CALIOPI DICU – o poetă care, încercând să se descopere pe sine dincolo de

cuvinte, l-a găsit de fiecare dată pe Dumnezeu.

Caliopi Dicu are poezia în sânge. Poate de aceea îi este atât de uşor să recunoască la fiecare

pas, deghizate în gesturi mărunte, aparent nesemnificative, aspecte ale poeziei vieţii. Este

dependentă de frumuseţe sufletească şi de adevăr. Dincolo de trăirea directă, darul ei către

univers îl reprezintă un amestec exotic de cuvinte şi culoare, de gânduri, sentimente şi

emoţii exprimate prin artă, în aşa fel încât trezeşte în noi, ceilalţi, amintirea. Versurile ei

sunt porţi deschise către noi înşine, către ceea ce credeam că s-a pierdut în uitare şi dintr-o

dată revine, iese la suprafaţă ca lava unui vulcan şi mătură totul în cale.

Stau de vorbă cu ea în această seară de toamnă, în unul din rarele ei momente de răgaz.

- Cine eşti tu, Caliopi Dicu? La începutul fiecărei zile, înainte de a da frâu liber inspiraţiei

ca să plăteşti tributul artei, când rămâi doar cu tine şi te priveşti cu sinceritate în oglindă,

cine eşti tu?

- Sunt un om curajos căruia îi plac provocările, care nu a dus lipsă de experienţe, care îşi poartă

sufletul la vedere indiferent de vitregiile vremii, care încearcă să se elibereze de grijile

pământeşti cât mai mult, nu din laşitate, ci pentru a nu tulbura ploile şi nemurirea lor.

- E un izvor nesecat de poezie în tine. Cum l-ai descoperit? Ce te-a făcut să scrii prima dată

şi ce te-a îndemnat să continui? Se vede că nu este vorba numai de talent, e mai mult de-

atât. De unde vine fiorul?

- Am început să scriu de când eram mică. Ideea este că n-am avut susţinere din partea celor din

jur, lucru care, în loc să mă demoralizeze, m-a ambiţionat. Lecţia mea de viaţă este de a acumula

cât mai multă experienţă aici, pe pământ. Se pare că toate piedicile pe care le-am avut au venit în

întâmpinarea mea şi m-au ajutat să evoluez, atât spiritual, cât şi pe plan uman. Mai târziu am

întâlnit oamenii de care aveam nevoie pentru a-mi schimba mentalitatea şi a mă deschide către

lumea din afara lumii obişnuite şi datorită lor m-am descoperit. Contează foarte mult cu cine dai

mâna în viaţă, iar eu am avut parte de cei mai buni învăţaţi ai vremii.

1

- Ai publicat până acum 4 volume de poezie. Între timp ai trecut prin schimbări, te-ai

maturizat ca artist. Ai primit mai multe premii, din care unul în străinătate. Ce înseamnă

asta pentru tine?

- Premiile sunt o recunoaştere a muncii şi a valorii mele. Fiecare volum a fost ca o treaptă pe

scara evoluţiei. Am dus o bătălie cu mine însămi, pentru că fiecare cuvânt în parte era de fapt o

rană deschisă, provocată de tot ceea ce mi se întâmpla în viaţa reală.

- Ţi-ai găsit locul în lume? Crezi că te afli exact acolo unde trebuie, sau simţi că eşti o piesă

dintr-un puzzle, pe care destinul o forţează să ocupe un spaţiu nepotrivit?

- Cred că suntem singuri toată viaţa. Până ne trezim... până conştientizăm că oricâte trupuri sau

litere pământene avem pe lângă noi, fără ajutorul divinităţii nu mişcăm o frunză dintr-un timp în

altul... Oamenii sunt minunaţi când fac o călătorie a iubirii, însă depinde în ce tren se urcă

fiecare, dacă nimereşte în cel care-i trebuie. Nu mai am aşteptări de mult. Oamenii sunt din ce în

ce mai obosiţi, deşi unii nu fac nimic. Mi-am găsit taina pe-aici, pe pământ, însă ies adesea din

peisaj. Nu mă pot identifica cu multe lucruri care mi-au trecut prin viaţă. De multe ori am

impresia că am crescut singură, lângă o cruce mult prea bătrână, pentru că o recunosc de câte ori

împreunez mâinile să fac o rugăciune.

- Ca artist plastic, eşti la început de drum. Ce te-a îndemnat să alegi pictura, s-o iei de la

capăt tocmai acum, când piaţa este suprasaturată, puterea de cumpărare prea mică şi

interesul oamenilor pentru artă pare a fi în scădere?

- În liceu eram cea mai bună elevă la desen artistic. Chiar îmi amintesc o fază cu profesoara din

clasa a 11-a, care a ales o lucrare de-a mea pentru expoziţie. Îmi plăcea atât de mult, încât am

furat-o a doua zi. Din păcate şi-a dat seama şi m-a pus s-o aduc înapoi. Peste ani, am realizat că

pictura rămăsese un vis pentru sufletul meu deschis către frumos.

Am început prin a picta icoane. În ele pot să redau toată expresia frumuseţii netăgăduite

dinlăuntrul meu. Încet, încet am lărgit gama de subiecte abordate.

Când pictez am impresia că sunt prietenă cu toată lumea. Trăirile sunt uneltele mele covârşitoare,

absolut nelimitate. Uneori am impresia ca deţin toate bogăţiile lumii şi că nicăieri nu mai sunt în

siguranţă, dar nu mă tem de nimic. Dacă ţin poruncile, Dumnezeu îmi va da înţelepciune şi nu-

mi va ispiti sufletul. Pictez ca şi cum aş scrie o piesă numai din definiţii şi parabole, în versuri

2

cât mai albe, fără subiectivism premeditat. Aştept mereu, la diferite ceasuri, poveşti de pe

tărâmuri cât mai imposibile.

- Orice artist visează să aibă lumea la picioare. Şi dacă nu se întâmplă aşa? Ce faci când

oboseşti sufleteşte? Sau când te trezeşti singură în furtună? În zilele în care te simţi

abandonată de cei cărora li se adresează arta ta, ce te motivează să mergi mai departe?

- În cele mai grele momente, când mă simt ca un naufragiat în furtună, mă refugiez în scris şi

încerc să înalţ poduri peste ape cât mai adânci. Merg mai departe, pentru că mi-am închis toate

drumurile înapoi. Am învăţat să deschid cercuri noi, pentru a vedea un spectru mai larg de culori

înainte, deşi sunt convinsă ca nu mai întineresc. Văd însă foarte clar potecile pe care stă sprijinit

adevărul, mai gol, poate, ca niciodată. Eu sunt deja nemuritoare.

- Să vorbim despre iubire. Despre zilele în care bucuria de a avea alături un partener, nu

doar de viaţă, ci şi de scris, era atât de mare, încât nu-ţi mai păsa ce se întâmplă în jurul

tău. Cât de legată eşti de acel trecut?

- Da, am trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste alături de Aureliu Goci, cu care am şi un

copil. Pentru el, am rămas amândoi de aceeaşi parte a poveştii. Cum nicio poveste nu durează o

veşnicie, ne-am oprit la un moment dat într-un colţ al lumii. Fiecare şi-a continuat întâmplarea,

cu liniştea şi umbrele ei. Şi da, erau alte vremuri, alţi oameni, iar în jurul nostru atâtea lumini, de

la tot atâtea suflete deosebite. În tinereţe iubirea avea o cu totul altă dimensiune! Ştii şi tu!

- Ai lăsat în urmă două căsătorii. Ai crescut, mai mult singură, un fiu care a devenit actor

şi care va deveni în curând şi regizor. Ai muncit toată viaţa din greu. Pe lângă asta, ai scris

şi ai pictat. Ai dăruit un chip acelor sfinţi pe care i-ai simţit mai aproape de tine. Ai creat

peisaje care spun ceva despre lumea ta interioară. Ce-a mai rămas de dăruit şi cui? Nu

simţi nevoia să fii la rândul tău iubită? Să primeşti înapoi măcar o parte din energia şi

emoţia pe care le-o oferi cu atâta generozitate celor din jur, în mod direct sau prin artă?

- Niciodată nu mi-a fost frică s-o iau de la capăt. Am poate o doză de nebunie ceva mai mare

decât restul lumii. Am adesea senzaţia că trebuie să plec cât mai departe, că trebuie să mă

spovedesc cât mai des, că trebuie să ascult vântul când bate noaptea, că un om bun mă aşteaptă

undeva, ridicat pe vârfuri, cu o lumină care se aprinde singură. Ştiu că sună ciudat, dar pot să

3

dăruiesc iubire, atâta cât îşi poate dori un bărbat ca să mă ţină mereu lângă el. E un capitol la

care, chiar dacă rămân corijentă, nu disper, o iau de la capăt de fiecare dată.

- Unde e inima ta acum? Ţi-ai întâlnit sufletul pereche sau încă îl mai cauţi?

- În momentul acesta inima mea este împărţită în mii de cuvinte pe care le scriu pentru cei pe

care îi iubesc. Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ întregi. Sufletul meu pereche sunt chiar eu. Dacă

te referi la un iubit, îl caut dintotdeauna, numai că în viaţă, noi, oamenii, trebuie să ne împăcăm

cu ceea ce ni se cuvine.

- Îţi petreci mult timp pe Facebook. Pe lângă gândurile şi trăirile tale pe care le faci adesea

cunoscute, postezi citate din maeştri spirituali. Încerci să-i ajuţi şi pe ceilalţi să înţeleagă, îţi

doreşti ca ei să aibă acces la o lume diferită de cea în care au trăit până acum, să-şi

deschidă mintea şi inima către înţelegere şi lumină, prin iubire, să-şi lărgească orizontul, să

încerce lucruri noi. Faci asta pentru că îţi pasă, pentru că te simţi apropiată de oameni,

chiar dacă nu-i cunoşti personal pe mulţi dintre ei. Crezi că gestul tău va face diferenţa?

- Toţi oamenii sunt buni sau ar trebui să fie! Încerc numai să creez nişte albastre zări pentru cei

care nu ştiu unde să caute! Şi eu am fost ajutată de prieteni-îngeri, care m-au ghidat să-mi găsesc

„ora potrivită” pentru o renaştere veritabilă. Dante credea în himerele lui, eu sper în puterea

cuvântului întrupat în lumină. Iubesc oamenii, deşi poate unii m-au dezamăgit mai mult decât mă

aşteptam, dar orice monedă are două feţe. E cam greu să stai pe cant! Şi, da, orice gest de omenie

ţi se întoarce cândva, într-o formă sau alta.

- Ce aştepţi în continuare de la viaţă? Ce mai aştepţi de la Dumnezeu?

- Am împlinit de curând o vârstă, şi-am înţeles că timpul are sensul pe care îl dau fiecărei

aşteptări, că pot să fiu începătoare în toare direcţiile o dată pe an, că frumuseţea stă în muzica pe

care dansez în fiece secundă, nu la ocazii speciale, că viaţa mea poate să fie o piesă dintr-un

puzzle sau o definiţie... în Univers.

- Tot aşteptând să ni se întâmple o minune, până la urmă cea mai mare minune este faptul

că nu ne pierdem speranţa. Şi dacă între timp învăţăm să trăim frumos, să fim nişte artişti

ai clipei, aşa ca tine, înseamnă că nimic din ce ni se întâmplă nu este în zadar.

4

Îţi mulţumesc pentru timpul acordat şi pentru sinceritate, pentru că ţi-ai deschis inima în

faţa cititorilor şi, ca să se convingă singuri ca n-am exagerat cu nimic, am ales, din cel mai

recent volum al tău, „Eul, paznic la cuvinte”, o poezie care mi-a plăcut în mod special.

Iana Iuhas

Câţi orbi îl cunosc pe Dumnezeu

Am iubit oameni pe care nu-i cunoştea nimeni

Când se fardau în oglinzi ilegale şi învechite,

Am iubit oameni care răsturnau înţelesurile

Dăruite de Dumnezeu într-un timp liniar

Şi banal

cu două poveşti, întotdeauna imposibile

pentru că nu se găseau una pe cealaltă

într-o cameră goală.

Două cuvinte care nu stau unul lângă celălalt

nu se suportă, aproape.

Am iubit oameni, pentru că nu ne trezeam împreună

Să pierdem amiezile într-o visare.

Pentru că lumina e inegalabilă

Şi întunericul mi-a răsfoit paginile

Mute

De răni gemene, citate la ordinea zilei.

Până şi pe orbii care-l detestă pe Dumnezeu

i-am iubit, puţin,

numai câteva ceasuri, din pură curiozitate.

(Caliopi Dicu – din volumul „Eul, paznic la cuvinte”)

5