CAPITOLUL 11

PROTECŢIA PĂDURILOR ÎMPOTRIVA FACTORILOR DĂUNĂTORI

Protecţia pădurilor este activitatea care prin mijloacele folosite asigură o stare bună de sănătate culturilor silvice şi arboretelor. În felul acesta se contribuie la menţinerea şi ridicarea producţiei şi productivităţii fondului forestier.

Culturile şi arboretele forestiere sunt afectate adeseori de acţiunea factorilor dăunători. În cazul unor astfel de situaţii nedorite, silvicultorii sunt obligaţi ca de îndată să identifice agentul vătămător, suprafaţa pe care întinde cât şi intensitatea atacului, pentru a se stabili măsurile necesare de protecţie, în vederea evitării eventualelor pagube.

Vătămările pădurilor pot fi provocate de factori abiotici şi biotici. Din grupa factorilor abiotici fac parte vântul, focul, precipitaţiile, poluarea

etc.Din grupa factorilor biotici fac parte dăunătorii (insectele sau alte animale

păgubitoare) şi agenţii criptogamici sau bolile (provocate de ciuperci, bacterii, virusuri).

11.1. Dăunătorii abiotici

Starea de sănătate a pădurilor este perturbată de dăunători abiotici, cauzaţi îndeosebi de valorile minime sau maxime ale factorilor climatici, de evoluţia staţiunilor în care acestea sunt instalate cât şi de acţiunea omului. Mărimea efectelor nefavorabile ale dăunătorilor asupra vegetaţiei sunt funcţie de intensitatea şi întinderea lor.

Principalii factori dăunători abiotici sunt: factori climatici:

- starea termică a aerului; - precipitaţiile; - vântul;

factori edafici:- starea termică a solului;- apa din sol;

factori atmosferici: - poluarea; - găuri în stratul de ozon;

factorul vânt.Factorii atmosferici şi factorul vânt pot avea atât provenienţă naturală, cât

şi antropică.

1

11.1.1. Vătămările cauzate de factorii climatici

Vântul, prin curenţii de aer ce se formează ca urmare a diferenţelor de presiune şi temperatură din diferite zone la o viteză de peste 12-17 m/sec., produce doborârea şi ruperea arborilor.

În acelaşi timp, vântul contribuie la deplasarea pe distanţe apreciabile a omizilor de Lymantria dispar şi Lymantria monacha în primele lor vârste. Datorită curenţilor de aer, şi alte insecte migrează dintr-o suprafaţă în alta.

Ploaia, ajută la creşterea şi dezvoltarea plantelor. În exces, însă, ploaia provoacă vătămări, mai ales în pepiniere prin putrezirea plantelor, iar în arborete prin procesul de înmlăştinare.

Zăpada, în cazul unui strat gros şi moale, care se depune mai ales în coroanele arborilor de răşinoase, cauzează ruperea şi dezrădăcinarea acestora. În acest fel arborii respectivi devin medii prielnice de înmulţire a insectelor de scoarţă. Astfel de situaţii au loc mai ales primăvara. În munţi, zăpada provoacă avalanşe care în calea lor răstoarnă şi rup arborii, blochează drumuri şi poteci.

Grindina, produce vătămarea lujerilor tineri şi a frunzelor. Rănile de pe arbori, provocate de grindină, contribuie la debilitarea fiziologică a acestora. Totodată rănile devin locuri favorabile de instalare şi dezvoltare a ciupercilor. La fag, grindina favorizează infecţiile de cancer (Nectria galligena).

Chiciura şi poleiul, provoacă vătămări ramurilor lungi şi subţiri pe care le îndoaie şi le rupe.

Inundaţiile, înrăutăţesc condiţiile de aerisire în sol şi provoacă slăbirea fiziologică a plantelor, determinând moartea lor. Efect negativ asupra puieţilor şi chiar arborilor se resimte când apele stagnează o perioadă mai lungă de timp.

Zăporul, vatămă în primul rând plantaţiile tinere, dar adeseori pot pricinui răni şi tulpinilor arborilor situaţi pe marginea apelor.

Gerul, dăunează speciilor forestiere, ale căror lujeri până la încheierea sezonului de vegetaţie nu se lignifică. În acelaşi timp gerul provoacă gelivuri la plop, fag, stejar roşu etc., care au scoarţa subţire şi netedă. Îngheţurile târzii, afectează înflorirea şi vatămă mugurii porniţi sau chiar lujerii, periclitând fructificaţia arborilor.

Insolaţia, dăunează speciilor cu scoarţa subţire şi netedă, precum şi la arborii de pe lizieră şi este vătămătoare semănăturilor de răşinoase.

11.1.2. Vătămările cauzate de factori edafici

Apa, în exces poate să contribuie la asfixierea rădăcinilor şi putrezirea lor. În schimb, lipsa apei duce la ofilirea şi uscarea puieţilor, uneori chiar a arborilor.

Temperatura ridicată în timpul iernii şi chiar primăvara, când solul este îngheţat, determină transpiraţia plantelor. În acest caz se manifestă înroşirea lujerilor, iar apoi uscarea lor.

2

11.1.3. Vătămări cauzate de noxe industriale şi ploi acide

Noxele industriale sunt formate din diverse substanţe chimice difuzate în atmosferă de către întreprinderi chimice, metalurgice, de ciment, cât şi altele care funcţionează pe bază de combustibili solizi sau lichizi. Aceste întreprinderi emit în atmosferă compuşi chimici ai sulfului, cuprului, carbonului, fluorului etc. De asemenea, emisii de gaze produc şi autovehiculele care circulă. În aceste condiţii bioxidul de sulf, în combinaţie cu picăturile de ploaie sau rouă formează acidul sulfuric care distruge ţesuturile vegetale sau animale.

Particulele de gaze, în amestec cu praful provoacă pătări, arsuri sau uscarea frunzelor şi lujerilor. Gazelor reduc procesul de fotosinteză al plantelor, provocând căderea prematură a frunzelor.

Ploile acide se formează din condensarea picăturilor de apă cu noxele industriale. Ele contribuie la scăderea vitalităţii arborilor, ducând la putrezirea rădăcinilor fine ale micorizei. Absorbţia sevei brute se diminuează iar arborele suferă. Efectul poluării asupra pădurii se resimte în timp, fiind determinat de sursa care emite noxe, de natura şi structura arborelui, de distanţa acestuia faţă de obiectivul poluant şi de condiţiile climatice, mai ales curenţii de aer, dar şi temperatura aerului şi precipitaţiile.

11.1.4. Incendiile de pădure

Incendiile de pădure provoacă pagube de importanţă economică vegetaţiei forestiere prin arderea sau pârlirea arborilor, arbuştilor, puieţilor şi păturii erbacee.

Mai expuse incendiilor sunt culturile şi arboretele de răşinoase. Există mai multe tipuri de incendii, după natura lor: de litieră, coronament şi subterane.

Incendiul de litieră sau focul alergător este cel mai răspândit. Datorită acestui incendiu este arsă pătura erbacee, seminţişul natural, plantaţiile, rădăcinile la suprafaţa solului, arborii rupţi, doborâţi, fasonaţi, sau nefasonaţi.

Incendiul de coronament arde complet sau incomplet arborii – inclusiv porţiuni din arbore, lemn fasonat sau nefasonat, construcţii şi instalaţii de transport etc. Mai expuse sunt răşinoasele, în care propagarea focului în situaţia unor curenţi de aer este mare, adeseori sărind dintr-un loc în altul.

Incendiul subteran se produce în pădurile instalate pe soluri cu turbă. În astfel de situaţii focul înaintează subteran cu viteza de câţiva metri pe oră, arzând rădăcinile arborilor, arbuştilor şi păturii erbacee.

Măsurile silviculturale se realizează prin întemeierea de arborete de amestec cu specii rezistente la foc.

3

11.2. Dăunătorii biotici

Dăunătorii biotici se grupează în: insecte, paraziţi vegetali şi mamifere rozătoare.

Principalii factori dăunători biotici sunt: din lumea plantelor:

- ciupercile parazite; - bacteriile şi microplasmele; - plantele superioare.

din lumea animalelor: - insectele;

- păsările; - mamiferele.

Toţi factorii dăunători biotici fac parte din marea categorie ecologică a consumatorilor. Populaţiile acestor dăunători pot deveni periculoase în cazul înmulţirilor în masă.

11.2.1. Înmulţirea dăunătorilor vegetali şi animali

Înmulţirea dăunătorilor este determinată de un complex de factori. Între aceştia menţionăm condiţiile staţionale, evoluţia elementelor climatice, natura şi structura pădurii cât şi influenţa activităţii desfăşurate de om. Pentru fiecare categorie de dăunători biotici există condiţii specifice de dezvoltare, care determină înmulţirea sau stagnarea acestora.

Temperatura aerului influenţează procesele fiziologice şi biologice ale insectelor. Succesiunea unor ani secetoşi favorizează instalarea şi dezvoltarea dăunătorilor, mai ales a celor fitofagi.

Lumina, precipitaţiile, umiditatea aerului, vântul, la fel pot favoriza sau nu înmulţirea dăunătorilor.

Bolile infecţioase sau parazitare, sunt provocate de ciuperci, bacterii, virusuri etc. După natura agentului care provoacă îmbolnăvirea, bolile se împart în bacterioze, viroze, antofitoze, micoze, lichenoze.

Ciupercile se împart în: parazite – se instalează pe ţesuturile vii şi saproparazite, ce vegetează

pe ţesuturile vegetale moarte, care însă pot trece şi pe cele vii; saprofite – se dezvoltă pe ţesuturi moarte; simbiotice – sunt adaptate pentru a convieţui cu alte organisme gazdă.Înmulţirea ciupercilor, frecvent se face pe cale vegetativă. Ciupercile provoacă: boli ale seminţelor, plantulelor, puieţilor; boli ale rădăcinilor (gheba de rădăcină, putregaiul roşu de rădăcină);

4

boli ale tulpinii şi ramurilor (rugina veziculoasă a tulpinilor şi ramurilor de pini cu cinci ace, încârjirea lujerilor de pin);

boli canceroase (arsura scoarţei plopului, cancerul bacterian al plopilor, cancerul fagului);

boli vasculare şi de alterare cromatică (grafioza ulmilor, uscarea pinilor);

boli care produc putrezirea lemnului (putrezirea pestriţă a lemnului, iasca fagului, buretele de casă);

boli ale frunzelor (rugina frunzelor de plop, înroşirea şi lepădarea acelor de pin, făinarea stejarului).

Cel mai des se întâlnesc vătămările produse de insectele dăunătoare. Acestea se găsesc de obicei în număr mic în pădure, astfel încât nu provoacă vătămări vizibile. Sunt însă perioade când se înmulţesc foarte mult, încât produc însemnate pagube.

În dezvoltarea insectelor dăunătoare se disting două perioade: o perioadă de latenţă şi o perioadă de înmulţire în masă.

În perioada de latenţă populaţia insectei se menţine încă foarte redusă, în multe păduri prezenţa ei nefiind observată. În această perioadă înmulţirea insectei este frânată de acţiunea duşmanilor ei naturali – cum sunt insectele parazite şi păsările care se hrănesc cu insecte, factorii climatici (îngheţuri, ploi reci etc.).

În perioada de înmulţire în masă, datorită condiţiilor favorabile, insecta se înmulţeşte cu mult peste capacitatea de distrugere a duşmanilor săi naturali, astfel încât în 3-4 ani poate ajunge un real pericol pentru pădure. După ce s-a înmulţit atât de mult încât uneori nu mai are cu ce să se hrănească, populaţia începe să scadă datorită în special lipsei de hrană, activităţilor insectelor parazite.

Înmulţirea în masă a insectelor se produce în două părţi: progradaţia şi retrogradaţia.

Progradaţia are trei faze: faza I incipientă – se caracterizează prin începutul supraînmulţirii

(durează un an); faza a II – a a creşterii numerice – se caracterizează prin apariţia

focarelor şi a primelor atacuri vizibile (durează circa doi ani); faza a III – a a erupţiei – se caracterizează prin cele mai mari atacuri

(durează circa doi ani);Retrogradaţia este ultima fază, se mai numeşte şi faza de criză – se

caracterizează prin scăderea numărului de insecte.După o perioadă de latenţă, care poate dura câţiva ani sau chiar câţiva zeci

de ani, insecta dăunătoare se poate înmulţii din nou în masă.Insectele reprezintă grupul de animale cu cel mai mare număr de specii,

respectiv două treimi din acest regn, adaptate la toate mediile de viaţă.Există mai multe tipuri de insecte dăunătoare:

5

insecte dăunătoare în solarii şi pepiniere (cărăbuşul de mai, larvele sârmă sau gândacii pocnitori, gândacii de întuneric, gândacul pământiu, omizile de pământ, buha semănăturilor, coropişniţa);

insecte dăunătoare plantaţiilor de răşinoase (trombarul puieţilor de molid);

dăunătorii din răchitării (gândacii defoliatori, trombarii de frunză, răţişoara, omida lujerilor terminali);

insecte care atacă mugurii şi lujerii tineri (molia lujerilor de pin); insecte care atacă frunzele de foioase: omizi defoliatoare – omida păroasă a stejarului, molia verde a

stejarului, cotarul verde, cotarul brun, cotarul portocaliu, cotarul salcâmului, inelarul, fluturele cu coadă aurie, omida precesionară a stejarului, fluturele alb al salciei, omida cu dungi galbene şi negre, omida cu coada roşie, omida păroasă a dudului, molia punctată, molia minieră a frunzelor de stejar, minucia lunaris, molia minieră a salcâmului;

gândaci şi trombari defoliatori – gândacul de frunză al stejarului, gândacul de frunză al ulmului, gândacul frasinului, trombarul fagului, trombarul frasinului, gândacul de frunză al aninului, melasoma aenea;

insecte care atacă frunze de răşinoase (omida păroasă a molidului, tortricidul cu capul negru al bradului, tortricidul cu capul roşu, molia minieră a laricelui, omida păroasă a pinului);

insecte care atacă între scoarţă şi lemn la foioase (gândacul mare de scoarţă al ulmului, gândacul mic de scoarţă al ulmului, gândacul pestriţ de scoarţă al ulmului, cariul mic de scoarţă al frasinului);

insecte care atacă între scoarţă şi lemn la răşinoase (gândacul mare de scoarţă al molidului, gândacul mic de scoarţă al molidului, croitorul de scoarţă al răşinoaselor, trombarul scoarţei de molid, gândacul de scoarţă al bradului, gândacul mic de scoarţă al bradului, gândacul mare de scoarţă al pinului, gândacul mic de scoarţă al pinului, ips sexdentatus, gândacul mic de scoarţă al vârfului de pin, trombarul pinului);

insecte xilofage la foioase (croitorul mic al plopului, croitorul mare al plopului, sesia mică a plopului, sfredelitorul tulpinilor, sfredelitorul ramurilor, croitorul mare al stejarului);

insecte xilofage la răşinoase (cariul de pădure al lemnului de răşinoase);

insecte care atacă fructificaţia arborilor (trombarul ghindei, trombarul seminţelor de paltin, molia conurilor de molid, fluturele conurilor de molid);

păduchi de frunze şi ţestoşi (păduchele de gală al molidului, păduchele de frunză al fagului, păduchele lânos al plopului, păduchele ţestos al salcâmului, păduchele ţestos al stejarului);

6

mamifere rozătoare (şoarecii, pârşul mare, pârţul de alun).Vătămările produse de vânat: rod sau retează mugurii şi lujerii în timpul iernii şi primăverii (căprior,

cerb carpatin, cerb lopătar); distrug ghinda şi alte seminţe din semănături şi regenerări, cât şi puieţii

(mistreţii); vatămă puieţii din pepiniere, plantaţii şi regenerări (iepurii); smulg coaja de pe arborii de răşinoase (urşii).Natura şi structura pădurilor, cât şi modul lor de gospodărire au

importanţă deosebită în privinţa stării lor de sănătate. Arboretele formate din specii autohtone, de valoare economică şi socială sunt totodată rezistente faţă de dăunători. Pe câtă vreme pădurile formate din specii improprii staţiunii şi gospodărite necorespunzător, exploatate iraţional şi păşunate abuziv, sunt locuri favorabile de înmulţire a insectelor şi ciupercilor. În acelaşi timp, poluarea vegetaţiei direct sau indirect contribuie la slăbirea pădurii, predispunând-o atacului agenţilor vătămători.

11.2.2. Elemente de ecologie

Populaţia este formată din indivizi mai mult sau mai puţin asemănători sub raportul moştenirii genetice şi adaptării la mediu. Populaţia se caracterizează prin densitate, vârstă, natalitate, fluctuaţie etc. Populaţia este în creştere, când numărul indivizilor creşte de la o generaţie la alta şi în declin când se constată o descreştere a acesteia.

Biocenoza este alcătuită din populaţii legate teritorial şi independente funcţional, în urma unui îndelungat proces de evoluţie, sub influenţa factorilor de mediu şi climă. Ca structură trofică, biocenoza este formată din producători primari, consumatori şi descompunători.

Ecosistemul este constituit din biocenoză şi biotop. Locul în spaţiu ocupat de biocenoză este socotit biotop. La rândul său biotopul se caracterizează prin factori geografici, geologici, mecanic, climatici şi chimici.

7

Gradaţia este perioada cât durează înmulţirea în masă a unor dăunători. După cum aceasta evoluează, se distinge o perioadă de creştere a efectivului populaţiei numită progradaţie şi alta de descreştere, retrogradaţie.

11.3. Controlul fitosanitar al pădurii

Starea de sănătate a pădurilor se asigură prin lucrări de protecţie, care se efectuează pe baza cunoaşterii nivelului populaţiei şi bolilor.

Semnalarea şi depistarea dăunătorilor biotici şi abiotici, a vătămărilor cauzate pădurii, a identificării agentului dăunător, a ariei răspândite, cât şi a intensităţii atacului se execută periodic de către organele silvice ale ocolului. În cazul unor atacuri puternice, organele silvice delimitează suprafeţele afectate de dăunători, calculează intensitatea atacului şi stabilesc eventualele măsuri de prevenire şi combatere ale acestora.

Prognoza principalilor dăunători este lucrarea prin care se stabileşte tendinţa de dezvoltare a unui dăunător şi gradul probabil de vătămare al pădurii pentru anul următor sau pentru o perioadă mai mare.

Elaborarea prognozei de scurtă durată se face pentru insectele defoliatoare,cărăbuşi, gândaci de scoarţă şi alţi dăunători. Prognoza pe mai mulţi ani se poate face pentru cărăbuşi , dar şi insecte defoliatoare pe baza unui bogat material statistic, cunoscând în acelaşi timp şi elementele climatice.

Procentul probabil de vătămare (p) este raportul dintre densitatea populaţiei viabile (d) şi numărul critic (n).

în care, n – numărul critic, reprezintă populaţia de insecte capabilă de a vătăma în întregime un arbore, puiet, ramură, mugure sau culturile de pe o anumită suprafaţă (m², ar, ha).

8

Controlul în răchitării se execută anual două controale, primul în perioada 15 mai – 15 iunie, iar al doilea în august. În pepiniere, controlul se face în toamnă.

Agenţii vătămători constataţi, frecvenţa şi intensitatea atacului se consemnează într-un „Act de control fitosanitar“.

11.4. Starea de sănătate a pădurilor în România

Starea de sănătate a pădurilor în ultima jumătate de secol (1945-2001) poate fi considerată bună, datorită compoziţiei şi structurii fondului forestier format din specii autohtone valoroase rezistente la impactul cu diverşi dăunători forestieri şi aplicării la timp a unor lucrări necesare de protecţie. Deşi în acest interval de timp pădurile României s-au confruntat cu adversităţi de natură abiotică şi biotică, rezistenţa lor nu a fost pusă în pericol (Simionescu, 2002).

Din datele statistice pe acest interval de timp (Simionescu şi alţii, 2000 şi 2001), rezultă că pădurile au fost afectate de dăunători în procent mediu de 18%, însă cu variaţii de la o etapă la alta. Dacă în primele decade presiunea dăunătorilor a fost mai scăzută de 7,9 % în 1954 – 1959, sau de 10,8% în 1960 – 1969 şi de 15,1 % în 1970 – 1979, în ultimul interval de timp, respectiv în 1986 – 2000 se înregistrează o creştere până la 30,6 %. Ponderea au avut-o factorii biotici (80 – 85 %), pe câtă vreme cei abiotici s-au înregistrat în proporţie mai redusă. Dintre dăunătorii biotici au predominat insectele (89 – 92 %), paraziţii vegetali fiind doar 6 – 8 %, iar mamiferele rozătoare 1 %. Din fericire intensitatea vătămărilor în proporţie de 70 % a fost slabă şi foarte slabă, mijlocie de 17 %, iar puternică şi foarte puternică de 13 %.

Presiunea insectelor s-a manifestat mai puternic la foioase, din care cel mai mult asupra culturilor şi arboretelor de stejari şi mai puţin asupra celor de fag, salcâm, plopi şi sălcii ori alte specii.

La răşinoase, influenţa insectelor în cea mai mare parte s-a constatat la molid, pe când la brad, pini şi alte specii a fost mai redusă. Mai răspândite au fost insectele defoliatoare (65 %), care aproape în întregime s-au depistat la foioase şi anume la cvercinee.

Arboretele de fag considerate cele mai echilibrate şi rezistente ecosisteme forestiere s-au confruntat în anii 1986 – 1989 cu una din cele mai puternice gradaţii ale trombarului Orchestes fagi (pe 236 – 363 mii ha), îndeosebi în Carpaţii Orientali, cu repercusiuni asupra producţiei de masă lemnoasă şi a fructificaţiei. În cele din urmă s-au stins în mod natural.

Plopii, sălciile, frasinul şi alte specii forestiere au fost afectate periodic de diverşi dăunători, mai ales de gândaci defoliatori ori insecte xilofage.

Gorunul este afectat periodic de Tortrix viridana – molia verde a stejarului, dar şi de cotari, ori Lymantria dispar – omida păroasă a stejarului.

Salcâmul din sudul Olteniei se confruntă cu prezenţa moliei Parectopa robiniella.

9

În culturile tinere s-au semnalat larve de cărăbuşi, iar în cele de răşinoase trombarul molidului (Hylobius abietis), care au necesitat tratamente chimice, în ambele cazuri.

Influenţa mamiferelor rozătoare s-a resimţit mai mult în culturi şi mai puţin în arborete. Prejudicii mai însemnate au produs cervidele (Capreolus capreolus – căprior, Cervus elaphus – cerb carpatin, Cervus dama – cerb lopătar) în culturi de răşinoase – mai ales molid, îndeosebi în perioada 1970 – 1990, ca urmare a extinderii acestora din anii anteriori, în afara arealului de vegetaţie a acestor specii.

Presiunea dăunătorilor abiotici asupra pădurii s-a exercitat mai mult de către vânt şi zăpadă, prin ruperea ori doborârea arborilor, mai ales de răşinoase (îndeosebi la molid), la care presiunea a fost până la 50 % din factorii abiotici.

În ultima perioadă, mai ales după 1980 s-a accentuat influenţa poluării asupra vegetaţiei forestiere, care în ultimii 15 ani a reprezentat până la 20 % din totalul factorilor biotici. Alţi factori abiotici, nefavorabili vegetaţiei forestiere, s-au resimţit în perioadele de secetă pronunţate şi de lungă durată, mai cu seamă la cvercinee, prin îngheţ ger, brumă, îndeosebi la foioase (mai mult la fag), prin inundaţii la plopi şi sălcii şi ploi torenţiale în culturi tinere.

Incendiile forestiere nu au reprezentat un factor cu impact asupra fondului forestier al ţării noastre. În perioada 1965 – 1998, numărul mediu anual al incendiilor a fost de circa 150 – 200, iar suprafaţa medie afectată a fost de 2 – 4 ha/incendiu.

Complexul de dăunători abiotici şi biotici, corelat cu factorii climatici, îndeosebi temperatura aerului şi precipitaţiile, cu caracteristicile staţiunii, cât şi cu natura şi structura arboretelor, au influenţat evoluţia stării de sănătate a pădurii.

11.5. Stabilirea stării de sănătate a vegetaţiei forestiere, pa baza monitoring – ului (1990 – 1998)

În Europa, extinderea progresivă a degradării mediului forestier, concretizată prin mortalitatea anormală a arborilor din păduri, a impulsionat factorii decizionali să întreprindă măsuri speciale după anul 1972. Dintre acestea, cel mai important a fost „Programul de cooperare internaţională privind evaluarea şi supravegherea efectelor poluării aerului asupra pădurilor (ICP – Forest – UN/CEE)“. La acest program a aderat în 1990 peste 30 de ţări europene, inclusiv România.

Fiecare ţară, pe baza unor metodologii comune, şi-a amplasat o reţea de suprafeţe de supraveghere la nivel naţional, european, şi cu caracter intensiv.

Astfel, pe aceste suprafeţe se înregistrează date pe baza cărora se întocmesc rapoarte privind starea de sănătate a vegetaţiei şi a solurilor forestiere, influenţa poluării, a stressului climatic, a altor factori, asupra ecosistemelor forestiere, precum şi măsuri necesare.

10

Obiectivele generale ale monitoringului forestier sunt: urmărirea efectelor poluării aerului şi ale altor factori biotici şi abiotici

nocivi, la nivelul întregului fond forestier din României, indiferent de forma de proprietate;

asigurarea unui suport informaţional şi operaţional, la scară naţională, care să permită luarea unor decizii corecte în plan tehnic şi administrativ în gestionarea pădurilor pe termen scurt şi lung.Realizarea acestor obiective generale ale monitoringului forestier se

sprijină pe investigaţii efectuate la nivele de aprofundare, astfel: nivelul I – evaluarea şi supravegherea vegetaţiei forestiere din întregul

fond forestier naţional; nivelul II – investigaţii aprofundate în suprafeţele, de supraveghere

intensivă într-o reţea nesistematică, dar reprezentativă, în prezent 14 suprafeţe iar în perspectivă 50. Se studiază mersul creşterilor, starea de sănătate a vegetaţiei, starea solurilor, relaţia cauză – efect, corelaţii între diverşi factori biotici şi abiotici, praguri critice etc.;

nivelul III – cercetarea modului de funcţionare a ecosistemelor forestiere în condiţii normale şi în condiţii de impact, regimul factorilor climatici, circuitele biogeochimice, impactul factorilor de stress asupra componentelor biotopului şi biocenozelor.Pentru estimarea stării de sănătate a pădurilor, la fiecare arbore de probă

se evaluează: defolierea, adică procentul de frunze pierdute comparativ cu un arbore normal fără astfel de pierderi, evaluat (aproximat) în intervalul iulie – septembrie,decolorarea frunzişului evaluată în procente, în condiţiile menţionate şi vătămările fizice (mecanice), uşor identificabile, respectiv cauza şi gradul de intensitate a vătămării privind:

1) vânat şi animale mari;2) insecte;3) ciuperci;4) agenţi abiotici (vânt, zăpadă, geruri etc.);5) agenţi antropici (rezinaj, exploatare);6) alte vătămări (incendii, poluare etc.).

11

La nivel naţional a rezultat faptul că aproape la toate speciile cu pondere mare s-a manifestat o evoluţie regresivă până în 1994, urmată de patru ani de ameliorare.

Foioasele au „evoluat“ în regres până în 1994, după care au urmat ani de ameliorare. Proporţiile arborilor defoliaţi la răşinoase au fost mai favorabile (mai reduse) decât cele ale foioaselor, iar dintre acestea cvercineele au avut situaţia cea mai favorabilă. Astfel, molidul a înregistrat starea cea mai favorabilă, faţă de toate speciile principale (6,3 % în 1991 şi 15,3 % în 1993). O stare foarte apropiată de forma iniţială a avut-o fagul. În schimb cea mai defavorabilă stare de sănătate dintre răşinoase a avut-o bradul, iar dintre foioase stejarul brumăriu (42,6 % în 1994), gârniţa (45,5 % în 1994), salcâmul şi altele.

Acţiunile prioritare pentru redresarea sănătăţii pădurilor necesită elaborarea şi aplicarea consecventă a unei strategii de mare durată privind reconstrucţia ecologică a unor întinse teritorii forestiere puternic afectate de factori biotici şi abiotici. Este vorba de punerea în funcţiune a unor programe naţionale, cum ar fi cele care privesc reîmpădurirea terenurilor afectate de secetă, combaterea eroziunii solurilor, reconstrucţia solurilor puternic degradate prin poluare, redresarea structurală a pădurilor precum şi diminuarea declinului fiziologic al arborilor.

Sunt necesare demersuri pentru reducerea poluării pădurilor şi obţinerea de la agenţii poluatori a contravalorii pagubelor produse de aceştia, precomtarea din posibilitatea anuală a volumului arborilor cu uscare ireversibilă din cauza poluării, corectarea calculului posibilităţii anuale a pădurilor puternic afectate de poluare.

În final, se poate constata că informaţiile din reţeaua naţională de monitoring prezentă, conturează evoluţia sănătăţii pădurilor din ţara noastră cu privire la natura, amploarea şi intensitatea fenomenelor, factorilor de influenţă şi cauzalitate, inclusiv măsurile ce se impun. Toate acestea constituie o avertizare, un suport util în luarea unor decizii concrete în plan tehnic şi administrativ, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

11.6. Prevenirea şi combaterea dăunătorilor

Lucrările de protecţie ţin seama de caracteristicile biologice ale dăunătorilor, natura şi structura culturilor şi arboretelor, cât şi importanţa lor economică şi socială. Astfel în solarii, pepiniere şi răchitării combaterea se face când se constată prezenţa unui factor biotic sau abiotic. În plantaţii, semănături şi regenerările naturale, lucrările de protecţie se efectuează când intensitatea atacului este de la slab în sus.

Delimitarea zonelor de combatere în arborete ţine seama de valoarea economică şi socială a acestora, de dăunător, cât şi de gradul lui de vătămare.

12

În cazul defoliatorilor la foioase, mai ales cvercinee, se prevăd tratamente biologice sau chimice de la un procent de 50 % defoliere, iar pentru păduri cu funcţii speciale, peste 25 %.

La Lymantria monacha – omida păroasă a molidului, acest procent este de 10 %, sau la tortricidele bradului de 25 %.

Prevenirea dăunătorilor, de regulă se realizează prin măsuri silviculturale şi lucrări de igienă.

Măsurile silviculturale constau din lucrări care să asigure o dezvoltare viguroasă a culturilor create din esenţe forestiere autohtone, adaptate condiţiilor locale de vegetaţie. Astfel, seminţele, obişnuit din rezervaţii, adică arborete de înaltă productivitate, cu condiţii staţionale similare sau apropiate suprafeţelor în care materialul săditor se va introduce. Recoltarea seminţelor, depozitarea, păstrarea şi folosirea lor se face cu respectarea riguroasă a regulilor de protecţie.La fel şi în obţinerea puieţilor în pepiniere măsurile de protecţie încep de la tratarea solului şi a seminţelor, până la combaterea larvelor de cărăbuşi, larvelor sârmă, coropişniţei şi altor dăunători.

Cu ocazia tăierilor de îngrijire şi igienă se urmăreşte extragerea exemplarelor rău conformate, uscate sau în curs de uscare şi atacate de dăunători. Până la încheierea ciclului de producţie se păstrează elementele sănătoase şi bine conformate.

Combaterea dăunătorilor se realizează prin procedee fizico – mecanice, pe cale biologică, chimică şi integrată.

Metode fizico – mecanice constau din distrugerea, alungarea şi izolarea unor dăunători. Procedeele de distrugere a insectelor se aplică în stadiul de ou, larvă şi adult.În stadiul de ou se combat Lymantria dispar – omida păroasă a stejarului,

la infestări slabe şi foarte slabe, uneori şi mijlocii, în faza incipientă a gradaţiei.În stadiu larvar se recoltează şi se distrug cuiburile de omizi, îndeosebi în

primele faze de înmulţire ale acestora. La fel în pepiniere se culeg şi omoară larvele de cărăbuşi.

Ca adult se pot aduna şi distruge gândacii de Melolontha sp., care dimineaţa se găsesc amorţiţi pe frunzele şi ramurile arborilor. În pepiniere, cu ajutorul capcanelor se prind coropişniţe şi alte insecte, care se distrug.

Izolarea culturilor şi a unor arborete se face prin şanţ de minim sanitar sau de izolare, împrejmuiri cu gard la lanteţi, de sârmă ghimpată, gard viu din esenţe cu ghimpi şi putere de lăstărire, cât şi cu inele cu clei care să capteze insecte ce iernează în sol.

Metoda biologică înseamnă folosirea de organisme vii sau a produşilor lor, cu scopul de a preveni, reduce şi evita pagubele produse de dăunători. Aceasta se realizează prin microorganisme entomopatogene – bacterii, viruşi, ciuperci, protozoare, zoofagi – insecte prădătoare şi parazite, păsări şi mamifere insectivore şi feromoni.

13

Preparate bacteriene, pe baza de Bacillus thuringiensis, sunt folosite, producându-se pe cale industrială. Acestea se prezintă sub formă de praf fin muiabil, cremă sau lichid în care sunt incluşi germenii patogeni.

Omizile, odată cu roaderea frunzei, introduc în tubul digestiv sporii bacteriei şi cristalele care acţionând asupra acestuia, le produce îmbolnăvirea şi moartea. Efectul biologic se resimte la 1 – 2 zile cu maximul la 3 – 5 zile iar mortalitatea se înregistrează până la 8 – 10 zile.

Preparatele virale se prezintă sub formă de particule mici, vizibile la microscopul electronic, care se cultivă pe ţesuturi vii. Infecţia cu viruşi se produce odată cu ingerarea poliedrilor de către omizi. Poliedroza nucleară a omizilor de Lymantria dispar – omida păroasă a stejarului este o boală care apare sub formă de epizootii, în perioada de erupţie şi criză a insectei. La o săptămână după infecţie în hemolimfă apar poliedrii. Omizile bolnave devin inactive, nu se hrănesc şi migrează la baza tulpinii unde mor fixate de arbore.

Frecvent, astfel de epizootii se produc în salcâmete infestate de Lymantria dispar, uneori şi în arborete de cer, gârniţă, plopi, sălcii.

Combaterea cu zoofagi se realizează cu insecte prădătoare şi parazite, păsări şi mamifere insectivore (furnicile de pădure sunt o resursă biologică de mare valoare). Mai populate de păsări sunt zăvoaiele, pădurile de foioase cât şi cele de amestec, de regulă mature, în care se găsesc arbori cu scorbură. Frecvenţă mare au piţigoii, graurul, cucul, mierla ş.a. Cucuveaua, uliul şoricar, ciuful de pădure se hrănesc cu şoareci de câmp şi de pădure, diverse insecte.

Feromonii sunt tot mai folosiţi în protecţia pădurii, sunt emişi de insecte pentru a atrage indivizi, de regulă de sex opus. Se cunosc feromoni sexuali şi feromoni de agregare. Feromonii sexuali naturali sunt emişi în perioada de reproducere a insectelor, pe cale chimică s-au sintetizat feromoni specifici insectelor defoliatoare ca Atralymon pentru Lymantria dispar – omida păroasă a stejarului, Atravir pentru Tortix viridana – molia verde a stejarului.. Feromonii de agregare sunt destinaţi insectelor care se adună în grup, în silvicultură s-a sintetizat feromonul Atratyp pentru gândacul Ips typographus. Acesta atrage atât insectele femele cât şi masculi.

Metoda chimică se bazează pe folosirea de substanţe chimice care au acţiune toxică asupra insectelor şi paraziţilor vegetali. Aceasta prezintă avantajul că dăunătorii sunt distruşi într-un timp relativ scurt, cu eficacitate ridicată şi la un preţ scăzut. În acelaşi timp însă metoda poluează mediul, afectează fauna şi entomofauna folositoare. În aplicarea metodei chimice se utilizează pesticide şi aparatură adecvată.Pesticidele sunt produse chimice care au în compoziţie substanţă activă şi

substanţe auxiliare. În funcţie de dăunătorul ce se combate, pesticidele se clasifică în:

fungicide (împotriva ciupercilor); insecticide (insecte); repulsive sau repelente (vânat);

14

rodenticide (şoareci).Fungicidele sunt substanţe chimice cu care se combat agenţii fitopatogeni

ce produc boli culturilor şi arboretelor. Acestea se condiţionează sub formă de pulberi de prăfuit sau umectabile şi lichide.

Utilizare mare au sulful şi cuprul, cât şi compuşii acestora. Sulful, sub formă de praf se foloseşte împotriva făinării stejarului în cantitate de 20 – 25 kg/ha. Din sulf se prepară zeama sulfocalcică sub formă de concentrat cu care se combat unele boli, iarna sau vara.

Alte produse folosite în silvicultură pentru prevenirea şi combaterea în fuzarioză, făinare, rugini, pătări ale frunzelor şi lujerilor sunt: Oxiclorura de cupru, Afugan, Benlate, Maneb, Tiradin, Rubigan etc.

Combaterea chimică se aplică prin stropiri, prăfuiri, aerosoli (ceaţă toxică), gazări, momeli toxice. Stropirile sunt folosite sub formă de soluţii, emulsii, suspensii, zemuri mixte.

Difuzarea produselor chimice şi biologice se efectuează cu aparate terestre, motoprăfuitor, pompe carosabile solo, avioane, elicoptere.

Pădurile în care se aplică tratamente chimice sau biologice pentru combaterea omizilor defoliatoare cu avionul se poligonează, stabilind direcţia de zbor a avionului, care de regulă este pe curba de nivel.

Perioada de aplicare a tratamentelor se stabileşte în funcţie de fenologia vegetaţiei şi dezvoltarea insectelor.

Lymantria dispar – omida păroasă a stejarului se combate în perioada cuprinsă între încheierea ecloziunii omizilor şi răspândirea acestora în coroana arborilor.

Metoda integrată înseamnă îmbinarea măsurilor silviculturale cu procedeele fizico – mecanice, biologice şi chimice mai puţin poluante, pentru prevenirea înmulţirii dăunătorilor forestieri. Metoda se aplică sub formă de scheme diferenţiate după natura culturii şi a arboretului, cât şi în funcţie de dăunători.Măsurile silviculturale încep de la recoltarea seminţelor şi producerea

materialului săditor până la exploatarea arboretului. Folosirea unui material genetic superior, cu însuşiri care să confere arborilor o rezistenţă sporită faţă de dăunători, asigurându-i o sănătate mai bună, reprezintă o latură importantă a luptei integrate.

15

Măsurile silviculturale cu procedeele mai puţin poluante

16