Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboide Camil Petrescu

Romanul a apărut în anul 1930. Despre elaborarea romanului, autorul însuşi spune că: “A fost o ardere continuă, mistuitoare, în care rândurile se chemau unele pe altele, fără nici un fel de răgaz, sfârşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu căderea ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă, lăsându-l pe autor bolnav în pat pentru multă vreme”.

Criticul G. Călinescu, înţelegând cel mai profund noutatea romanului îl caracterizează drept “… o proză superioară”.

Stări de conştiinţă legate de război şi personaje de front, abia schiţate în Ciclul morţii, sunt reluate, în dimensiuni mai ample, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în care găsim precizarea că: “drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte astfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel.” Ţinând să ajungă la maximum de veridicitate şi autenticitate, C. Petrescu sondează sistematic straturile profunde ale conştiinţei. Exprimarea adevărului, fie el cât de crud, devine o normă morală fundamentală.

Romanul este alcătuit din două cărţi aparent distincte. Prima carte cuprinde monografia analitică a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant în viaţa sufletească a lui Ştefan Gheorghidiu. Nu este o analiză de psihologie generală, ci analiza sentimentului trăit de personaj în condiţii date, cele ale unei societăţi cuprinse de febra afacerilor prilejuite de pregătirea intrării în război şi de participarea la război. A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului împrumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal în roman i-a schimbat caracterul de notări zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experienţe dramatice, în care eroul a dobândit înţelesurile profunde ale vieţii şi soluţiile juste ale chinurilor din conştiinţa lui stăpânită de gelozie.

Cele două cărţi se îmbină într-o unitate de compoziţie de largă viziune structurală; ele sunt două părţi care se alătură cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudură organică în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din a doua carte, ca un triumf moral al personajului principal.

Această unitate compoziţională o relevă şi titlul romanului, care subliniază că ultima noapte de dragoste este şi întâia noapte de război. E noaptea punctului de sudură care unifică consubstanţial cele două părţi.

Aşadar în structura romanului distingem două nervuri fundamentale: una socială şi una psihologică şi ele aparţin celor două planuri: unul subiectiv care vizează descrierea monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare şi de acord al afectului cu spiritul la cote superioare şi de declin, şi un plan obiectiv care vizează

fundamentul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în care se consumă experienţe. Cele două planuri se dezvoltă paralel şi uneori se şi interferează.

În planul subiectiv ca şi la Proust, memoria reînvie întâmplări trecute, dar la Camil Petrescu conştiinţa selecţionează acele fapte care vor contribui la dezvăluirea adevărului. Retrăirea explică şi sistematizează fapte care vor conduce la opţiunea finală. Eroul principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamănă cu eroii lui Stendhal, pentru că şi acesta îşi înzestra personajele cu energie, virilitate şi loialitate.

În conştiinţa sa se derulează, într-o rememorare dramatică, viaţa lui interioară, supusă unei autoanalize, pentru a discerne adevărul iubirii lui. E o iubire pură, ideală şi absolută care este pătată de infidelitatea soţiei sale Ela?

Ştefan Gheorghidiu se căsătorise cu Ela din dragoste, - el student la Filozofie, ea studentă la Litere - o dragoste care aducea în viaţa lui de student sărac unica bogăţie spirituală pe care o năzuia. Dar o moştenire neaşteptată, lăsată lui de Tache Gheorghidiu, unchiul său foarte bogat, îi transformă viaţa. Atrasă în lumea marii burghezii, Ela se adaptează la morala acesteia. Noua sa condiţie socială o conduce la mondenitate şi cochetărie erotică. Dragostea pentru soţul ei cade în conformism conjugal, folosit cu iscusinţă ca să se apere. În psihologia lui Ştefan Gheorghidiu explodează gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant şi-l torturează. De la nevoia de dragoste absolută la gelozia chinuitoare - iată procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.

Analiza psihologică, pe care o urmăreşte autorul, atinge profunzimi neexplorate şi ea poartă amprenta autenticităţii, pentru că este o introspecţie ascuţită a personajului.

De fapt, gelozia lui Ştefan Gheorghidiu apare ca o altă faţă, în fond firească, a intensităţii sentimentului său de dragoste, a setei sale după dragostea absolută.

Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobeşti, organizat de Anişoara, care avea mania excursiilor “în bandă”. Femeia de lume, Ela, face în aşa fel încât să-l aibă alături în maşină pe G., “dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte”. Gândurile lui Gheorghidiu devin amare, şi sufletul lui începe să fiarbă înăbuşit. Excursia astfel devine o tortură pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al soţiei sale lua proporţii de cataclism al geloziei în conştiinţa lui.

Despărţirea a devenit iminentă, altfel risca desfiinţarea lui ca personalitate. A fost o despărţire chinuitoare, cu căutări îndelungi, cu momente de nepăsări parţiale, cu intenţii de împăcare, cu hotărâri întrerupte, cu aruncări orbeşti în mocirle instinctuale pentru a se răzbuna. Noua lui experienţă nu-i scoate din suflet totuşi dragostea pentru Ela; ea devenise parte componentă, din fiinţa lui. Împăcarea a fost “o beţie de dureri amare, transformată în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Totul, trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită”.

Dar “fericirea” e scurtă: concentrat la Dâmbovicioara, Gheorghidiu şi-aduce soţia la Câmpulung ca să-i fie mai aproape. Aici trăieşte însă “ultima noapte de dragoste” zvârcolindu-se din nou în apele tulburi, ale geloziei. Începe însă “întâia noapte de

război”. C. Petrescu a transpus în paginile romanului, războiul autentic, concret, fără idealizare romantică şi fără grotescul naturalist, războiul crud şi inutil, blamat de cei care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl provoacă. Scenele prezentate sunt de un profund realism şi ele par a fi notate la faţa locului. Stările sufleteşti ce preced prima luptă denotă o prospeţime răscolitoare. Pe front, se întretaie ordine contradictorii, tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alternează cu panica. Împreună cu oamenii din plutonul său, Şt. Gheorghidiu, în retragerea din Transilvania, trebuie să asigure retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei duşmane răstoarnă planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu înregistrează situaţii dramatice, fiind o ilustrare excepţională, de înaltă realizare artistică, a unei psihologii a groazei şi a panicii. Cu această experienţă tragică, la care se adaugă altele, ulterior, Şt. Gheorghidiu acumulează o cunoaştere exactă a războiului şi a realităţii în general, încât conştiinţa lui se limpezeşte de frământările minore care îi umpluseră sufletul de veninul geloziei. Înapoiat acasă după zilele de spital, în care şi-a vindecat rana dobândită în război, Şt. Gheorghidiu este cuprins de o linişte caracteristică. Un bilet anonim îi dezvăluie că nevastă-sa îl înşeală “cu un individ Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine”. Când aceasta vine acasă, îi arată scrisoarea “zâmbind”. La protestele şi explicaţiile ei cu “platitudini încălecate”, îi spune cu acelaşi zâmbet binevoitor :”- Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?”.

A doua zi se mută la hotel şi-i lasă “absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”

Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfăşoară drama lui Ştefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe două realităţi: moştenirea şi războiul. Apoi moştenirea generează conflictul cu o seamă de personaje: mai întâi cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, îl va înfrunta pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, într-o scemă şi decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: “casă veche, mare cât o cazarmă”. Unchiul Tache este şi el un personaj balzacian: ursuz, avar, bătrân. Locuia într-o singură cameră, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuşeşte să-l cunoască tot datorită moştenirii, este Vasilescu Lumânăraru, milionarul analfabet.

O lume de negustori îi înfăţişează lui Gheorghidiu viaţa ca pe un imens hipodrom, în care toţi joacă la întâmplare şi câştigă la întâmplare.

Personaj balzacian este şi Nae Gheorghidiu, îmbogăţit prin zestre, ahtiat de a face cât mai multă avere, un Stănică Raţiu ajuns în stadiul de a fi considerat “unul din cei mai deştepţi şi mai periculoşi oameni din ţara românească”. Împrejurările moştenirii i-o dezvăluie pentru prima dată pe Ela într-o altă lumină. Intervenţia acesteia i-o relevează vulgară.

Problema războiului, a intrării în război, apare, în prima parte a cărţii, în gura proprietarului, a avocatului, lătrător şi demagog. Problema războiului este dezbătută în

tren, la Cameră, în ziarele vremii, Discuţia din tren, ca şi cele de la Cameră, reînvie spiritul lui Caragiale atât prin personaje cât şi prin atmosferă.

În prima parte a cărţii, problema războiului este dezbătută astfel, încât să justifice psihologic numeroasele motive şi detalii care vor interveni în “jurnalul de front”, cum a fost considerată cea de-a doua parte.

Subiectul romanului analizează deci ascuţit tema căsniciei nerealizate, devenită calvar pentru cei doi soţi care, neputând comunica în mod esenţial, trăiesc într-un climat de suspiciune, gelozie şi minciună. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolată în povestea, trăită aievea, a unui fragment din primul război mondial. Tragismul războiului schimbă optica eroului asupra lumii şi a sensurilor ei.

Personajele. Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, în primul rând, numai de probleme de conştiinţă. Este un intelectual fin, care şi-a făcut din speculaţiile filozofice mediul fundamental în care se mişcă cu dexteritate. Faptul acesta îi dă o putere spirituală superioară, pe care o doreşte unică şi netulburată. Este, propriu-zis, o izolare de viaţa trepidantă a complicaţiilor sociale, o evadare într-o lume în care domină numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gândi o altă orânduială. În această lume vrea s-o ridice şi pe soţia sa pentru a trăi o dragoste eliberată de contigentele comune ale vieţii sociale, o dragoste care să fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvorăşte dintr-o metafizică a iubirii pure şi absolute care spiritualizează actul erotic şi acesta este şi izvorul geloziei sale, care îl fac să se zbată între certitudini şi îndoieli.

Ştefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea conştiinţei sale, ca sub o lupă, sunt examinate şi faptele Elei, şi frământările din conştiinţa sa. Singurul adevăr pe care îl ştie, este că o iubeşte pe Ela; această iubire îi dă coşmarul geloziei, deşi neagă că ar fi gelos. Când “certitudinile” sale îl apropie de adevăr şi hotărăşte despărţirea, o face totuşi sub rezerva unui îndoieli; este motivul ce va determina împăcarea ulterioară, dar şi motivul care, spulberându-se, va pecetlui definitiva despărţire.

Şi-a cunoscut Şt. Gheorghidiu soţia, în esenţa feminităţii sale? Desigur. Dar a socotit că o poate aduce în sfera unei purităţi a iubirii, care să înfrângă obişnuitul, comunul, din relaţiile sociale curente. Soţia sa însă a rămas înăuntrul acestor relaţii, adaptându-se perfect.

Pe Şt. Gheorghidiu moştenirea însă nu l-a integrat în societatea burgheză a timpului său, ca pe soţia sa; a rămas un neadaptat, un inadaptat superior pentru că revolta lui izvorăşte din setea de cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare fără curajul adevărului. Este, deci, Şt.Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul societăţii burgheze pe care o detestă şi deasupra căreia se ridică. Dar el se desparte de soţia sa- şi implicit de anturajul acesteia - lăsându-i “tot trecutul”. Face acesta cu convingerea că nu poate aparţine unei asemenea lumi. Moraliceşte, eroul nu este un

învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizează; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea “enorme”; a pus într-un raport just frământările din conştiinţă cu frământările obiective ale vieţii sociale, cele din urmă cântărind mai greu în balanţa conştiinţei. Într-un cuvânt şi-a învins trecutul şi şi-a salvat astfel personalitatea morală.

Ela, soţia lui Gheorghidiu, nu înţelege valoarea morală a acestuia. Este o instinctivă pentru care dragostea este un joc de societate, în condiţiile prielnice ale bogăţiei materiale. Nu sensul dragostei soţului ei o interesează, în fond, ci averea acestuia, ca platformă pentru cochetăria ei erotică. Luxul în care trăieşte trebuie să aibă pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. Şt. Gheorghidiu îi dezvăluie lăcomia şi vulgaritatea şi i le alimentează lăsându-i cu mărinimie şi dispreţ suveran, o bună parte din avere. În gestul lui e o răzbunare, dar şi o eliberare morală.

Tănase- Vasilescu- Lumânăraru şi Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea cărora Camil Petrescu părăseşte problemele de conştiinţă, rămânând în planul social. Observaţia subtilă şi exactă relevă tablouri demne de o largă frescă socială. Lumânăraru îl concurează pe Nae Gheorghidiu la cumpărarea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagemă bancară, îl anihilează pe Lumânăraru şi-l scoate din concurenţă, umilindu-l. Asociaţia lor, este o asociaţie banditească, pusă sub egida “deşteptăciunii” politice a lui Gheorghidiu. În curând devin rechini ai războiului, făcând afaceri necurate cu duşmanul, în defavoarea ţării. Cei doi asociaţi sunt tipuri balzaciene, pe care însă a utorul nu le dezvoltă până la capăt, dar le reia în romanul Patul lui Procust.

CARACTERIZARE STEFAN GHEORGHIDIUStefan Gheorgidiu face parte din familia personajelor lui Camil, fiind si el un intelectual orgolios, interiorizat, un spirit lucid si absolutizant. Stefan Gheorgidiu aplica absolutul iuburii, cunoasterii oamenilor din jurul sau. Acestia nu corespund exigentelor sale si rezulta drame ale incompabilitatii între: el si Ela, el si societatea mondena, el si realitatea tragica a frontului.

Traind o profunda drama a cunoasterii, Gheorgidiu descopera caracterul relativ al sentimentelor umane. El aspirase la o simbioza sentimentala, vazând în iubire un sentiment unic, irepetabil: Simteam ca femeia aceasta era a mea în exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi si vrem sa pierim la fel amândoi.

Spirit lucid, inflexibil, personajul traieste profund drama incertitudinii (nesiguranta) (îl chinuie mai mult ca nu stie adevarul), a geloziei chinuitoare. Neputincios asista la tranformarea femeii iubite: dintr-o tânara sensibila, atragatoare, într-o femeie avida de ban, de lux si de distractii: Vedeam cum femeia mea se înstraina de zii si zii în toate preocuparile si admiratiile ei, de mine. Suflet hipersensibil, Gheorgidiu sufera din cauza schimbarii Elei, osciland dramatic între speranta, tandrete, dispret, chiar ura. Încearca sa se comporte la fel, chinuind-o pe Ela cu banuierile si reprosurile lui. Încearca si razbunari penibile ca de exemplu: o înlocuieste pe Ela cu alta femeie. În sfârsit crede într-o ultima iluzie: chemat de Ela el traieste frenezia viitoarei întâlniri la care descopera profund dezamagit ca sotia l-a chemat pentru a-si asigura viitorul printr-o donatie.

Dupa discutiile cu colonelul la întoarcerea la front, Gheorgidiu traieste deziluzia toatala. Experienta dramatica a frontului, îi aduce adevarata vindecare sufleteasca. Suferinta personajului provine din faptul ca el este un inadaptat pe plan social si sentimental, din faptul ca se raporteaza mereu la o ierarhie spirituala si nu una sociala, bazata pe avere si bani, ca ceilati din jurul sau. Alaturi de drama intima, Gheorgidiu mai sufera si drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori. Exigentele personajului sunt absolute, pentru ca în fond viata este alcâtuita dintr-o suma de mici compromisuri, care îi fac acceptabila. În fond personajul trece prin doua procese opuse: unul de mistificare, mai exact de automistificare si unul de demistificare.

Din roman aflam numai varianta lui Gheoghidiu care este subiectiva. Elei nu i se ofera aceasta posibilitate. Si în acest roman exista tehnica perspectivista, desii în mai mica masura decât în Patul lui Procust. Astfel toate framântarile lui Gheoghidiu pot fi puse pe seama inclinatiei sale recunoscute spre exagerare. În ai doilea rand personajul este contradictoriu: pe de o parte îi cere femeii iubite inteligenta, pe de alta parte îl deranjeaza orice manifestare de îndependenta sau de maturitate, care devin incomode pentru orgoliul barbatului.

Ignoranta fermecâtoare a femeii place barbatului: Asa o doream razbratind fermecâtor, lacoma pachetele de la bacamie. Barbatul îsi etaleaza superioritatea în lectia de filozofie. Idealul lui Gheoghidiu este egoist si acapator. Când Ela intervine într-o discutie de familie Gheoghidiu observa: �cu un fel fe maturitate care ma jignea oarecum. Intelctualul obsedat de lumea ideilor pretinde femeii o pasivitate de obiect de lux: As fii vrut-o mereu femenina, deasupra discutiilor aceea vulgare, plapânda si având nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atât de energic, interesata. Ela din aceasta perspectiva ar trebuii sa dovedeasca supunere, dociditate continuând sa fie un spectacol minunat. Feminitatea ar însemna în aceasta varianta o poarta amorfa în mâinile barbatului. Din momentul în care se declanseaza criza sufleteasca, paginea se încarca de note negative privind transformarea fizica a femeii si lipsita de intelectualitate.

În razboi Gheoghidiu participa la o experienta colectiva din dorinta de a nu se simtii inferior generatii sale: N-asi vrea sa exista pe lume o experienta definitiva de la care sa lipsesc. În razboi Gheoghidiu îsi reconstituie atitudinea fata de lume, fata de Ela, fata de sine însusi. Drama sa individuala i se pare minora comarativa cu drama colectiva. Pe front el descopera sentimentul solidalitatii umane în suferinta. Astfel referindu-se la prietenia cu Orsican, Gheoghidiu noteaza între noi e o prietenie definitiva, ca viata si ca moartea. Revenind de pe front, Gheoghidiu îl viziteaza la spital pe fostul sau camarad de lupta Nicolae Zamfir. Despartirea de Ela nu mai produce nici o suferinta: în ambele experiente (iubire si razboi) personajul traieste niste revelatii dureroase, descoperind contrastul dintre imaginile preexistente (teoretice) si propriile imagini rezultata din experienta directa. Drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cât aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului sau care cunoaste altfel ceea ce cunoaste într-un anumit fel.

La capatul acestor experiente, al unor dureroase clarificari interioare, Stefan Gheoghidiu nu este un învins, pentru ca revansa sa este în spirit. El adepasit niste experiente care l-au marcat profund, dar îsi pastreaza disponibilitatea pentru noi experinete. Drama sentimentala nu se rezolva în drama colectiva, ci se anuleaza.

Prezentarea razboiului

Partea a doua a romanului este un jurnal de front, scris din perspectiva participantului direct la prima conflagratie mondiala. Ca si în cazul iubirii si acum se confrunta doua imagini total diferite despre aceeasi realitate: prima cuprinzând ceea ce personajul cunostea înainte de la altii, când spera chiar într-o afirmare de sine, acoperita de glorie, de eroism; imaginea a doua rezulta din cunoasterea proprie, directa, personala prin care razboiul i se dezvaluie ca un fenomen tragic, absurd, irational, care aniliheaza personalitatea umana. Înca de la începutul romanului Gheoghidiu retine mistificarea adevarului de câtre oficialitati, de câtre gazete, si politicieni. Ajuns pe front el descopera o realitate tragica, total opusa limbajului bombastic, demagogic din presa si din parlament. Astfel fortificatiile de care s-a facut de atatea caz sunt ca si inexistente. Ordinele se contrazic; unii superiori dovedesc o nepricepere tactica incredibila. Lupta în sine nu are nimic eroic.

Referindu-se la prezentarea razboiului, Gheoghidiu se detaseaza atât de idealizarea luptelor, cât si de exagerarea grozaviilor razboiului care falsifica adevarul: Cartile care exagereaza masacrele sunt tot atât de dusman ale adevarului, cât si cele care idealizeaza luptele. Discutia din tren cu Predescu dezvaluie mistificarea adevarului si lipsa de responsibilitate a oamenilor politici, care sustineau ca armata româna este capabila sa câstige razboiul fara tunuri, fara mitariere, fara cartuse numai prin moral. Contributia lui Camil în proza de razboi este remarcabila prin imaginea nefalsificata a razboiului lipsita de eroismul de parada, de orice exaltare nepotrivita.

Gheoghidiu este preocupat nu atât de prezentarea luptelor, cât mai ales de surprinderea realitatii interioare, a starii sufletesti, a participantilor razboiului. Semnificative sunt în acest sens paginile care noteaza starea sufleteasca a lui Gheoghidiu înainte de a intra în lupta: este un moment al întrebarilor

chinuitoare, al incertitudinii. Proximitatea mortii esentializeaza gândurile personajului: el nu mai are timp sa se gâdeasca la framântarile sale intime, pentru esential devine instinctul de supravietuire. El nu are timp nici pentru speculatii filozofice; este preocupat exclusiv de problema fundamentala a vietii si a mortii. Camil Petrescu surprinde depersonalizare individului (pierderea individualizarii) anonimarea lui în masa combardantilor confruntati cu mizeria, caosul, spaima de moarte. În aceste conditii personajul descopera valoarea prieteniei, a solidaritatii în suferinta cu ceilalti. Înstrainarea de familie, de femeia iubita sunt înlociute în partea doua printr-o adevarata terapie a întelegerii si apropierii umane: Asi devasta un muzeu, asi jefui o biserica, pentru cei pe care-i vad cu ochii lor frumosi si credinciosi de châini osânditi lânga mine.;caci oamenii acestia, convoi cu mine, camarazii �mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine si orice gest a lor ma înduioseaza ca gestrurile unui copil drag.- Suntem morti de foame si de sete. - Vreau sa provoc admiratia sfioasa a camarazilor, singurii care exista acum real pentru mine, caci tot restul lumii e numai teoretic.

Cel mai semnificativ capitol pentru prezentarea razboiului este Neacoperit pamântul lui Dumnezeu. Capitolul cuprinde trei momente esentiale: discutia dintre ofiterii înaintea luptei; al doilea moment prezinta retragerea armatei din fata inamicului, si este realizat vizual si auditiv; al treilea moment surprinde imaginea unui om care merge înca dupa ce i s-a retezat capul.

Camil Petrescu reuseste sa foloseasca un limbaj plastic, pentru a fixa ecoul interior puternic al fenomenului exterior: Ne prabusim Nervii plesnesc, pamântul si cercul se despica, sufletul a iesit din �trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapatdeasupra ta întaia explozie îti sparge urechile, te �nauceste, a doua te acopera de pamânt animalic oamenii se strângunii langa altiinu mai e nimic � �omenesc în noi �

Gheoghidiu este preocupat de ecoul interior pe planul constientei. El îmbina notatia rapida de jurnal cu introspectia, dar de data aceasta ea este mult mai redusa decât în prima parte. Din aceste pagine se desprinde idea ca razboiul este drama personalitatii. În acest sens paginile redau tramatismul moaral al soldatului, pe care nu-l ajuta nici lozincile din presa, nici discursurile parlamentarilor: La orice atac nu se pornea cu discursuri, soldatii nu chinuiau de bucurie când primeau ordin de lupta. Si pe front Gheoghidiu ramâne intelectualul lucid si sensibil, strain de demagogia patriotarda a politicienilor. El nu ramâne un simplu observator, ci traieste intens o experienta asumata (acceptata) si consumata total. Si în aceasta parte constiinta personajului este interogativa. Daca în prima parte întrebarile obsedante vizau aflarea adevarului, daca Ela înseala sau nu, în partea a doua întrebarile se refera la razboi ca experienta adevarata, la absurditatea suferintei si a mortii la posibilitatea supravietuirii. Descrierea luptei propriu zise se realizeaza printr-o aglomerare de verbe, prin imagini vizuale, prin folosirea timpului prezent si a persoanei întai: nervii plesnesc, sufletele rupte, coborâm speriati, împrastiatii, nu îndraznim sa dezlipim obrazul de pamânt, ne aruncam jos.

Introspectia: nu pot gândii nimic; creierul parca mi s-a zemuit (strors), nervii de atâta încordare s-au rupt ca niste sfori putrede; numai îmi dau seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamânt, sau de funingime �

Romancierul trece de la persoana întâi plural, al colectivitatii, notatia interioara, la persoana întâi singular. Sentimentul dominat este cel de groaza. Oamenii evoluieaza de la depersonalizare pâna la animalitate. Imaginea este apocaliptica. Sentimentele sunt de groaza, de lasitate sau de solidalitate. Frazele sunt alcâtuite din propozitii scurte, principale. Imagini auditive: trasnete de obuze prabusesc; exploziile se succed; suierand groaznice ca ceva sarpe de fier; exploziile ca prabusiri de locomotive îmi înfig cu lovituri de baros cuie în timane si cutite în maduva spinarii; o explozie de obuze e ca o ciocnire de trenuri. Drama lui Gheoghidiu se consuma pe fundalul unui societati mediocre, animata de scopuri meschine (necinstite). Romancierul realizeaza imaginea de ansablu unei societati dominate de instinctul de parvenire. În prezentarea acestui societati romancierul face concesii metodelor clasice, traditionale: întâlnim adevarate personaje caracter - batrânul avar Tache, afaceristul si politicianul Nae Gheoghidiu, milionarul analfabet Vaisile Lumânaru, mondenul Grigoriade. Nae este tipul afaceristului în stare de orice, pentru a-si marii veniturile. Lipsit de orice moral vinde arama nemtilor, cu care tara va intra în razboi. Abil politician este în relatii bune si cu guvernul si cu opozitie. Stie sa faca avare, sa faca bani, manifestând un dispret profund pentru cultura: Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant, ala al dumitale, si cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânza. Eu sunt mai destept de ei când e vorba de parale.