CAPITOLUL I

Dezvoltarea viticulturii pe plan mondial şi în România

Informaţiile care ni s-au transmis de-a lungul secolelor, până la 1884

(flagelul fi-loxeric), scot la iveală preocupările poporului român pentru viticultură

şi vinificaţie. Pe-rioada cea mai lipsită de documente este cea a migraţiunii

popoarelor. Mai bogată în in-formaţii este perioada care o precede, conform

cărora, pe meleagurile noastre viţa de vie se cultivă de foarte multă vreme, cu

3000 - 4000 ani î.e.n. (I.C. Teodorescu, 1961).

Dintre documentele existente, cel mai elocvent, este cel care se referă la

ordinul dat de Burebista (la jumătatea secolului I î.e.n.), privind defrişarea viilor.

Ipoteza că, măsura a fost didactată de consumul exagerat de vin, nu este reală.

Ordinul a fost dat pentru a se stăvili incursiunile de jaf ale altor popoare atrase de

avuţiile Daciei. Astfel, din legendele care au subzidit istoria, aflăm multe

adevăruri. Din acestea reţinem că, soiul Braghină ar fi derivat prin schimbarea

fonetică, din numele Bagrina, al fiicei lui Burebista, iar Gordon ar fi numele celui

mai brav ostaş din oastea regelui.Contopirea practicilor dobândite de geto-daci

cu cele aduse de romani, au determinat dezvoltarea viticulturii. Mai apoi,

domnitorii şi proprietarii din România, folosind oameni pricepuţi, au contribuit la

îmbogăţirea cunoştinţelor despre cultivarea viţei de vie.

Primele slove cu privire la viţa de vie pe pământul României le întâlnim

consem-nate în operele poetului Ovidiu (43 î.e.n. - 7 e.n.).

Între anii 1808 - 1864, suprafaţa viticolă a crescut de la 33600 ha la 95876

ha. Pentru anii anteriori nu dispunem de date statistice sigure. ştim însă, din

diverse scrieri (Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae; Ion Neculce în

Letopiseţul Ţării Moldovei) că, viticultura dădea produse de calitate.

Astfel, sortogrupul Galbenă era mult răspândit şi poate fi considerat ca un

soi de origine dacică, la fel ca podgoria unde a fost şi este cultivat. În mod

asemănător, se pune problema pentru soiul Crâmpoşie şi podgoria Drăgăşani,

vatră importantă a viticulturii dacice ( Oşlobeanu M. şi colab., 1991). Au fost luate

în cultură soiuri noi de viţã rodi-toare (Brezeanu V., 1912) şi introduse practici

agrofitotehnice şi tehnologii de vinificaţie îmbunătăţite (Teodorescu I.C., 1964;

Martin T., 1968).

Adaosul de informaţii izvorââte din practică şi perfecţionate în succesiunea

generaţiilor de cultivatori şi specialişti, a generat cunoştinţe viti-vinicole.

Viticultura în etapa invaziei filoxerei

În anul 1864 viticultura în România era extinsă pe terenurile în pantă,

terenuri care şi acum reprezintă locurile cele mai renumite pentru obţinerea

vinurilor. Viticultorii din România au fost puternic loviţi de invazia filoxerei.

Din datele existente rezultă că, primele vii filoxerate au fost la noi în ţară în

anii 1882 (Transilvania) şi 1884 (în provinciile de la răsărit şi sud de Carpaţi).

Filoxera distrugând plantaţiile vechi, afară de cele pe nisipuri, a distrus tot ce s-a

concretizat sub for-mă de sortimente timp de secole. Ea a făcut să se rupă

legătura cu tradiţia, care devenise lege pentru viticultorii noştri. Totuşi, un spirit

de înnoire şi-a făcut loc, dar nu sub im-pulsul unor căutări, ci al unei dezorientări,

caracteristică momentelor de panică. Hibrizii şi soiurile străine, încă necunoscute

de viticultorii noştri, erau prezentate ca promiţătoare. Refacerea patrimoniului

viticol a început în anul 1888, când a fost sesizată oficial filoxera şi, s-a făcut

greu din următoarele cauze: condiţiile economice dificile (ţara era la numai 11 ani

de la dobândirea independenţei); specialiştii din acest domeniu erau puţini (doi);

experienţa şi posibilitatea de producere a materialului săditor rezistent la filoxeră

erau reduse, existau câteva pepiniere (în anul 1889 Strehaia şi Ţintea şi în anul

1891 Urlaţi şi Botoşani). Din aceste motive, s-a importat material săditor viticol

(hibrizi producători direcţi). Viile noi de hibrizi n-au apărut în incinta vechilor

podgorii. Acestea, s-au extins la câmpie pentru legarea definitivă de pământ a

împroprietăriţilor. În concluzie, viticultura noastră după dezastrul produs de

filoxeră cuprindea un mozaic de soiuri cu o valoare mult mai redusă decât

precedenta.

Viticultura postfiloxerică

Proporţia hibrizilor producători direcţi ajunsese la 53 % şi reprezenta o

mare problemă pentru calitatea produselor şi existenţa viticulturii cu soiuri

vinifere. De aceea, între anii 1936 - 1939 s-au delimitat podgoriile consacrate şi

s-au stabilit soiurile care trebuiau plantate (cu înscrierea denumirii de origine), s-

a limitat extinderea şi s-au exclus hibrizii producători direcţi (Teodorescu I.C.,

1939).

Măsurile stabilite pentru stăvilirea menţinerii hibrizilor producători direcţi nu

au asigurat rezultatele aşteptate. După anul 1938 până în anul 1950, pe actualul

teritoriu, scăderea a fost determinată de al doilea război mondial, între anii 1950

- 1955 creşterile au fost reduse, urmate apoi de creşteri ridicate, de reveniri şi

creşteri (tabelul 1.2.). În anul 1964, suprafaţa totală viticolă era de 308.200 ha,

iar viile de hibrizi producători direcţi ocupau 157.100 ha. Lucrările de raionare

(1952 - 1953), cele de microraionare (1962) şi definitivarea soiurilor recomandate

şi autorizate pe podgorii şi centre viticole (1979), au determinat apariţia în mod

graduat a unor areale bine definite.

Spaţiul viticol se compune din 40 podgorii cu 145 centre viticole si 16

centre viticole răzleţe. Acestea au ca limită inferioară a condiţiilor optime

izoterma medie anuală de 9C. Între izotermele de 9 şi 8C se obţin produse de

calitate mai redusă şi în cele mai multe locuri este necesară protejarea. În

condiţii cu temperaturi medii anuale mai ridicate de 9C se obţin produse viti-

vinicole superioare. Acestea sunt prezente pe pante însorite, dealuri şi coline,

nisipuri, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, nordul şi centrul Moldovei, în Banat,

Crişana şi partea apuseană a Maramureşului, în centrul şi SV Podişului

Transilvaniei şi în cââteva depresiuni pericarpatice din Transilvania .

Suprafeţele viticole din anul 1992 le-au depăşit pe cele din anul 1991

(Glăman Gh.,1993) dar, la finele anului 1992, din suprafaţa de 225,7 mii ha vii pe

rod, se mai aflau în cultură la sectorul privat 74 mii ha vii pe rod si 29,3 mii ha vii

tinere de hibrizi producători direcţi, înfiinţate după 1989 în mod abuziv şi

necontrolat, pe terenurile ara-bile de la şes, în judeţele din sud, în afara arealelor

viticole (Petrescu M., 1993).

În aceste perioade, acumularea de noi şi multiple cunoştinţe ştiinţifice a

fost în favoarea viticulturii.

Apariţia primelor tipărituri fixează prin scris cunoştinţele moştenite. Astfel,

una din acestea, Calendarul pentru bunul gospodar apărută sub semnătura

marelui Ion Ionescu de la Brad, cuprinde principii intrate în patrimoniul ştiinţei viti-

vinicole. În acelaşi spirit, dar ceva mai târziu, se elaborează alte lucrări precum:

Les essais ampelographiques (Aurelian P.S., 1874); Micul manual de viticultură

(Moga V.S., 1880); Monografia comunei Ceparu - Olt (Danielescu N.P., 1883).

În tipăriturile menţionate se reflecta nivelul la care ajunseseră cunoştinţele

viti-vinicole în ţara noastră, acumulate anterior şi îmbogăţite în timp, începuturile

de formulare şi de concretizare sub formă de principii şi reguli, oferite practicii şi

producţiei, nesprijinite încă pe experiment şi cercetare.

Au apărut mai apoi: Lucrările serviciului filoxeric şi viticol până la 1895

(Nicoleanu Gh., 1898); Studiul asupra hibrizilor producători direcţi (Rădulescu D.,

1898); Tratatul de viticultură (Brezeanu V., 1906; 1912); România viticolă

(Teodorescu I.C., 1937; 1949); Raionarea viticulturii (Constantinescu Gh., 1958);

Viticultura (Martin T., 1960; 1968); Viticultura generală şi specială (Oşlobeanu M.

şi colab., 1980); Viticultură generală (Oprean M., Olteanu I., 1983); Viticultura pe

nisipuri (Baniţă P., 1985) ş.a.

Pregătirea specialiştilor pentru viticultură se realizează în şcoli medii

tehnice, licee şi facultăţi de horticultură (Bucureşti, Iaşi, Craiova, Cluj şi

Timişoara).

Pentru extinderea cercetărilor ştiinţifice s-au înfiinţat: Secţia de Viticultură

în cadrul I.C.A.R. (1949); Institutul de Cercetări Horti-Viticole (1957); Institutul de

Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie Valea Călugărească (1968).

În concluzie, de la invazia filoxerei până în prezent, dimensiunile şi

calitatea spaţiului nostru viticol, se înscriu pe o linie ascendentă, iar produsele

viticulturii şi vinificaţiei româneşti se plasează pe o traiectorie definită de

multiplele distincţii (medalii, diplome) câştigate la concursurile internaţionale.

Ascensiunea este justificată prin favorabilitatea ecologică a ţinuturilor româneşti,

prin economicitatea culturii şi valorificarea superioară a terenurilor improprii altor

culturi.

Mărimea spaţiului viticol mondial a înregistrat în timp modificări cantitative.

În anul 1987, suprafaţa viticolă mondială era de 9.194.000 ha. Dintre continente,

Europa avea cea mai mare întindere viticolă (66,5 %). Evoluţia suprafeţelor

viticole mondiale se caracterizează prin creşteri mai lente în perioada 1910 -

1930 (datorită dezastrului produs de filoxeră şi primului război mondial). În anul

1980, ea era de 10,2 milioane ha. La acest nivel, suprafaţa viticolă mondială

înregistrează o tendinţă de stabilizare (10 ± 1 milioane ha), România în anul

1987 deţinea în producţie 274.000 ha.

În anul 1991, în România suprafaţa ocupată cu viţă de vie era de circa

292.900 ha. Producţiile realizate au fost fluctuante şi necontrolabile.

Curba evoluţiei spaţiului viticol mondial a cunoscut o creştere continuă în

perioada 1950 - 1980, apoi o descreştere determinată de conjuncturile

economice şi măsurile de defrişare a unor suprafeţe viticole. În ultimii ani, se

constată o scădere a suprafeţelor viticole din unele ţări cu tradiţie în producerea

de vinuri (Italia, Franţa, Grecia, Ungaria, Argentina, California, Algeria, Maroc,

Tunis, Africa de Sud, Cipru, Australia).

CAPITOLUL II

Ecologie viticolă

Corelarea factorilor climei cu fazele de creştere, rodire şi maturare a

viţelor

Exprimarea sintetică a condiţiilor climatice este deosebit de utilă, nu însă

suficientă pentru a stabili cu precizie vocaţia pentru viticultură a unui biotop dat şi

pentru a formula mai clar biotehnologiile de exploatare şi întreţinere. Indicii

sintetici, îndeosebi cei anuali, nu exprimă în totalitate relaţia dintre viţe şi

condiţiile climatice pe fazele de creştere şi rodire. De aceea, este posibil ca unii

indici sintetici anuali, de aproximativ aceeaşi valoare, să fie rezultatul unei

conjugări în faze diferite, cu efecte deosebite asupra creşterii şi rodirii viţelor. Ca

urmare, este necesar ca indicatorii sintetici să fie însoţiţi de graficul evoluţiei

factorilor climei (climograma). Urmărind climograma caracteristică centrului viticol

Banu Mărăcine (Craiova), se constată că regimul pluviometric este deosebit de

favorabil, perioada umedă dominând în fazele de creştere a lăstarilor,

inflorescenţelor şi strugurilor, iar cea cu precipitaţii reduse în fazele de pârgă şi

maturare a boabelor.

În comparaţie cu climograma centrului viticol Banu Mărăcine, climograma

centrului viticol Tâmbureşti demonstrează existenţa unui deficit de precipitaţii

când viţele au mare nevoie de apă, fapt care face necesară intervenţia prin

irigare chiar din prima lună a intrării viţelor în vegetaţie activă.

Climograma centrului viticol Drăgăşani, asemănătoare oarecum celei a

centrului viticol Banu Mărăcine, prezintă interferenţe timpurii (înainte de lunile

iulie şi septembrie) ale curbei precipitaţiilor cu cea a temperaturilor, ceea ce ar

putea dăuna creşterii boabelor şi favoriza plesnirea pieliţei. O climogramă

interesantă, cu o nuanţă mai clară din acest punct de vedere, este cea

caracteristică centrului Montpellier din Franţa. Perioada de secetă apare când

viţele au mai mare nevoie de apă.

O situaţie favorabilă se întâlneşte şi în podgoria Severinului, podgorie care

se caracterizează printr-un climat temperat - continental, dulce, cu nuanţe

mediteraneene. Favorabilitatea climatică a podgoriei, prin regimul termic şi

pluviometric, favorizează creşterea lăstarilor, creşterea strugurilor şi maturarea

lor (Olteanu I., 1990).

Valorificarea interferenţei factorilor climatici, care influenţează calitatea şi

cantitatea producţiei, impune alegerea arealelor viticole şi folosirea soluţiilor

tehnice adecvate. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii şi cantităţii recoltei

nu poate fi explicată decât în corelaţie cu ceilalţi factori de mediu, tehnicile

culturale şi aptitudinile genetice ale soiurilor.

Climatul României este moderat şi variat. Aceste caracteristici sunt

determinate de "aşezarea geografică a ţării pe paralela nordică de 45 şi situarea

ei, în cadrul continentului european, într-o zonă în care domină o evidentă

stabilitate dinamică, născută din înfruntarea maselor de aer atlantic,

mediteranean, est european şi polar - deasupra unui teritoriu dispus în trepte

concentrice - munţi, dealuri, câmpie, mare - ce impune schimburi de mase

specifice configuraţiei româneşti, între treptele de relief înalte şi joase"

(Teodorescu şt. şi colab., 1987).

Evaluarea nivelurilor climatice de favorabilitate pentru delimitarea

arealelor de cultivare a viei de vie

Alegerea şi delimitarea favorabilităţii arealelor viticole şi zonarea soiurilor,

pentru corectarea celor mai puţin favorabile, necesită cunoaşterea principalelor

caracteristici ecoclimatice. Cunoaşterea valorilor indicilor climatici asigură condiţii

în zonarea soiurilor.

La caracterizarea climatică a unui biotop se folosesc indici climatici pentru

lumină, temperatură şi umiditate. Dintre factorii ecoclimatici, insolaţia şi

temperatura, ca surse de lumină şi căldură, joacă un rol important.

Pentru obţinerea produselor vitivinicole în cantitatea şi calitatea necesare

realizării economicităţii, soiurile de viţe au nevoie în funcţie de portaltoi, de

niveluri diferite ale temperaturii, luminii şi apei, dar un indice climatic favorabil

pentru un anumit soi poate fi mai puţin favorabil şi chiar nefavorabil pentru un alt

soi.

Indici ecoclimatici pentru lumină. Pentru aprecierea favorabilităţii luminii,

pentru viticultură se foloseşte suma orelor de insolaţie (strălucirea soarelui)

potenţială şi efectivă (reală) şi coeficientul de insolaţie.

Suma orelor de insolaţie potenţială (ip) este egală cu suma numărului

orelor de la răsăritul la apusul soarelui din toate zilele, începând de la dezmugurit

(apariţia primelor frunze) până la căderea frunzelor. Ea, depinde de latitudinea

locului considerat şi de numărul zilelor de la dezmugurit la căderea frunzelor,

care nu este prea diferit de la un soi la altul şi de la un an la altul. Ca urmare,

suma potenţială a orelor de insolaţie este puţin diferită de la un centrul viticol la

altul şi nu indică adevărata favorabilitate a luminii. Suma orelor de insolaţie reală

(ir) elimină în bună măsură acest neajuns, fiind egală cu numărul orelor de

strălucire efective, stabilit cu ajutorul heliografului. Media pe mai mulţi ani a

sumei orelor efective de strălucire a soarelui este diferită între regiunile şi

centrele viticole cu vocaţii diferite pentru viticultură. Centrele cu peste 1300 până

la 1450 - 1500 ore insolaţie efectivă au vocaţie pentru vinuri albe, vinuri aromate

din soiuri cu combustie accentuată a acizilor, vinuri spumante şi distilate de vin.

Centrele cu mai mult de 1500 ore insolaţie efectivă sunt indicate pentru vinuri

roşii şi vinuri aromate din soiuri cu combustie lentă a acizilor, iar dacă numărul

de ore depăşeşte 1600, acestea, sunt foarte bune şi pentru obţinerea strugurilor

de masă. De reţinut este însă faptul că, nu lumina, ci temperatura care o

însoţeşte determină această distribuire a favorabilităţii, lumina depăşind, în

general, minimum necesar.

Printre centrele cu peste 1500 ore de strălucire a soarelui este şi Cotnari,

însă cu o vocaţie bine apreciată pentru vinurile albe de foarte bună calitate.

Această nepotrivire dintre ceea ce se realizează ca număr de ore de insolaţie şi

produsele viti-vinicole care se obţin la Cotnari, poate fi consecinţa unei situaţii

speciale, cu temperaturi moderate, numeroase zile însorite şi precipitaţii reduse

în luna august (Teodorescu şt., 1980).

Rezultă că evaluarea favorabilităţii unui centru viticol după indicii unui

singur factor de vegetaţie trebuie completată prin utilizarea unor indici, care să

cuprindă şi influenţa altor factori. Această afirmaţie este susţinută şi de

variabilitatea mare a sumei orelor de insolaţie anuală din fiecare centru viticol.

Luând în considerare numărul maxim de ore, se poate afirma că, există ani când

în oricare centru se pot obţine şi foarte bune vinuri roşii: îndeosebi la Bârseşti

(Târgu Jiu), Odobeşti, Drăgăşani şi Iaşi.

Un alt indice pentru influenţa luminii este coeficientul de insolaţie potenţială

(Cip) şi reală (Cir). Aceştia, se calculează prin împărţirea numărului de ore

potenţiale, respectiv reale, de insolaţie la numărul de zile de la dezmugurit până

la căderea frunzelor. Coeficienţii arată numărul mediu zilnic de ore de insolaţie şi

nu spun mai mult ca sumele orelor de insolaţie.

Indici ecoclimatici pentru temperatură. Temperatura influenţează

desfăşurarea proceselor biologice prin nivelul şi suma gradelor de temperatură.

De aceea, preocupări pentru exprimarea gradului de favorabilitate (sintetic) în

cifre au existat de mult. În prezent, se folosesc ca indici pentru nivelul

temperaturii: media anuală, media perioadei de vegetaţie activă, media lunii celei

mai calde şi bilanţul termic.

Temperatura medie anuală (X t an) cuprinde şi temperaturile din timpul

perioa-dei latente care, pot masca diferenţele dintre biotopurile cu temperaturi

diferite în timpul perioadei de vegetaţie activă. Utilizarea mediei temperaturilor

din timpul perioadei de vegetaţie ar evidenţia mai bine favorabilitatea biotopurilor.

Media temperaturilor din perioada de vegetaţie activă reprezintă

coeficientul termic global (Ctg). Dar, astfel, se introduc în calcul alături de

temperaturile active în procesele de creştere şi rodire, temperaturile inactive. De

aceea, prin determinarea temperaturilor medii zilnice active, se exclud

temperaturile sub pragul biologic de creştere a viţelor (stabilit convenţional la

10C), rezultând coeficientul termic util (Ctu).

Resursele termice din perioada de vegetaţie activă ating valori maxime în

lunile iulie şi august. Cu cât nivelul temperaturii medii în aceste luni este mai

ridicat, cu atât resursele termice de pe întreaga perioadă sunt mai mari. Doar

acolo unde sub influenţa mării, amplitudinea de variaţie a temperaturii este mai

redusă, la acelaşi bilanţ termic poate să corespundă o temperatură medie lunară

mai scăzută în luna iulie, respectiv august. Acestea fiind însă cazuri izolate,

temperatura medie a lunii celei mai calde (X tl.c.c.), este un bun indice de

stabilire a favorabilităţii arealului.

Favorabilitatea pentru viticultura din ţara noastră a indicilor termici reiese

din tabelele 2.8.a.; b

Vocaţia în funcţie de temperatură, pentru o anumită direcţie de producţie

viti-vinicolă, poate fi îmbunătăţită prin tehnologii.

Bilanţul termic global (tg) este constituit din suma gradelor de

temperaturi medii zilnice mai mari de 0C de la plâns la căderea frunzelor, sau

din cadrul unor fenofaze. În România, între 1 aprilie - 30 septembrie, el variază în

limite de 2700-3600C, valorile mai mici de 2700 C sunt considerate drept

restrictive (Oşlobeanu M. şi colab., 1991).

Bilanţul termic activ (ta) este compus din suma temperaturilor medii

zilnice care depăşesc 10ºC. În zonele foarte favorabile din România, acesta are

valori mai mari de 3400ºC şi, în zonele tolerate mai mici de 3100C .

Bilanţul termic util (tu) rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice

care depăşesc pragul biologic (10C) din care s-a scăzut, în prealabil, cifra 10

(suma restului). În zonele foarte favorabile din ţara noastră acesta are valori mai

mari de 1600C şi, în zonele tolerate mai mici de 1300C (Oşlobeanu M. şi

colab., 1993).

Indici ecoclimatici pentru precipitaţii. Precipitaţiile atmosferice se exprimă în

mm de înălţime a stratului de apă, respectiv l/m². Suma precipitaţiilor se

stabileşte prin însumarea valorilor zilnice ale anului calendaristic (p an), ale

anului viticol (1.X. - 30.IX.) sau ale perioadei de vegetaţie activă (de la începutul

plânsului la căderea frunzelor) - pv.

Coeficientul precipitaţiilor reprezintă raportul dintre volumul precipitaţiilor şi

numărul de zile. Pentru stabilirea unor corelaţii mai sigure între producţia de

struguri şi precipitaţii, este recomandabil a se lua în considerare anul viticol.

Sumele precipitaţiilor anuale şi pe perioada de vegetaţie sunt diferite de la

un centru viticol la altul . Realizând o paralelă între volumul precipitaţiilor anuale

şi vocaţia pentru o anumită categorie de produse viti-vinicole a centrelor noastre

se constată că, acolo unde precipitaţiile nu depăşesc cu mult 600 mm, se obţin

vinuri de calitate superioară albe şi aromate, dacă temperatura medie anuală nu

depăşeşte 10C şi cea a lunii celei mai calde nu trece de 21C (Crăciunel - Blaj,

Cotnari - Iaşi); vinuri roşii şi aromate superioare, dacă temperatura medie anuală

depăşeşte 10ºC, iar a lunii celei mai calde depăşeşte 21C (Miniş, Banu

Mărăcine - Craiova, Valea Călugărescă, Pietroasele, Murfatlar) şi vinuri roşii şi

struguri de masă, unde temperatura medie anuală depăşeşte 11C şi

temperatura medie a lunii celei mai calde este de peste 23C (Ostrov,

Tâmbureşti, Greaca). Dacă precipitaţiile depăşesc cu mult 600 mm anual şi

temperatura medie anuală nu depăşeşte 10C, iar cea medie a lunii celei mai

calde este sub 21C, se obţin produse viti - vinicole de calitate superioară numai

în anul cu precipitaţii mai reduse şi temperaturi mai ridicate, în locuri mai însorite,

pe terase cu platforma înclinată ş.a.

În majoritatea centrelor viticole, precipitaţiile nu depăşesc 550 mm anual,

iar în patru din acestea nu ating nici 500 mm. De aici ar reieşi că, nu este

necesară mai multă apă pentru viţa de vie şi că irigarea ar fi de prisos. Această

părere ar putea fi susţinută şi de influenţa negativă a precipitaţiilor abundente din

zone cu temperaturi moderate, asupra calităţii produselor viti - vinicole.

Cercetarea ştiinţifică arată că, viţele au însă nevoie de mai multă apă decât

cantitatea care se infiltrează în sol din precipitaţii, dar ele îşi adaptează creşterea

şi fructificarea la posibilităţile existente. Cât priveşte adaosul de apă prin irigare,

acesta sporeşte producţia fără a prejudicia calitatea, dacă nu se abuzează,

pentru că prin irigare nu se reduce insolaţia ca prin precipitaţii. Rezultă deci, încă

o dată, necesitatea stabilirii gradului de favorabilitate pentru viticultură a unui

biotop, prin indicii rezultaţi din combinarea tuturor factorilor principali de

vegetaţie. În acest scop, se folosesc indici climatici binali (heliotermici şi

hidrotermici) şi indici climatici ternari (bioclimatic, edafoclimatic, pedoclimatic).

Indicii binari heliotermici. Influenţa combinată a luminii şi căldurii este dată

de indicii heliotermici (Branas J., 1946): potenţiali (I.H.p) şi reali (I.H.r). Primul,

reprezintă produsul dintre suma temperaturilor active (ta) şi suma tuturor orelor

de la răsăritul la apusul soarelui, pe perioada activă a viţei de vie. Al doilea, prin

înmulţirea cu orele efective de strălucire a soarelui. În ambele cazuri se

înmulţeşte cu 10¯6.

IHr = Ir x ta x 10¯6

Indicele heliotermic real separă centrele viticole după vocaţia lor naturală.

Indicii heliotermici sunt cu atât mai favorabili cultivării viţei de vie, cu cât sunt mai

mari. În condiţiile viticulturii noastre, indicele heliotermic real variază între 4 -

6,51.

Indicii binari hidrotermici. Excesul de precipitaţii determină efecte negative

asupra calităţii producţiei de struguri (Teodorescu şt., 1980), ca urmare a

nebulozităţii accentuate şi creşterilor buiace ale lăstarilor, de aceea, indicii

hidrotermici semnifică grade diferite de favorabilitate. Indicele hidrotermic anual

(IHT an) reprezintă raportul dintre suma precipitaţiilor anuale (mm) şi suma

temperaturilor active (ta). Pentru indicele hidrotermic pe perioada de vegetaţie

activă (IHT v), suma precipitaţiilor (mm) din perioada cuprinsă între plâns şi

căderea frunzelor se împarte la bilanţul termic activ. În acelaşi mod se pot

calcula indicii hidrotermici pe faze de creştere şi rodire a viţelor.

Valorile ridicate ale indicilor hidrotermici evidenţiază că, biotopurile cu

precipitaţii multe au posibilităţi reduse de obţinere a produselor vinicole de

calitate superioară şi, invers. De aceea, se folosesc terasele înclinate, distanţe

mărite între rânduri şi spalier monoplan cu susţinere vertical ascendentă a

lăstarilor ş.a.

10 at

frunzelor)c[derea la la pl`ns (demm p = v T H I

10 at

) lsau vitico stic(calendarian mm p =an T H I

Un alt parametru utilizabil îl reprezintă indicele higrohidrometric (I.H.H.T.).

august lunain august lunain

abs. Temp.max. temp.max.Media 30.IX)-(1.IV. Ct

1000 30.IX)-(1.IV. mm p 13 oreleaugust in

(%)aer U.r.

= I.H.H.T.

Această relaţie se foloseşte pentru stabilirea favorabilităţii ecoclimatice a

regiunilor şi centrelor viticole cu climat călduros, fără a fi afectată oenologic

calitatea recoltei, alegându-se în acest scop, deliberat, momentul critic, apreciat

în România - mijlocul zilei, orele 1300 în luna august (Teodorescu şt. şi colab.,

1987).

Indicii ternari heliotermohidrici. Pentru exprimarea influenţei conjugate a

luminii, temperaturii şi apei se folosesc: indicele bioclimatic(I.b.c), indicele

bioedafoclimatic (I.b.e.c.), indicele biopedoclimatic (I.b.p.c.) şi aptitudinea

oenoclimatică (bilanţul termo-heliohidric) - A.

Indicele bioclimatic - I.b.cl. (Constantinescu Gherasim şi colab., 1964)

rezultă din înmulţirea coeficientului termic (C.t.) cu coeficientul de insolaţie (C.i.)

şi împărţirea produsului obţinut la coeficientul de precipitaţii (C.p.) înmulţit cu 10.

10 Z.v. P

i.r. a t =

10 Z.v.

PZ.v.

i.r.

Z.v.

at

= 10 C.p.

C.i. C.t. = I.b.cl.

Climatul este favorabil cultivării viţei de vie când valorile indicelui

bioclimatic sunt cuprinse între 5 - 15.

Viţele, ca de altfel toate plantele, nu folosesc întreaga cantitate de apă din

precipitaţii. Apar apoi cazuri de aport freatic în straturile de la suprafaţă şi de

infiltrare foarte înceată. De aceea, acelaşi volum de precipitaţii poate fi util viţelor

plantate într-un sol cu porozitate bună şi dăunător pe un sol cu porozitate redusă

(argilos).

Ca urmare, s-a înlocuit în calcul suma precipitaţiilor cu indicele umidităţii

active (I.u.a.), rezultând indicele bioedafoclimatic - I.b.e.c. (Budan C., 1974).

Z.v. 10 I.u.a.

i.r. a t =

10 I.u.a.

Z.v. Z.v.

i.r.

Z.v.

at

= 10 I.u.a.

Z.v. C.i. C.t. = I.b.e.c.

Indicele umidităţii active (I.u.a.) se stabileşte pe baza proviziei momentane

de apă (umidităţii solului), a capacităţii de câmp a solului pentru apă şi a

coeficientului de ofilire (Chiriţă C., 1962).

(I.u.a.) X........... C.o. - W

100 .......... C.o. - Cdin C.o. - C

100 C.o.) - (W = I.u.a.

unde: W = provizia momentană de apă (%);

C.o. = coeficientul de ofilire;

C = capacitatea de câmp a solului pentru apă.

Nu trebuie confundat I.u.a. cu I.U.A., acesta din urmă reprezintă intervalul

umidităţii active, adică C - C.o. I.u.a. (indicele umidităţii active) reprezintă % de

apă activă existent la un moment dat, din I.U.A.

Indicele bioedafoclimatic este mare în condiţii de regim pluviometric redus.

De asemenea, este ridicat în viile cu sol cu porozitate ridicată (nisipuri). Valoarea

ridicată a indicelui bioedafoclimatic influenţează calitatea strugurilor dacă,

natural, nu depăşeşte o anumită limită care înseamnă secetă. Valorile acestui

indice indică favorabilitate climatică pentru viţa de vie când sunt de 4,25 1,25.

La ştefăneşti - Argeş pe sol coluvial, acesta, a fost de 4,72 iar, pe un sol podzolic

de 4,25 (Budan C., 1974).

Deşi mai util, indicele bioedafoclimatic fiind mai greu de stabilit, îndeosebi

cu exactitate, are perspective mai puţine de folosire.

Indicele biopedoclimatic (Popa V.G., 1977) se calculează prin înlocuirea

sumei precipitaţiilor din formula de stabilire a indicelui bioclimatic, cu

evapotranspiraţia reală optimă (ETRo) din faza, respectiv, perioada studiată.

10 ETRo

i.r. a t = I.b.p.c.

Indicele biopedoclimatic exprimă necesarul de precipitaţii pentru condiţiile

de temperatură şi lumină date. Valoarea necesarului poate fi mai mare sau mai

mică decât a precipitaţiilor. Acest lucru reiese din compararea indicelui

pedoclimatic cu indicele bio-climatic. Dacă indicele biopedoclimatic este inferior

celui bioclimatic, înseamnă deficit de precipitaţii, ca în toate centrele studiate, iar

dacă este mai mare, semnifică exces de precipitaţii. Valorile optime ale indicelui

biopedoclimatic sunt cuprinse între 5 - 9. Ele oscilează între 5 - 6 la Odobeşti, 6 -

7 la Valea Călugărească, 7 - 8 la Greaca şi 8 - 9 la Murfatlar. Dar, în condiţiile

climatice din centrele noastre viticole, un plus de precipitaţii antrenează un deficit

de temperatură şi lumină, care determină o reducere a calităţii produsului viticol,

aşa cum reiese din analiza valorilor bilanţului termoheliohidric.

Bilanţul termoheliohidric de aptitudine oenoclimatică (A) rezultă din

însumarea bilanţului termic activ (T = ta) cu suma orelor de insolaţie reală (I =

i.r.) şi scăderea din aceasta a excesului de precipitaţii din perioada de viaţă

activă a viţelor (P - 250), suma de 250 mm fiind considerată optimă pentru

obţinerea vinurilor roşii de calitate (Teodorescu şt., 1977).

A = T + I - (P - 250) = ta + i.r. - (p.v. - 250)

Excluzând faptul că, suma de 250 mm precipitaţii din perioada de vegetaţie

nu este optimă pentru toate centrele viticole şi toţi anii, întrucât ea se apropie

destul de mult de valorile care contribuie în ţara noastră la obţinerea unor

produse de calitate, indicele de aptitudine oenoclimatică (A) corespunde

exigenţelor pentru definirea unui regim oenoclimatic.

Analizând valorile indicilor climatici pe baza cunoaşterii vocaţiei centrelor

noastre viticole, se constată că, indicele heliotermic (I.H.) delimitează (cu

excepţia centrului viticol Cotnari) bine centrele viticole pentru vinuri albe de cele

pentru vinuri roşii şi acestea de cele pentru struguri de masă. Indicele

hidrotermic separă (cu excepţia Minişului) centrele pentru vinuri roşii la un loc cu

cele pentru struguri de masă, de centrele cu vocaţie principală pentru vinuri albe.

Indicele bioclimatic (cu excepţia centrelor viticole Cotnari şi ştefăneşti - Argeş)

delimitează destul de bine centrele viticole după vocaţia lor principală.

Valorile bilanţului termoheliohidric de aptitudine oenoclima-tică grupează

regiunile şi centrele viticole după vocaţia oenologică astfel:

- arealele cu valori sub 4300, nu asigură condiţii de cultivare a soiurilor

pentru vinuri roşii, se pot cultiva soiurile pentru vinuri albe;

- arealele cu valori cuprinse între 4300 - 4600, asigură condiţii foarte

favorabile cultivării soiurilor pentru vinuri albe şi mediu favorabile obţinerii

vinurilor roşii (în anumiţi ani se pot obţine chiar vinuri roşii de calitate);

- arealele cu valori între 4600 - 5100, asigură condiţii de cultivare a soiurilor

pentru vinuri roşii de calitate (Teodorescu şt. şi colab., 1987).

În concluzie, cei mai buni indici pentru stabilirea vocaţiei centrelor noastre

viticole sunt: temperatura medie anuală, temperatura medie a lunii celei mai

calde, suma reală a orelor de insolaţie, indicele heliotermic, bioclimatic şi bilanţul

termoheliohidric de aptitudine oenoclimatică (a). De aceea, la plantare se evită

arealele în care apar valori restrictive ale acestor indicatori ecoclimatici .

Viticultura ca ecosistem

Agroecosistemul viticol reprezintă unitatea funcţională a biosferei,

construită şi exploatată de om în vederea transformării energiei şi substanţei

pentru obţinerea unei recolte utile, superioară cantitativ şi calitativ, în condiţii de

profit. În acesta se introduce o cantitate suplimentară de energie, denumită

energie culturală, care se reflectă în realizarea circuitelor de substanţă, energie

şi informaţie.

Constituite în plantaţii la dimensiuni de centre viticole şi podgorii, viţele

influenţează sesizabil şi important mediul lor de viaţă. Ele modifică favorabil

pentru organismele consumatoare de oxigen, compoziţia atmosferei, reduc

amplitudinea de temperatură zilnică, lunară şi anuală, reglează umiditatea

atmosferică, opun rezistenţă pierderii fertilităţii solului prin eroziune,

înfrumuseţează peisajul ş.a. Toate aceste influenţe exercitate de viţe - direct şi

indirect - asupra mediului se răsfrâng şi asupra lor.

Influenţele reciproce dintre viţe şi mediu sunt diferite în funcţie de mediul

natural şi cel îmbunătăţit de om, precum şi de sistemul de cultură. O plantaţie în

care viţele sunt susţinute pe pergolă - boltă - influenţează în cu totul alt mod

temperatura şi umiditatea mediului decât într-o plantaţie cu viţe cultivate cu

tulpină scurtă şi plantate la distanţe mari. În primul caz, umbrirea permanentă a

solului din vie reduce: pierderea de apă prin evaporare, temperatura de absorbţie

a rădăcinilor, temperatura de asimilare a frunzelor şi măreşte umiditatea relativă

a aerului, cu consecinţe favorabile în locurile aride, cu temperaturi ridicate şi,

sunt cu totul nefavorabile, în locurile cu suficiente precipitaţii şi temperaturi

moderate.

În cazul plantaţiei cu distanţe mari între viţe şi sistem de cultură joasă,

pierderea apei din vie prin evaporare şi transpiraţie este ridicată, temperaturile

de absorbţie, transpiraţia şi asimilarea sunt ridicate. De aceea, acest sistem de

cultură poate constitui un ecosistem favorabil numai în contextul unor

temperaturi moderate şi precipitaţii abundente.

La fel, pentru soiurile care combustionează cu uşurinţă acizii şi glucidele,

sistemul de cultură cu tulpină scurtă (prin care suprafaţa de asimilare şi strugurii

sunt ţinuţi în stratul de atmosferă cu temperaturi ridicate) este puţin favorabil

obţinerii unor produse de calitate în locurile cu temperaturi ridicate, şi favorabil în

cele cu temperaturi moderate.

Sistemele de cultură a viţei de vie formează împreună cu condiţiile de

mediu ecosisteme specifice, complexe, mai mult sau mai puţin favorabile

creşterii şi rodirii viţelor, mai mult sau mai puţin favorabile îmbunătăţirii condiţiilor

de mediu. Datoria tehnologului viticultor este de a stabili pentru fiecare complex

de factori ecoclimatici şi ecoedafici cel mai indicat sistem de cultură, în vederea

realizării celor mai bune ecosisteme viticole.

În decursul sutelor de ani de cultură a viţei de vie, podgorenii au căutat şi

au stabilit sisteme de cultură adecvate condiţiilor de mediu şi mijloacelor lor de

cultură. Concomitent, au intervenit factori noi (mana, filoxera, soiuri noi,

mecanizarea ş.a.), care au determinat schimbarea sistemelor de cultură. În

acelaşi timp s-a modificat ecosistemul viticol. Modificările nu au fost însă

totdeauna în folosul obţinerii unor produse mai bune şi al mediului.

Agroecosistemul viticol rezultă din integrarea biocenozei viticole în

fragmentul de mediu ocupat numit biotop, mediul fizic în care biocenoza

semiartificială locuieşte delimitat după criterii socio-economice.

Biocenoza viticolă este o biocenoză semiartificială, constituită din

plantaţia viticolă şi toate organismele ei (microorganismele solului, boli,

dăunători ş.a.) prezente în spaţiul de cultură (biotop), care trăiesc în corelaţii

trofice şi de altă natură, stabile. Aceasta, este mai simplă decât biocenoza

naturală (pajişte, pădure ş.a.) deoarece are în componenţă un singur producător

primar (viţa de vie). Ea, prezintă o stabilitate şi complexitate mai redusă decât

biocenozele naturale.

Biotopul reprezintă locul ocupat de biocenoza viticolă, cuprinzând mediul

abiotic (lumina, căldura, apa, aerul, solul ş.a.). Într-o plantaţie viticolă, acesta

este format din totalitatea factorilor climatici, edafici, geografici şi expoziţionali.

Componentele biotopului variază în timp şi spaţiu în anumite limite. O primă

categorie de variaţie o constituie variaţia cu o anumită periodicitate şi anumită

amplitudine (alternanţa zi - noapte, succesiunea anotimpurilor ş.a.). A doua

categorie, variaţia fără o anumită periodicitate, are caracter perturbator pentru

biocenoză (de ex.: temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate ş.a.).

Stabilitatea şi autoreglarea în ecosistemul viticol sunt realizate de către om.

Pentru optimizarea acestora, se recomandă controlul permanent în

agroecosistem prin lucrări ale subsistemului agrofitotehnic (tăieri, fertilizare ş.a.)

şi cele ale subsistemului economico-social (materiale, baza energetică ş.a.).

Însuşirile ecosistemului viticol (informaţional, de programare şi de

conexiune inversă) permit controlul permanent al factorilor din biocenoză şi

biotop. De aceea, cuantificarea şi abordarea cibernetică a acestora (Oşlobeanu

M. şi colab., 1983) asigură posibilităţi de simulare, modelare pe calculator şi

optimizare a tehnologiilor în funcţie de existenţa factorilor de stres .

De-a lungul anilor au existat patru perioade ale ecosistemului viticol:

natural, primitiv, tradiţional şi dezvoltat. În cadrul ecosistemului dezvoltat, studiile

au fundamentat influenţa energiei solare şi a altor factori de biotop, au evidenţiat

influenţa factorilor agrofitotehnici şi a celor din subsistemul economico-social.

Cunoaşterea cerinţelor agrobiologice ale soiurilor a determinat delimitarea

arealelor de cultură ale soiurilor şi asocierea lor.

Între viţe şi factorii de mediu există multiple relaţii şi raporturi dar, între viţe

şi mediu există o unitate. Relaţiile şi raporturile sunt directe şi indirecte, esenţiale

şi secundare, condiţionale, necesare şi întâmplătoare. Dacă aceste relaţii şi

raporturi nu ar exista, intervenţiile tehnologului viticultor ar fi fără rezultate, iar

creşterea şi rodirea ar fi aceleaşi, fără posibilităţi de modificare.

Relaţii în biocenoza viticolă

Fiecare plantă, luată în parte, are posibilităţi diferite de aprovizionare şi

prelucrare a substanţelor din mediul înconjurător. Ele intră în concurenţă pentru

acestea, trebuind să împartă factorii de vegetaţie. Ca urmare, concurenţa este cu

atât mai mare, cu cât plantele vecine sunt mai apropiate, mai abundente şi mai

bine dotate.

Relaţiile dintre viţe

Relaţii de concurenţă. Viţele vecine pot fi din acelaşi soi sau din soiuri

diferite, altoite pe acelaşi portaltoi sau pe portaltoi diferiţi, pot fi de aceeaşi

vigoare sau de vigori diferite. Dacă viţele vecine sunt uniforme din toate punctele

de vedere, participă în mod egal la folosirea factorilor de vegetaţie. De obicei,

viţele nu sunt uniforme şi, ca urmare, se produce o concurenţă între ele, cu atât

mai importantă, cu cât viţele sunt la distanţe mai mici, mediul este mai sărac şi

deosebirile dintre viţe sunt mai mari.

Relaţii de ajutor . În viticultură se folosesc soiuri funcţional femele şi soiuri

sensibile la condiţiile de mediu privind diferenţierea organelor florale. De aceea,

pentru ca acestea să rodească, trebuie să fie plantate în amestec biologic cu

soiuri bune producătoare de polen. Plantarea în amestec este folositoare şi în

cazul soiurilor autofertile. Totuşi, plantarea nu se recomandă, deoarece intervin

dificultăţi de ordin tehnologic şi economic.

Relaţiile dintre viţe şi alte plante

Relaţii de concurenţă. Viţele se aprovizionează cu mai puţine substanţe

nutritive şi apă din sol, în cazul prezenţei altor plante pe acelaşi teren, decât în

absenţa acestora. Cantitatea în minus este însă cu atât mai mare, cu cât plantele

vecine sunt mult mai numeroase, au un aparat de absorbţie mai bine dotat, mai

adânc repartizat şi, sunt capabile să absoarbă mai bine apa şi substanţele

nutritive.

Concurenţa dintre viţe şi plantele vecine nu are aceleaşi efecte în orice

condiţii. Acolo unde condiţiile de hrană şi alimentare cu apă sunt minime, viţele

înregistrează importante deficite de creştere şi rodire.

La concurenţa pentru substanţele din sol se poate adăuga concurenţa

pentru lumină şi dioxid de carbon. Plantele mai înalte concurează pe cele cu talie

mai redusă (umbrindu-le) iar acestea, concurează în dioxid de carbon pe cele

mai înalte.

Relaţii de ajutor . Este bine cunoscută influenţa pozitivă a perdelelor de

protecţie de pe nisipuri asupra creşterii şi rodirii viţelor (Oprean M., 1964). Viţele

dinspre perdeaua vestică (perdea care protejează pe nisipurile din Oltenia

plantele împotriva vântului uscat din apus) au produs circa 100 % mai mulţi

struguri decât cele aşezate spre perdeaua estică. Este, de asemenea, cunoscută

influenţa negativă a copacilor din arboretele vecine viilor, asupra viţelor din

imediata lor apropiere (Popovici Lupa T., Oprean M., 1947). Reiese deci, că

influenţa pozitivă cât şi influenţa negativă a perdelelor încep, fiind mai mari lângă

perdele şi, descresc treptat, cu cât viţele sunt mai departe de perdele. Lângă

perdele, influenţa negativă este mai puternică decât cea pozitivă, dacă nu

intervine un alt factor (umbrirea în orele de arşiţă). Ea însă, descreşte mult mai

repede decât influenţa pozitivă. Influenţa pozitivă se simte de obicei până la 20

de ori înălţimea perdelei, iar cea negativă până la 6 - 8 m.

Raporturile dintre viţe - boli şi dăunători

Principalele boli ale viţelor sunt: mana, făinarea, putregaiul cenuşiu,

virozele şi ariceala. Dăunătorii periculoşi sunt: moliile strugurilor, păianjenul roşu

şi anomala pentru soiurile roditoare şi filoxera galicolă pentru viţele portaltoi. La

atacul agenţilor fitopatogeni şi dăunătorilor, viţele suferă deoarece posibilităţile

de folosire a condiţiilor din complexul pedoclimatic se reduc.

Perturbări pedoclimatice generate de activităţile viticole

Acestea sunt determinate de folosirea în plantaţia viticolă a unor cantităţi

excesive de fertilizanţi chimici, pesticide, erbicide ş.a. Administrarea exagerată a

acestora produce şi modificări calitative ale recoltei.

Fertilizanţii chimici. Utilizarea lor în exces, pe lângă producerea de efecte

poluante la viţa de vie (creşteri vegetative exagerate - Condei Gh., 1978),

determină şi poluarea cu nitraţi a apelor freatice ş.a.

Pesticidele. Potenţialul de absorbţie al viţei de vie pentru aceste substanţe

este redus (10 - 30 % din soluţia folosită pentru combatere). Restul din cantitate

rămâne în atmosferă şi sol. Fracţiunea depusă în sol constituie elementul

poluant pentru mediul microbian al solului.

Pentru combaterea manei, la viţa de vie se foloseşte sulfatul de cupru.

Cuprul reprezintă unul din elementele chimice poluante pentru sol. Când acesta

depăşeşte valorile normale se constată prezenţa lui în vin.

Pentru combaterea oidiumului se utilizează sulful. Aplicarea acestuia în

doze necorespunzătoare, sau înainte de recoltare, nu este recomandată. La

păstrarea strugurilor pentru consum în stare proaspătă se poate însă folosi, dar

nu în cantităţi exagerate.

Erbicidele. Poluarea solului prin erbicidare îndelungată produce efecte

nedorite. În ţările cu viticultură dezvoltată administrarea se face raţional şi

apariţia reziduurilor de erbicide în alte medii sau în produsul finit, nu este

remarcată.

Activităţi tehnice viticole neraţionale. Viţa de vie se plantează pe

terenuri în pantă. Lucrările tehnice executate în contradicţie cu evitarea eroziunii

solului sunt interzise. Cu timpul, pe terenurile în pantă, dacă nu se execută

lucrări de combatere a eroziunii, nu se va realiza o viticultură cu valoare de profit

biologic şi economic. Aceleaşi efecte se pot produce şi prin extinderea

suprafeţelor de hibrizi producători direct la şes.

Activităţile tehnice din plantaţiile viticole pot determina efecte poluante,

cum ar fi tasarea solului, produsă prin folosirea utilajelor grele ş.a.

În scopul prevenirii şi reducerii poluării se vor practica următoarele măsuri:

utilizarea fertilizanţilor chimici în funcţie de diagnoză şi aportul nutriţional al

solului, evitarea combaterii buruienilor prin erbicidare, combaterea integrată a

bolilor şi dăunătorilor ş.a.

CAPITOLUL III

Sisteme tehnologice de viticultură

În evoluţia sa, viticultura a trecut prin ecosistemele: primitiv, tradiţional şi

industrial.

Viticultura modernă apropiată de modelul biologic (integrat) asigură:

maximizarea cantităţii şi calităţii producţiei, a profitului prin minimizarea costurilor

de producţie în condiţiile conservării habitatului prin eliminarea factorilor

perturbatori.

Viticultura viitorului se va dezvolta în arealele de maximă favorabilitate cu

respectarea cerinţelor viticulturii biologice (ecologice) pentru obţinerea de

produse sănătoase şi de calitate nepoluante.

Calitatea se defineşte prin nivelul la care ansamblul însuşirilor fiecărui

produs corespunde destinaţiei. Calitatea produsului final depinde de calitatea

strugurilor la recoltare. Aceasta este influenţată de: factori naturali (climă, sol,

expoziţii, vecinătăţi) şi antropici (areale favorabile, modalităţi de cultivare şi

moment de recoltare).

Tehnologiile cu input în dirijarea creşterii şi rodirii pentru o viticultură

apropiată de modelul biologic (integrată) impun:

* alegerea arealelor de maximă favorabilitate pentru calitate;

* minimizarea presiunilor tehnologice asupra mediului şi maximizarea

profitului;

* optimizarea mediului receptor de energie solară;

* moduri de cultivare apropiate de modelul natural.

Folosirea arealelor de maximă favorabilitate se realizează prin:

* cercetări multidisciplinare ale factorilor ecologici care condiţionează

obţinerea produselor de calitate în viticultură în vederea fundamentării ştiinţifice a

lucrărilor de delimitare a arealelor cu denumire de origine controlată şi trepte de

calitate (VDOC şi VDOCC) cu vocaţie recunoscută;

* delimitarea cartografică şi în teren a arealelor cu denumire de origine a arealelor

în conformitate cu legislaţie existentă;

* controlul permanent în ecosistem pentru a se evita dezavantajele produse de

caracteristica de monocultură îndelungată a viţei de vie;

* inventarierea impactului areal-soi, a impactului tehnologie-produse viticole

sănătoase şi de calitate;

* eficienţa resurselor naturale la mărirea productivităţii.

Gestionarea ecologică a solurilor

Acestea, ca suport şi mediu biologic, reprezintă un mediu viu, care poate fi

ireversibil alterat prin intervenţiile antropice. Sistemele de cultivare impuse de viticultura

viitorului necesită o exploatare controlată pentru menţinerea solului viticol cu calităţi

biologice. Aceasta se asigură prin stabilirea:

* pretabilităţii solurilor pentru viticultură;

* sistemelor de lucrări de întreţinere minime ale solului;

* resurselor trofice compatibile cu obţinerea de produse sănătoase.

Pentru optimizarea acestor cerinţe determinate de caracteristicile

agroecosistemului viticol de monocultură se urmăreşte:

* reducerea gradului de eroziune a solului şi a conţinutului în materie organică;

* evitarea degradării însuşirilor fizice, chimice şi biologice;

* reducerea compactării solurilor datorate deplasării maşinilor în perioada cu

umiditate în exces;

* excluderea dezechilibrelor nutritive.

Prin pregătirea pentru plantare (desfundare, terasare, nivelare ş.a.) se produc

modificări ale solurilor; ele devin antropizate. Aceasta se produce prin inversarea

orizonturilor şi îmbunătăţirea regimului aerohidric, termic şi nutritiv.

Într-o viticultură biologică, prin lucrările solului se vor respecta unele cerinţe:

* mobilizarea şi aerarea solurilor pentru optimizarea condiţiilor de creştere a

sistemului radicular;

* minimizarea numărului de treceri ale maşinilor pentru evitarea tasării;

* asigurarea necesarului de materie organică.

Îngrijirea solului în sistem integrat

Lucrările de întreţinere a solului şi corectare a resurselor trofice încadrate într-un

sistem integrat (tehnici mixte acceptate de Comunitatea Europeană) influenţează

componentele stării de calitate (sănătatea solului):

fertilitatea - reflectă potenţialul agronomic în directă corelaţie cu activitatea

biologică;

starea sanitară (sensu lato) - evidenţiază prezenţa sau absenţa organismelor

dăunătoare, a germenilor patogeni (bacterii, ciuperci);

externalităţile - caracterizează impactul funcţionalităţii solului cu mediul

înconjurător (emisii de gaze N2O, CH4; contaminarea apelor subterane cu nitraţi, poluarea

apelor de suprafaţă);

potenţialul biologic - reprezintă biomasa microbiană, cantitatea de CO2

eliberată, activitatea enzimatică, produşi de degradare ş.a.

Pentru evitarea degradării structurii lucrările solului se execută în condiţii de

minimum tillage, cu maşini multifuncţionale.

Întreţinerea solului prin înierbare sporeşte conţinutul de substanţă organică,

îmbunătăţeşte structura solului şi influenţează direct fizica, chimia şi biologia solului.

Îmbunătăţirea structurii solului şi a cantităţii de materie organică se obţine şi prin

folosirea îngrăşămintelor organice, îngrăşămintelor verzi şi mulcirea solului.

Utilizarea erbicidelor determină diminuarea conţinutului în humus şi stabilitatea

hidrică a agregatelor de sol.

Influenţa sistemelor de întreţinere tradiţionale (mecanic, erbicidat, înierbat)

asupra paremetrilor calitativi ai solului în exploataţiile viticole poate fi prezentată sub

aspect fizico-mecanic şi hidrofizic, agrochimic şi microbiologic, ceea ce permite o

constatare secvenţială a fertilităţii natural culturale (economice) a solului respectiv, sub

accepţiunea microbiotei existente.

Solurile viticole, în general, au deficit de materie organică. Îmbunătăţirea stării

de calitate a solului se realizează prin îngrijirea acestuia în sistem integrat (tehnici mixte:

mecanic, biologic, fizic, chimic) şi prin corectare resurselor trofice. Reducerea la minim

a intervenţiilor mecanice asupra solului (minimum tillage) şi rotirea erbicidelor asigură

menţinerea fertilităţii solului şi împiedică degradarea acestuia.

Conduita fertilizării în sistem integrat

Conceptul sistem integrat de fertilizare ca o asociere de tehnici pentru obţinerea

unui profit biologic ridicat asigură posibilităţi de retehnologizare pentru o viticultură

ecologică. Logistica acestui concept determină: apropierea modelului tehnologic de cel

biologic, respectul pentru mediu şi pentru lege. Remodelarea biotehnologiilor prin acest

sistem avantajează exploatarea biologică a resurselor şi obţinerea de produse biologice.

Cercetările privind acest domeniu au reprezentat obiective majore ale ţărilor

viticole dezvoltate (Levy şi colab; Gartel, 1974 citaţi de Mario Fregoni , 1981 ş.a.) În

Rom`nia, Condei şi colab., 1985,1993; Olteanu, I., 1991,1994 ş.a. au realizat studii

privind regimul de nutriţie al viţei de vie.

Pentru îndeplinirea condiţiilor impuse de acest concept este necesară corectarea

resurselor trofice pentru o optimizare a relaţiilor creştere - rodire (cantitate - calitate); se

efectuează în funcţie de factorii: pedologici, climatici, genetici şi tehnologici.

Terenul viticol ca suport şi mediu ecologic, prin caracteristicile orografice, fizice

şi biologice influenţează mobilitatea elementelor nutritive şi funcţionalitatea sistemului

absorbant (SR) cu determinări pentru cel asimilant (S.F). În ultima perioadă, ca rezultantă

a folosirii îngrăşămintelor chimice în exces au apărut fenomene de poluare a apelor

freatice cu nitraţi sau alte elemente .

Pentru prevenirea levigării îngrăşămintelor chimice (în special a celor cu azot) se

acordă importanţă alegerii momentului de administrare. Stabilirea acestuia se face în

funcţie de coeficientul de utilizare şi gradul de levigare.

La alegerea intervenţiilor tehnologice conveniente conceptului de sistem integrat pentru

fertilizare este necesar să se utilizeze nivelul (gradul) de aprovizionare al solului.

În acest scop, în vederea fertilizării, se utilizează consumul anual de hrană realizat

de biosistemul altoi / portaltoi. Prin experiment s-au stabilit consumurile globale de N;

P2O5 şi K2O la soiurile altoi/ portaltoi recomandate a fi cultivate în diferite areale (tabelul

15.6).În funcţie de valorile existente se corectează resursele trofice la nivelul optimal

necesar.

O altă condiţie o reprezintă încorporarea în tehnicile viticole a fertilizării cu materie

organică din exterior. Aceasta stimulează procesele pedogenetice şi oferă condiţii pentru

o viticultură ecologică. Cantitatea de humus produsă de diferite doze de materii organice

administrate în viticultură este diferită

Folosirea îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd fermentat, deşeuri

biodegradabile ş.a.) pentru îmbunătăţirea regimului trofic se realizează în funcţie de

existentul nutritiv în sol. Conţinutul în elemente nutritive ale acestora permite corectarea

regimului trofic al solului şi a stării de nutriţie a viţei de vie prin diagnoză vegetativă.

Pentru completarea materiei organice se folosesc îngrăşămintele organice (gunoi de

grajd) completate cu cele chimice. Influenţa gunoiului de grajd şi a îngrăşămintelor

chimice asupra producţiei la soiul Merlot/ Kober 5 BB cultivat pe sol scheletic la Valea

Călugărească este evidentă.

Maximum de producţie s-a obţinut prin administrarea a 60 t gunoi de grajd +

NPK (spor de producţie de 3,4 t/ha), dar pragul economic a fost la varianta 2, la o

administrare de 40 t gunoi de grajd +N80 P80 K80 unde sporul de producţie a fost de 2,44

t/ha.

Resursele trofice ale solului pot fi influenţate favorabil prin utilizarea

îngrăşămintelor verzi sau a composturilor, cu efecte pozitive asupra creşterii şi rodirii

viţei de vie. În arealele cu precipitaţii de peste500-600 mm (cel puţin 300 mm în perioada

de vegetaţie) se foloseşte acest mod de refacere a necesarului trofic.

Folosirea composturilor se practică în viticultura biologică prin sursele de

materie organică reprezentate de organe şi părţi de organe (frunze, lăstari, coarde ş.a.).

Îmbunătăţirea resurselor trofice se poate obţine şi prin aplicarea îngrăşămintelor

organo-minerale cu microelemente. Administrarea îngrăşământului L111S asigură sporuri

de producţie de 4202 t/ha. Aceasta se justifică prin: valoarea fertilizantă remanentă

datorită levigării mai reduse, ameliorarea nutriţiei cu azot, fosfor şi potasiu, şi creşterea

conţinutului în substanţe humice.

Administrarea moderată a îngrăşămintelor chimice determină echilibrarea

nutriţiei minerale în funcţie de ritmul de absorbţie al acestora de plantă şi de bilanţul

elementelor nutritive din sol. Starea de aprovizionare a solurilor din podgoriile româneşti

este diferită, uneori suboptimal. În funcţie de nivelul optim de aprovizionare al solului

(tabelul 15.2) şi consumul global de N, P2O5, K2O îngrăşămintele chimice se

administrează diferenţiat. La Banu Mărăcine dozele optime economic au fost N40 P80 K80.

Pentru respectarea cerinţelor unei viticulturi biologice se folosesc îngrăşăminte

compatibile cu oferta ecologică şi tehnologică şi anume îngrăşăminte chimice cu: fosfor -

fosforite măcinate, potasiu - săruri potasice naturale ş.a

La alegerea tipurilor de îngrăşăminte cu azot, se urmăreşte, pe cât este posibil,

ca procesul de nutriţie să se apropie cât mai mult de modul natural

Rezultate bune se obţin prin folosirea îngrăşămintelor cu acţiune prelungită şi

anume izobutiliden uree (IBDU).

Conceptul de fertilizare integrată se asigură prin utilizarea fertilizanţilor foliari.

Aceştia stimulează metabolismul viţei de vie prin aportul direct de macro şi

microelemente. Sporuri de producţie se asigură printr-o fertilizare de fond care susţine o

dezvoltare echilibrată a plantei şi un cadru morfo-fiziologic şi care valorifică convenient

potenţialul genetic al soiului. Fertilizarea viţei de vie, ca verigă biotehnologică, trebuie să

asigure condiţii de exploatare ecologică a resurselor şi obţinerea de profit biologic. Ea se

execută pe bază de diagnoză şi recomandare (DRIS - Diagnosis and recomandation

integrated system). În funcţie de aportul nutriţional al solului şi posibilităţile viţei de vie

de aprovizionare şi prelucrare a substanţelor din mediul înconjurător se aleg tipurile de

îngrăşăminte, dozele, momentele şi metodele de aplicare.

* Sistemul integrat de fertilizare asigură protejarea mediului înconjurător şi a

consumatorului.

* Gestiunea mediului sănătos şi a calităţii produselor viti-vinicole se realizează prin

corectarea resurselor trofice ale solului (fertilizarea preponderent organică şi limitarea

celei chimice) în condiţiile minimizării agresiunilor antropice.

* Tehnologiile de dirijare a creşterii şi rodirii compatibilă cu o viticultură stabilă

(LISA-Limited imput stabile agriculture) vor folosi la minimum produsele chimice de

sinteză şi vor urmări integrarea în circuitele naturale a diferitelor substanţe chimice

utilizate.

CAPITOLUL IV

Poluarea mediului în viticultură

Modificările antropice din ecosistemele viticole pot determina poluarea acestora,

direct sau indirect, prin execuţia unor activităţi neraţionale. Efectele poluante sunt

datorate schimbărilor din complexul natural. Momentele de execuţie a intervenţiilor

tehnice pentru obţinerea producţiei viticole afectează în acelaşi sens. Prin cunoaşterea

condiţiilor şi cauzelor poluării aceste perturbări pot fi limitate.

Poluarea ecosistemului viticol se poate analiza separat pentru: atmosferă, sol şi

apă sau, în funcţie de factorul poluant: substanţe chimice (dioxid de sulf, compuşii

fluorului ş.a.), factori fizici (căldură, radiaţii ş.a.) şi biologici (agenţi fitopatogeni ş.a.).

Stabilirea conexiunilor între diferitele etape de existenţă a condiţiilor din biotop şi

alegerea activităţilor adecvate, determină reducerea proceselor de poluare. De aceea, prin

toate acţiunile, viticultorul urmăreşte evitarea impactului cu acest fenomen nedorit şi

periculos.

Principalii agenţi poluanţi sunt: dioxidul de sulf, compuşii fluorului, substanţele

radioactive, alţi produşi poluanţi şi lucrările agrofitotehnice neraţionale.

Dioxidul de sulf (SO2) reprezintă agentul poluant generat de dezvoltarea

industriilor producătoare de compuşi cu sulf. La acest poluant viţa de vie are o rezistenţă

intermediară. Efectele constatate la poluarea cu dioxid de sulf sunt: cârceii uscaţi, lăstari

roşietici (Branas J., 1974), producţii scăzute cantitativ şi calitativ (probabil determinate şi

de alţi factori), uscarea parţială sau totală a butucilor de viţă de vie ş.a.

Compuşii fluorului. Dezvoltarea industriilor producătoare de substanţe bogate în

fluor a determinat şi poluarea mediului viticol cu astfel de compuşi. Viţa de vie este

sensibilă la acţiunile acestui poluant şi efectele care apar sunt: creşteri vegetative reduse,

sensibilitate şi dezvoltare slabă a diferitelor organe ş.a. Daunele produse sunt influenţate

de durata de emisie a poluantului. Soiurile de viţă de vie au rezistenţă diferită (exemplu:

soiurile Traminer, Cabernet Sauvignon ş.a., prezintă toleranţă relativă).

Substanţele radioactive. Protecţia ecosistemului viticol se poate realiza prin

eliminarea resurselor de contaminare radioactivă şi evitarea locurilor poluate. Sursele de

contaminare sunt reprezentate de radioactivitatea naturală şi artificială. Avariile produse

la obiectivele care folosesc surse radioactive şi deversarea deşeurilor radioactive

reprezintă principalii agenţi distructivi. Catastrofele determinate de folosirea acestor

substanţe, pentru interese economice şi militare, nu pot fi calculate.

Alţi agenţi poluanţi. Aceştia sunt reprezentaţi prin pulberile fine sau grosiere ale

diferitelor produse chimice apărute în atmosferă. Astfel, existenţa pulberilor de ciment,

prin depunerile lor pe frunze, determină reducerea proceselor fotosintetice, diminuarea

producţiei şi ca urmare schimbarea locurilor de cultivare a viţei de vie (Bârseşti - Tg.

Jiu).

Plantarea viţei de vie în zonele limitrofe agenţilor de impurificare reprezintă o

exploatare neraţională sau excesivă a resurselor ecologice. Stabilirea gradului de poluare

a arealelor viticole, delimitarea şi evitarea lor de la plantare, determină producţii viticole

cu grad de toxicitate redus.

Cunoaşterea acţiunii poluanţilor în ecosistemele viticole asigură infor-maţii privind

alegerea soluţiilor tehnice în funcţie de potenţialul de toleranţă la poluare a soiurilor.