Secţiunea 4Filiaţia faţă de tată

Subsecţiunea 1Chestiuni generale

237. Noţiune. Filiaţia faţă de tată reprezintă legătura juridică între un copil şi bărbatul care este considerat, în condiţiile legii, tatăl acestuia.

238. Temeiul filiaţiei faţă de tată. În mod firesc, paternitatea rezultă din faptul concepţiunii (zămislirii) copilului de către un bărbat.

În condiţiile evoluţiei spectaculoase a ştiinţelor medicale şi a apariţiei procreaţiei asistate medical – care a dezvoltat o problematică deosebit de complexă –,noţiunea clasică a paternităţii, bazată pe adevărul biologic al concepţiunii copilului devine inaplicabilă. Astfel, în cazul copilului conceput prin tehnicile de procreaţie asistată medical care necesită intervenţia unui terţ donator, nu mai există identitate între “tatăl biologic” al copilului şi “tatăl legal”. Paternitatea se întemeiază, în această ipoteză, pe consimţământul soţului sau al concubinului mamei de a fi considerat tatăl copilului astfel conceput, în condiţiile în care donatorul însuşi a consimţit la efectuarea intervenţiei, în deplină cunoştinţă de cauză, acceptând să nu fie considerat tată al copilului.

Potrivit art. 311-19 şi art. 311-20 din C. civ. francez, introduse prin Legea nr. 94-653 din 29 iulie 1994, în cazul procreaţiei asistate medical cu un terţ donator, nici o legătură de filiaţie nu poate fi stabilită între donator şi copilul astfel conceput. Soţii sau concubinii, care recurg la procreaţia asistată medical ce necesită intervenţia unui terţ donator, trebuie să-şi exprime consimţământul în condiţii care să garanteze secretul operaţiunii, în faţa judecătorului sau a notarului, iar acesta are obligaţia să-i informeze asupra consecinţelor consimţământului lor cu privire la filiaţia copilului. Consimţământul astfel exprimat împiedică orice acţiune în contestare sau în reclamaţie de stat, afară de cazul în care se pretinde că copilul nu este rezultatul procreaţiei asistate medical sau se invocă lipsa de efecte a consimţământului. Astfel, consimţământul nu produce efecte dacă, înainte de a se realiza procreaţia asistată medical, a intervenit decesul ori s-a introdus o acţiune de divorţ sau care are ca obiect separaţia de corp ori încetarea comunităţii de viaţă, precum şi în cazul în care a fost revocat, în scris, în faţa medicului competent să realizeze această asistenţă medicală. Cel care, după ce a consimţit să se efectueze procreaţia asistată medical, nu recunoaşte copilul astfel conceput răspunde faţă de mama şi faţă de copil. În afară de aceasta, va fi declarată judecătoreşte şi paternitatea copilului din afara căsătoriei faţă de acest bărbat. Dacă însă procreaţia asistată medical se realizează fără intervenţia unui terţ donator, “tatăl biologic” este şi “tatăl legal” al copilul.

1

În condiţiile reglementării actuale din Codul familiei, ceea ce interesează este paternitatea în sens biologic, ce rezultă din faptul concepţiunii copilului.

Subsecţiunea 2Timpul legal al concepţiunii copilului

239. Importanţa problemei. Data concepţiei unui copil nu poate fi determinată cu certitudine – deocamdată, cel puţin –, fiind ascunsă în intimitatea vieţii părinţilor şi în procesul biologic intern al apariţiei fiinţei umane.

În acelaşi timp, data concepţiei este extrem de importantă, deoarece legea leagă de ea efecte juridice majore – cum este cazul art. 53 alin. C. fam., care prevede că un copil conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă aceasta din urmă nu a intrat într-o nouă căsătorie –, iar determinarea ei în fapt este esenţială pentru stabilirea în concret a paternităţii (cum este cazul în care se poate dovedi că, în perioada concepţiei, femeia şi bărbatul nu au avut relaţii intime şi, deci, bărbatul nu poate fi, cu nici un chip, tatăl copilului a cărui paternitate este pusă în discuţie).

240. Noţiune. Având în vedere faptul că nu se poate determina cu certitudine data concepţiei unui copil, legea a instituit o prezumţie prin care se determină timpul legal al concepţiunii copilului, ce reprezintă o perioadă de timp în care concepţia ar fi putut avea loc, perioadă determinată de faptul că, din punct de vedere medical, în afara limitelor ei concepţia copilului a cărui paternitate este analizată nu a putut avea loc.

Această prezumţie este de natură să faciliteze stabilirea paternităţii atât pentru copilul din căsătorie, cât şi pentru cel din afara căsătoriei.

Potrivit art. 61 C. fam., timpul cuprins între a trei sute şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează de la zi la zi, ceea ce înseamnă că ziua de plecare a termenului (dies a quo) nu se ia în calcul, dar ziua în care se împlineşte termenul (dies ad quem) se socoteşte. Rezultă, astfel, că timpul legal al concepţiunii copilului este de 121 de zile.

241. Forţa probantă a prezumţiei timpului legal al concepţiunii copilului. În ceea ce priveşte forţa probantă a acestei prezumţii, se consideră, în general, în literatura juridică şi în jurisprudenţă, că prezumţia trebuie analizată sub două aspecte:

2

a) este absolută (iuris et de iure), în sensul că nu se poate face dovada că durata gestaţiei a fost mai mare de 300 de zile sau mai mică de 180 de zile;

b) este relativă (iuris tantum), în sensul că se poate face dovada că, în realitate, concepţiunea copilului a avut loc numai într-o anumită parte, doar în anumite zile din timpul legal de 121 de zile. În sprijinul acestei interpretări s-a făcut demonstraţia că există o situaţie în care este cert că un copil a fost conceput într-o anumită perioadă din timpul legal al concepţiunii. Ipoteza este următoarea: imediat după desfacerea sau încetarea căsătoriei o femeie dă naştere unui copil şi apoi, mai înainte să se fi împlinit 300 de zile de la desfacerea sau încetarea căsătoriei, dă naştere unui al doilea copil. Se poate observa că o parte din timpul legal al concepţiunii celui de al doilea copilul se situează în timpul căsătoriei, iar restul după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Or, este cert că al doilea copil nu a fost conceput în timpul căsătoriei, deoarece, prin ipoteză, el nu putea fi conceput decât după naşterea primului copil, ceea ce s-a produs după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Prin urmare, cel de al doilea copil a fost conceput numai într-o anumită perioadă din timpul legal al concepţiunii, respectiv acea parte de după naşterea primului copil, care se situează după desfacerea sau încetarea căsătoriei, fiind aşadar un copil din afara căsătoriei.

Din punct de vedere medical, pe baza analizei caracteristicilor copilului la naştere (gradul de dezvoltare, dimensiuni, greutate etc.) se poate determina că, în realitate, faptul concepţiei a avut loc într-o anumită perioadă din cadrul celor 121 de zile, ce reprezintă timpul legal al concepţiei.

242. Consecinţe. După cum am mai arătat, importanţa practică a

determinării datei concepţiei şi, pe cale de consecinţă, a acestei prezumţii, se manifestă în materia filiaţiei faţă de tată.

În acelaşi timp, în planul dobândirii capacităţii de folosinţă, prin excepţie de la principiul potrivit căruia capacitatea de folosinţă începe la naşterea copilului, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954). Această excepţie, exprimată şi prin adagiul infans concepus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur, este prevăzută şi în Codul civil, în materie succesorală (art. 654 alin. 2) şi în materie de donaţie şi testament (art. 808).

3

Subsecţiunea 3Paternitatea copilului din căsătorie

Paragraful 1. Prezumţia de paternitate

243. Definiţie. Pater is est quod nuptiae demonstrat este un adagiu celebru: tatăl este acela pe care îl arată căsătoria.

Astăzi, potrivit art. 53 alin. 1 C. fam., copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, iar conform alin. 2 al aceluiaşi text copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

Aşa fiind, prezumţia de paternitate poate fi definită ca mijlocul legal de stabilire a filiaţiei faţă de tată, care indică drept tată al copilului pe soţul mamei din căsătoria în timpul căreia a avut loc faptul concepţiei sau naşterea.

244. Temei. Prezumţia de paternitate se întemeiază, în primul rând, pe faptul concepţiunii copilului în timpul căsătoriei, dat fiind că filiaţia biologică faţă de tată rezultă din zămislirea copilului. În acest sens, nu are importanţă când s-a născut copilul – în timpul căsătoriei sau după căsătorie. În acelaşi timp, obligaţia de fidelitate a soţiei este o condiţie logică a instituirii prezumţiei de paternitate, deoarece – în absenţa ei – nu s-ar putea presupune, cu acelaşi grad de probabilitate, că numai soţul mamei poate fi tatăl copilului.

Deci, convieţuirea soţilor şi respectarea obligaţiei de fidelitate de către soţie sunt cele două prezumţii simple pe care se întemeiază prezumţia de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei.

Totuşi, Codul familiei admite aplicarea prezumţiei de paternitate şi copilului conceput înainte de căsătorie, dar născut în timpul căsătoriei. În acest caz, prezumţia îşi găseşte fundamentul doar în principiul ocrotirii interesului copilului şi al familiei.

245. Condiţiile aplicării prezumţiei de paternitate. Din analiza

dispoziţiilor art. 53 alin. 1 şi 2 C. fam., rezultă că pentru aplicarea prezumţiei de paternitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) stabilirea filiaţiei faţă de mamă, potrivit legii, adică prin faptul naşterii, prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească (art. 47, 48, 50 şi 52 C. fam.); aceasta înseamnă că nu este posibilă din punct de vedere juridic stabilirea paternităţii copilului din căsătorie înainte de stabilirea maternităţii;

b) căsătoria mamei;

4

c) concepţiunea sau naşterea copilului în timpul căsătoriei mamei acestuia (adică între momentul încheierii căsătoriei şi mai înainte de desfacerea, încetarea, anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei).

În cazul în care copilul a fost conceput sau s-a născut în timpul unei căsătorii care ulterior este desfiinţată, prezumţia de paternitate rămâne aplicabilă, deoarece, potrivit art. 23 alin. 2 C. fam., nulitatea căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate, în puterea legii, soţul mamei este prezumat tatăl copilului conceput sau născut în timpul căsătoriei.

246. Incidenţa art. 51 C. fam. Art. 53 alin. 3 C. fam. prevede că dispoziţiile art. 51 C. fam. sunt aplicabile şi situaţiilor în care funcţionează prezumţia de paternitate.

În legătură cu acest text s-a pus problema dacă el se referă numai la filiaţia faţă de mamă, cu consecinţa stabilirii astfel a primei condiţii de aplicare a prezumţiei de paternitate, sau sensul său este că art. 51 C. fam. se aplică şi filiaţiei faţă de tată, iar în cazul concordanţei dintre menţiunile certificatului de naştere privitoare la tată şi posesia de stat, nu s-ar mai putea contesta filiaţia copilului faţă de tată.

Interpretarea corectă este cea potrivit căreia, în condiţiile art. 53 alin. 1 şi 2 C. fam., art. 51 C. fam. serveşte la stabilirea uneia din condiţiile prezumţiei de paternitate, şi anume filiaţia faţă de mamă, care – unită cu starea de căsătorie şi cu faptul concepţiei sau naşterii în timpul căsătoriei – determină funcţionarea prezumţiei de paternitate.

Soluţia contrară – şi anume că art. 51 C. fam. s-ar aplica tale quale filiaţiei faţă de tată – nu poate fi primită, deoarece ar duce la consecinţe incompatibile cu art. 53 şi 54 (care reglementează tăgăduirea paternităţii) din Codul familiei; spre exemplu, menţiunea din certificatul de naştere privind tatăl copilului, unită cu posesia de stat concordantă, l-ar putea indica drept tată pe un bărbat cu mama convieţuieşte fără a fi divorţat de cel cu care este căsătorită, iar această filiaţie nu ar mai putea fi contestată de nimeni.

247. Caracterul exclusiv al prezumţiei. Paternitatea copilului din căsătorie se stabileşte exclusiv prin prezumţia de paternitate. Cu alte cuvinte, paternitatea copilului din căsătorie nu se poate stabili nici prin recunoaştere, nici pe calea acţiunii în justiţie, modalităţi de stabilire proprii paternităţii din afara căsătoriei (art. 56-60 C. fam.).

248. Conflicte de paternitate (dubla paternitate). Dat fiind că prezumţia de paternitate se poate întemeia fie pe faptul concepţiunii, fie

5

pe cel al naşterii copilului în timpul căsătoriei, se pot ivi conflicte de paternitate, când unui copil i se atribuie două paternităţi din căsătorie.

A. În primul rând, există conflict de paternitate în următoarele ipoteze:

a) în cazul în care copilul este conceput în timpul unei căsătorii, care a încetat, s-a desfăcut prin divorţ sau a fost desfiinţată, dar este născut după ce mama s-a recăsătorit. Conflictul se rezolvă în sensul că este considerat tată al copilului soţul mamei din cea de a doua căsătorie, soluţie care rezultă din interpretarea per a contrario a art. 53 alin. 2 C. fam. Într-adevăr, dacă, atunci când mama nu s-a recăsătorit este considerat tată al copilului fostul soţ al mamei, înseamnă că, dacă mama s-a recăsătorit, copilul are ca tată pe soţul mamei din cea de a doua căsătorie;

b) în situaţia în care soţul a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească, apoi soţia se recăsătoreşte şi, la mai puţin de 300 de zile de la data încheierii celei de a doua căsătorii naşte un copil, iar apoi soţul declarat mort reapare şi se anulează hotărârea declarativă de moarte. Potrivit art. 22 C. fam, prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii. În aceste condiţii, copilul este considerat conceput în timpul primei căsătorii şi născut în timpul celei de a doua. Problema se reduce practic la ipoteza din cazul precedent şi, deci, tatăl copilului va fi considerat soţul mamei din cea de a doua căsătorie.

În ambele ipoteze înfăţişate mai sus, dacă se tăgăduieşte paternitatea care rezultă din cea de a doua căsătorie, se admite că renaşte de plin drept prima prezumţie şi, deci, va fi considerat tatăl copilului soţul mamei din prima căsătorie. Dacă şi acesta tăgăduieşte paternitatea, atunci copilului devine din afara căsătoriei.

B. În al doilea rând, se poate întâmpla ca femeia, să dea naştere unui copil, în timp ce se găseşte, în acelaşi timp, în două căsătorii, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind monogamia (art. 5 C. fam.). Se poate considera că acesta este singurul caz autentic de conflict de paternitate, pentru care însă C. fam. nu oferă o soluţie expresă. Din interpretarea art. 53 alin. 2 ar rezulta că tatăl copilului este soţul mamei din cea de a doua căsătorie. Deşi căsătoria este lovită de nulitate (art.19 C. fam.), prezumţia de paternitate se aplică, deoarece nulitatea nu produce efecte în privinţa copiilor.

249. Prezumţia de paternitate şi menţiunile din actul de naştere al copilului. Principiul este acela că prezumţia de paternitate operează independent de menţiunile din actul de naştere al copilului.

În legătură cu această regulă, în practică pot să apară mai multe situaţii:

6

a) Soţul mamei a fost trecut în actul de naştere al copilului drept tată. Această menţiune nu face însă dovada irefragabilă a paternităţii copilului. Trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea prezumţiei de paternitate. Dacă într-adevăr copilul este din căsătorie, atunci, menţiunea din actul de naştere corespunde prezumţiei de paternitate, dar soţul mamei poate tăgădui, potrivit legii, paternitatea copilului. Dacă însă copilul este din afara căsătoriei – de exemplu a fost născut şi conceput înainte de căsătoria părinţilor – , iar soţul mamei a fost greşit înregistrat drept tată al copilului, fără ca paternitatea lui să se fi stabilit prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească, atunci se poate introduce de către orice persoană care are interes o acţiune imprescriptibilă în contestarea paternităţii din căsătorie, prin care se tinde la dovedirea faptului că prezumţia de paternitate nu-şi găseşte aplicare şi se cere şi rectificarea actului de naştere, în mod corespunzător.

b) Un alt bărbat decât soţul mamei a fost trecut în actul de naştere drept tată al copilului. Acest fapt nu poate conduce la înlăturarea prezumţiei de paternitate, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea ei. Înseamnă că va exista o neconcordanţă între paternitatea legală a copilului, stabilită prin prezumţia de paternitate şi menţiunea actul de naştere. Tatăl copilului este tot soţul mamei, iar cel interesat – mama copilului, copilul sau soţul mamei – poate introduce o acţiune în constatarea aplicabilităţii prezumţiei de paternitate şi în rectificarea actului de naştere.

c) Actul de naştere nu indică numele tatălui. Aceasta nu înseamnă neapărat că paternitatea copilului nu este cunoscută sau că este vorba de un copil din afara căsătoriei. Dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru ca soţul mamei să fie considerat tatăl copilului, se poate, de asemenea, introduce o acţiune în constatarea aplicabilităţii prezumţiei de paternitate şi în completarea actului de naştere.

Aşadar, este neîndoielnic că prezumţia de paternitate se aplică şi îşi produce efectele independent de menţiunile din actul de naştere al copilului.

250. Forţa prezumţiei de paternitate. Regula pater is est… avea la origine puterea unei prezumţii absolute, irefragabile. Soţul mamei era considerat tatăl copilului, chiar atunci când era evident că aceasta nu corespundea realităţii. Or, dat fiind că prezumţia de paternitate se întemeiază fie pe alte prezumţii simple (art. 53 alin. 2 C. fam.), fie pe nevoia ocrotirii interesului copilului (art. 53 alin. 1 C. fam.), înseamnă că pot exista situaţii în care această prezumţie să nu corespundă realităţii. Nu se confundă aceste situaţii cu cele în care prezumţia nu-şi găseşte aplicare pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca soţul

7

mamei să fie considerat tată al copilului (de exemplu, deşi mama nu era căsătorită în momentul concepţiei, respectiv al naşterii copilului, actualul soţ al mamei este înregistrat ca tată al copilului în temeiul unei greşite aplicări a prezumţiei de paternitate) şi, astfel, orice persoană poate să conteste aparenta filiaţie faţă de tată din căsătorie.

Atunci când se pune problema forţei juridice a prezumţiei de paternitate şi a concordanţei acesteia cu realitatea, avem în vedere situaţiile în care sunt îndeplinite condiţiile legale pentru aplicarea prezumţiei de paternitate, dar se poate pune problema dacă, în realitate, soţul mamei este tatăl biologic al copilului.

În concepţia Codului familiei, prezumţia de paternitate nu are caracter absolut, pentru că legea permite să se facă dovada contrară acestei prezumţii, în sensul că soţul mamei nu este tatăl copilului. Dar nu se poate spune nici că această prezumţie este o prezumţie relativă obişnuită, deoarece dovada contrară nu se poate face oricând, oricum şi de orice persoană interesată.

Prezumţia de paternitate nu poate fi răsturnată decât pe calea formulării unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii şi numai dacă se admite această acţiune, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Dacă însă nu se tăgăduieşte paternitatea copilului, prezumţia se consolidează şi devine absolută. S-ar putea astfel considera că această prezumţie are un caracter mixt, care împrumută atât trăsăturile unei prezumţii relative, cât şi pe cele ale unei prezumţii absolute.

Paragraful 2. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii

251. Precizări prealabile. Paternitatea copilului din căsătorie poate fi înlăturată numai pe calea acţiunii în tăgăduirea paternităţii. Soţul mamei nu ar putea înlătura prezumţia de paternitate printr-un act extrajudiciar, de negare ori refuz al paternităţii. Tăgăduirea acesteia nu poate fi decât rezultatul unei hotărâri judecătoreşti. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii prezintă unele caractere specifice, analizate în continuare.

252. Cazurile în care se poate tăgădui paternitatea. Potrivit art. 54 alin. 1 C. fam., paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

Legea nu enumeră, aşadar, cazurile în care soţul mamei poate tăgădui paternitatea, ci enunţă doar o regulă generală, urmând ca instanţa să decidă de la caz la caz.

Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului poate fi de natură fizică, (impotenţa sexuală – incapacitate de erecţie ori de copulare

8

sau o incapacitate de procreare), socială (imposibilitatea de coabitare a soţilor, datorită unei detenţii privative de libertate, unei dispariţii, unei misiuni în străinătate, unei boli, , unui accident etc.) ori morală (conflicte grave între soţi în timpul legal al concepţiunii copilului, care excludeau existenţa raporturilor conjugale).

Simpla despărţire în fapt a soţilor în timpul legal al concepţiunii copilului nu reprezintă decât un indiciu, iar nu o probă îndestulătoare pentru tăgăduirea paternităţii.

Tot astfel, faptul că mama a avut relaţii extraconjugale în timpul concepţiunii copilului nu este o împrejurare suficientă pentru a se răsturna prezumţia de paternitate, ci trebuie să se recurgă la probe ştiinţifice pentru a se afla adevărul.

Faptul că mama copilului recunoaşte că soţul său nu este tatăl copilului nu poate conduce automat la admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, deoarece legea impune să se facă dovada că soţul mamei nu poate fi tatăl copilului, astfel încât este necesar ca recunoaştere mamei trebuie să se coroboreze cu alte mijloace de probă.

253. Titularul acţiunii în tăgăduirea paternităţii. Potrivit art. 54 alin.2 C. fam., acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai de soţul mamei.

Aşa fiind, se poate spune că, în concepţia legiuitorului, această acţiune trebuia să aibă un caracter exclusiv personal, în sensul că soţul mamei este unicul titular al unei asemenea acţiuni. După cum se va arăta mai jos, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional acest text, consacrând şi dreptul mamei şi al copilului de a porni acţiunea.

Creditorii soţului nu pot introduce acţiunea. De asemenea, moştenitorii soţului nu pot porni acţiunea, dar o pot

continua, afară de cazul în care tatăl a renunţat la judecată ori aceasta s-a perimat sau (potrivit art. 246 şi, respectiv, art. 248 C. pr. civ.). Ei pot însă continua acţiunea, dar numai dacă au acceptat moştenirea, ceea ce înseamnă că acţiunea îşi schimbă caracterul, pentru că ei urmăresc un scop patrimonial.

Reprezentantul legal al soţului pus sub interdicţie poate introduce acţiunea, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 54 alin.3 C. fam.). Dacă tutore este chiar mama copilului, întrucât există contrarietate de interese, acţiunea se va porni de un curator numit în condiţiile art. 132 şi art. 147 C. fam.

De asemenea, art. 45 din C. pr. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, permite şi procurorului să pornească acţiunea, ceea ce lărgeşte sfera persoanelor care pot tăgădui paternitatea copilului din căsătorie.

9

254. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune. Potrivit art. 55 C. fam., acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie într-un termen de 6 luni. Legea a prevăzut un termen scurt de prescripţie pentru această acţiune, în scopul a nu menţine mult timp incertitudine asupra paternităţii copilului şi de a ocroti, şi în acest fel, interesului copilului.

În ceea ce priveşte data de la care curge acest termen, art. 55 C. fam. distinge, după cum acţiunea se introduce de către soţul mamei sau de către reprezentantul acestuia.

A. Când acţiunea se introduce de către soţul mamei, termenul de prescripţie curge de la data la care soţul mamei a cunoscut naşterea copilului (art. 55 alin. 1 C. fam.). Legea a stabilit, aşadar, un moment subiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Dacă filiaţia copilului faţă de o femeie care este căsătorită s-a stabilit după naşterea copilului, termenul curge de la data la care soţul mamei a luat cunoştinţă despre stabilirea filiaţiei faţă de mamă, deoarece numai de la această dată funcţionează faţă de el prezumţia de paternitate şi, pe cale de consecinţă, el poate acţiona în sensul tăgăduirii paternităţii (actio non natae non prescribitur – dacă dreptul la acţiune nu s-a născut, nici nu se poate prescrie).

Dacă tutorele soţului mamei pus sub interdicţie nu a pornit acţiunea (potrivit art. 54 lin. 3 C. fam.), soţul mamei o poate introduce după ridicarea interdicţiei, în termen de 6 luni de la data la care a cunoscut naşterea copilului sau, după caz, de la data la care a luat cunoştinţă despre stabilirea filiaţiei copilului faţă de mama care este soţia lui.

În cazul conflictelor de paternitate, dacă se tăgăduieşte paternitatea copilului din cea de a doua căsătorie a mamei, soţul mamei din prima căsătorie poate porni acţiune în tăgăduirea paternităţii în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă despre hotărârea judecătorească prin care s-a admis tăgada paternităţii copilului faţă de soţul din cea de a doua căsătorie, ceea ce a făcut să funcţioneze prezumţia împotriva soţului din prima căsătorie.

B. Dacă soţul mamei este pus sub interdicţie, art. 54 alin. 3 C. fam. prevede că acţiunea poate fi pornită de tutore, dar numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

Într-o asemenea ipoteză, dacă soţul a fost pus sub interdicţie înainte de împlinirea a şase luni de la data la care a aflat de naşterea copilului, art. 55 alin. 2 C. fam. prevede că un nou termen de şase luni începe să curgă de la data la care tutorele a cunoscut naşterea copilului.

255. Persoana împotriva căreia se porneşte acţiunea. Codul

familiei nu conţine dispoziţii cu privire la această chestiune. Art. 54 alin. 3 prevede numai că, în toate cazurile, mama copilului va fi citată. De aici

10

s-ar putea trage concluzia că acţiunea în tăgăduirea paternităţii se introduce împotriva copilului. Însă, dacă acesta este minor, se impun următoarele nuanţări:

a) Copilul are vârsta sub 14 ani: acţiunea se introduce împotriva reprezentantului copilului, care poate fi mama copilului, tutorele sau un curator ad-hoc, numit în condiţiile art. 132 C. fam. (de exemplu, dacă mama a decedat şi singurul reprezentant al copilului este tatăl faţă de care funcţionează prezumţia de paternitate şi care tăgăduieşte această prezumţie). Dacă în cursul procesului copilul decedează, acţiunea va putea fi continuată împotriva moştenitorilor acestuia.

b) Copilul are vârsta între 14-18 ani: el participă singur în proces, deci acţiunea se introduce împotriva lui; dacă, în cursul procesului, copilul decedează, acţiunea va fi continuată împotriva moştenitorilor acestuia.

Soţul mamei poate introduce acţiunea şi după ce copilul a decedat, împotriva mamei copilului sau, dacă această e decedată, împotriva altor moştenitori ai copilului.

Atunci când mama reprezintă pe copil, ea stă în proces în dublă calitate: în nume propriu şi în numele copilului.

Paragraful 3. Acţiunea în tăgada paternităţii în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene

256. Evoluţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale. În literatura juridică şi în jurisprudenţă, art. 54 alin. 2 din C. fam. – care prevede dreptul exclusiv al soţului mamei de a face în justiţie dovada contrară, pe calea acţiunii în tăgăduirea paternităţii – a fost în mod constant criticat, arătându-se că înlăturarea acestui exclusivism constituie o modificare ce trebuie înscrisă printre cele mai grabnice din câte necesită Codul familiei; au fost evocate diferite situaţii în care, deşi este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, iar acesta nu tăgăduieşte paternitatea, prezumţia nu mai poate fi răsturnată de nici o altă persoană, devenind imposibilă din punct de vedere juridic stabilirea paternităţii reale a copilului.

Monopolul soţului mamei asupra acţiunii în tăgăduirea paternităţii nu constituie, astfel, decât o piedică absolută în stabilirea adevăratei paternităţi a copilului.

Din păcate, legiuitorul român a manifestat în domeniul reglementării relaţiilor de familie un conservatorism exagerat şi nu a avut nici o reacţie la repetatele sublinieri privind necesitatea modificării art. 54 C. fam.

11

Momentul de răscruce, decisiv a fost marcat, în cele din urmă de Curtea Constituţională.

A. Într-o primă etapă, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 78 din 13 septembrie 19951, s-a pronunţat în sensul că art. 54 alin. 2 din C. fam. este constituţional.

În această speţă, pretinsul tată biologic a formulat o “acţiune în contestarea paternităţii prezumate”, invocând excepţia de neconstituţionalitate a art. 54 alin. 2 C. fam. în raport cu art. 21, art. 26 şi art. 49 din Constituţie, precum şi cu prevederile Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Convenţiei cu privire la drepturile copilului.

Curtea Constituţională a respins excepţia, reţinând, în esenţă următoarele:

a) nu poate fi înlăturat caracterul absolut al prezumţiei de paternitate, deoarece aceasta ar favoriza destabilizarea familiei şi a căsătoriei, ar promova un climat de imoralitate şi instabilitate în societate şi ar leza interesele copiilor;

b) a recunoaşte dreptul oricărui bărbat de a tăgădui paternitatea, afirmând că el este tatăl copilului ar contraveni dispoziţiilor art. 44 din Constituţie care proclamă că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea lor, pe drepturile şi îndatoririle părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi instruirea copiilor;

c) art. 54 din C. fam. nu instituie o discriminare în sensul art. 16 din Constituţie, deoarece art. 49 din Constituţie prevede că exerciţiul unor drepturi poate fi restrâns prin lege;

d) art. 54 din C. fam. nu contravine art. 21 din Constituţie, deoarece liberul acces la justiţie este consacrat pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime; or, reclamantul nu are nici un drept şi nici un asemenea interes pentru a tăgădui paternitatea;

e) reclamantul nu poate invoca nici art. 26 din Constituţie privitor la protecţia vieţii sale familiale, deoarece cererea lui contravine alin. (2) al acestui text, fiind bazată tocmai pe imoralitatea acţiunii sale, pe relaţiile adulterine pe care pretinde că le-a întreţinut cu mama copilului. Această primă decizie a Curţii Constituţionale a fost în evidentă contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în speţa Kroon ş.a. contra Olandei, prin Hotărârea din 27 octombrie 1994, a decis că interdicţia instituită de o lege naţională pentru femeia căsătorită de a tăgădui paternitatea soţului contravine art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (C.E.D.O.), privind dreptul la respectarea vieţii de familie.

1 Decizia a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 294 din 20 decembrie 1995.

12

B. În acest context, prin decizia nr. 349 din 19 decembrie 20011, Curtea Constituţională a revenit expres asupra soluţiei anterioare, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii Europene în această materie.

Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. 54 alin. 2 C. fam. şi a statuat astfel dreptul mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii, având în vedere faptul că, în speţă, aceştia au formulat acţiunea şi au invocat excepţia de neconstituţionalitate.

Ca şi în alte cazuri în care Curtea Constituţională a constatat că un text de lege restrictiv este neconstituţional în raport cu un drept fundamental, apar serioase dificultăţi practice, deoarece decizia Curţii Constituţionale nu poate conţine decât o regulă de principiu a cărei aplicabilitate presupune însă existenţa unor reglementări concrete.

257. Fundamentul acţiunii promovate de mamă sau de copil. Atunci când acţiunea este pornită de mama copilului sau de copil, regula generală stabilită de art. 54 alin. 1 din C. fam. este, de asemenea, aplicabilă, deci trebuie să se facă dovada că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

Se pune însă problema de a stabili care este fundamentul juridic al acestei acţiuni şi dacă regula generală cuprinsă în art. 54 alin. 1 C. fam este suficientă. Pentru aceasta ar trebui analizate considerentele deciziei Curţii Constituţionale şi ale hotărârii Curţii Europene de la Strasbourg.

Dacă avem în vedere Hotărârea din 27 octombrie 1994 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, fundamentul juridic al unei asemenea acţiuni se circumscrie adevărului biologic şi social, privit însă din punctul de vedere al interesului copilului care are dreptul să-şi stabilească legal paternitatea reală faţă de bărbatul care este tatăl său biologic, altul decât soţul mamei .

Decizia Curţii Constituţionale a asimilat această concepţie, atunci când a analizat art. 54 alin. 2 din C. fam. în raport cu art. 26 din Constituţie şi care consacră acelaşi principiu al ocrotirii vieţii familiale, subliniind expres că se reconsideră jurisprudenţa anterioară, având în vedere modul de interpretare şi aplicare a art. 8 din C.E.D.O. de către Curtea Europeană.

De aceea, deşi decizia Curţii Constituţionale se bazează şi pe alte texte din Constituţie decât art. 26, neconstituţionalitatea art. 54 alin. 2 din C. fam. rezidă în contradicţia cu dispoziţiile art. 26 din Constituţie, raportate la art. 8 din C.E.D.O., astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană.

1 Publicată în M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002.

13

258. Condiţiile promovării acţiunii de către mamă sau de către copil. Atunci când acţiunea în tăgăduirea paternităţii se exercită de mama copilului şi de copil este legitimă grija de a nu înrăutăţi condiţia juridică a copilului, având în vedere faptul că situaţia de copil din afara căsătoriei fără paternitate stabilită (filius nullius) este una dintre cele mai dramatice pentru copil.

De aceea, tăgăduirea paternităţii de către mama copilului şi de către copil nu poate fi privită unilateral, numai prin prisma adevărului biologic – soţul mamei nu este tatăl copilului – şi cu atât mai puţin doar prin prisma egalităţii soţilor, ci trebuie plasată în contextul mai larg al dreptului fundamental al copilului la viaţa de familie, ceea ce conferă tăgăduirii paternităţii o dimensiune psiho-socială ce nu poate fi neglijată.

Interesul copilului nu se rezumă doar la faptul că soţul mamei nu este tatăl biologic, ci este, în primul rând, acela de a putea consacra juridic legătura de filiaţie faţă de bărbatul care în realitate este tatăl biologic, în condiţiile unor relaţii de familie de facto. De aceea, pentru copil, tăgăduirea paternităţii faţă de soţul mamei este doar mijlocul pentru a-şi stabili paternitatea reală.

Ar rezulta că admiterea acţiunii introdusă de mamă şi copil presupune atât respectare regulii generale, prevăzută de art. 54 alin. 1 C. fam., cât şi o condiţie suplimentară constând în existenţa în fapt a unor relaţii de familie între copil şi tatăl biologic. Această condiţie constituie garanţia că paternitatea din căsătorie faţă de soţul mamei, care nu corespunde realităţii, va fi substituită de paternitatea faţă de tatăl biologic.

Existenţa în fapt a relaţiilor de familie statornicite între copil şi pretinsul tată biologic poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, urmând ca, de la caz la caz, instanţele judecătoreşti să aprecieze în ce măsură această condiţie este îndeplinită, având ca reper jurisprudenţa Curţii Europene în această materie. Convieţuirea mamei cu pretinsul tată biologic nu trebuie fetişizată, deoarece, chiar şi în condiţiile în care această convieţuire nu există sau încetează, ceea ce interesează este existenţa unei legături active între copil şi pretinsul tată biologic.

259. Diferenţe. Prin urmare, prin fundamentul ei şi condiţiile de exercitare, acţiunea în tăgăduirea paternităţii introdusă de mama copilului şi de copil, în temeiul dreptului recunoscut prin decizia Curţii Constituţionale, se deosebeşte de acţiunea în tăgăduirea paternităţii al cărei titular este soţul mamei, reglementată de art. 54 C. fam.

Astfel fundamentată, acţiunea în tăgăduirea paternităţii având ca titulari pe mama copilului pe de copil poate fi calificată ca un caz special de contestare a stării civile a copilului, care presupune neconcordanţa între posesia de stat a copilului (ilustrată prin anumite

14

relaţii de familie existente în fapt – tractatus – şi, uneori, recunoscute ca atare în societate – fama –, ca elemente al posesiei de stat) şi situaţia de drept (prezumţia legală de paternitate).

260. Prescripţia dreptului la acţiune formulată de mamă sau de copil. Neavând dreptul să legifereze, Curtea Constituţională – după declararea ca neconstituţional a art. 54 alin. 2 – a lăsat „neacoperit” un aspect deosebit de important în cadrul regimului juridic al acţiunii în tăgada paternităţii, promovată de mamă sau de copil, şi anume prescripţia dreptului material la acţiune.

Art. 55 alin. 1 C. fam. reglementează numai prescripţia dreptului la acţiunea în tăgăduirea paternităţii, formulată de tată, şi anume – după cum am mai arătat – 6 luni de la data când tatăl prezumat a luat cunoştinţă de naşterea copilului.

În contextul creat prin recunoaşterea, de către Curtea Constituţională, a dreptului mamei şi copilului de a promova acţiunea în tăgada paternităţii, două soluţii sunt posibile:

A. Acţiunea este imprescriptibilă, deoarece este o acţiune având un obiect nepatrimonial, iar principiul în cazul acestor acţiuni este imprescriptibilitatea, ele fiind prescriptibile în mod excepţional, numai dacă legea o prevede în mod expres (ca în cazul art. 55 alin. 1 C. fam.).

B. Acţiunea este prescriptibilă în acelaşi termen de şase luni, art. 55 alin. 1 C. fam. fiind pe deplin aplicabil, prin analogie, termen care începe să curgă, însă, în mod diferit, după cum este vorba de mamă sau de copil:

a) În cazul mamei, termenul curge de la data naşterii, deoarece mama cunoaşte faptul că soţul său nu este tatăl copilului şi nu există nici o raţiune pentru care să se fixeze un alt moment de la care să înceapă să curgă, pentru ea, termenul de prescripţie extinctivă.

b) În cazul copilului, termenul începe să curgă de la data ajungerii la majorat. Această soluţie se impune nu numai pentru că, de la acea dată copilul are capacitate de exerciţiu deplină – inclusiv în plan procesual –, ci mai ales pentru că de la vârsta majoratului poate avea maturitatea necesară pentru a aprecia asupra introducerii acţiunii.

Neîndoielnic, cea de a doua soluţie poate fi discutabilă, mai ales sub aspectul momentului de la care începe să curgă prescripţia pentru minor, care este propus pe baza unei interpretări care poate fi contestată.

Cu toate acestea, soluţia prescriptibilităţii este preferabilă, pentru următoarele argumente:

- este a adevărat că acţiunile de stare civilă sunt, ca regulă generală, imprescriptibile sub aspect extinctiv, iar prescriptibilitatea lor trebuie să fie expres prevăzută de lege, dar astfel de acţiuni – cum este tăgada paternităţii – trebuie să fie prescriptibile, pentru a nu permite să

15

planeze o îndelungată incertitudine asupra unor relaţii atât de sensibile, cum sunt cele ce ţin de filiaţie;

- aşa fiind, şi întrucât nu există o diferenţă de natură juridică între acţiunea formulată de tată şi cea formulată de mamă sau copil – deosebirile în ce priveşte fundamentul celor două acţiuni nefiind esenţiale şi nejustificând un regim juridic diferit în ce priveşte prescripţia – se impune aplicarea aceleiaşi reguli din art. 55 alin. 1 C. fam. şi în ce priveşte acţiunea în tăgada paternităţii formulată de mamă sau de copil.

Subsecţiunea 4Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei

261. Reglementare. Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte fie prin recunoaştere, fie prin hotărâre judecătorească (art. 56 C. fam. şi art. 3 din Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei1).

Paragraful 1. Stabilirea paternităţii prin recunoaştere

262. Noţiune. Recunoaşterea de paternitate este actul juridic (manifestarea unilaterală de voinţă) prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său.

Potrivit art. 57 teza I C. fam., copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de tatăl său.

263. Copii care pot fi recunoscuţi. În principiu, poate fi recunoscut orice copil care este din afara căsătoriei.

A. De regulă, este recunoscut copilul născut. B. Se admite însă că poate fi recunoscut şi copilul conceput, dar

încă nenăscut, însă recunoaşterea este sub condiţia suspensivă ca, la naştere, copilul să aibă situaţia juridică de copil din afara căsătoriei. Soluţia se întemeiază pe dispoziţiile art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, care recunoaşte copilului capacitate de folosinţă anticipată încă de la concepţie, în ceea ce priveşte drepturile sale.

C. Copilul decedat poate fi recunoscut, dar numai dacă a lăsat descendenţi fireşti (art. 57 alin. 1 C.fam.). Soluţia se justifică prin

1 România a aderat la Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, încheiată la Starsbourg la 15 octombrie 1975, prin Legea nr. 101/1992, publicată în M. Of. nr. 243 din 30 septembrie 1992.

16

interesul de a împiedica recunoaşterile ce s-ar face numai în interesul tatălui, pentru a veni la mostenirea copilului.

D. Copilul recunoscut poate fi, de asemenea recunoscut şi de un al bărbat, altfel spus sunt posibile mai multe recunoaşteri succesive de paternitate. În sprijinul acestei soluţii pot fi aduse următoarele argumente:

- nu există un text expres care să împiedice recunoaşterea copilului deja recunoscut de un alt bărbat, precum în materia filiaţiei faţă de mamă; singura condiţie pe care legea o impune în cazul paternităţii este ca acel copil să fie din afara căsătoriei;

- interesul copilului este acela de a-şi stabili paternitatea faţă de adevăratul tată. Dacă se fac mai multe recunoaşteri succesive, cel interesat va contesta recunoaşterea care nu corespunde realităţii.

Însă, în cazul unor recunoaşteri succesive de paternitate, ofiţerul de stare civilă va putea însă refuza înregistrarea recunoaşterilor ulterioare, dacă prima recunoaştere a fost deja înregistrată. Într-o asemenea ipoteză, cel căruia i s-a refuzat înregistrarea recunoaşterii va putea să atace refuzul la judecătoria în raza căreia domiciliază, potrivit art. 10 din Legea nr. 119/1996, contestând concomitent recunoaşterea anterioară, în condiţiile art. 58 alin. 1 C. fam.

Altfel spus, cea de a doua recunoaştere va fi afectată de condiţia suspensivă a înlăturării, potrivit legii, a primei recunoaşteri. Această înlăturare poate fi efectul admiterii acţiunii prin care se contestă prima recunoaştere ori a unei acţiuni în anularea sau în constatarea nulităţii primei recunoaşteri.

E. Se pune însă problema dacă poate fi recunoscut copilul din afara căsătoriei care şi-a stabilit paternitatea prin hotărâre judecătorească. Dat fiind că hotărârea judecătorească este opozabilă erga omnes, o asemenea recunoaştere este lipsită de efecte juridice până la data la care, potrivit art. 23 alin. 2 teza a II-a din Decretul nr. 31/1954 se face dovada contrară pe cale judecătorească şi se înlătură paternitatea stabilită în justiţie, recunoaşterea va produce efecte.

Potrivit art. 23 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, hotărârile judecătoreşti în materie de stare civilă sunt opozabile şi terţilor, însă aceştia sunt în măsură să facă dovada contrară.

Or cel care face a doua recunoaştere este un terţ faţă de hotărârea judecătorească anterioară privind stabilirea paternităţii. În aceste condiţii, se poate spune că şi recunoaşterea unui copil a cărui paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească este valabilă sub condiţia suspensivă a înlăturării efectelor sale, ca urmare a acţiunii autorului recunoaşterii.

Practic, ofiţerul de stare civilă va refuza înregistrarea recunoaşterii, cu motivarea existenţei hotărârii judecătoreşti de stabilire a paternităţii,

17

iar autorul recunoaşterii va ataca refuzul la judecătoria în raza căreia domiciliază, potrivit aceluiaşi art. 10 din Legea nr. 119/1996, urmând ca în cadrul acestei acţiuni să dovedească faptul că paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu corespunde realităţii.

264. False conflicte de paternitate. În practică poate să apară situaţia în care un bărbat să facă recunoaşterea unui copil din căsătorie. Evident nu se pune problema unui conflict de paternitate deoarece, potrivit legii, soţul mamei este tatăl copilului.

Aşa fiind, recunoaşterea unui copil din căsătorie nu are nici un efect, atâta timp cât copilul beneficiază de prezumţia de paternitate. Dacă însă se tăgăduieşte paternitatea, atunci copilul devine din afara căsătoriei cu paternitatea stabilită faţă de bărbatul care l-a recunoscut. Se poate, deci, considera că recunoaşterea unui copil din căsătorie este făcută sub condiţia suspensivă a admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii.

265. Particularităţi privind contestarea recunoaşterii de paternitate. Potrivit art. 58 alin. 1 C. fam., recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.

Deşi, în principiu, sarcina probei incumbă reclamantului – potrivit art. 1169 C. civ., alin. 2 al art. 58 C. fam. prevede că, atunci când acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate se introduce de către mamă, de către cel recunoscut sau de către descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.

Prin urmare, sarcina probei este răsturnată, ca şi cum, în aceste situaţii, s-ar prezuma că recunoaşterea nu corespunde adevărului, iar autorul recunoaşterii se găseşte în situaţia de a face dovada paternităţii, ca în situaţia în care el ar fi introdus o acţiune în reclamaţie de stare civilă.

Paragraful 2. Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească

264. Consideraţii generale. Copilul din afara căsătoriei îşi poate stabili filiaţia pe calea unei acţiuni în justiţie, dacă tatăl nu-l recunoaşte. Remarcabil este faptul că, potrivit Codului familiei, cercetarea paternităţii este liberă, adică legea nu stabileşte limitativ cazurile în care se poate porni o asemenea acţiune, singura condiţie fiind aceea ca, prin această acţiune să se urmărească stabilirea paternităţii unui copil din afara căsătoriei. Această acţiune prezintă unele trăsături specifice, din punctul de vedere al titularului, al termenului în care se poate porni şi al procedurii de judecată.

18

265. Titularul acţiunii. Acţiunea în stabilirea paternităţii are un caracter personal şi aparţine copilului.

În literatura juridică şi în practica judecătorească s-a stabilit că acţiunea aparţine atât copilului minor, cât şi celui major. De asemenea, copilul din afara căsătoriei, chiar adoptat poate introduce acţiunea în stabilirea paternităţii, dat fiind că legea nu interzice aceasta şi există întotdeauna interes pentru stabilirea paternităţii fireşti.

În cazul în care copilul nu are capacitate deplină de exerciţiu, distingem următoarele situaţii, în ceea ce priveşte exerciţiul dreptului la acţiune:

a) Copilul are capacitate restrânsă de exerciţiu. Dat fiind că este vorba de o acţiune cu caracter personal nepatrimonial, copilul poate introduce singur acţiunea, fără nici o încuviinţare.

b) Copilul este lipsit de capacitate de exerciţiu. În acest caz, potrivit art. 59 alin. 1 C. fam., acţiunea se porneşte de către mamă, în numele copilului, chiar dacă aceasta este minoră, ori de către reprezentantul legal al copilului. Mama poate porni acţiunea chiar dacă este decăzută din drepturile părinteşti, potrivit art. 109 C. fam.

Mama copilului nu poate renunţa la acţiunea în stabilirea paternităţii (potrivit art. 246 C. pr. civ.) şi nici nu poate încheia o tranzacţie cu pretinsul tată al copilului (potrivit art. 1704 C. civ. şi art. 271-273 C. pr. civ.), prin care să renunţe la cercetarea paternităţii pe tot timpul minorităţii copilului, deoarece acţiunea aparţine copilului, mama fiind îndreptăţită numai s-o exercite, iar renunţarea sau tranzacţia ar contraveni interesului superior al copilului (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004).

Moştenitorii copilului nu pot introduce acţiunea, dar o pot continua (art. 59 alin. 2 C. fam.). Se consideră că, în mâinile moştenitorilor, acţiunea se interverteşte, dobândind un caracter preponderent patrimonial.

Tatăl din afara căsătoriei nu poate introduce acţiune în stabilirea paternităţii, deoarece el are posibilitatea de a recunoaşte copilul.

266. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în

stabilirea paternităţii. Potrivit art. 60 alin 1 C. fam., acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului. Acesta este, neîndoielnic, un termen de prescripţie .

În ceea ce priveşte data de la care termenul începe să curgă, legea distinge mai multe situaţii:

a) Termenul curge de la naşterea copilului (art. 60 alin. 1 C. fam.), moment obiectiv, care poate fi probat cu certificatul de naştere al copilului.

19

b) Dacă, în temeiul art. 54 alin. 2 C. fam., a fost tăgăduită paternitatea unui copil din căsătorie, termenul curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis tăgada paternităţii (art. 60 alin. 2 C. fam.); acest moment – obiectiv – va fi dovedit cu menţiunea de pe hotărârea judecătorească privind caracterul său irevocabil.

c) În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta a prestat întreţinere copilului, termenul curge de la data încetării convieţuirii ori a prestării întreţinerii (art. 60 alin. 3 C. fam.). Aceste împrejurări modifică data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, deoarece, pe de o parte, fac să se creadă că prezumtivul tată va proceda la recunoaşterea copilului, iar pe de altă parte au putut influenţa mama copilului sau pe copil de a nu acţiona în justiţie.

Ca natură juridică, aceste împrejurări – convieţuirea sau întreţinerea – reprezintă cauze de întrerupere a prescripţiei, deoarece ele au semnificaţia unei adevărate recunoaşteri tacite, conform art. 16 alin. 1 lit. din Decretul nr. 167/1958, care întrerupe prescripţia, de aceea trebuie să intervină în decursul termenului de un an de la naşterea copilului.

În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de convieţuire, aceasta implică traiul în comun sau cel puţin existenţa unor legături statornice, cu caracter de continuitate.

Referitor la noţiunea de întreţinere, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie benevolă, iar nu prestată în temeiul unei obligaţii rezultând din clauze contractuale sau ca executare a unei sarcini;

- să fie substanţială şi continuă, pentru a satisface nevoile copilului. În practica judecătorească s-a decis că întreţinerea poate fi înţeleasă şi în sens de întreţinere morală, prin grija şi atenţia acordate copilului, socotit ca atare.

Încetarea convieţuirii sau a întreţinerii, în raport cu care se calculează termenul de prescripţie se pot datora atât atitudinii subiective a pretinsului tată, cât şi unor cauze obiective.

Fiind o chestiune de fapt, momentul încetării convieţuirii sau a întreţinerii poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.

d) În afara acestor cazuri prevăzute de lege, pot exista şi alte situaţii în care termenul de un an nu curge de la naşterea copilului, precum în cazul în care paternitatea copilului s-a stabilit prin recunoaştere, iar ulterior, prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea este anulată sau se admite acţiunea în contestarea recunoaşterii. Termenul de un an ar urma să curgă, într-o asemenea ipoteză, de la data rămânerii irevocabile a unei asemenea hotărâri judecătoreşti.

20

267. Persoana împotriva căreia se introduce acţiunea. Acţiunea în stabilirea paternităţii se formulează împotriva pretinsului tată. Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată (art. 59 alin. 3 C. fam.), chiar dacă au renunţat la moştenire sau au fost îndepărtaţi pentru nedemnitate, deoarece acţiunea continuă să aibă caracter personal. Acţiunea poate fi pornită şi împotriva statului care culege succesiunea vacantă, în puterea legii.

268. Obiectul acţiunii. Prin acţiunea în stabilirea paternităţii se tinde să se dovedească faptul că pârâtul este tatăl copilului. Aceasta înseamnă că trebuie dovedite următoarele împrejurări:

a) naşterea copilului;b) legăturile intime dintre pretinsul tată şi mama copilului în

perioada concepţiunii copilului. În acest caz, îşi găseşte aplicaţie prezumţia timpului legal al concepţiunii copilului, prevăzută de art. 61 C. fam. Prin urmare, trebuie să se facă dovada că, în perioada legală a concepţiunii, au existat relaţii intime între mama copilului şi pretinsul tată. Nu este însă necesar să se facă dovada că asemenea relaţii intime au existat în toată perioada timpului legal al concepţiunii copilului. Este suficient să se probeze că, în realitate copilul a fost conceput într-o anumită parte a timpului legal al concepţiunii şi că aceste legături au avut loc în acea perioadă;

c) faptul că bărbatul care a avut asemenea legături cu mama copilului este, într-adevăr, tatăl copilului.

Faptul că, în perioada concepţiunii copilului, mama a avut relaţii şi cu alţi bărbaţi (exceptio plurium concubentium) nu este suficient pentru respingerea acţiunii, dacă din ansamblul probelor se poate ajunge la concluzia paternităţii. Această excepţie nu poate conduce la respingerea acţiunii ca inadmisibilă, ci vor trebui administrate toate probele pentru a se stabili dacă pârâtul este sau nu tatăl copilului. În lipsa altor probe însă, instanţa nu va putea admite acţiunea în stabilirea paternităţii, deoarece ar însemna ca mama să aibă dreptul să aleagă pe tatăl copilului.

269. Mijloacele de probă. Paternitatea copilului se poate stabili cu orice mijloc de probă (înscrisuri, indiferent de forma în care au fost întocmite, martori, mărturisirea pârâtului, prezumţii, expertize). Anumite probleme s-au pus în practica judecătorească în legătură cu recunoaşterea şi expertizele medico-legale.

A. Într-adevăr, dintre toate probele care pot servi la cercetarea paternităţii, mărturisirea (recunoaşterea) pârâtului reprezintă proba cea mai puternică. S-a decis că mărturisirea făcută în faţa instanţei reprezintă o mărturisire făcută în forma autentică. În legătură cu aceasta s-au ridicat

21

două probleme, atât pe planul dreptului procesual, cât şi din punctul de vedere al dreptului substanţial.

a) În primul rând, s-a pus problema de a şti ce soluţie trebuie să pronunţe instanţa care ia act de recunoaştere. S-ar putea considera că instanţa ar trebui să admită acţiunea în stabilirea paternităţii. Pe de altă parte însă, având în vedere că recunoaşterea este ea însăşi un mod de stabilire a paternităţii, s-ar putea da şi soluţia în sensul că instanţa ar trebui să ia numai act de recunoaşterea pârâtului şi să nu se admită acţiunea, ci numai să se dispună închiderea dosarului. Astfel, într-o speţă, acţiunea în stabilirea paternităţii a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie. Dat fiind că pârâtul a recunoscut la interogatoriu, iar această recunoaştere are valoarea unei declaraţii autentice, s-a decis că problema prescripţiei nu mai prezenta importanţă pentru soluţionarea cauzei. Prin urmare, dacă pârâtul recunoaşte paternitatea, nu mai este necesară judecarea cauzei, ci instanţa va lua act de recunoaştere şi va închide dosarul.

b) În al doilea rând, din punctul de vedere al dreptului substanţial se pune problema de a şti cum este stabilită filiaţia într-o asemenea situaţie: prin hotărâre judecătorească ori prin recunoaştere. Dacă instanţa nu face decât să ia act de recunoaşterea pârâtului, trebuie să se admită că paternitatea copilului se stabileşte prin recunoaştere, iar hotărârea judecătorească nu este decât “haina juridică”, pe care o îmbracă această recunoaştere în formă autentică. Consecinţa juridică a acestei calificări constă în aceea că această recunoaştere va putea fi contestată, potrivit art. 58 C. fam., ca orice altă recunoaştere făcută sub forma unui înscris autentic. Prin urmare, se aplică regimul juridic al recunoaşterii şi nu regimul juridic al unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în materia stării civile (art. 23 C. fam.).

B. În ceea ce priveşte expertiza medico-legală a filiaţiei, alături de recunoaştere, aceasta ar putea fi considerată cea mai importantă probă în stabilirea paternităţii. Într-adevăr, spre deosebire de celelalte probe care pot fi administrate de instanţă – martori, înscrisuri – şi care pot dovedi numai legăturile intime dintre mama copilului şi pretinsul tată, expertiza medico-legală a filiaţiei este singura în măsură să stabilească dacă pârâtul este sau nu tatăl copilului. În acest sens, potrivit art. 5 din Convenţia europeană asupra statului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, în acţiunile referitoare la filiaţia faţă de tată, probele ştiinţifice, apte să stabilească sau să înlăture paternitatea, urmează a fi încuviinţate.

Expertiza medico-legală a filiaţiei, în vederea cercetării paternităţii, parcurge mai multe etape, şi anume serologică, HLA, ADN. Pe parcursul cercetării paternităţii se pot parcurge, concomitent sau succesiv, toate aceste etape, după cum se pot face şi expertize privind perioada de

22

concepţie, evaluarea capacităţii de procreare, precum şi, după ce copilul a împlinit 3 ani, expertiza antropologică.

În virtutea rolul său activ, instanţa poate, chiar din oficiu, să dispună efectuarea expertizei medico-legale a filiaţiei.

Dată fiind importanţa deosebită a expertizei în procesele de stabilire a paternităţii, s-a putea crede că, astăzi, având în vedere progresele ştiinţei medicale şi – în special – ale geneticii, cercetarea judecătorească a paternităţii nu mai este o problemă juridică, ci una medicală.

Secţiunea 5Efectele filiaţiei

270. Consideraţii generale. Potrivit art. 48 alin. 3 din Constituţie, copii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. De asemenea, art. 63 C. fam. consacră principiul potrivit căruia copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.

Într-adevăr, o dată stabilită filiaţia copilului, consecinţele juridice ale raporturilor de rudenie sunt, în principiu aceleaşi, indiferent că este vorba de un copil din sau din afara căsătoriei, iar aceste efecte pot fi analizate în cadrul mai multor materii, precum: numele; drepturile şi îndatoririle părinteşti; domiciliul; obligaţia legală de întreţinere, moştenirea; cetăţenia. Dintre aceste efecte vor fi anlizate numai unele aspecte privind drepturile şi îndatoririle părinteşti, numele şi obligaţia de întreţinere.

Subsecţiunea 1Drepturile şi îndatoririle părinteşti

271. Precizări prealabile. Cel mai însemnat efect al stabilirii filiaţiei constă în faptul că ocrotirea copilului se va realiza prin părinţi care vor exercita drepturile şi îndatoririle ce le revin potrivit legii, faţă de copii lor minori. Există, astfel, două situaţii: filiaţia copilului este stabilită faţă de ambii părinţi sau numai faţă de un părinte.

272. Filiaţia copilului este stabilită faţă de ambii părinţi. Pe de o parte, potrivit art. 97 din C. fam. şi art. 1 alin. 4 C. fam., în principiu părinţii exercită în comun şi în mod egal drepturile şi îndatoririle părinţeşti.

23

Pe de altă parte, potrivit art. 65 C. fam., dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei este stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea lui, precum şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, se vor hotărî potrivit dispoziţiilor art. 42-44 C. fam. inclusiv, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 65 C. fam. trebuie înţeles în sensul că, atunci când părinţii copilului din afara căsătoriei nu se înţeleg, instanţa judecătorească va putea aplica în mod corespunzător dispoziţiile din materia divorţului în ceea ce priveşte drepturile părinteşti şi obligaţia de întreţinere a copilului.

273. Filiaţia copilului este stabilită numai faţă de unul dintre

părinţi. Potrivit art. 98 alin.2 C. fam., în acest caz drepturile părinteşti se exercită numai de către părintele faţă de care s-a stabilit filiaţia.

Subsecţiunea 2Numele copilului

274. Dobândirea numelui de către copil. Art. 62 şi art. 63 C. fam. reglementează modul de dobândire a numelui de familie, ca efect al stabilirii filiaţiei copilului. În ce priveşte prenumele, acesta se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei făcută de către cel care declară naşterea.

Dacă filiaţia este stabilită faţă de ambii părinţi, aceştia au drepturi egale în ceea ce priveşte alegerea numelui de familie pe care îl va purta copilul.

Mecanismul de stabilire a numelui de familie diferă după cum filiaţia se stabileşte faţă de ambii părinţi în acelaşi timp, respectiv după cum aceştia au ori nu un nume de familie comun.

A. Astfel, dacă filiaţia se stabileşte în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, se face distincţie după cum părinţii au ori nu acelaşi nume de familie.

Potrivit art. 62 alin. 1 C. fam., dacă părinţii au un nume de familie comun, în cazul în care părinţii copilului sunt căsătoriţi, copilul va lua numele de familie comun al părinţilor, care poate fi numele unuia dintre ei ori numele lor reunite (art. 27 alin. 2 C. fam.).

Dacă părinţii au nume diferite, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, o dată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. Trebuie însă precizat că dreptul de opţiune al părinţilor se poate exercita fie în sensul ca acel copil să ia numele de familie al unuia dintre ei, fie numele lor reunite (art. 62 alin.2 teza I C. fam.). Nu sunt posibile alte soluţii, de exemplu, copilul să ia un nume de

24

familie pe care nu-l poartă nici unul dintre părinţi. Dacă însă părinţii nu se înţeleg, art. 64 alin. 2 teza a II-a C. fam. prevedea că autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, ce nume va purta copilul; numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Această teză a art. 64 alin. 2 C. fam. trebuie azi socotită ca fiind abrogată implicit prin efectul art. 31 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, care prevede că orice neînţelegere dintre părinţi cu privire la drepturile şi obligaţiile părinteşti se soluţionează de către instanţa judecătorească.

B. Dacă însă filiaţia se stabileşte mai întâi faţă de un părinte, ceea ce este cazul copilului din afara căsătoriei, care, de regulă, îşi stabileşte mai întâi filiaţia faţă de mamă, conform art. 64 alin.1 C.f am., copilul dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.

Regula prevăzută la art. 64 alin.1 C. fam. se aplică şi în situaţia în care copilul pierde calitatea de copil din căsătorie, prin admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii. Astfel, dacă la naştere copilul a luat numele de familie al soţului mamei, în condiţiile în care soţii nu au un nume de familie comun, având în vedere efectul retroactiv al tăgăduirii paternităţii, copilul va fi considerat că are filiaţia stabilită numai faţă de mamă, astfel încât el va pierde numele de familie al soţului mamei, luat la naştere, şi va lua numele de familie al mamei, ca părinte faţă de care şi-a stabilit mai întâi filiaţia.

De asemenea, în cazul în care copilul din afara căsătoriei si-a stabilit în acelaşi timp filiaţia faţă de ambii părinţi, dar ulterior tatăl contestă recunoaşterea făcută la înregistrarea naşterii copilului, în cazul în care copilul a luat numele de familie al tatălui, prin efectul contestării recunoaşterii, el va fi în situaţia unui copil care are stabilită filiaţia numai faţă de mamă şi, prin urmare, va lua numele de familie al acesteia, potrivit art. 64 alin.1.

Potrivit art. 64 alin. 2 C. fam., în cazul în care filiaţia a fost ulterior stabilită şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă. Rezultă că, în funcţie de interesul copilului, instanţa va aprecia dacă încuviinţează schimbarea numelui de familie al copilului. Titularul acţiunii este copilul, iar nu părintele faţă de care şi-a stabilit ulterior filiaţia.

25

Subsecţiunea 3 Obligaţia legală de întreţinere

275. Consideraţii generale. Potrivit art. 86 C. fam., obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, între adoptat şi adoptator, între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi, între fraţi şi surori, precum şi în celelalte cazuri anume prevăzute de lege.

Rezultă că obligaţia de întreţinere este, în anumite cazuri, un efect al filiaţiei, prin care se asigură solidaritatea între membrii familiei

Între rudele menţionate obligaţia de întreţinere există fără a deosebi după cum filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei. În acest sens, potrivit art. 6 din Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, tatăl şi mama unui copil născut în afara căsătoriei au aceeaşi obligaţie de întreţinere faţă de acest copil ca şi cea care există faţă de copilul din căsătorie. Când obligaţia de înteţinere a unui copil născut din căsătorie incumbă unor anumiţi membri ai familiei, tatălui sau a mamei, copilul născut în afara căsătoriei beneficiază, de asemenea, de această obligaţie.

S-a pus problema dacă, în cazul tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie sau al contestării recunoaşterii de paternitate, este sau nu supusă restituirii pensia de întreţinere prestată de soţul mamei până la data înlăturării filiaţiei prin efectul hotărârii judecătoreşti.

Rezolvarea acestei probleme s-ar putea face pe baza următoarei distincţii:

a) când întreţinerea a fost prestată, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti prin care tatăl copilului a fost obligat la întreţinere, restituirea pensiei de întreţinere este admisibilă;

b) când nu a existat o asemenea hotărâre judecătorească de obligare la întreţinere în epoca în care a fost întreţinut copilul, ci întreţinerea s-a prestat benevol, în condiţiile în care copilul locuia împreună cu ambii părinţi, în condiţii normale de familie, nu se va restitui întreţinerea prestată. Temeiul acestei soluţii ar putea consta în aceea că a fost vorba de o obligaţie morală care, executată benevol, nu dă dreptul la restituire.

26