CAPITOLUL 7: AMENAJAREA TURISTICĂ A ZONELOR MONTANE

7.1. Aspecte generale

7.2. Etape de evoluţie a turismului montan

7.3. Tipologia staţiunilor de altitudine

7.4. Protejarea mediului din zonele montane

7.5. Caracteristicile clientelei staţiunilor montane

7.6. Modele de amenajare turistică a zonelor montane

7.1. Aspecte generale

Dezvoltarea rapidă a staţiunilor după război; Amplificarea recentă a frecventării care, în prezent, pune probleme

de saturare a infrastructurii de acces şi de primire; Degradarea mediului natural foarte vulnerabil la turismul de masă; Adoptarea tardivă a politicilor de stopare sau de control a acestor

fenomene; Frecventarea continuă şi concentrată într-un număr restrâns de

staţiuni; Condiţiile geografice şi de pantă restrâng practicarea schiului la

câteva masive importante din regiunile temperate; Costurile crescute ale echipamentelor necesare practicării diverselor

sporturi de iarnă dar şi al serviciilor oferite limitează această formă de turism la ţările bogate. 

7.2. Etape de evoluţie a turismului montan

Faza iniţială (sfârşitul secolului XIX- începutul Primului Război Mondial)

Faza de tranziţie (1930-1960)

Marea fază de dezvoltare (1960-prezent)

7.3. Tipologia staţiunilor de altitudine

staţiunile dezvoltate pornind de la un sat

staţiuni construite după un plan de amenajare de ansamblu, cu puţin timp înainte sau după război

„staţiunile integrate” construite după 1960Ele se disting de staţiunile precedente prin trei particularităţi:

implantarea la altitudini mai ridicate, până la 2500 m, la baza circurilor glaciare, beneficiind din plin de zăpadă; dimensiune importantă (până la 30000 de locuri de cazare); arhitectură unică-uneori foarte controversată-datorită unei concepţii de ansamblu prin implicarea şi responsabilitatea unui singur arhitect pe proiect.

staţiunile create acum 20 de ani ca o reacţie la gigantismul si lipsa de personalitate a staţiunilor integrate

7.4. Protejarea mediului din zonele montane Turismul montan reprezintă cauza multor daune provocate

mediului: accentuarea eroziunii pe versanţi ca urmare a defrişărilor în scopul creării unor căi de acces, pârtiile de schi şi chiar staţiunile, înmulţirea cabanelor şi reşedinţelor de vacanţă, alterarea peisajelor prin montarea pilonilor mijloacelor de transport pe cablu. De asemenea, riscul producerii de catastrofe naturale este crescut datorită multiplicării staţiunilor, în particular staţiunilor integrate care au modificat ecosistemele aflate la altitudine.

Măsurile de protejare sunt multiple: stoparea proiectelor agresive cu mediul ambiant, realizarea studiilor de impact, zonarea strictă în cadrul planurilor de ocupare a solurilor, delimitarea spaţiilor protejate, parcurilor naturale şi rezervaţiilor naturale.

Eficacitatea unor asemenea măsuri depinde în mod definitiv de capacitatea colectivităţilor locale de a rezista tentaţiilor şi de rigoarea autorităţilor în impunerea respectării legislaţiei în vigoare.

7.5. Caracteristicile clientelei staţiunilor montane

1.Din punctul de vedere al vârstei;

2.Din punctul de vedere al veniturilor;

3. Din punctul de vedere al categoriei socio-profesionale.

7.6. Modele de amenajare turistică a zonelor montane

Selecţia teritoriilor destinate amenajării turistice de tip montan

-selecţia ariilor teritoriale se face în funcţie de existenţa condiţiilor naturale adecvate practicării sporturilor definitorii pentru profilul staţiunii. Astfel, pentru staţiunile destinate practicării schiului se porneşte de la: condiţiile de relief, climă, temperatură. Pentru staţiunile destinate cu prioritate turismului de vară se porneşte tot de la condiţiile de relief, climă, accesibilitate pentru practicarea drumeţiei şi alpinismului;- în ambele situaţii se impune evaluarea acestor resurse şi determinarea capacităţii optime de primire, caz în care se utilizează normative de ordin general şi tehnici specifice.

Exemplu:

- pentru destinaţia de vară se folosesc: 100-150 locuri de cazare/ha;

- pentru destinaţia de iarnă se folosesc: 6m2 pârtie/un loc de cazare pentru staţiunile mai puţin solicitate şi 8-8,5 m2 de pârtie/un loc de cazare în staţiunile mai intens circulate. La acestea se adaugă determinarea capacităţii optime a unei pârtii de schi;

- pe lângă tehnicile clasice precum cele anterioare, se impune luarea în discuţie şi a lator elemente precum:

o numărul şi capacitatea mijloacelor de transport pe cablu;

o lungimea instalaţiilor mecanice de transport pe cablu;

o indicatorul metru liniar de instalaţii/loc de cazare;

o la 50 000 locuri de cazare trebuie să existe o telecabină;

o la 7 000 locuri de cazare trebuie să existe un teleschi;

o structura şi diversitatea menajărilor pentru diverse sporturi de iarnă şi vară: pârtii de bob, schi, schi fond, săniuş etc.

Soluţii (modele) de amenajare turistică a zonelor montane

- amplasarea în teritoriu a echipamentelor ce constituie zestrea unei staţiuni turistice se diferenţiază în funcţie de specificul staţiunii sau destinaţia dominantă (de vară sau de iarnă).

- în decizia de amenajare trebuie stabilită opţiunea între punctele izolate şi staţiuni. De obicei, se folosesc ambele variante în complementaritate, astfel, la poalele muntelui staţiuni iar la înălţimi mai mari puncte izolate.

În funcţie de apropierea faţă de masivul montan, există trei modele de amenajare:

1. Localizarea periferică:

1a. Localizarea periferică limită exterioară (de distribuţie);

1b. Localizarea periferică de contact;

1c. Localizarea periferică limită interioară (de releu);

2. Localizarea liniară;

3. Localizarea terminală.

Există, de asemenea, patru generaţii de staţiuni privite din punct de vedere istoric. Mai nou, au apărut şi concepţii particulare ale diferitelor ţări ale lumii (austriacă, franceză etc.).