fi atacate,

solicitantul avînd dreptul să formuleze cererea repetat la următoarele etape ale procesului,38

cu

excepţia anumitor cazuri expres prevăzute de lege. Astfel poate fi atacat refuzul organului de

urmărire penală de a primi plîngerea sau denunţul, art.265 alin.2 CPP; refuzul judecătorului de

instrucţie privind cererea de liberare provizorie, art.311 CPP; refuzul procurorului de a satisface

demersul unei organizaţii privind aplicarea măsurii preventive a garanţiei, art.313 alin.2, pct.1

subpct.b) CPP.

Demersurile organului de urmărire penală (procurorului) înaintate în faza urmăririi

penale se examinează şi se soluţionează în condiţiile prevăzute de art.304-308 CPP.39

37

a. Dispoziţiile art.246 CPP privind termenul soluţionării cererilor şi demersurilor sînt aplicabile în cazurile

cînd legea nu prevede expres alt termen. Astfel în cazul cînd legea (de exemplu: art.295 CPP prevede 24 de

ore) este prevăzut un alt termen, se aplică dispoziţiile speciale ale legii.

b. Plîngerile şi denunţurile privind săvîrşirea infracţiunilor sînt forme speciale de cereri şi se examinează în

condiţiile prevăzute de art.265 CPP, precum şi de Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare,

evidenţă şi examinare a sesizărilor şi altor informaţii despre infracţiuni din 26 august 2003

nr.124/319/46/172-0/101. 38

Potrivit art.245 alin.2 CPP, respingerea cererii sau demersului nu privează persoana, organizaţia obştească sau

colectivul de muncă de dreptul de le reiniţia în altă etapă a procesului penal. 39

A se vedea în detalii capitolul „Controlul judiciar al procedurii prejudiciare”.

16

Ordonanţa sau încheierea prin care se admite sau se respinge o cerere sau un demers se

anexează la dosar.

În cazurile cînd legea prevede dreptul persoanelor interesate de a ataca hotărîrea

organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, aceste acte urmează a fi înmînate

solicitanţilor.

Secţiunea IV. Modificarea în actele procedurale, corectarea erorilor materiale şi

înlăturarea unor omisiuni vădite

§ 1. Modificări în actele procedurale

Pentru a feri actele procedurale constatatoare de intervenţii de natură să le altereze

conţinutul legea prevede expres cum pot fi modificate aceste acte.40

Reieşind din art.248 CPP, orice modificare (adăugare, corectare, suprimare) făcută în

cuprinsul unui act procedural este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau

la sfîrşitul actului de către cei care l-au semnat.

În literatura de specialitate41

s-a menţionat că se procedează la modificări în actul

procedural numai atunci cînd cu ocazia întocmirii unor acte procedurale se poate constata că din

conţinutul lor lipsesc unele date, constatări ori menţiuni, sau că unele din acestea sînt

consemnate greşit ori au fost trecute constatări, date menţiuni ce nu au fost voite sau nu

corespund cu activitatea procesuală desfăşurată ori cu realitatea.

Instituţia modificării în actele procedurale este aplicabilă în cazurile cînd nu este necesară

reîntocmirea42

actului procedural. Astfel, instituirea acestei proceduri, simplă şi rapidă, de

modificare a actelor procedurale cu defecte de conţinut, care nu necesită operaţiuni procedurale

complicate, timp îndelungat pentru efectuarea lor şi nici nu atrage intervenţia altor organe şi

subiecţi procedurali, corespunde şi serveşte principiului celerităţii şi rapidităţii procesului penal

şi înlesneşte exercitarea drepturilor şi facultăţilor organelor şi subiecţilor procesuali.43

Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă sensul frazei, rămîn valabile, art.248

alin.2 CPP. Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să fie barate, astfel încît să nu

se poată face adăugări, art.248 alin.3 CPP. Astfel în procesul verbal de audiere a unor

participanţi urmează a fi barate toate spaţiile nescrise în prezenţa persoanei audiate.

40

Ion Neagu, op.cit., p.368. 41

Vintilă Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice. Vol.V, p.399; Gh.Mateuţ, op.cit., p.103. 42

La momentul întocmirii actului procedural (de exemplu a unei hotărîri) ofiţerul de urmărire penală, procurorul

sau instanţa de judecată pentru a evita procedura modificării actului poate recurge la reîntocmirea acestuia fără

careva corectări sau suprimări de text. 43

Vintilă Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice. Vol.V, p.399.

17

Dacă necesităţile efectuării unor modificări apare ulterior întocmirii actului procedural se

procedează după caz potrivit art.249, 250 CPP.

§ 2. Corectarea erorilor materiale

Uneori, cu ocazia redactării actelor procedurale, se pot strecura unele erori materiale.

Pot fi considerate erori materiale greşelile privind scrierea numelor, trecerea greşită în

actele procedurale a unor calităţi procesuale, dactilografierea greşită a unei cifre etc.,44

cu

excepţia erorilor de conţinut.45

Erorile materiale trebuie să fie evidente, adică corectarea lor nu provoacă dubii,

certitudinea ei fiind manifestă, nefiind necesară dovedirea prin administrarea de probe sau

stabilirea ei ca urmare a unor deliberări şi ca urmare a unei convingeri (Ex.: indicarea în

dispozitivul hotărîrii privitor la calificarea faptei, a unui alt text de lege de cît cel cuvenit,

constituie o eroare materială evidentă).46

Instanţa de judecată este în drept să corecteze greşelile comise la scrierea numelui şi

prenumelui şi altor date biografice ale condamnatului, precum şi a greşelilor în scris şi

aritmetice, precum şi să corecteze tipul coloniei de corectare prin muncă a persoanelor care au

fost condamnate la privaţiune de liberate, dacă în sentinţă a fost indicat incomplet sau a fost

numit ca un sinonim neprevăzut de lege.47

Potrivit art.249 CPP, erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se

corectează de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de

judecată care a întocmit actul,48

la cererea celui interesat ori din oficiu.

Existenţa erorii poate fi constatată şi de un alt organ judiciar de cît cel care a întocmit

actul; îndepărtarea erorii nu poate fi însă efectuată decît de organul care a întocmit actul

procedural care conţine eroarea. Organul care a constat existenţa erorii va sesiza organul care a

întocmit actul, pentru a proceda la îndreptarea erorii.49

De regulă, îndreptarea erorilor materiale se face fără chemarea părţilor, dar dacă organul

care procedează la îndreptarea unei erori apreciază că pentru a efectua această corectare este

44

Ion Neagu, op.cit., p.368. 45

Erorile de conţinut nu se îndreaptă în procedură simplificată, dar numai prin intermediul căilor de atac şi cu

administrarea probelor necesare (Nicolae Volnciu, op.cit., p.464; Gh.Mateuţ, op.cit., p.104). 46

Vintilă Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice. Vol.V, p.402. 47

Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.14 din 20.XII.1993 cu modificările introduse prin hotărîrea nr.38

din 20.XII.1999 „Cu privire la unele chestiuni de procedură care au apărut în cadrul executării sentinţelor”. 48

Potrivit art.470 alin.3 CPP, chestiunile privind explicarea suspiciunilor şi neclarităţilor la punerea în executare a

pedepselor se soluţionează de către instanţa care a adoptat hotărîrea rămasă definitivă. 49

Vintilă Dongoroz, op.cit., p.402.

18

necesară ascultarea părţilor. Conform art.249 alin.2 CPP, la corectarea erorilor materiale, părţile

pot fi chemate spre a da explicaţii.50

Despre corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, iar

judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată – o încheiere, făcîndu-se menţiune şi la sfîrşitul

actului corectat, art.249 alin.3 CPP.

§ 3. Înlăturarea unor omisiuni vădite

Potrivit art.250 CPP în cazul în care organul de urmărire penală (procurorul), judecătorul

de instrucţie sau instanţa de judecată, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori,

experţi, interpreţi, traducători, asupra restituirii obiectelor, corpurilor delicte sau a ridicării

măsurilor asiguratorii, precum şi a altor măsuri, ca urmare a unei omisiuni vădite va proceda la

înlăturarea acestora în ordinea prevăzută de art.249 CPP.

Omisiunea vădită se deosebeşte de eroarea materială pentru că ea nu presupune

consemnarea greşită a unor date în cuprinsul actului procedural ci absenţa unor menţiuni pe care

trebuie să le cuprindă actul procedural în mod obligatoriu, menţiuni care privesc soluţionarea de

către organul judiciar a unor aspecte legate da rezolvarea cauzei.51

Astfel procurorul în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale se va referi şi la chestiunile arătate de art.285 alin.6 CPP, iar instanţa de judecată

în dispozitivul sentinţei – chestiunile arătate la art.395 alin.1 pct.4) şi 5), 396 pct.3) şi 4), 397

CPP.

Iar instanţele de apel şi recurs se pronunţă şi asupra chestiunilor complementare arătate la

art.416 CPP.

Înlăturarea omisiunilor vădite se face la cerere cu ocazia înmînării actului procedural

redactat ori din oficiu de către instanţa de judecată cu ocazia punerii în executare a hotărîrilor

judecătoreşti.

După cum s-a menţionat în practica judecătorească precedentă52

pot fi înlăturate

următoarele omiciuni privind chestiunea:

a) anulării măsurii preventive cînd condamnatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă;

b) anulării măsurii de asigurare a acţiunii civile sau a confiscării averii, dacă în cadrul

pronunţării sentinţei de achitare sau în cazul neadmiterii acţiunii civile ori neaplicării

confiscării acestei măsuri nu au fost anulate;

50

Potrivit art.336 alin.7 CPP, obiecţiile la procesul verbal se examinează de către preşedintele şedinţei de judecată

care, pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le-a formulat. 51

Gh.Mateuţ, op.cit., p.104. 52

Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la unele chestiuni de procedură care au apărut în cadrul

executării sentinţelor” din 1993 cu modificările ulterioare din 1999.

19

c) includerii detenţiei preventive în termenul de ispăşire a pedepsei;

d) includerii pedepsei ispăşite în timpul stabilirii pedepsei în cazul mai multor sentinţe,

dacă includerea nu a fost efectuată;53

e) soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta corpurilor delicte;

f) determinării mărimii şi repartizării cheltuielilor judiciare;

g) soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta copiilor condamnatului, care au rămas

fără supraveghere.

Înlăturarea omisiunilor vădite de către procuror se face cu întocmirea procesului verbal

iar instanţa de judecată prin încheiere, care se anexează la hotărîrile respective, fiind înmînate

totodată în copie părţilor interesate.

La înlăturarea omisiunilor vădite părţile pot fi chemate să dea explicaţii.

Pentru înlăturarea omisiunilor privind anumite chestiuni complementare părţile şi alte

persoane interesate pot folosi calea apelului sau după caz a recursului54

în condiţiile legii, fapt

care nu împiedică în termenul prevăzut de art.402 CPP, instanţa de fond să înlăture omisiunile

vădite potrivit procedurii simplificate prevăzute de art.249, 250 CPP. În acest sens s-a

menţionat55

că deşi omisiunile vădite din hotărîrile judecătoreşti pot fi reparate pe calea

recursului procedura înlăturării reglementate expres este mai operativă, scutită de noi cheltuieli şi

deci mai echitabilă pentru cei interesaţi.

Secţiunea V. Nulitatea actelor procedurale

§ 1. Reglementarea, definiţia şi clasificarea nulităţilor

Codul de procedură penală din 1961 a prevăzut,56

instituţia nulităţilor prin dispoziţii

speciale (art.325) care atrage casarea sentinţei sub denumirea „încălcarea esenţială a legii de

procedură penală”.

Noul cod de procedură penală din 2003 reglementează instituţia nulităţilor sub aspect

general (art.251) precum şi sub aspect special (art.94, 255 alin.2, 427, 444, 453 alin.1 pct.2)

CPP).

53

Anterior, codul de procedură penală din 1961 nu reglementa instituţia „înlăturării omisiunilor vădite” şi respectiv

prin practica instanţelor de judecată s-a extins şi asupra omisiunilor vădite privind unele chestiuni ale aplicării legii

penale. La etapa actuală art.250 CPP reglementează limitativ obiectul omisiunilor vădite şi extinderea privind alte

chestiuni de cît cele prevăzute de lege este inadmisibilă. 54

Într-o opinie contrară s-a menţionat că „recursul declarat de apărătorul din oficiu pentru că instanţa a omis să

dispună asupra onorariului este admisibil; potrivit legii omisiunea se poate înlătura pe cale procedurii prevăzute de

art.195 CPP” al României (Nicolae Volonciu, op.cit., p.465). 55

Vintilă Dongoroz., op.cit., p.404. 56

Art.325 CPP din 1961 în redacţia legii din 01.04.1992 (Monitor, 1992, nr.4).

20

Nulitatea este o sancţiune procedurală care intervine În general, atunci cînd un act

procedural s-a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.

Nulitatea are ca efect ineficienţa actelor realizate cu încălcarea dispoziţiilor legale. Actul

nul nu produce efectele actului valid, fiind lipsit de forţa juridică conform regulii „quard nullum

est, nullum producit effectum”.57

Nulitatea procedurală îndeplineşte diferite funcţii în procesul de realizare a justiţiei

represive. Astfel, în primul rînd, ea asigură respectarea regulii de bază a legalităţii procesuale;

fără prevederea în lege a sancţiunii nulităţii, regulile procesuale ar fi simple recomandări. Prin

aceasta, sancţiunea nulităţii exercită o funcţie preventivă în încălcarea dispoziţiilor legale care

reglementează desfăşurarea procesului penal, avînd astfel şi un caracter de garanţie procedurală.

Sancţiunea nulităţii, prin aplicarea ei, are funcţiunea de a înlătura din conţinutul

procesului penal acele acte care conţin încălcări ale legii şi care sînt presupuse sau dovedite ca

vătămătoare pentru înfăptuirea justiţiei penale.58

Nulităţile pot fi clasificate avînd în vedere diferite criterii cum sînt: modul de exprimare

în norma juridică, limitele consecinţelor, modul de aplicare, efectele şi altele:59

a) Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale; primele sînt prevăzute de lege; cele de-al doilea

decurg din reglementarea generală (de exemplu, de art.257 alin.1 CPP);

b) Nulităţi absolute şi nulităţi relative; primele pot fi invocate oricînd, în tot cursul

procesului penal, chiar din oficiu; nulităţile relative pot fi invocate în timp util de

către cel interesat, care trebuie să facă dovada unei vătămări;60

c) Nulităţi totale şi nulităţi parţiale, după cum anularea priveşte întreg actul viciat sau

numai o parte din aceasta.

§ 2. Caracteristica condiţiilor nulităţii

Potrivit art.251 alin.1 CPP, încălcarea prevederilor legale care reglementează

desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a

comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decît prin anularea

acestui act. Prin urmare nu oricare încălcare a prevederilor legale atrage nulitatea actului, dar

numai acele esenţiale (de exemplu, în cazul neînmînării ordonanţei sau încheierii de aplicare a

unei măsuri preventive potrivit art.177 alin.3 CPP, nu duce la nulitatea acestor acte procedurale,

reieşind din faptul că bănuitul sau învinuitul poate solicita revocarea, înlocuirea sau să atace

57

Gh.Mateuţ, op.cit., p.120. 58

Vintilă Dongoroz, op.cit., p.406. 59

Nicolae Volonciu, op.cit., p.479. 60

Vintilă Dongoroz, op.cit., p.406.

21

aplicarea acestei măsuri; în acelaşi sens, în cazul cînd învinuitul n-a făcut cunoştinţă cu

materialele dosarului conform art.293 CPP sau nu i s-a înmînat copia rechizitoriului conform

art.297 CPP, nu este temei de a considera nul rechizitoriul, învinuitul avînd posibilitatea să facă

cunoştinţă cu materialele dosarului şi să primească copia rechizitoriului în cadrul şedinţei

preliminare la numirea cauzei spre judecare conform art.351 alin.6 CPP).61

Nulitatea nu operează automat, prin simpla încălcare a legii.62

Pentru a constata nulitatea

se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute de art.251 alin.2 CPP sau de către părţile

interesate în toate cazurile. Invocarea nulităţii se face de către cei interesaţi prin intermediul

cererii, plîngerii sau căilor ordinare şi extraordinare de atac, incicîndu-se o excepţie din nulitate.

În căile de atac, nulitatea pot fi invocate ca motive de apel, temeiuri de recurs (art.427, 444 CPP)

sau temeiuri de recurs în anulare (art.453 alin.1, pct.2) CPP).

Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată în faţa cărora

se invocă nulitatea, trebuie să constate dacă sînt întrunite condiţiile privind nulitatea şi să dispună

anularea actului procedural cu refacerea acestuia sau fără refacere ori după caz reface actul fără

anularea acestuia.

Procurprul în faza urmăririi penale conform art.52 CPP controlînd legalitatea acţiunilor

procesuale efectuate de organele de urmărire penală anulează ordonanţele şi procese verbale

ilegale sau restituie dosarele penale organului de urmărire penală cu indicaţii în scris privind

refacerea anumitor acte procedurale. Încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă

după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la

publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la prezenţa

interpretului, traducătorului, dacă sînt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea actului

procedural, art.251 alin.2 CPP.

Dispoziţiile legii privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei se are în

vedere reglementările arătate la art.36-39, 41-46 CPP. Această sintagmă se referă numai la

competenţă după materie şi calitatea persoanei a instanţelor de judecată. Prin urmare încălcarea

dispoziţiilor privitoare la competenţa organelor de urmărire penală prevăzută de art.266-270 nu

constituie caz de nulitate absolvită reieşind din dispoziţiile art.271, 272 CPP care stabilesc

valabilitatea actelor procedurale efectuate de către alte organe de urmărire penală.

Instanţele de judecată fiind sesizate cu examinarea cauzelor obligatoriu examinează

chestiunea competenţei şi procedează în conformitate cu art.44, 345, 348 CPP.

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei, se are în vedere orice act de

sesizare a instanţei prevăzut de lege prin următoarele modalităţi:

61

În acelaşi sens erorile materiale şi omisiunile vădite sînt înlăturate potrivit art.249, 250 CPP, dar nu se aplică

dispoziţiile nulităţilor. 62

Nicolae Volonciu., op.cit., p.482.

22

1) rechizitoriu (art.296, 297 CPP);

2) ordonanţa de trimitere a cauzei în instanţă de judecată privind aplicarea măsurilor de

constrîngere cu caracter medical (art.495 CPP);

3) demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală a minorului (art.483

CPP);

4) demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală în condiţiile prevăzute

de art.510-512 CPP;

5) ordonanţa procurorului de modificare a acuzării în judecată în sensul agravării

(art.326 CPP);

6) cererea de revizuire cu concluziile procurorului (art.460, 461 CPP);

7) decizia instanţei de recurs prin care se casează o hotărîre cu trimitere la rejudecare în

apel (art.435 alin.1 pct.2) subpct. c) CPP, sau cu trimitere la rejudecare în fond

(art.449 pct.1) subpct.c) CPP));

8) încheierea de declinare a competenţei (art.44 CPP);

9) încheierea prin care s-a soluţionat conflictul de competenţă (art.45 alin.6, 7 CPP);

10) hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie privind strămutarea cauzei penale (art.49 CPP);

11) demersul organului de urmărire penală privind autorizarea unor acţiuni, aplicarea sau

prelungirea unor măsuri procesuale şi cererea de liberare provizorie (art.172, 182,

200, 201 alin.4, 205 alin.2, 304, 307, 308, 309 CPP).

Instanţele de judecată fiind sesizate privind modalităţile arătate mai sus, vor verifica

respectarea legii privind condiţiile şi conţinutul actului de sesizare.

Astfel la punerea pe rol a cauzei penale potrivit art.344-353 CPP instanţele de judecată

vor examina prin analogie şi chestiunea legalităţii actului de sesizare, deşi expres această

chestiune nu este menţionată la art.345 alin.4 CPP. Dar în cazul constatării unor neregularităţi în

actul de sesizare nu există norme juridice ce ar indica cum să procedeze instanţa de judecată, de

cît soluţia declarării actului de sesizare nul reieşind din dispoziţia art.251 alin.1 CPP. Însă în

cazul cînd aceste neregularităţi în actul de sesizare pot fi înlăturate în şedinţă preliminară potrivit

art. Art.345-347 CPP, instanţa permite aducerea în corespundere a actului de sesizare cerinţelor

legii, fără a dispune anularea lui reieşind din dispoziţiile art.251 alin.1 CPP.

Potrivit art.251 alin.3 CPP, nulitatea prevăzută în cazurile la aliniatul 2 al aceluiaşi articol

nu se înlătură în nici un mod, poate fi invocată în orice etapă a procesului de către părţi şi se ia în

consideraţie de instanţă, inclusiv din oficiu, dacă anularea actului procedural este necesară pentru

aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Prin urmare în art.251 alin.2 şi 3 CPP sînt

menţionate condiţiile nulităţilor absolute. Aceasta înseamnă că în situaţiile arătate mai sus,

abaterile sînt lichidate numai prin anularea actului, excepţie fiind în cazul anumitor

23

neregularităţi în actul de sesizare. Nulitatea absolută poate fi invocată atît la momentul

îndeplinirii actului procedural precum şi ulterior în faza urmăririi penale, judecării cauzei în

fond, ori prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac.

Potrivit art.251 alin.4 CPP, încălcarea oricărei alte prevederi legale decît cele prevăzute

în aliniatul 2 al aceluiaşi articol, atrage nulitatea actului dacă a fost invocată în cursul efectuării

acţiunii – cînd partea este prezentă, sau la terminarea urmăririi penale – cînd partea ia cunoştinţă

de materialele dosarului, sau în instanţa de judecată – cînd partea a fost absentă la efectuarea

acţiunii procesuale, precum şi în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanţă.

Astfel în art.251 alin.4 CPP sînt menţionate condiţiile nulităţilor relative.

Particularităţile nulităţilor relative63

sînt:

1) invocarea nulităţii se face prin voinţa părţilor; În acest caz reieşind din principiul

contradictorialităţii procesului penal părţile pot ridica excepţie de nulitate în cazul

unor abateri sau acceptă desfăşurarea procesului în continuare fără să contesteze

neregularităţile în cauză. În cazul cînd partea invocă excepţia de nulitate relativă

instanţa de judecată este obligată să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

2) nulitatea trebuie invocată la o anumită etapă. Astfel invocarea nulităţii relative este

restrînsă în anumite limite de timp şi anume: a) în cursul efectuării acţiunii – cînd

partea este prezentă sau la terminarea urmăririi penale cînd partea ia cunoştinţă de

materialele dosarului; b) în instanţa de judecată cînd partea a fost absentă la

efectuarea acţiunii procesuale avîndu-se în vedere la etapa judecăţii precum şi a

acţiunii procesuale din faza urmăririi penale, dacă n-a luat cunoştinţă de materialele

cauzei conform art.293 CPP, sau cînd proba este prezentată nemijlocit în instanţa de

judecată.

Această particularitate impune părţile să invoce excepţia nulităţii relative în mod

operativ într-o anumită perioadă. Neinvocarea nulităţii relative în termenul prevăzut de lege

atrage tardivitatea excepţiei de nulitate şi acoperirea nulităţii, care nu mai poate fi cerută de

partea interesată în altă etapă a procesului penal, ori printr-un alt mijloc procesual.64

Nulitatea relativă nu va putea fi invocată direct la instanţa de apel sau de recurs, de cît

dacă s-a produs după închiderea dezbaterilor judiciare la prima instanţă sau la instanţa de apel

după caz.

Cînd excepţia de nulitate relativă a fost invocată la prima instanţă, ori la instanţă de apel

şi a fost respinsă, soluţia poate fi atacată la instanţa ierarhic superioară (de apel sau de recurs,

după caz).

63

Gh.Mateuţ, op.cit., p.126-127. 64

Idem, p.127.

24