CUPRINSCapitolul 1.Aspecte generale introductive_______________________6

1.1. Consideraţii asupra căilor de atac în general_______________________61.2. Clasificarea căilor de atac şi locul apelului în cadrul acestora_________101.3. Referiri de ordin istoric_______________________________________131.4. Apelul penal în alte ţări_______________________________________161.5. Apelul – cale de atac la Consiliul Europei_________________________181.6. Utilitatea apelului____________________________________________20Capitolul 2. Condiţiile de fond ale apelului ______________________212.1. Hotărîrile supuse apelului______________________________________212.2. Titularii dreptului de apel______________________________________26Capitolul 3. Condiţiile de formă ale apelului_____________________323.1. Temeiurile de declarare a apelului, repunerea în terman a apelului şi apelul peste

termen______________________________________________________323.1.1 Noţiuni introductive privind termenul de declarare a apelului_________323.1.2 Modul de calcul a termenului___________________________________333.1.3 Repunerea în termen__________________________________________353.1.4 Apelul peste termen__________________________________________363.2. Declararea şi motivarea apelului________________________________393.2.1. Formele de declarare a apelului_________________________________393.2.2. Locul declarării apelului_______________________________________413.2.3. Motivarea apelului___________________________________________423.3. Renunţarea la apel şi retragerea apelului__________________________443.3.1. Noţiunea, condiţiile şi efectele renunţării_________________________443.3.2. Revenirea asupra declaraţiei de renunţare_________________________453.3.3. Retragerea apelului __________________________________________453.4. Efectele apelului_____________________________________________483.4.1. Efectul suspensiv____________________________________________483.4.2. Efectul devolutiv____________________________________________493.4.3. Efectul extensiv al apelului____________________________________53Capitolul 4. Judecarea apelului________________________________564.1. Judecarea apelului-procedura judecăţii___________________________564.1.1. Noţiuni introductive şi chestiuni supuse examinării_________________564.1.2. Deliberarea şi luarea hotărîrii___________________________________574.2. Soluţii la judecarea în apel_____________________________________594.2.1. Chestiuni complementare______________________________________644.2.2. Сonţinutul deciziei instanţei de apel_____________________________65Capitolul 5. Rejudecarea apelului______________________________675.1. Procedura de rejudecare_______________________________________67Capitolul 6. Judecata în recurs. 726.1. Consideraţii generale privind recursul. 726.2. Natura juridică a recursului. 756.3. Hotărîrile care pot fi atacate cu recurs. 81 Capitolul 7. Declararea, soluţionarea şi juecarea recursului 877.1. Efectele recursului. 917.2. Cauzele în care se face recursul 957.3. Soluţionarea recursului 977.4. Casarea hotărârilor atacate şi limitele judecării 103

1

CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE INTRODUCTIVE

1.1. CONSIDERAŢII ASUPRA CĂILOR DE ATAC ÎN GENERAL

În justiţia respectivă perfectiunea este un ideal greu de atins. Nu toate hotărîrile judecătoreşti se sprigina pe adevarul real, după cum nu toate au la bază o corectă interpretare şi aplicare a legii. Evident, se impune necesitatea existenţei unor remedii care ar efectua un control judecătoresc eficient menit pentru înlăturarea viciilor strecurate. Anume aici, ca niciodată, apare necesitatea utilizării în general a căilor de atac.

Se înteleg prin căi de atac toate căile deschise de lege parţilor în vederea obţinerii unei hotăriri, într-un litigiu asupra căruia există deja decizia unei instanţe. 1

Există căi ordinare şi extraordinare de atac. Ne întrebăm, care este deosebirea dintre cele ordinareşti şi cele extraordinare. Daca recurgem la prevederile CPP este uşor de identificat diferenţa existentă.

Deosebirea fundamentală dintre căile de atac ordinare şi extraordinare constă în aceea că cele dintîi pot fi utilizate pîna la începerea executării hotrîrii, pe cînd cele de al doilea pot fi folosite doar dupa ce hotărîrea atacată a rămas definitivă.

În afară de deosebirile esenţiale se mai cunosc şi altele, cum ar fi:1. de căile ordinare pot profita toate părţile, cît şi unele persoane cu interese legitime, pe cînd de unele căi

extraordinare pot profita doar organele oficiale;2. căile extraordinare nu pot fi utilizate atîta timp cît nu a expirat termenul căilor ordinare;3. calea de atac nu poate fi exercitată de aceiaşi titulari decît o singura data, pe cînd cele extraordinare pot fi de

mai multe ori dacă de fiecare dată deci vor fi descoperite noi împrejurari ce vor condiţiona aplicarea lor;4. căile de atac ordinare au un efect suspensiv de executare, pe cînd exercitarea celor extraordinare nu duce la

suspendarea executării hotrîrii.2

Căile ordinare de atac fac parte din ciclul obişnuit, normal al procesului, pe cînd căile extraordinare de atac nu aparţin acestui ciclu, ele nefiind parte a desfăşurării normale obişnuite a procesului penal.

Trebuie de observat că, deşi prin folosirea căilor de atac se trece într-o altă etapă a fazei de judecata - ulterior judecăţii în prima instanţa, - în care are loc o amplicare a activităţii procesuale, raportul procesual originar ramîne în fiinţă;

el nu mai continuă şi se dezvoltaă într-o etapa subsecventă. Deci exerciţiul acţiunii penale continuă şi în etapa folosirii căilor de atac; "este vorba esenţialmente de

continuarea sau de reînnoirea procedurii anterioare, în exerciţiul aceleiaşi acţiuni penale, reunind într-un proces unic, adică într-un sungur raport procesual, diferitele faze ale procedurii"3

FUNCŢIA căilor de atac este, deci aşa cum reiese din spusele legii, aceea de a da un nou impuls activitaţii de judecata sau, cu alte cuvinte, de dinamizare desfăsurarea procesului penal, facîndu-l să parcurgă o etapa noua, la capătul căreia instanţa de control judecătoresc va da o noua hotărîre care însa nu întotdeauna va fi diferită de cea atacată.

Pentru a elucida mai detaliat căile de atac în general, ar fi bine sa vedem care sînt ideile directoare, fundamentale ce stau la baza lor.

Sigur ar fi bine de reflectat mai întîi PRINCIPIILE CAILOR DE ATAC. La baza reglementării căilor de atac, acestei instituţii a dreptului procesual penal se afla cîteva orientări generale, cărora le dăm denumirea comună de "principii ale căilor de atac".4

Studiind literatura de specialitate putem structuriza principiile căilor de atac dupa cum urmează:a) orice hotărîre judecătorească dată în soluţionarea unei cauze penale poate constitui în absenţa unei dispoziţii

contrare - obiectul unei căi de atac.5

b) reglementarea căilor de atac este instituita în interesul general.6

Interesul general cere ca valorile sociale fundamentale, precum securitatea statului sau persoana umana sa fie tot aşa ocrotite cu grijă prin organizarea unui aşa mod de înfăptuire a justiţiei, încît greşelile, sub diferitele lor aspecte, să nu-şi găsească locul în hotărîrile judecătoreşti.

În acelaţi timp căile de atac sînt create în interesul parţilor, fiind exercitate prin voinţa din partea celor care au abilitatea legală de a le utiliza. Din cele din urmă reese că pe lînga interesul general, căile de atac mai au un interes privat.

Interesul general - care este un principiu al căilor de atac - mai cere ca executarea hotărîrilor penale impotriva cărora s-au exercitat căile ordinare de atac sa fie suspendată pe durata termenilor prevazute de lege pentru folosirea acestora precum şi timpul cît durează soluţionarea lor.7

c) căile de atac pot folosi numai celor care le-au exercitat.

1 R. Merle, A. Vitu, "Procedura penala", Bucuresti, 1985, citat după N. Volonciu, op. cit., p. 2392 . art. 355 CPP, art. 367 al.5 CPP (Totusi in cazul contestatiei in anulare, instanta sesizata este in drept de a suspenda executarea hotaririi atacate

(art.355 CPP) de asemenea in cazulrevizuitii, instanta poate suapenda motivat sau mentine suspendarea acordata de Procurorul General (art. 367 al. 5 CPP).3 V. Manzini "Tratato de dirito procesuale italiano" vol. 4 p.486, citat dupa V.Papandopol, C.Turuianu op. cit.p.25.4 V. Papandopol, C. Turuianu, op.cit. pag. 165 Ibidem6 Ibidem7 . Gr. Theodoru, T. Plaiesu, Drept procesual penal,vol.2, parte speciala, A.I. Cuza, Iasi, 1987, pag. 49

2

De la această prevedere există şi excepţii. Excepţie este efectul extensiv recunoscut de legea penală (art. 317 CPP) căilor de atac. Aceasta înseamnă că o cale de atac exercitată de una din parţi poate sa-şi rasfrîngă efectele şi faţa de alte parţi, care nu au folosit calea de atac adică faţa de unele parţi în privinţa cărora hotărirea atacată rămăsese ulterior definită prin neatacare.

Extinderea aşa cum este concepută de către legea penală a Republicii Moldova, nu este aşa cum este concepută de către legea penală a Republicii Moldova, nu este unilaterală pentru că operează numai faţa de persoanele care au interese commune şi care ocupă aceiaşi poziţie procesuală şi activă, pentru că nu poate avea decît rezultate favorabile parţilor fără de care operează.8

d) principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, prevăzut expres în art. 316 a CPP. Din principiul dat reese că nu poate fi agravată hotărîrea judecătorească atacată de persoana în cauză sau de

alte parţi faţa de care se produce efctul extensiv al căii de atac. Principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac nu se aplică, însa, decît atunci cînd hotărîrea în discuţie nu a fost atacată în mod paralel de procuror sau de o altă parte în proces cu interese contrare; astfel regula NON REFORMATIO IN PEJUS nu mai funcţoinează şi nici unul din subiectii caii de atac nu se mai poate prevala de incidenta ei.9

Dupa ce au fost elucidate principiile căilor de atac, un interes ştiinţific evident prezintă investigarea CONDIŢIILOR DE FOLOSIRE A CĂILOR DE ATAC. În modul cel mai detaliat răspunsul poate fi găsit în lucrarea lui V. Papandopol, C. Turuianu care propun următoarea tratare a condiţiilor folosiri căilor de atac:

a) trebuie să existe obiectul căilor de atac, adică o hotărîre judecătorească prin care sa soluţionat fie fondul cauzei fie vre-un incident sau chestiune premergătoare rezolvării cauzei în fond. Căile de atac nu pot fi folosite decît împotriva unor acte jurisdicţionale, nu şi contra unor acte emise de un organ judiciar fara caracter jurisdicţional.10

Legea trebuie să prevadă în mod expres posibilitatea de a se folosi de calea de atac respectivă.11

Această condiţie presupune că:1) nu se pot folosi ambele căi ordinare de atac - apelul şi recursul atunci cînd pentru hotărîrea în discuţie, legea nu

prevede decît o singură asemenea cale de act. 2) nu se poate uza de o cale de atac mai înainte de a se folosi o altă cale de atac la care potrivit legii trebuie să se

recurga o prioritate sau, cu alte cuvinte o hotărîre nu poate fi atacată OMISSO MEDIOR (de exemplu, nu se poate declara recurs dacă este deschisă calea apelului);

3) nu se poate pretinde instanţei superioare 4) menţiunea greşit făcută de instanţa în cuprinsul hotărîrii nici nu acorda parţii o cale de atac la care nu are

dreptul, nici nu o poate lipsi de calea legală de atac; pe de altă parte, denumirea greşită dată de parte căii de atac nu atrage respingerea formală a cererii, ci instanţa o va soluţiona în cadrul ei legal. 12

Pentru a putea ataca hotarirea este necesar ca persoană care are acest drept să aiba interesul direct de a se folosi de calea de atac.

Căile de atac trebuie sa fie declarate într-un anumit termen - daca legea prevede un asemenea termen şi în modul prescris de lege.

(JUDEX AD QUEN) sa primeasca o cale de atac atît timp cît instanţa inferioara (JUDEX A QUO) nu s-a desesizat înca.13

1.2. CLASIFICAREA CĂILOR DE ATAC ŞI LOCUL APELULUI ÎNCADRUL ACESTORA În teoria dreptului procesual penal căile de atac sînt clasificate după criterii dintre cele mai diferite cum ar fi: caracterul nedefinit sau definit al hotărîrii atacate; natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc în cadrul exercitării căii de atac; întinderea obiectului diversilor căi de atac; rezultatele imediate a care poate conuce folosirea acestora. Dupa aceste criterii caile de atac pot fi impartite in:a) cai de atac ordinare.b) cai de atac extraordinare. Deosebirea fundamentală dintre aceste două categorii de căi de atac constă în aceea că, pe cînd folosirea celor dintîi

are loc înainte ca hotărîrea atacată să fi inrat în puterea lucrului judecat, celei de-al doilea nu pot fi filosite decît după ce hotărîrea atacată a rămas definitivă. Căile ordinare fac parte, deci, din ciclul normal, obişnuit al procesului, pe cînd căile extraordinare de atac nu aparţine acestui ciclu, ele fiind sustrase desfăşurării normale, oboşnuite, a procesului penal.14

8 V.Dongoroz, Efectul extensiv al cailor de atac in procedura penala, 1942 vol.4 pag.50-51., citat dupa V. Papadopol, C. Turuianu op. cit.pag.379 Andrei Istvanfi,”Interesul si modul de aplicare a modificarilor aduse Codului de Procedura Penala”, Dreptul nr. 1/1995, pag.7510 V. Papadopol, C. Turuianu op.cit., pag. 1711 Ibidem12 Ilie Stoenescu, G.Porumb, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1966 pag.28913 V. Dongoroz, Curs de drept penal si procedura penala Bucuresti 1975 pag. 285.14 D. V. Mihăiescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,pag.9

3

În afară de deosebirea indicată mai sus, există şi alte diferenţe între căile ordinare şi extraordinare de atac, cum ar fi:1. căile ordinare de atac sînt deschise parţilor, pe cînd unele dintre cele extraordinare pot fi folosite numai de un

organ oficial,2. căile ordinare de atac trebuie explicate într-un termen fixat de lege, depaşirea căruia duce la respingerea lor ca

tardive, pe cînd căile extraordinare pot fi folosite într-un termen mai lung;3. căile de atac ordinare au prioritate faţă de căile de atac extraordinare, adică aceste din urma nu pot fi utilizate

pîna cînd nu a luat sfîrşit termenul de exercitare a căilor ordinare, sau dacă, fiind solicitate, instanţa sesizată înca nu le-a rezolvat;

4. calea ordinara de atac poate fi folosită de către acelaşi titular împotriva aceleiaşi hotărîri numai o singura dată pe cînd căile extraordinare de atac pot fi folosite de mai multe ori chiar şi de acelaşi titular, dacă de fiecare dată acesta se prevalează de o altă situaţie generatoare a unei asemenea erori.

5. căile de atac ordinare au efect suspensiv de cînd exerciarea căilor de atac extraordinare nu împedica executarea hotărîrii împotriva căreia sînt îndreptate, dar anumiţi subiecţi procesuali oficiali au posibilitatea de a suspenda executarea hotărîrii defenitive.15

6. dintre căile de atac ordinare apelul este întotdeauna o cale de atac atît de fapt cît şi de drept, efectul său devolutiv fiind total prin declararea sa cauza este supusă în întregime - în fapt şi în drept - unei judecăţi noi la instanţa superioara competentă să-l soluţioneze.

7. căile extraordinare de atac provoacă de obicei o devoluare parţială controlul judecătoresc exercitîndu-se fie numai asupra faptei ca în cazul revizuirii fie numai asupra unor neregularităţi de ordin procesual. Căile de atac se divizează în căi de atac de fapt şi de drept, 16în dependenţă de chestiunile puse în discuţie în instanţele sesizate prin utilizarea unei căi de atac. Apelul este o cale de atac atît de drept, cît şi de fapt, deoarece odată fiind declarat impune instanţa superioara să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept (art. 315 al.2 CPP). Recursul are această calitate numai în cazurile declarării lui împotriva acelor hotărîri care potrivit legii pot fi atacate cu apel (art. 332 al. 3 CPP).

În cazurile cînd hotărîrile succeptibile apelului, recursul este limitat numai la chestiunile de drept. Revizuirea procesului penal poartă un caracter de control judecătoresc asupra faptei iar contesta ţia în anulare

doar asupra unor neregularităţi de ordin procesual. Căile de atac pot fi de reformare, de anulare şi de retractare. Această divizare poate avea loc în situaţia cînd calea

de atac a fost admisă. Respingerea căii de atac echivalează cu confirmarea ca hotărîrea atacată e legală. Admiterea căii de atac duce la anularea hotărîrii atacate care poate fi reformată şi anulată sau retractată. Reformarea - este situaţia cînd în urmă unui control în fapt şi în drept hotărîrea instanţei inferioare este

modificată total sau parţial.17

Anularea - cînd hotărirîrea atacată este declarată fără efect, în cazul cînd sînt comise unele încălcări esenţiale ce cer anularea hotărîrii.18

Restractarea - situaţia cînd hotărîrea în principiu este temeinică, însa au aparut alte imprejurări necunoscute la momentul examinării în fond, iar cunoasterea acelor momente ar fi de la o altă soluţie.19Apelul este o cale de atac de reformare, deoarece odată ce e admis pentru motive prevazute de lege, împedică ramînerea definitivă a hotărîrii atacate şi executarea ei provoacă rejudecarea acesteia.

Apelul declansează o noua judecată a cauzei în fond, verificîndu-se hotărîrea atacată pe baza probelor examinate de prima instanţă conform materialelor din dosar şi oricăror documente noi, prezentate la instanţa de apel. Instanţa de apel este liberă în vederea aprecierii probelor faţă de concluziile primei instanţe avînd dreptul de a da o nouă apreciere probelor, a administra, la cererea parţilor orice probe noi, pe care le consideră necesare.

Apelul este accesibil oricăror persoane interesate, neagravîndu-le situaţia în propriul apel. Finalitatea oricarei căi de atac constă în soluţionarea temeinică şi legală a cauzelor, adică într-un mod conform cu

realitatea faptelor şi cu prevederile legii. Menirea lor este de a corecta ceea ce s-a gresit cu ocazia judecaţii precedente şi de a face ca, pîna la urmă adevarul să fie integral cunoscut şi legea bine aplicată, iar dreptatea să triumfe.

E folosirea unei căi de atac care are un efect dinamizator, în sensul că face ca desfăsurarea activitaţii procesuale - care părea încheiată odată cu pronunţarea hotărîrii atacate - să-şi reea cursul fie la instanţa superioara, fie chiar la aceiaşi instanţa, potrivit normelor ce reglementează competenţa de a efectua controlul judecătoresc în cadrul fiecărei căi de atac.

1.3. REFERIRI DE ORDIN ISTORIC

15 I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Academiei Bucuresti 1988, pag. 573-57416 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit.,pag.21 17 . Calea de reformare e apelul. Se considera reformare chiar si in situatia cind apelul se admite cu desfiintarea hotaririi atacate, iar cauza se

rejudeca de alta instanta. V.Papadopol C.Turuianu op.cit. pag.2318 Calea de anulare este recursul in anulare. Recursul constituie o cale de anulare in cazul cind constituie al treilea grad de jurisdictie, adica in cazurile

cind exista sicalea de atac a apelului. In cazurile cind calea de atac a apelului nu exista (cazuri expuse in art. 327 CPP), recursul constituie o cale de atac de anulare si reformare.

19 Calea de atac de retractare este revizuirea procesului penal (cazurile de revizuire expuse în art. 363 CPP)

4

Originea apelului se află în dreptul uman unde - începînd cu anul 509 înaintea lui Hristos, în baza unei legi a consiliului P. Valerius Publicola - cel condamnat avea dreptul de a apela la popor, contra sentinţei pe calea PROVOCATIO AD POPULUM.

Primind apelul, magistratul întrunea adunarea populara care a casat sau confirmat sentinţa fără sa o modifice în favoare sau în defavoare. Însă în regimul republican pe lîngă PROVOCATIO AD POPULUIM existau şi alte două instituţii scesio din partea magistratului şi interscesio din partea tribunalului plebei care constă într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru interscesio adresată celor care aveau dreptul să intervină se numeşte appelatio. 20

Doctrina propriu - zisă a apelului a găsit elaborarea de criminaliştii italieni din secolele 13-14.21

În România, apelul era reglementat în Codurile de procedură criminală din 1864, apoi în CPP a lui Carol al doilea din 19 martei 1963, în art. 455-470, fiind desfiinţat prin legea nr. 345 din decembrie 1947, pentru modificarea unor dispoziţii din CPP, fiind reîntrodus prin legea nr. 45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea şi completarea Codului de Procedură Penală (art. 361 - 385 CPP). 22

În Republica Moldova calea ordinară de atac a fost pentru prima dată întrodus prin legea cu privire la modificarea şi completarea Codului de Procedură Penală şi Codului Contravenţii Administrative din 10 aprilie 1996.

Anterior adoptarii Legii cu privire la modificarea şi completarea Codului de Procedură Penală şi Codului de Contraventii Administrative din 10 aprilie 1996, unica cale de atac ordinară a hotărîrilor judecatoreşti ale primei instanţe era care nu au ramas definitiv şi care nu au satisfăcut participanţii la proces era recursul depus de părţile în proces sau protestul procurorului, substituie în prezent cu apelul.

Recursul şi protestul împotriva sentinţelor, închierilor şi ordonanţelor care nu au rămas definitive ale primei instanţe erau reglementate de articolele 306 - 305 din CPP.

Conform prevederilor articolelor care reglamentau recursul, inculpatul, apărătorul sau reprezentantul legal al inculpatului precum şi partea vătămată sau reprezentantul ei legal, partea civila, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor aveau dreptul să declare recurs, iar procurorul era obligat să declare protest împotriva oricărei senţinte contrare legii sau neîntemeiate.

Puteau fi atacate cu recurs sau protest toate sentinţele tuturor judecătoriilor populare raionale (municipale) şi a tribunalelor militare care n-au rămas definitive cu excepţia sentinţelor Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova. Art. 306 a CPP care a fost introdus prin Legea cu privire la modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi Codului de contravenţii administrative din 10 aprilie 1996, indică un şir mai larg şi concret de excepţii a hotărîrilor judecătoreşti care pot fi atacate cu apel.

Aceste exceptii vor fi luate în dezbatere în continuare pe parcursul prezentei lucrări. Consider că noile prevederi ale legii procesual penale privitor la hotărîrile judecătoreşti care pot fi atacate cu apel vor fi mai favorabile, datorită faptului că prevederea expresa şi completă contribuie la defenitivarea mai precisa şi compensivă, esenţialmente stabilind acele senţinte care nu pot fi atacate cu apel, facilitînd lucrul instanţelor de apel.

O alta modificare în lege este schimbarea duratei termenului pe parcursul caruia poate fi depus recursul (actualmente cererea de apel).

Termenul de depunere a recursului sau protestului împotriva sentinţei instanţei era de sapte zile de la data pronunţării sentinîei, pe cînd reglementările prezente stipuleaza un termen de 10 zile de la data pronunţării sentinţei (art. 308 CPP).

Prevederile curente par a beneficia mai mult parţile, oferind un timp puţin mai îndelungat titularilor dreptului de apel, care între timp pot deveni mai conştieinţi de importanţa procesului în care sînt implicate, astfel beneficiind de o perioadă mai lunga pe parcursul căreia pot aduna noi probe sau face uz de mijloace de apărare de care, fie din negligenţa, fie din neştiinţă, n-au uzat cu prilejul judecăţii anterioare.

Recursul sau protestul, depuse peste termen, se restituiau celui ce a prezentat recursul sau protestul. În redacţia anterioara, art. 310 a CPP stipula că în caz dacă recursul sau protestul împotriva sentinţei pentru motive intemeiate au fost depuse peste termen, persoanele care aveau dreptul de a face recurs sau protest puteau cere instanţei care a dat sentinţa să restabilească termenul omis,23nedeterminîndu-se, însa, în mod imperativ (aşa precum este determinat în prevederile curente ale art. 309 a CPP), termenul limita pe parcursul căruia putea fi înfăptuită această acţiune (prevederile curente indica că, pentru solicitarea repunerii în termen, apelul trebuie sa fie solicitarea repunerii în termen, apelul trebuie sa fie declarat în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor materiale).

Reglementarea curentă pare a fi mai reuşită, punînd parţile într-o situaţie cînd trebuie sa fie conştienţi de ceea ce fac, motivîndu-i să acţioneze operativ şi să afirme o atîrnare mai serioasă faţă de procesul în care sînt antrenaţi.

Art. 307 a Codului de Procedură Penală cu modificările de la 1 martie 1994 prevederea că "pîna la începerea examinării cauzei în sentinţa de judecată a instanţei de recurs atît procurorul care a declarat protestul cît şi procurorul ierarhic superior au dreptul sa retragă protestul".24

20 G.Fr. Falchi, L'apello del procese penale italiano, Padova 1940 citat dupa V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag.2621 Ibidem;22 V.Papadopol C. Turuianu op. cit. pag. 27.23 CPP cu modificarile de la 1 martie 1994.24 CPP cu modificarile de la 1 martie 1994.

5

Prevederile art. 313 a CPP sint: "apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior".25

Este o stipulare mai reuşită faţă de cea anterioară care ofera o oportunitate mai largă de retragere a apelului de însuşi procurorul care l-a declarat, acceptînd, într-un fel, o atitudine mai puţin profesionistă şi responsabilă din partea procurorului, care beneficia de revocabilitatea apelului declarat.

Prevederea curentă implică un nivel net superior de responsabilitate din partea procurorului, care, declarînd apel, ştie că procurorul ierarhic superior, considerînd că

apelul nu este motivat suficient sau este afectat de alte vicii, îl va putea retrage. Procurorul este pus în situaţia cînd trebuie sa verifice şi formuleze mai vigilent motivele respectînd întocmai toate

prevederile procedurale ale legii. Şi, în sfirşit, esenţiala deosebire între recurs şi apel constă în aceia că în instanţa de recurs cauza nu se examina în ce priveşte aspectele de fapt a sentinţei (adică au fost sau nu dovedite circumstanţele de fapt a cauzei sau nu), ci mai drept (adică dacă au fost respectate procedurile procesuale şi aplicarea corectă a legii privind faptele determinate de judecată). Apelul oferă un nivel mai perfecţionat de control judecătoresc asupra hotărîrilor pronunţate, ceea ce apropie procedura apelului în RM de modelul clasic al procedurii de apel, cunoscut procesului penal din mai multe ţari din Europa.

Judecînd recursul sau protestul, instanţa de judecată putea da una din următoarele hotărîri:26

1) menţinea în totul sentinţa şi respingea recursul sau protestul;2) casa sentinţa şi trimitea cauza pentru efectuarea unor noi cercetari sau pentru rejudecare; 3) casa sentinţa şi înceta procesul penal; 4) modifica sentinţa. 27

Instanţa de recurs nu pronunţa o noua sentinţa, prin hotărîrea sa modifica doar sentinţa sau, casînd sentinţa, desemna altă instanţa de judecată (sau aceiaşi instanţă însă într-un alt complet de judecători pentru rejudecarea cauzei.

Temeinicia sentinţei instanţa de recurs o verifica numai nemijlocit probele, de obicei chiar şi fără participarea inculpatului sau achitatului.

Procedura în apel este o procedură mai democrată, permiţînd chiar şi examinarea probelor noi în judecată în instanţa de apel, oferind posibilitatea instanţei de gradul doi de a pronunţa o noua hotărîre, toate ducînd la stabilirea unui control judecătoresc mai eficient.

1.4. APELUL PENAL ÎN ALTE ŢARI Analiza comparativă a procedurii de apel a unor ţări dezvoltate permite o înţelegere mai buna a mecanismului de

împlementare a prevederilor ce reglementează procedura de apel ajutînd la evitarea neclarităţilor şi problemelor de care se ciocnesc în prezent organele judiciare în Moldova.

Apelul penal în Marea Britanie. În Marea Britanie nu există o procedură unică a apelului asupra hotărîrilor judecătoreşti. 28În aceasta ţară, exista

cîteva instanîe de apel, fiecare dintre care seconduce în activitatea sa de norme ale dreptului procesual penal aparte. Apelurile privind hotărîrile şi sentinţele primei instanţe se examineaza de catre Judecata Coroanei. Apelurile

hotărîrilor Judecăţii Coroanei şi cele ale Curţii Supreme se examinează de catre direcţia cauzelor penale a Curţii de Apel. Curtea Supremă a Angliei este Judecata Palatei Lorzilor, care examinează hotărîrile Curţii de Apel în calitate de a doilea apel.

Temeiurile apelului în Anglia se divizează în doua categorii: de fapt şi de drept. Pentru declararea apelului asupra hotărîrii şi sentinţei Curţii de juraţi în fapt este necesară permisiunea judecatorului care a pronunţat sentinţa sau acordul judecăţii Curtii de Apel privind reexaminarea cauzei penale respective. Declararea apelului pe temei de drept nu necesita o permisiune speciala.

Competenţa judecaţilor instanţei de apel în ţara respectiva este destul de largă. Conform legii privind judecătoriile din 1971, ele pot lăsa sentinţa fără modificări, casa sentinţa cu trimiterea la rejudecare în prima instanţa, modifică sentinţa şi pronunţă o noua hotărîre.

Pedeapsa poate fi agravată, dacă apelul a fost declarat din temei de drept. 29 Parerea mea este că sistemul instanţelor de apel în Anglia este prea complex, existînd un decalaj prea mare între competenţile lor. Comparativ, cred eu că procedura apelului în RM este mai bine definita, cu o structură mai simplă, legea reglementînd limitativ şi imperativ toate elementele procedurii, fiind expres arătat cum trebuie reglementat un aspect sau altul.

25 Ibidem26 CPP cu modificarile pina la 1 martie 1994,art.31927 Ibidem28 Wolker R."Angliiscaia sudebnaia sistema" Moscova 198029 Ugolovnii protes,Zertalo, Moscova 1996, pag. 446.

6

Apelul penal în SUA Legislaţia procesuală - penală americană impune restricţii simţitoare dreptului de declarare a apelului. Temei

pentru depunerea cererii de apel poate servi doar o chestiune de drept; sentinţa poate fi supusă apelului numai de către inculpatul, care nu şi-a recunoscut vina în prima instanţă.30

Numai o "greseală considerabilă" poate cauza casarea sentinţei de învinuire. La categoria "greseli considerabile" practica judiciară de obicei consideră incalcarea procedurii formării marelui juriu şi aprobării actului de învinuire, nerespectarea regulilor stabilite în pronunţarea hotărîrii de învinuire, întelegerea incorectă sau eliminarea a carorva probe de către judecată, etc. - greseli care pot fi interpretate drept încălcari a drepturilor procesuale ale inculpatului.31

Apelul penal în Franţa În Franţa apelul este o cale ordinara de atac. Apelul poate fi utilizat de către toate parţile procesului şi poate fi

aplicat unui domeniu larg de întrebări. În procesul penal al Franţei, apelul are drept scop modificarea sau casarea hotărîrii de către Curtea de Apel a senţintei instanţei de fond. 32 În CPP a Franţei este inscrisă următoarea prevedere: "Reexaminarea constă în modificarea totală sau parţiala a hotărîrii primei instanţe sau casarea ei sau pronunţarea obligatorie a deciziei asupra intregei cauze". Nu este admis apelul în privinţa hotărîrilor primite de Curtea de juraţi. Anume prin aceasta se caracterizează exclusivitatea procesului penal a Franţei. Însemnătatea deosebită care se atribuie apelului este explicată prin caracterul sau public. Adică, parţile nu pot refuza preventiv de utilizarea ei. Pot fi examinate în instanţa de apel numai sentinţele tribunalelor poliţiste şi de corectare. Cererea trebuie depusă în termen de 10 zile de la data pronunţării sentinţei dacă a avut loc un proces contradicţional şi de la primirea copiei de pe dispozitivul sentinţei de către partea care a lipsit de la pronunţarea sentinţei. Cererea de apel suspendează executarea sentinţei, cauza fiind transmisă examinării celei de a doua instanţă. Ca şi în procedura de apel a Moldovei, în Franţa se respectă cu stricteţe principiul neagravării situaţiei în propriul apel.33 Excepţie serveşte doar depunerea apelului de către procuror în defavoarea inculpatului, numai în acest caz situaţia putînd fi agravată. Din cele relatate mai sus, este uşor de observat ca între procedura de apel a Franţei există mai multe similarităţi cu cea a ţării noasre decît ar exista între procedura Moldovei cu cea a Marii Britanii sau SUA.

În Republica Federativă Rusă, CPP cu schimbările şi modificările de la 17 martie 1997 a Republicii Federative Ruse, nu prevede apelul drept cale ordinară de atac, unica cale ordinară de atac ramînînd recursul exact cum era el prevazut anterior în CPP al RM.

1.5. APELUL - CALE DE ATAC LA CONSILIUL EUROPEI Dacă e sa facem o paralelă între căile de atac, nu putem trece cu vederea posibilităţii depunerii apelului la cel mai

Suprem Organ de Justiţie din Europa - la comisia Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg (în urma ratificării de către Moldova a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului).

Republica Moldova a fost unul din primele state fost sovietice admise care a ratificat Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. În virtutea acestei ratificări, orice persoană fizică, organizaţie nonguvernamentală sau grup de persoane particulare, care se pretind a fi victime ale unei încalcări a drepturilor recunoscute de Convenţie, se pot adresa Comisiei Europene a Drepturilor Omului la Stasbourg. 34

Apelul se formează de catre un individ ori de un grup de indivizi sau de o organizaţie nonguvernamentală împotriva statului sub jurisdicţia căruia s-a produs vătămarea dreptului respectiv. Acest apel, însă, poate fi introdus numai daca statul - membru, printr-o declaraţie expresă, recunoscut articolul 25 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.35

Pentru a fi admis, apelul trebuie să indeplineasca următoarele condiţii:36

- să fie depus în termen de 6 luni de la data rămînerii definitive a deciziei ultimei instanţe competente (Curtea Constitutională, Curtea Supremă de Justiţie, etc.);

- să se anexeze dovada epuizării tuturor căilor posibile de atac din ţară, în care s-a produs încălcarea (apel, recurs);

- să nu fie anonimă, deci, să cuprindă datele de identificare a patentului;- să vizeze probleme de competenţa Comisiei prevăzute în Convenţie;- să aibă anexate probele din care rezultă temeinicia pretenţiilor formulate;- să nu fie evident neintemeiată sau abuzivă; Comisia poate respinge apelul drept nefondat sau îl poate admite. În caz dacă a admis apelul, una din obligaţiile

Comisiei este de a propune o rezolvare pe cale amiabilă. Dacă individul şi statul respectiv, cu spriginul Comisiei, ajung la o

30 Gutenco "Bazele procesului penal in SUA"Moscova 199331 Ibidem32 "Procesul penal" Zertalo Moscova 1996 pag. 446.33 Bobotov S."Judecatoria in Franta" Moscova, 1994.34 L. Chirtoaca, Apelul - cale de atac la Consiliul Europei, Avocatul Poporului Nr. 1 ianuarie 1998, pag. 1135 Ibidem36 Ibidem

7

rezolvare amiabilă, Comisia întocmeşte un raport succint cu privire la cauza şi îl transmite statului interesat, Comitetului de miniştri şi Secretariatului general al Consiliului Europei în vederea publicarii.

Dacă nu se ajunge la o rezolvare pe cale amiabilă, Comisia întocmeşte un raport detaliat în care prezinta faptele şi exprimă un aviz juridic asupra chestiunii dacă a avut loc sau nu o încalcare a Convenţiei.

În următoarele trei luni de la transmiterea raportului Comitetului de miniştri, cauza poate fi deferită Curţii Europene a Dreptului Omului, cu condiţia că statul intimat să fi acceptat jurisdicţia cu caracter de constrîngere sau, în lipsa sa fi consimţit a o accepta cel puţin în cazul respectiv. 37Curtea nu poate fi sesizată cu o cauză decît de către Comisie sau de către un stat interesat. Indivizii care au a se plinge de o încălcare a Convenţiei nu pot sesiza în mod direct Curtea decît, aşa cum am menţionat, prin intermediul Comisiei.

Odată cauza aflată pe rolul Curţii, acel care a întocmit acţiunea, (cererea), sau avocaţii săi sînt autorizati să formuleze argumente scrise sau orale în cadrul audierilor, iar petiţionarul poate fi rugat să se prezinte în faţa Curţii în calitate de martor. Petiţionarului i se poate asigura şi asistenţă juridică.

Atunci cînd sesizează Curtea o cauză, Comisia nu actionează în numele unei sau altei parţi. Rolul Comisiei este de a prezenta concluziile sale într-un mod cît mai imparţial şi mai obiectiv.

Cînd cauza a fost deferită Curţii, raportul Comisiei continind avizul sau cu privire la o eventuală încălcare a Convenţiei poate fi difuzată în cazul cînd în faţa Comisiei cauza nu a fost soluţionata pa cale amiabila, Curtea poate fi sesizat în termen de trei luni de la data transmiterii raportului la Comitetul de Ministri al Consiliului Europei.

În faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului procedura comporta o fază scrisă şi una orala. Regulamentul Curţii abilitează preşedintele acesteia să fixeze un termen pentru depunerea memoriilor de către părţi. De asemenea preşedintele este abilitat să invite şi să autorizeze orice stat contractant care nu este parte în cauza sau "orice persoană interesata" în afara reclamanţilor, să prezinte informaţii scrise în termen şi asupra punctelor pe care le determina. (art.37,paragraful 2)

Orice intervenţie a terţilor trebuie să se faca "în interesul unei bune administrări a justiţiei". Preşedintele Curţii fixează data audienţei publice şi stabileşte ordinea în care avocaţii, consilierii şi experţii ce asistă parţile sunt chemaţi să ia cuvîntul. Tot el întocmeşte lista martorilor, experţilor şi a altor persoane autorizate să fac declaraţii. În toate cazurile pronunţarea hotărîrii este publică. Atunci cînd Curtea declara o hotărîre sau o măsură în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta Convenţie, prin decizia sa Curtea acordă, dacă este cazul, parţii lezate e justă. Articolul 32, paragraful 4 prevede că, prin ratificarea Convenţiei, Statele - parţi se angajează automat să considere aceste decizii ca obligatorii. Statul care nu pune în aplicare decizia definitivă a Curţii este suspendat din Consiliul Europei, iar dacă nici după, suspendare nu aplică decizia, atunci Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei pune în mişcare procedura excluderii acestuia.

1.6. UTILITATEA APELULUI. Totuşi, oare este bine fondată înlocuirea în lege a fost recurs cu apelul? Pentru a răspunde la această întrebare,

trebuie, cred eu, sa vedem mai întii care este utilitateaapelului. În teoria dreptului procesual penal s-a discutat mult, în contradictoriu, utilitatea apelului, ca o cale ordinară de atac

împotriva hotărîrilor date în prima instanţă. Se argumenta, împotriva apelului, ca el "nu ar fi decit o arma în mîna inculpatului de rea credinţă, care voieşte a tergivera soluţia procesului". 38S-a arătat, că apelul, prelungind judecata, diminuază efectul preventiv al pedepsei39. Cu atît mai mult că modul în care se desfăsoară judecata în apel - în general pe baza probelor administrate de instanta de fond, deci fără ca principiile oralitaţii nemijlocirii sa-şi găsească o integrală aplicare pune instanţa de apel în situaţia de a decide în condiţii inferioare, în ce priveşte aflarea adevărului, faţă de cele în care s-a gasit prima instanţa, care a putut cunoaşte de la sursă, direct şi imediat, probele cauzei.40

În favoarea apelului s-a susţinut că absenţa nemijlocirii poate fi înlăturată prin posibilitatea, recunoscută instanţei de apel, de a admite probe noi şi - în situaţii temeinic justificate - de a reînoi probatoriul administrat da către prima instanţă.41

Însuşi marele numar de hotărîri desfiinţate în apel dovedeşte utilitatea lui, căci nu numai judecătorii primei instanţe au putut greşi, ci chiar şi parţile - devenite între timp mai constiente de importanţa procesului în care sînt implicate - pot folosi mijloace de apărare, de care, fie din negligentă, fie din neştiinţă, n-au uzat în timpul judecăţii anterioare.

Personal, consider că importanţa apelului nicidecum nu poate fi şi nu trebuie diminuată. Apelul oferă posibilitatea înfăptuirii unui control judecătoresc mai eficient, evitarea erorilor comise, întărirea erorilor comise, întărirea puterii sistemului judiciar şi, la urma urmei, oferind părţilor dreptul pe deplin justificat la o judecată obiectivă şi corectă.

37 Leonid Chirtoaca, "Apelul - cale de atac la Consiliul Europei", Avocatul poporului nr. 1, 1998, pag.12

38 V. Papadopol, C. Turuianu, pag. 2839 Ibidem40 Ibidem41Grig. Teodoru. Consideratii privind sistemul cailor de atac in procesul penal. Iasi 1994-1995, pag. 14

8

CAPITOLUL 2. CONDIŢIILE DE FOND ALE APELULUI2.1. HOTĂRÎRILE SUPUSE APELULUI. Obiectul apelului este determinat de art. 306 a CPP. Potrivit acestui articol, sînt supuse apelului numai

sentinţele prin care cauză a fost rezolvată în fond în urma judecăţii în prima instanţa.42 Sentinţele susceptibile de a fi atacate cu apel pot fi grupate în următoarele categorii:43

1. sentinţele prin care se soluţionează latura penala şi latura civilă a cauzei,sentinţele de achitare, de clasare şi de condamnare. Este posibil apelul asupra cauzei în întregime, cît şi apărarea separată a laturii penale, cît şi a laturii civile a cauzei.

2. sentinele pronunţate în căile extraordinare de atac.44

3. sentinţele privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical. Spre deosebire de reglementările de procedură penală anterioare, ce consfinţesc dreptul participanţilor în proces la

contestarea sentinţei şi obligaţia procurorului de a ataca fiece sentinţa nelegitimă şi nefondată, noile norme din CPP reglementează, prin metoda excluderii, dreptul la contestare şi atacare.45

Regula este că toate sentinţele date în prima instanţa pot fi atacate cu apel - indiferent de natura cauzei soluţionate de prima instanţa, fără a fi necesar ca legea să prevadă, pentru fiecare categorie în parte, existenţa dreptului de apel; numai excepţiile trebuie arătate expres în cuprinsul legii.

Sint posibile de contestare şi atacare în ordine de apel senţintele, spune legea (art. 306 a CPP), cu excepţia:a. sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru săvirsirea cărora legea prevede pedeapsa

nonprivativă de libertate; Exceptia este justificată de complexitatea redusă a cauzelor de acest fel, care, pentru a-şi găsi o soluţie

temeinică şi legală, nu este necesar să parcurgă trei grade de jurisdicţie; cît şi de gradul mic al primejdiei sociale prezentat de către infracţiunile asupra cărora s-a pronunţat o sentinţa non - privată de libertate.

b. sentinţelor pronunţate de judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvîrsirea cărora legea prevede pedeapsa non - privata de libertate;

Pentru a determina sfera de incidenţă a acestei excepţii este necesar de precizat că, sub raportul competenţei personale (conform art. 26 a CPP), judecătoria militară judecă în prima instanţă cauzele privind infracţiunile săvîrşite:

a) de persoane din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri al Armatei Naţionale, al trupelor de carabineri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor Interne şi al trupelor Ministerului Securitaţii Naţionale, din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri al Departamentului Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale;

b) de persoane atestate din efectivul instituţiilor penitenciare.c) de supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor de alte persoane referitor la care există indicaţii

speciale în legislaţie. În toate cazurile, sentinţele pronunţate de judecătorii şi judecătoriile militare privind infracţiunile pentru

savîrşirea cărora legea prevede pedeapsa nonprivată de libertate pot fi atacate numai în recurs (în temeiul art. 327 a CPP).c. sentinţele pronunţate de Curtea de Apel. Să vedem mai întîi care este competenţa Curţii de Apel. În calitate de prima instanţă ea examinează cauzele,

raportate de lege în competenţa ei, examinează reclamaţiile de apel privind deciziile, pronunţate de judecătoriile militare şi judecătoriile de gradul întii; examinează recursurile vizînd deciziile, pronunţate de judecătoriile militare în ordine de apel; examineaza în limitele competenţei ei cauzele, deciziile contestate în ordine excepţională (art. 36, Legea cu privire la organizarea judecătorească).

În conformitate cu prevederile art. 27 p.1 a CPP, Curtea de apel judecă în prima instanţă - pronunţind, deci, o sentinţă nesusceptibilă de apel - cauzele privitoare la:

- infracţiunile prevăzute de Codul Penal în articolele 61 - 76 ("Infracţiuni deosebit de periculoase contra statului" şi "Alte infracţiuni contra statului");

- infracţiunile săvirşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de nivelul judecătoriilor şi tribunalelor;

- infracţiunile săvîrşite de persoanele de prim rang ale confesuinilor religioase infiinţate în condiţiile legii. Împotriva senţintelor pronunţate ţn toate aceste cauze - date în competenţa în prima instanţa a Curţii de Apel din

consideraţii legate de gravitatea infracţiunilor sau de calitatea făpturilor - nu s-a arătat, între Curtea de Apel, pe de o parte, şi Curtea Supremă de Justiţie, pe de alta parte, nu există o instanţă intermediară, care ar putea să soluţioneze apelul şi, deasemenea, pentru că s-a considerat că existenţa judecătorilor de la aceste instanţe superioare constiuie o garanţie suficientă

42 I. Neagu, "Tratat de procedura penala" Editura PRO, Bucuresti 1997, pag. 53943 N. Volonciu, op. cit pag. 24244 Consideram ca instanta va solutiona contestatia printr-o sentinta numai in situatia cind vor fi de fata conditiile expuse in art. 315 al.3 CPP

"cind impotriva uneipersoane s-au pronuntat doua hotariri definitive pentru aceiasi fapta. In celelalte cazuri contestatia va fi solutionata printr-o decizie care va

fi succesibila recursului. Potrivit art. 369 sentintele instantei de reviziune date in vederea respingerii cererii de revizuire sau date dupa admiterea cererii de revizuire sint susceptibile apelului si recursului.

45 E.Martincic, Procedura de apel in procesul penal, Legea si viata, nr.3 1997, pag. 22

9

pentru o buna judecată. De altfel, absenţa apelului, în cazurile de mai sus, este în parte suplinită de lărgirea considerabilă a efectului devolutiv al recursului care se va soluţiona de Curtea Supremă de Justiţie. În conformitate cu prevederile art. 27 p.2, Curtea de Apel,

- ca instanţa de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în prima instanţă de tribunale, precum şi de judecătoria militară, cu excepţia sentinţelor privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsa nonprivată de libertate. Punctul 3 al art. 27 stabileşte Curtea de Apel:

- ca instanţa de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate de tribunalele în apel, împotriva hotărîrilor judecătoriei militare privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsa nonprivată de libertate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; Punctul 4 al art. 27 stabileşte că Curtea de Apel soluţionează conflictele de competenţă apărute între tribunale sau între judecătorii şi tribunale.

- sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justitie. Potrivit art. 27 a CPP, Curtea Supremă de Justiţie judecă în prima instanţă cauzele penale privind: infracţiunile săvîrşite de Preşedintele Republicii Moldova; infracţiunile săvîrşite de deputaţi; infracţiunile săvîrşite de membrii Guvernului; infracţiunile săvîrşite de judecătorii şi judecătorii asistenţi ai Curţii Constituţionale şi Curţii Supreme de

Justiţie; infracţiunile săvîrşite de judecătorii Curţii de Apel, membrii Curţii de Conturi, de procurorii Procuraturii

Generale şi procurorii Procuraturii Generale şi procurorii de nivelul Curţii de Apel; infracţiunile săvîrşite de generali; alte cauze date prin lege în competenţa sa. Împotriva senţintelor pronunţate în toate aceste cauze nu există drept apel, ci numai calea de atac a recursului.

Atacarea cu apel a încheierilor este prevazută în art. 306 al. 2, unde se arată că încheierile date în prima instanţă pot fi atacate cu apel numai odata cu sentinţa. Este vorba de încheieri care de regula preced soluţionarea în fond a cauzei şi sînt considerate a face parte integrantă din hotărîrea care soluţionează fondul. Regula prevazută în art. 306 alin.2 a CPP, conform căreia încheierile nu pot fi atacate cu apel decît odata cu fondul, se explică prin aceea că, de obicei, încheierile pronunţate de prima instanţă în cursul judecăţii, pregătesc soluţia asupra fondului şi, în aceste condiţii, este firesc că legalitatea şi temeinicia lor să fie examinate în corelaţie cu soluţia la a cărei promovare au avut menirea să contribuie. 46

În unele opinii sub aspectul modalitaţilor de realizare a apelului, încheierile pot fi grupate în următoarele categorii: încheierile supuse apelului odată cu fondul, încheieri atacate imediat, şi încheieri care nu pot fi apelate. 47 În primul grup se include încheierile susceptibile de a fi atacate cu apel, conform art. 306 al. 2 CPP, odată cu fondul. Încheirile din această categorie se dau în cursul judecăţii. Din aceasta categorie fac parte încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra probelor,48 asupra cerinţelor formulate, 49asupra măsurilor procesuale.50 Grupul al doilea de încheieri îl constituie încheierile care de obicei se referă la cheltuielile de judecată cuvenite martorului, expertului, interpretului şi a apărătorului. Titularii nominalizaţi au dreptul de a ataca cu apel încheierea imediat dupa pronunţare, apelul, însa va fi soluţionat după pronunţarea sentinţei şi examinat împreuna cu sentinţa. Excepţie o fac cazurile de suspendare a cauzei potrivit art. 198 CPP. În aceste cazuri apelul asupra încheierilor prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare poate fi judecata şi pîna la soluţionarea cauzei. (art. 308 al. 3 CPP)

În grupul al treilea se înclude încheierile care nu pot fi atacate cu apel. Pentru ca o încheiere să nu fie apelabilă legea trebuie expres să prevadă aceasta. 51Astfel unele încheieri nu sînt susceptibile de a fi atacate, 52încheieri care nu pot fi atacate nici cu apel nici cu recurs, 53încheieri susceptibile de a ataca numai cu recurs. 54

Dacă ar fi exercitat separat sau anticipat împotriva încheierilor ar aduce la întirzieri nejustificate în soluţionarea cauzelor.

Exista însa şi unele încheieri care, deşi în legatură cu cauza, pot fi date după pronunţarea sentinţei. 55

Aici se are în vedere încheierile prin care prima instanţă dispune interpretarea erorilor materiale evidente din cuprinsul hotărîrii sale sau înlăturarea unor omisiuni vădite cu privire la cheltuielile judiciare pretinse de martori, experţi, interpreţi, sau apărători ori cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii. 56 În privinţa lor art. 306 a CPP stabileşte: "Apelul declarat împotriva sentinţei se socoate facut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date dupa pronuntarea sentinţei".

46 N. Volonciu, op. cit. pag. 26447 Ibidem48 De exemplu: cererea partilor de aminare a examinarii cauzei pentru prezentarea probelor suplimentare (art.222 al.1 CPP)49 In cazul de fata se are in vedere cererile formulatepotrivit art.246 CPP50 Masurile care se iau fata de cei ce tulbura ordinea in timpul sedintei de judecata, aducerea silita, etc.51 N. Volonciu, op. cit. pag. 24452 Exemplu: incheierea instantei de judecata asupra recuzarii. (art. 24 al. 3 CPP)53 Exemplu: incheierea de declinare a competentei (art. 31 al. 4 CPP )54 A se vedea recursul.55 CPP cu modificarile de la 1 august 1996.56 V. Papandopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 52

10

Explicaţia acestei dispoziţii este că încheierile sus menţionate deşi ulterioare sentinţei se referă la chestiuni ce ar trebui soluţionate prin sentinţă şi, ca atare, sînt socotite a face parte integranta din aceasta.

Atacarea sentinţei poate fi totală cînd priveşte întreg dispozitivul şi motivarea soluţiei, sau parţială, cînd este limitat la una din parţile dispozitivului şi la motivarea acestora.

Un apel parţial este posibil numai dacă dispozitivul este divizibil în părţi distincte. Limitarea apelului - caracterul parţial al acestuia trebuie să rezulte, desigur, fie explicit din declaraţia de apel, fie implicit din motivarea apelului; în caz de îndoiala, se va considera atacat întregul dispozitiv sau, cu alte cuvinte, se va socoti că ne aflăm în faţa unui apel total. 57

În principiu, apelul nu poate fi îndreptat în mod exclusiv împotriva motivelor. Motivele nu constituie însaşi judecata, care este cuprinsă, în întregime, în dispozitiv; ele nu sînt decît raţionamente şi opinii, care nu dispun nimic. Doar în mod cu totul excepţional poate fi atacate chiar şi numai temeiurile soluţiei (în caz de achitare a procesului penal, cînd apelul este declarat de inculpat).58

2.2. TITULARII DREPTULUI DE APEL. Dreptul de apel aparţine, în principiu, fiecărui subiect procesual ale carui drepturi au fost obiectul judecăţii în prima

instanţă, deoarece fiecare asemenea subiect procesual are interesul că cauza să fie soluţionată corect, însa el nu-l poate folosi decît " în sfera rolului pe care îl are în raportul procesul penal şi numai referitor la acel conţinut al hotărîrii atacate care priveşte interesele pe care le reprezintă în procesul penal."59

Conform art. 307 a CPP, pot declara apel:1) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; Procurorul este titularul dreptului de apel care spre deosebire de ceilalţi titulari, nu exercita apelul în numele

propriu, în scopul realizarii drepturilor şi intereselor personale.60 Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărîrilor susceptibile de fi atacate pe aceasta cale. Dreptul procurorului de a declara apel în defavoarea sau în favoarea parţilor nu este condiţionat de nici un fel de atitudinea acestora faţă de hotărîrea pronunţată. El poate ataca în favoarea unei parţi chiar dacă acea parte, faţă de care hotărîrea primei instanţe este neintemeiată sau nelegală, a rămas inactivă, nefolosindu-se de dreptul de a o ataca.61 În ceea ce priveste latura penală procurorul poate face apel împotriva oricărei hotărîri: de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

De obicei, practica a demonstrat că prin apelul sau procurorul tinde la agravarea situaţiei inculpatului, fie prin condamnarea acestuia, daca prima instanţa a pronunţat o soluţie de achitare, sau de incetare a procesului penal, fie prin majorarea pedepsei, prin inlaturarea suspendarii condiţionate a executarii pedepsei ori a dispoziţiei ca pedeapsa să fie executată la locul de muncă, etc.

În ceea ce priveste latura civilă, procurorul poate declara apel dacă consideră că prin sentinţa pronunţată, interesele persoanei vătămate legate de repararea pagubei, nu au fost integral satisfăcute.

Procurorul are drept să declare apel şi în cazurile în care acţiunea civila are ca obiect restituirea lucrurilor, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau restabilirea situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii.

Dreptul de apel al procurorului în materie nu poate fi restrîns la situaţiile menţionate mai sus, avînd o incidentă mai largă.

Dreptul de apel a procurorului nu este condiţionat nici de atitudinea parţii civile ori a parţii civilmente responsabile faţă de soluţia pronunţata de prima instanţă.

Practica judiciara a dispus ca dreptul de a declara apel împotriva sentinţei îl poseda doar procurorul care nemijlocit a participat la examinarea cauzei.62

2) Inculpatul, "în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă Sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau

încetării procesului penal. Fiind subiect atît al acţiunii penale cît şi al acţiunii civile, este şi normal ca inculpatul să poată face apel atît

împotriva condamnării (sub toate aspectele: existenţa infracţiunii, rolul sau în comiterea acesteia, etc), cît şi împotriva obligării sale la restituiri sau despăgubiri (sub aspectul existenţei raportului de cauzalitate între fapta sa şi prejudiciu, al valorii pagubei, etc.).63

Apelul avînd un caracter personal şi independent, criticile inculpatului nu pot privi însa decît propria situţtie, în penal şi civil, neputînd viza şi alte persoane participante sau nu la procesul penal, a caror situaţie, chiar modificată, n-ar putea influenţa soluţia în ceea ce îl priveste.

57 Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Torino, 1932, pag. 343, citat dupa V. Papadopol, C.Turuianu pag.3658 Gheorghita Mateut, Calea de atac ordinara a apelului in procedura penala romana, Dr. nr. 2/199459 N.Volonciu, op. cit. pag.26960 Art. 30 al Legii cu privire la procuratura acorda dreptul procurorului de a ataca hotarirea instantei.61 Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept si procedura penala vol. V, Bucuresti pag.34962 Hotarirea Prezidiului Judecatoriei Supreme din 26 februarie 1996 nr. 39, Buletinul Judecatoriei Supreme nr. 3, 199663 Codul de Procedura Penala adnotat, Bucuresti 1994.

11

Dacă ar fi să ne referim la a doua parte a prevederilor art. 307 a CPP, în doctrină s-a discutat, controversial, dacă această prevedere poate fi aplicată sau nu, adică poate oare inculpatul face apel în caz de achitare cînd numai motivele hotărîrii sau, cu alte cuvinte, considerente acesteia l-ar prejudicia?

Potrivit unei opinii, inculpatul n-ar putea ataca hotărîrea de achitare exclusiv sub aspectul motivării, chiar dacă aceasta i-ar dăună din punct de vedere moral, deoarece s-a argumentat - procesul nu are nici scopul, nici mijloacele unei judecăţi de onoare. 64

Într-o altă opinie, se indica că inculpatul se poate plinge în apel chiar şi numai împotriva considerenţelor hotărîrii de achitare, "fiindcă justiţia, dacă nu este chemată să dea certificate de bună purtare, nu poate nici să împiedice de jurişti abili de a-şi apăra onoarea şi reputaţia atunci cînd, apăraţi fiind de pedeapsă, sînt totuşi indirect sigmatizaţi, căci "una din doua, ori aceasta stigmatizare corespunde realitaţii şi atunci apelul inculpatului va fi respins ca nefondat, sau ea nu oglindeşte adevarul şi atunci apelul este mijlocul prin care sa va reforma această nedreptate". 65

După cum vedem, CPP a RM a adoptat acest din urmă sistem, dînd posibilitate inculpatului să declare apel chiar şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetarii procesului penal.

3) Partea vatămată, în ceea ce priveşte latura penală; În temeiul celor menţionate de art. 307 a CPP,p.3, există condiţia ca apelul să se refere în mod exclusiv doar la

latura penală, partea vatamată vizînd orice aspect privitor la latura penală a cauzei. Nu are importanţă dacă obiectul apelului este o sentinţă de achitare, de încetare a procesului penal sau chiar de condamnare.

Partea vatamată poate, de exemplu, să ceara condamnarea inculpatului, dacă prima instanţă l-a achitat sau a dispus încetarea procesului penal; poate solicita majorarea pedepsei ori înlîturarea suspendării condiţionate a executării acesteia, etc. Partea vatamată ar putea să declare apel chiar şi împotriva unei soluţii de încetare a procesului penal ca urmare a împăcării părţilor, dacă de pilda, va invoca neindeplinirea condiţiilor cerute pentru valabilitatea împăcării.66

4 ) Partea civilă şi partea civilmente responsabilă în ce priveşte latura civilă; Potrivit art. 307 al. 1 CPP, partea civilă şi civilmente responsabilă sînt titulari ai dreptului de apel numai în ce

priveşte latura civilă a procesului penal. De altfel, în conformitate cu principiul că dreptul de a folosi căile de atac este limitata la sfera şi conţinutul intereselor fiecărei parţi, este şi normal ca partea civilă şi partea responsabilă civilmente să poată declara apel numai în ceea ce priveşte latura civila sau, adică, interesele lor civile.

Deci, partea civilă nu va putea declara apel cu privire la încadrarea juridica a faptei sau individualizare pedepsei, pentru a critica modul în care prima instanţă a aplicat dispoziţiile privitoare la masurile de siguranţă, chiar dacă masura în cauză ar avea caracter patrimonial, etc.

Calitatea de parte civilă aparţine, potrivit prevederilor art. 48 a CPP, "persoanei care a suferit o pagubă materială de pe urma infracţiunii, şi are dreptul, în timpul efectuării actelor de procedură, în procesul penal, să înainteze invinuitului sau persoanelor care poartă raspunderea materială pentru actele acestea o acţiune civilă".

În orice situaţie, partea civilă nu poate declara apel decît în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei. Calitatea de parte civilmente responsabilă aparţine - aşa cum se prevede în art. 49 a CPP, persoanelor chemate ca parte în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului, iar potrivit art. 120 CPP a înaintat o acţiune civilă. Faptul că persoana a înaintat acţiunea, dar nu s-a formulat pretenţiile pînă la pronunţarea sentinţei nu poate fi că piedica pentru precizarea pretenţiilor în faţa instanţei de apel. În cazul cînd însa, persoana nu a facut declaraţie de construire ca parte civilă şi nu a solicitat despagubiri în faţa primei instanţe, ea va pierde dretul de a o face în faţa instanţei de apel.

În ce priveşte partea civilmente responsabilă ea are aceleaşi drepturi de a ataca hotărîrea ca şi inculpatul, în ce priveşte latura civilă. Partea civilmente responsabilă dispune de drepturi de apel independent de voinţa inculpatului. Pentru partea civilă şi civilmente responsabilă pot face apel apărătorul şi reprezentantul legal.

5) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora. Persoanele numite mai sus sînt titulele ale unui drept de apel limitat împotriva soluţiei dată de prima instanţă - fie

prin sentinţă, fie prin încheiere - cu privire la cheltuielile judiciare care li se cuvin. Persoanele în cauză nu sînt parţi în procesul penal principal, care are ca obiect cauza judecată, dar au calitatea de

subiecţi procesuali şi, dacă drepturile lor privitoare la cheltuielile judiciare (cheltuieli de deplasare, de intreţinere, venitul de care au fost lipsite, retribuţia sau onorariul cuvenit) nu au fost luate în consideraţie sau au fost netemeinic ori nelegal stabilite, au tot interesul să atace actul procesual respectiv. În aşa fel se evită situaţia că, în anumite cazuri, valorificarea dreptului cheltuielile judiciare sa se facă pe calea unei acţiuni civile. Este, însa, clar că dreptul acordat acestor persoane de a exercita calea de atac nu implica şi dreptul de a li se comunica hotărîrea.

a) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o masură sau printr-un act al instanţei;

64 I. Tanoviceanu, V.Dongoroz, Tratat de drept si procedura penala, vol. V,Bucuresti pag. 455-45665 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 6366 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 63

12

Aceste persoane, fizice sau juridice, nu sînt parţi în raportul procesual penal principal, nu au drepturi şi obligaţii care izvorăsc din rezolvarea acţiunilor în procesul penal şi, ca atare, vătămarea ce li s-a produs şi care justifica dreptul lor de a ataca hotărîrea sau încheierea - nu numai cu apel, da şi recurs - nu este legat de fondul cauzei.

În legatura juridica s-a admis, în sensul art. 307 a CPP - că sînt titulari a dreptului de a uza de căile ordinare de atac: 67

- persoanele cărora pentru abateri judiciare (de exemplu: neindeplinirea sau îndeplinirea greşita ori cu întîrziere a lucrărilor de citare ori de comunicare a actelor procedurale li s-a aplicat amenzi judiciare, lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului, etc);

- persoanele care nu au fost chemate ca parţi în proces, care susţin că bunurile supuse măsurii de siguranţă a confiscării sau în privinţa cărora s-au luat măsuri asiguratorii a sechestrului penal;

- persoanele necesitate de prima instanţă, care au dobîndit de la inculpat bunuri ce au constituit obiectul material al infracţiunii - bunuri ulterior ridicate de la ele şi restituie persoanei vătămate, -în cazul în care pretind că au fost de bună - credinţă şi că sînt îndreptaţite la convaloarea acelor bunuri;

- persoana caruia i s-a respins cererea de constituire de parte civilă, apelul urmînd a fi facut, în acest caz, împotriva încheierii de respingere a cererii.68 Nu pot fi considerate "persoane ale caror interese legitime au fost vătămate printr-o masură sau printr-un act al instanţei" şi deci nu li se poate recunoaste dreptul de a folosi calea apelului împotriva hotărîrii pronunţate. 69

- centrul de reeducarea minorilor caruia i s-a respins cererea de prelungire a internării minorului, deşi aceasta era necesara pentru realizarea scopului internării;

- autoritatea tutelară în cauzele cu minori, deoarecee ea este citată în aceste cauze nu în vederea apărării unui interes propriu, ci în scopul de a sprigini instanţa în determinarea celui mai potrivit tratament penal pentru inculpatul minor.

Conform prevederilor art. 307 a CPP, apelul poate fi declarat pentru persoanele prevezute de punctele 2-4 ale prezentului articol de către apărător sau reprezentantul lui legal.

În calitate de apărători se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului sau a anchetatorului, prin încheierea instanţei de judecată pot fi admişi şi alte persoane care dispun de licenţa respectivă (art. 43, alin. 5 a CPP). În temeiul prevederilor art. 43 alin. 6 a CPP, avocatul are drept scop efectuarea apărării banuitului, invinuitului, inculpatului

Reprezentanţii legali, conform art. 50, alin. 2 a CPP, sînt parinţii, infietorii, tutorii, curatorii invinuitului sau ai parţii vătămate, reprezentanţii instituţiilor şi organizaţiilor în ingrijirea cărora se află invinuitul sau partea vatamată. Atît apărătorii, cît şi reprezentanţii legali, nu sînt parţi în proces, ci doar subiecţi procesuali.

Apărătorul poate declara apel pentru orice titular al dreptului de apel, cu excepţia, bineinţeles, a procurorului. În temeiurile prevederilor art. 307 alin. 2, nu are inportanţă dacă este vorba de un apărător ales sau desemnat din oficiu. Avocatul care - indiferent dacă este ales sau desemnat din oficiu l-a asasinat pe inculpat în faţa primei instanţe este indreptaţit să folosească, în interesul lui, calea de atac a apelului, fără ca pentru aceasta să fie necesară o noua delegaţie emisa de biroul de avocaţi. 70

Dacă însa avocatul l-a asistat pe inculpat doar în faza urmăririi penale, nu şi la judecată în prima instanţă, cînd acesta a avut un alt avocat, calitatea sa de apărător a încetat, la fel ca şi dreptul lui de a declara apel împotriva hotărîrii pronunţate. 71În cazul în care partea a declarat că nu face apel, apărătorul nu poate exercita calea de atac pentru ea. Reprezentanţii legali pot declara apel pentru persoanele juridice şi pentru persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrinsă. De aici reiese că pentru parţile care nu au implinit virsta de 18 ani, apelul poate fi declarat de reprezentantul legal, indiferent de virsta lor. 72

Dacă partea, în vîrstă de sub 18 ani, la data sesizării primei instanţe a implinit această vîrstă, în cursul judecaţii la prima instanţă, apelul trebuie declarat de ea, personal, şi nu de parinţii ei sau alte persoane care au pierdut calitatea de reprezentanţi legali. 73

CAPITOLUL 3. CONDIŢIILE DE FORMĂ AL APELULUI3.1. TEMEIURILE DE DECLARARE APELULUI, REPUNEREA ÎN TERMEN A APELULUI ŞI APELUL PESTE TERMEN3.1.1. Noţiuni introdictive privind termenul de declarare aapelului Căile ordinare de atac sînt supuse unor condiţii atît de fond, cît şi de forma, în rîndul cărora pe primul plan se

situază cele legate de termenul de folosire a lor. Orice cale ordinară de atac trebuie declarată într-un termen fix, stabilit de lege.

67 V. papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 3968 V.Dongoroz, op. cit. pag. 576.69 V. Papadopol, C. Turuianu,__ op. cit. __pag. 6670 Codul de Procedura penala adnotat, Bucuresti 1994 pag.30871 Codul de Procedura penala adnotat, Bucuresti 1994, pag. 30872 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 7373 Codul de Procedura Penala adnotat, Bucuresti, 1994,pag. 310

13

Stabilirea unui astfel de termen este o necesitate obiectivă. Daca hotărîrile judecatoreşti ar putea fi atacate oricînd, s-ar ajunge la situaţia că procesele să dureze un timp nedefinit, afectînd grav autoritatea justiţiei, eficientă şi promptitudinea ei.

Se impune necesitatea ca titularii dreptului de apel să poată uza de dreptul de apel în cadrul unui termen - nici prea scurt, pentru a permite celor interesaţi să se decidă asupra necesităţii de atacat sentinţa şi să aibă îndeajuns timp de a-şi manifesta dorinţa lor în scris, dar nici prea lung, pentru a nu prejudicia interesele represiunii.

Termenul de apel este un termen procesual legal, deoarece durata sa este stabilită prin lege şi el nu poate fi lungit, nici scurtat de instanţa de judecată.

El este absolut şi are un caracter imperariv, în sensul că depaşirea lui atrage decaderea din dreptul de a exercita calea de atac, iar dacă totuşi apelul a fost declarat după împlinirea termenului, el urmează a fi respins ca tardiv.74

Termenul de apel este determinat şi fix, prin aceea că durata sa - stabilită prin lege - este invariabilă.75

Conform art. 308 a CPP, durata termenului de apel este - atit pentru procuror, cît şi pentru parţi - de 10 zile de la data pronunţării sentinţei, dacă legea nu dispune altfel.

Acelaşi articol 308 CPP stabileşte că pentru inculpatul arestat, precum şi pentru parţile care au lipsit la pronunţarea sentinţei, termenul de apel curge de la înmînarea copiei de pe sentinţă sau de pe dispozitivul sentinţei.

În cazul prevazut în art. 307 alin.1 punct 5 din CPP:76 "martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora", calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii, prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, şi cel mai tirziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai dupa soluţionarea cauzei, afară de cazul cînd procesul a fost suspendat.

În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă toate infracţiunile au fost judecate deoadată si de aceeaşi instanţă, termenul în care trebuie declarat apelul este cel prevazut de procedura potrivit careia s-a desfaşurat judecata. 77

În cazul în care prima instanţă, soluţionînd cauza penala, a dispus disjugarea acţiunii civile, termenul în care poate fi atacată cu apel sentinţa dată asupra laturii civile, termenul în care poate fi atacată cu apel sentinţa dată asupra laturii civile a cauzei este cel prevazut de CPP pentru hotărîrile penale, iar nu cel prevazut de Codul de procedura civila, pentru cauzele civile.78

Termenele de exercitate a căilor de atac ramîn întotdeauna cele prevazute de lege, chiar dacă în dispozitivul hotărîrii atacate a fost indicat, din eroare, un alt termen pentru folosirea acestora sau un alt moment de cînd începe curgerea termenului.79

3.1.2. Modul de calcul a termenului. Termenul de apel începe sa curga din momente diferite - aratate în art. 308 a CPP - în dependenţă de calitatea şi

situaţia procesuala a titularilor dreptului de apel. Săexaminăm toate aceste prevederi.1. Pentru parţi termenul de apel curge în mod diferenţiat, în raport cu urmatoarele condiţii: sentinţei, termenul de apel curge de la înmînarea copiei de pe sentinţă sau de pe dispozitivul sentinţei

(conform prevederilor art. 308, alin. 1 CPP) Să facem o analiză mai detaliată a cazurilor menţionate mai sus.

Ipoteza: partea a fost prezentată la pronunţare. Logic, în acest caz, hotărîrea nu va mai fi comunicata parţilor care au fost prezente la pronunţarea hotărîrii, doar

comunicarea se face de obicei pentru a pune la curent parţile că a avut loc o judecată , că este chiar momentul să recurgă la drepturile lor pentru a-şi apăra interesele, dacă consideră necesar. Este clar că o asemenea comunicare devine inutila, deoarece, fiind prezente la pronunţarea sentinţei, parţile au luat cunostinţă de ea.

Dacă parţile, inclusiv inculpatul (în cazurile în care, potrivit legii, poate fi reprezentat) au fost reprezentate în faţa primei instanţe de un apărător sau de un mandatar cu procură specială, care a fost prezent la dezbateri, se consideră că partea însaşi a fost de faţă şi, ca atare, termenul de apel va curge pentru ea de la pronunţare, chiar daca nici partea, personal, nici reprezentatul sau nu au fost prezenţi la pronunţare. 80

Dacă partea, prezentă la pronunţarea deciziei şi careia nu trebuia să i se comunice copia de pe dispozitivul hotărîrii - nu declara apel în termen de 10 zile de la pronunţare, efectuarea ulterioara a unei astfel de comunicări nu va face sa renască dreptul sau de apel, caci aceasta ar echivala cu prelungirea termenului, nepermisă de lege.

74 V.Papadopol, C. Turuianu op. cit. pag. 8375 Ibidem76 CPP cu modificarile de la 1 august 1996.

77 V.Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 23178 Tj. Hunedoara, dec. pen. br. 156/1968, RRD nr. 6/1968, citat dupa V.Papadopol, C.Turuianu, pag. 17779 CPP adnotat, Bucuresti 1994, pag.329

80 N. Volonciu, op. cit. pag. 227

14

Ipoteza: Inculpatul arestat şi partea care a lipsit la pronunţarea sentinţei. În acest caz termenul curge, după cum este arătat în art. 308 al.2 a CPP, de la comunicarea copiei de pe sentinţă

sau de pe dispozitivul hotărîrii. Pentru ca comunicarea copiei de pe sentinţă sau de pe dispozitivul sentinţei să servească drept punct de plecare

pentru termenul de apel, este necesar ca ea să fie legal facută. Adică, ea trebuie făcută cu respectarea regulilor referitoare la locul de citare şi înmînare.

Dacă comunicarea nu s-a facut cu respectarea dispoziţiilor sus - menţionate, apelul declarat după expirarea termenului prevazut de lege - calculat de la data acelei comunicari nelegale - trebuie considerat ca introdus în termen, neputînd fi respins ca tardiv. Aceeaşi soluţie se impune, desigur, şi cînd nu a avut loc nici o comunicare. 81

Comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărîrii este o formalitate esenţiala, pentru declansarea curgerii termenului de apel, care nu poate fi înlocuită de faptul că partea a luat cunostinţă pe orice altă cale, inclusiv într-o forma echivalentă de pronuntarea hotărîrii şi de conţinutul acesteia. 82

Deci momentul de la care începe să recurga termenul de atac pentru părţile care au lipsit la pronunţarea senţintei este riguros precizat de lege - el fiind, exclusiv, acela al comunicarii hotărîrii, a cărui depaşire duce la decaderea părţilor din dreptul de a folosi calea de atac.

Însa, chiar dacă comunicarea copiei de pe sentinţă sau de pe dispozitivul sentinţei constituie momentul de incepere a termenului de apel, aceasta, însă, nu însemnă că pîna la comunicare, partea n-ar putea declara apel.

Apelul poate fi introdus în mod valabil şi înainte de comunicarea hotărîrii, deoarece aceasta nu este o condiţie a exercitării dreptului de apel, ci o condiţie necesară pentru curgerea termenului în care poate fi folosită calea de atac.83

Dacă, însa, instanţa de apel s-a pronunţat asupra apelului introdus mai înainte de a se fi efectuat comunicarea, partea respectivă nu mai poate declara un nou

apel dupa comunicare. Pentru martorul, expertul, interpretul şi apărătorul care formuleaza pretenţii cu privire la cheltuielile judiciare

ce li se cuvin, termenul de apel începe a curge, conform prevederilor art. 308, alin. 3 a CPP, îndată după pronunţarea încheierii, prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare ce li se cuvin, termenul de apel începe a curge, conform prevederilor art. 308, alin. 3 a CPP, îndata după pronunţarea încheierii, prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, şi cel tirziu în 10 zile de la pronunţarea senţintei prin care s-a soluţionat cauza.

Acestor subiecţi procesuali - care nu sînt parţi în raportul procesual principal - nu li se comunică hotărîrea, iar termenul de declarare a căii de atac se calculează, de la data cînd, prin încheierea separată sau prin hotărîrea pronunţată, s-a soluţionat cererea lor de cheltuieli judiciare.

Termenul de apel - ca orice termen de judecată stabilit în zile - se calculează pe zile libere, cu menţionarea, cînd este cazul, a momentului final.

Cînd momentul expirarii apelului cade într-un interval în care serviciul instanţelor judecătoreşti este suspendat, durata termenului se prelungeşte pentru ziua imediat

urmatoare. Zilele nelucrătoare plasate în interiorul termenului au aceeaşi valoare ca şi zilele lucratoare, fiind deci luate în

considerare la calculul său.84

Apelul se considera declarat în termen dacă cererea de apel a fost depusă la instanţa înauntrul termenului, chiar după ora lagală a ultimei zile, deoarece termenul de apel nu se calculează pe ore. 85pentru partea care a fost prezentată la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare (aceasta reese din alin. 1 art. 308 CPP);

pentru inculpatul arestat, precum parţile care au lipsit la pronunţarea

3.1.3. Repunerea în termen. Instituţia repunerii în termen, prevazută în art. 309 a CPP care zice: "apelul declarat după expirarea termenului

prevazut de lege este considerat ca fiind facut în termen, dacă instanţa de apel constată că întîrzierea a fost determinată de motive întemeiate, iar apelul a fost declarat apelul a fost declarat în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despagubirilor materiale. Pîna la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărîrii." Scopul acestei prevederi constituie oferirea posibilităţii controlului judiciar dacă titularii căilor de atac, din anumite cauze întemeiate, au pierdut termenul pentru exercitarea acestora. Repunerea în termen înlatură decaderea posibilitaţii apelului, consecinţa ce decurge din expirarea termenului de folosire a căii de atac - servind nu numai interesul parţilor de a nu permite hotărîrile nedrepte, dar şi intereselor societaţii, în general care cer ca legea să fie corect aplicată. Din prevederile art. 309 a CPP, reiese că pentru ca un subiect procesual care a pierdut termenul de apel să poată beneficia de remediul procesual al repunerii în termen, este necesara îndeplinirea - cumulativă a doua condiţii:

81 V.Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag.79.82 D.V. Mihaiescu, V. Ramureanu, Caile extraordinare de atac in procesul penal, Editura Stiintifica Bucuresti, 1970, pag.45; V. Papadopol,

C.Turuianu, pag.7983 N. Volonciu, op. cit. pag. 265.

84 V. Papadopol,C. Turuianu op. cit.pag.7385 N. Volonciu, olp. cit. pag. 325.

15

a) întirzierea să fie determinată de motive întemeiate; Prin "motiv întemeiat" se intelege, de regulă, un caz fortuit sau un caz de forţă majoră, cum ar fi un accident, o

boală, o calamitate naturală.86

b) apelul să fie declarat în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor materiale; Aceste condiţii au fost instituite pentru a limita posibilitatea considerării unui apel tardiv drept facut în termen.

Partea trebuie să ia cunostinta de conţinutulhotărîrii şi de pierderea termenului de apel, urgenţa fiind cauzată de inceperea executării pedepsei sau despagubirilor

materiale.Dacă împotriva aceleiaşi parţi, adică inculpatul, s-a pornit executarea atît a pedepsei cît şi a despăgubirilor civile, termenul de 10 zile va decurge de la începerea acelei executări care a avut loc mai întii, pentru că în acel moment partea a aflat de existenţa hotărîrii pronunţate împotriva sa.87

Repunerea în termen se hotărăşte de instanţa de apel, în faţa căreia partea care a declarat apelul trebuie să dovedeasca motivul întemeiat al întîrzierii.

Pîna la soluţionarea cererii de repunere în termen, executarea hotărîrii atacate va continua, însa instanţa de apel poate dispune şi suspendarea executării.88

Dacă instanţa de apel admite repunerea în termen, apelul declarat după expirarea termenului legal de apel este considerat ca şi cum a fost introdus în termen şi produce efectele unui asemenea apel. În consecinţă, va aparea imediat efectul suspensiv al apelului, prevazut de art. 314 a CPP.

3.1.4. Apelul peste termenInstituţia apelului peste termen prevazută în art. 310 a CPP, ca şi cea a repunerii în termen - este un remediu procesual

menit sa redea parţilor care au pierdut dreptul laapel posibilitatea de a supune controlului instanţei superioare hotărîrea primei instanţe care îi nemulţumeşte. Conform prevederilor art. 310 a CPP, orice parte care a lipsit atît la judecata cît şi la pronunţarea hotărîrii, dacă - din

orice motiv - a pierdut termenul de apel, poate folosi această cale de atac dar nu mai tirziu de 10 zile de la începerea executării pedepsei._89

Apelul peste termen are scopul oferirii celor care au lipsit atît la judecată, cît şi la pronunţarea hotărîrii, o posibilitate în plus de a supune controlului judiciar al instanţei superioare hotărîrea primei instanţe.

Apelul - indiferent dacă a fost declarat în termen sau peste termen - constituie una ş aceiaşi cale de atac. Adică apelul peste termen îndeplineşte acelaşi rol, este supus aceloraşi reguli procedurale, este judecat de aceeaşi

instanţă, poate conduce la aceleaşi soluţii şi produce aceleaşi efecte ca şi apelul ordinar, deci, apelul peste termen este un apel ordinar, care poate fi exercitat şi după expirarea termenului legal. 90

Conform prevederilor art. 310 CPP, pentru executarea apelului peste termen este necesară îndeplinirea în acelaşi timp - doua condiţii:

a. partea care doreşte să atace hotărîrea să fi lipsit atît la judecată, cît şi la pronunţrea sentnţei.b. cererea de apel trebuie să fie făcută cel mai tirziu în 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a

despăgubirilor civile.

1) Se consideră că partea a lipsit atît la judecată, cît şi la pronunţarea sentinţei dacă ea a lipsit de la toate sedinţele de judecată care s-au desfăsurat pîna la deliberare. Deoarece, numai într-o aşa interpretare se poate presupune că partea nu a luat cunoştinţă de judecată şi de hotărîre.91

2) Este necesar de precizat că atîta timp cît părţii care a lipsit atît de la judecată, cît şi la pronunţarea hotărîrii nu i s-a comunicat hotărîrea sau comunicarea ce i s-a făcut este nelegală, acea parte - chiar daca a luat cunoştintţă în alt mod de sentinţa pronunţată - are încă deschisă calea apelului ordinar şi, deci, nu este cazul de a se utiliza dispoziţiile legale privitoare la apelul peste termen ale cărui efecte îi sînt mai puţin favorabile.92

Adică, o comunicare a hotărîrii de condamnare pronunţată în lipsa părţii, făcută incorect nu poate constitui momentul începerii calculării termenului de declarare a apelului ordinar, care, spre deosebire de apelul peste termen, este suspensiv de executare.

Este usor de observat că cele două remedii procesuale, ale pierderii termenului de apel - repunerea în termen şi apelul peste termen - sînt parţial asemănătoare în ce priveşte condiţiile în care pot fi folosite.

Totuşi, putem detecta următoarele deosebiri între apelul peste termen şi repunerea în termen:- apelul peste termen poate fi declarat numai de partea care a lipsit atît la judecată, cît şi la pronunţarea

hotărîrii primei instanţe, pe cînd repunerea în termen nu este condiţionată de lipsa parţii de la judecată şi de la pronunţarea sentinţei (ceea ce reiese conform prevederilor art. 310 şi 309 CPP);

86 V. Dongoroz,op. cit.pag. 445-44687 Andrei Istvanfi op. cit. pag. 38.88 V.Papadopol, C. Turuianu op. cit. pag. 8189 CPP cu modificarile si completarile pina la data de 1 august 1996.90 V.Dongoroz, op. cit. pag.7891 V. Papadopol, C. Turuianu op. cit. pag. 11692 Ibidem, pag. 117

16

- în cazul apelului peste termen nu este necesar ca partea să aducă vre-o justificare pentru depăşirea termenului de apel, pe cînd pentru repunerea în termen ea trebuie să dovedească existenţa unui motiv intemeiat care a împiedicat-o să declare apel în termenul prevazut de lege (conform prevederilor art. 310 şi 309 CPP).

În legatură cu efectele apelului peste termen ne întrebam care este data la care ramîne definitivă o hotărîre atacată cu un apel peste termen, dacă acesta a fost respins.

Este oare această dată expirării termenului legal de apel - (10 zile de la pronunţare sau de la comunicare) sau poate exercitarea apelului peste termen face ca hotărîrea atacată să nu dobîndească putere de lucru judecat, urmînd ca ea sa devină definitivă numai după respingerea apelului (dacă nu s-a declarat recurs)?

Putem susţine că apelul peste termen - deşi nesuspensiv de executare - este doar o modalitate a apelului în termen, adică el nu poate produce alte efecte, în ce priveşte definitivarea sentinţei atacate, decît acesta.93

Cînd se declară apel peste termen, hotărîrea atacată întra în puterea lucrului judecat la data expirării termenului de apel ordinar.

Deci, cum apelul peste termen poartă asupra unei hotărîri executorii, înseamnă că, implicit, el poartă asupra unei hotărîri definitive, astfel ca respingerea să nu poată avea nici o influenţa asupra datei cînd hotărîrea a rămas definitivă şi care este data expirării termenului legal de apel.94

3.2. DECLARAREA ŞI MOTIVAREA APELULUI.3.2.1. Formele de declarare a apelului. Manifestarea de voinţă prin care se exercită dreptul de apel, se numeşte declaraţie de apel.95

De regulă, aceasta se exprimă, printr-o cerere de apel scrisă, care trebuie să îndeplinească, din punct de vedere formal, condiţiile prevazute de lege. Legiuitorul a exprimat într-un mod cît se poate de clar această legatură dintre declararea apelului şi cererea de apel în art. 311 alin.1 a CPP, în care se arată că "apelul se declară prin cererea scrisă".

Deci, cererea de apel este actul de sesizare al instanţei de apel. În vederea exercitării căii de atac, apelantul poate face, uneori, două cereri, una conţinînd declaraţia acestuia că

înţelege să atace hotărîrea, alta de depunere a acestei cereri la instanţa în drept să o primească; oricum s-ar proceda, fie că se fac două cereri, fie numai una, este însa foarte necesar ca prima cerere - aceea în care este consemnată declaraţia de apel - să fie întocmită cu respectarea formelor precise de lege în ceea ce priveşte semnarea ei, pentru a se asigura posibilitatea verificării

autenticităţii acestei manifestări de voinţă.96

În legatură cu formele de declarare a apelului şi, în general, a oricarei căi de atac, în doctrină şi în practica legislativă pot fi identificate două sisteme principale.97

Potrivit unuia din ele - denumit al autenticităţii formale, - o declaraţie de folosire a unei căi de atac nu este valabilă decît atunci cînd se găseşte manifestaţia în modurile limitativ arătate de lege.

În această concepţie, verificarea autenticităţii formale a declaraţiei de folosire a căii de atac este atributul instanţei a cărei hotărîre se atacă, care, dacă va constata că acea declaraţie nu îndeplineşte, formal, condiţiile cerute de lege, o va considera nulă, fără a o mai trimite instanţei superioare şi va proceda la executare.

Într-un alt sistem - denumit al verificării reale- care acordă numai instanţei superioare dreptul de a verifica, în şedinţă publică, cu citarea parţilor, dacă declaraţia de folosire a căii de atac este făcută corect şi aparţine persoanei îndreptaţite să o folosească, instanţa superioara are dreptul ca atunci cînd constată că cererea de folosire a căii de atac nu întruneşte, formal, condiţiile prevazute de lege, să verifice, la prima zi de înfăţişare, cu procedura completă, dacă calea de atac îi aparţine şi doreşte să o folosească.

Sistemul adoptat de Codul Procedurii Penale din Moldova poate fi caracterizat ca fiind acela al verificării reale. Atunci cînd calea de atac a fost declarată în modurile prevazute de lege, autenticitatea acesteia este considerată

certă şi nu mai poate fi pusă în discuţie; însă cînd declararea s-a făcut ăn alt mod, instanţa superioara - trebuie să verifice dacă ea aparţine într-adevar titularului, cerînd, dacă este cazul, acestuia să o confirme.

În conformitate cu prevederile art. 311, alin. 1 a CPP, apelul se declara prin cerere scrisă. Din punct de vedere formal nu se cere decît că declaraţia să aparţină apelantului sau reprezentantului sau substituitului procesual al sau şi să fie primită în termen.98 Semnătura este o condiţie esenţiala pentru identificarea apelantului şi pentru verificarea faptului dacă voinţa de a ataca hotărîrea îi aparţine. Semnătarul poate fi apelantul însuşi, reprezentantul sau apărătorul sau şi, în cazul inculpatului, totul. Totuşi, persoanele menţionate mai sus - cu excepţia apelantului - trebuie să menţioneze în cuprinsul cererii pentru cine declara apel. Dacă cererea este facută de un mandatar procesual, aceasta trebuie să anexeze procura în baza căreia este împuternicit să uzeze de calea de atac.99

93 Grig.Theodoru,Consideratii privind sistemul cailor de atac in procesul penal. Analele Universitatii A.I.Cuza,Iasi 1994-199594 I. Neagu, op. cit. pag. 53895 V.Papadopol, C.Turuianu. op. cit. pag.8896 Ibidem pag.9097V. Papadopol, C. Turuianu op. cit. pag. 95

98 G.Theodoru, T. Plaiesu, Drept Procesual penal, Vol. II, partea spec.,Univ. A.I.Cuza, Iasi 198799 V. Papadopol, C.Turuianu, op. cit. pag. 95

17

Dacă persoana care are dreptul să declare apel nu poate să semneze, cererea de apel trebuie atestată de una din persoanele limitativ indicate în art. 311 alin. 2 CPP: "un judecator de la instanţa a carei hotărîre se atacă".

Cererea mai poate fi atestată şi de primarul localităţii unde domiciliază apelantul.100

Motivul posibil pentru care apelantul nu poate să semneze: boala, infirmitate, neştiinţa de carte, etc. nu contează şi nu se ia în considerare.

Persoana îndreptaţită să efectueze atestarea fie scrie ea însaşi cererea, fie - dacă cererea a fost scrisă de o altă persoană, însă în faţă să - confirmă că cererea a fost scrisă

de o altă persoană, însă în faţa să - confirmă că cererea este conformă cu voinţa titularului dreptului de apel. Legea penală (art.311 CPP), prevede expres cerinţele privitoare la conţinutul cererii de apel. 101Ele sînt

urmatoarele:- denumirea instanţei la care se depune apelul;- numele şi prenumele apelantului, calitatea procesuală şi adresa lui;- denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa

căruia se ataca sentinţa;- conţinutul şi motivele cerinţelor apelantului;- indicarea probelor şi mijloacelor cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă se invoca necesitatea

administrării de noi probe;- data declarării apelului şi semnătura apelantului;- lista documentelor ce se anexează la cererea de apel. Lipsa unora din aceste date nu prejudiciază dreptul persoanei interesate de a ataca hotărîrea, dacă celelalte

menţiuni cuprinse în cerere se poate identifica apelantul şi hotărîrea atacată.102

3.2.2. Locul declarării apelului.

În conformitate cu prevederile art. 311, al.4 a CPP, "cererea de apel se depune la instanţa a carei sentinţă se atacă, ăn atătea copii cîţi participanţi la proces sînt. Persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii".

Persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii". La baza acestor prevederi sînt mai multe temeiuri.

În primul rînd, prin formularea obligaţiei ca apelul sa fie depus la instanţa a cărei hotărîre se atacă, s-a urmarit judecarea operativă a acestuia, căci dacă cererea de apel s-ar depune direct la instanţa superioară, "aceasta ar trebui să ceara dosarul pricinei, ceea ce ar produce întîrzieri".103

În al doilea rînd, regula sus- menţionată a fost cauzată de necesitatea ca apelurile părţilor să se adune, toate, la prima instanţă, pentru a trimite dosarul ş a judeca

împreună toate apelurile de către instanţa superioară. Aceasta ar ajuta evitarea pronunţarea hotărîrilor contradictorii ce s-ar putea da dacă apelurile s-ar judeca separat.

În al treilea rînd, este necesar ca prima instanţă, ea fiind de executare, să fie la curent dacă hotărîrea pronunţată de ea a rămas definitivă. Deoarece apelul trebuie depus doar în faţa ei, la expirarea termenului de apel, instanţa va şti dacă hotărîrea sa a rămas definitivă şi va putea proceda prompt la executarea ei.

Cum însă se va proceda atunci cînd apelantul s-a adresat direct instanţei de apel? Se va considera oare acest apel declarat nul?

Trebuie să observăm, ca nici art. 311 si nici o alta dispozitie legala nu prevede expres vre-o sancţiune procesuala pentru nedepunerea cererii de apel la instanţa a cărei hotărîre se atacă. Reiese, deci, că acest apel va fi valabil, şi nu nul.

Deşi cererea de apel este actul de sesizare a instanţei de apel, operaţiunile legate de primirea cererii şi de înaintarea ei, împreună cu dosarul, sînt simple acte de administraţie.104

Şi, "însaşi principiile generale se opun a se considera ca rau îndreptatş sau nulă o cerere cînd ea este îndreptată tocmai instanţei la care firesc urma să ajungă".105

Depunerea cererii la instanţa care va judeca apelul, nu afectează deloc nici mersul şi nici promptitudinea procesului. Poate fi chiar invers, deoarece, dacă instanţa superioara va cere imediat dosarul, posibil ca îl va primi şi mai prompt decît dacă prima instanţă i-ar fi transmis-o singura.

Să ne referim acum la prevederile CPP, art. 311, alin. 4 "persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii".

100 CPP cu modific. De la 1 august 1996,art.311,alin.3101 Ibidem102 I.Neagu, op. cit. pag. 259.103 Repertoriu de jurisprudenta si doctrina romana,Vol.II, Ardes, 1995104V.Dongoroz, op. cit. pag. 317

105 Ibidem

18

Prevederea în cauză este perfect justificată, deoarece persoana arestată este într-o stare de inferioritate în ceea ce priveşte posibilitatea de a îndeplini formalitaţilor procedurale.

Cererea de apel a persoanei arestate se înaintează imediat instanţei a cărei hotărîre se atacă, şi nu direct instanţei de apel.

Cererea greşit depusă sau îndreptată la altă instanţă decît cea a carei hotărîre este supusa apelului va fi, de asemenea, transmisă imediat acestei instanţe şi va fi considerata drept făcută în termen dacă a fost depusă sau transmisă prin poştă înainte de expirarea termenului de apel.106

3.2.3. Motivarea apelului Dacă declararea unei căi de atac împotriva unei hotărîri judecătoreşti constituie "elementul volitiv" al atacării,

motivele sînt "elementul logic" al acesteia.107

Motivele invocate nu numai aduc la cunostinţă instanţei superioare nemulţumirile produse de soluţia pronunţată şi cauzele lor; prin motivarea căii de atac se precizează cadrul discuţiei în faţa instanţei de apel.

Practica ligislativă cunoaşte, în ce priveşte motivarea căilor de atac două sisteme, unul obligator, altul facultativ.108În cadrul primului sistem, motivarea căii de atac constituie, pentru cel care o foloseşte, o obligaţie, a carei neindeplinire este sancţionată cu respingerea; potrivit celei de-al doilea, motivarea nu este imperativa, ci lăsată la dorinţa titularului căii de atac.109

CPP moldovenesc a adoptat, în ce priveşte apelul, al doilea sistem. Motivele de apel pot fi formulate fie în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat care trebuie depus cel mai tirziu pîna la ziua judecaţii, fie oral în faţa instanţei.110

Motivele de apel formulate ajuta instanţa de apel să verifice hotărîrea atacată şi la soluţionarea apelului. Este bine cînd motivele sînt formulate complet, în timp pentru a ajuta instanţa de judecată, procurorul şi parţile în proces să ia cunoştinţă de toate criticele expuse asupra hotărîrii primei instanţe. Deoarece apelul este o cale de atac prin care se exercita un control integral, adică în fapt şi în drept, motivele apelului pot viza, practic, toate viciile de procedură şi de judecată de care este afectată hotărîrea atacată, fără ca prevederile legii să pună restricţii sub acest aspect.111

3.3. RENUNŢAREA LA APEL ŞI RETRAGEREA APELULUI3.3.1 Noţiunea, condiţiile şi efectele renunţării Folosirea apelului este un drept acordat de lege titular dreptului de apel, care singuri aleg să o folosească sau nu. Renunţarea apelului este un drept acordat de lege titularilor dreptului de apel, care singuri aleg să o

folosească sau nu. Renunţarea la apel înseamnă achiesarea la hotărîrea primei instanţe şi ea poate fi tacită sau expresa: tacită - cînd

titularul dreptului de apel lasă pur şi simplu sa treaca termenul în care putea atacată hotărîrea, care dobindeşte astfel autoritate de lucru judecat; expresa - cînd persoana îndreptăţită a se folosi de calea apelului declara în mod expres, în termenul şi condiţiile prevazute de lege că nu intelege a uza de dreptul sau de a ataca hotărîrea.În sens restrîns, renunţarea la apel se identifică cu renunţarea expresă, astfel cum a fost menţionat anterior.112

Articolul 312 a CPP prevede că "după pronuntărea senţintei şi pîna la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la aceasta cale de atac". Fixarea acestor limite de timp este logica şi se impune de caracterul instituţiei date.

Renunţarea la un drept nu poate fi mai înainte ca acest drept să se fi născut, deci, nu poate fi valabilă o renunţare la apel făcută anterior pronunţării hotărîrii, căci dreptul de apel se naşte numai în acest moment.113

Şi din altă parte, renunţarea la apel nu poate fi concepută numai atîta timp cît termenul de apel nu a expirat şi nu a fost declarat apel. Daca acest termen s-a implinit

fără a se fi declarat apel, avem de a face cu o renunţare tacita; daca partea a introdus apel în termen, însa ulterior a declarat că renunţă la calea de atac exercitată, nu mai

avem de a face cu o renunţare propriu - zisa la apel, ci cu o retragere a apelului, instituţie aparte.114

Prevederile art. 308; 309; 310 CPP ne permit sa ajungem la concluzia că părţile pot renunţa în mod expres la apel după pronunţarea hotărîrii şi pîna la expirarea termenului de declarare a apelului.

106 Andrei Istvanfi, op. cit. pag 58107 V. Manzini, Tratatto di diritto procesuale penale italiano.Torino, vol.IV, citat dupa V. Papadopol, C.Turuianu, pag. 107108 V.Papadopol, C.Turuianu, op. cit. pag.110109 Ibidem 110 Costel Babalau, Florica Radovan,Schimbarea incadrarii juridice, motiv de apel, solutiipronuntate de instanta de control judiciar, Bucuresti,

1994,pag.42111 Costel Babalau, Florica Radovan, Schimbarea incadrarii juridice, motiv de apel, solutii pronuntate de instanta decontrol judiciar, Bucuresti, 1994

pag.48

112 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 108.113 Andrei Istfanfi, op. cit. pag. 119114 Ibidem

19

La apel pot renunţa toate persoanele cărora, porivit legii, le este deschisă această cale de atac, deşi art. 312 alin. 1 a CPP, folosind termenul "parţii", pare a-l exclude pe procuror şi martori, experţi, interpreţi, apărători, persoane ale căror interese au fost vătămate printr-o masură sau printr-un act al instanţei. Sînt de parere că şi persoanele sus - menţionate posedă dreptul de a renunţa la apel, deoarece nicaieri nu este declarat ca procurorul poate renunţa tacit la dreptul de apel, iar celelalte persoane au calitatea de parte, deşi nu în raportul procesual principal, dar în raportul procesual ataşat celui dintîi.

Declaraţia de renunţare poate fi făcută de către titularul dreptului de apel, fie personal, fie printr-un mandatar cu împuternicire specială.115

Renunţarea la apel - care, în sensul art 312 a CPP, este o renunţare expresă - se identifică, în ce priveste efectele, cu o renunţare tacită, adică cu simpla nedeclarare a apelului în termenul legal. În ambele cazuri hotărîrea primei instanţe dobîndeşte autoritate de lucru judecat la expirarea termenului de apel. Prin renunţarea la apel hotărîrea nu devine definitivă; la acest efect se ajunge însă implicit prin neexercitarea dreptului de apel în termenul legal şi prin implinirea acestuia.116

3.3.2 Revenirea asupra declarţiei de renunţare Conform prevederilor art. 312 alin. 2 a CPP: "asupra renunţării se poate reveni înauntrul termenului pentru

declarare a apelului". Deci, atîta timp cît termenul de apel nu a expirat, renunţarea la apel este provizorie în ce priveşte latura penală a

procesului, căci se poate reveni asupra ei înauntrul termenului de apel şi definitivă în ce priveşte latura civilă.117

Renunţarea la apel devine definitivă numai în momentul expirării termenului de atac, dacă persoana care a făcut declaraţia de renunţare nu a revenit asupra ei înauntrul acestui termen.

În justificarea dreptului de a reveni asupra renunţării la apel, V. Dongoroz arată că a nu admite revenirea înauntrul termenului de atac ar însemna că inculpatul ar avea putinţă nu numai să folosească o cale de atac, dar şi să modifice şi termenul de folosire a ei, ceea ce nu este admisibil, părţile neavînd dreptul să modifice normele de procedură penală privitoare la acţiunea represivă, acestea fiind imperative, imutabile, şi de ordine publică.118

Declaraţia de revenire asupra renunţării la apel poate fi făcută - ca şi renunţarea - fie personal, fie mandatar cu procură specială, sub forma unei cereri scrise care se depune la prima instanţă.119

3.3.3. Retragerea apelului Retragerea apelului este, ca şi renunţarea la apel, un refuz de la această cale de atac; dar, pe cînd renunţarea la apel

are ca obiect dreptul de a declara apel, retragerea apelului are ca obiect un apel declarat.120

Potrivit art. 313 CPP: "pîna la începerea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută de apelant".

Diferenţa dintre renunţarea la apel şi retragerea apelului nu prezintă doar un interes teoretic şi tehnic, ci şi unul practic, deoarece efectele lor juridice sînt deosebite, în special sub aspectul ramînerii definitive a hotărîrii primei instanţe.

Spre doesebire de renunţarea la apel care poate fi revocată, retragerea apelului este irevocabilă, oricare ar fi fost motivul retragerii şi chiar dacă partea a comis o eroare de fapt sau de drept.121

Retragerea apelului trebuie consfinţită printr-o hotărîre a instanţei de apel, prin care aceasta să ia act de manifestrea de vointa a partii.

Retragerea apelului poate avea loc oricînd din momentul declarîrii acestuia pîna la încheierea dezbaterilor în faţa instanţei de apel; ea nu poate fi decît expresă, nu şi tacită, neputînd fi dedusă din neprezentarea în faţă instanţei de apel şi nici chiar din executarea voluntară anticipată a dispoziţiilor penale ale hotărîrii primei instanţe.122

Declaraţia de retragere poate fi facută fie la instanţa a carei hotărîre a fost atacata, fie la instanţa de apel.123

Conform prevederilor art.313, alin. 1 reiese că orice parte în proces - inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă - poate retrage apelul declarat; de asemenea, pot face declaraţie de retragere apelului - fiind parţi în raportul procesual principal - şi martorii, experţii, interpreţii, apărătorii şi celelalte persoane ce se pretind vătămate printr-o măsură sau act al instanţei, care au exercitat calea de atac. Tot din prevederile art. 313 CPP, concluzionăm că toate aceste persoane pot refuza de la apelul pe care l-au introdus, deoarece, pentru ele declararea apelului este o facultate, şi nu obligaţie, şi ca atare ele puteau să nu formuleze cererea de apel deloc. Daca e sa vorbim despre situaţia procurorului,păi ea este mai deosebită. Art. 313 alin. 2 CPP prevede că: "apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior".

Această dispoziţie- care recunoaşte numai procurorului ierarhic superior dreptul de a dispune asupra apelului declarat de un procuror subordonat - a avut scopul asigurării unui control efectiv asupra modului în care procurorii ierarhic

115V.Papadopol, C.Turuianu, op. cit., pag.213116 Ibidem117 V.Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 213118 I.Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept si procedura penala, Vol. V, Bucuresti, 1927, pag. 568-569, citat dupa V.Papadopol, C.Turuianu,

op.cit. , pag. 113119 Ibidem120 Ibidem121V.Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 218122 Andrei Istvanfi, op. cit. pag. 264123 Ibidem

20

superiori exercită calea de atac şi, totodata, evitarea apelurilor neintemeiate care ar încarca inutil activitatea instanţelor judecătoreşti.

Apelul declarat de procuror şi retras în condiţiile mai sus aratate, poate fi însa însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat (art. 313, alin. 3 CPP). Prin această dispoziţie se tinde de a se înlătura o inechitate, căci se poate presupune că partea nu a uzat de calea de atac ştiind că există apelul procurorului declarat în favoarea sa. Dacă apelul şi-a retras calea de atac, iar instanţa de apel a luat act de aceasta declaraţie, un nou apel introdus ulterior de aceiaşi parte, sau de avocatul său, în aceiaşi cauza, trebuie respins că inadmisibil.

Retragerea apelului este posibila, în sens juridic, numai cînd nu exista un termen care face inadmisibila calea de atac, independent de retragere. Dacă există un astfel de temei, apelul trebuie respins ca inadmisibil, fără a ţine cont de retragere.

3.4. EFECTELE APELULUI.3.4.1. Efectul suspensiv Efectul suspensiv este comun ambelor căi ordinare de atac: apelului şi recursului. Potrivit prevederilor art. 314 a CPP,"apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atît în ce priveşte

latura penală, cît şi cea civilă, afară de cazul cînd legea dispune altfel." Deci, declararea apelului are ca efect imediat suspendarea executării dispoziţiilor din hotărîrea primei instanţe

vizate prin declaraţia de apel pe tot timpul judecăţii căii de atac.124

Sensul acestei prevederi este că efectul suspensiv al apelului se prelungeşte pe toată durata judecăţii lui. Adică, hotărîrea primei instanţe va fi executată nici în perioada cît exista posibilitatea declarării apelului, nici după ce această posibilitate a fost utilizată şi a început judecarea apelului.

Din prevederea art. 314 CPP, citată mai sus, putem concluziona că efectul suspensiv al apelului poate fi total, atunci cînd prin declaraţia de apel se ataca sentinţa primei instanţe în intregime, şi parţială, atunci cînd apelul vizeaza numai latura penală ori numai latura civilă a procesului sau doar anumite dispoziţii din hotărîrea atacată.

Apelul procurorului, dacă nu este circumscris la anumite dispoziţii ale sentinţei, are un efect suspensiv total; de asemenea şi apelul declarat de inculpat. Apelul făcut de catre partea vătămată, are un efect suspensiv parţial, limitat doar la latura penală.125

Parţial este şi efectul suspensiv al apelurilor declarate de partea civila şi partea civilmente responsabilă, fiind restrîns la dispoziţiile civile ale hotărîrii atacate. De menţionat, ca apelul produce efect suspensiv şi în privinţa inculpatului aflat în stare de arest preventiv, deoarece, atîta timp cît este pentinde, aceasta stare nu se poate converti în executarea efectivî a pedepsei.126

În principiu, părţile pot renunţa la beneficiul efectului suspensiv, care este conceput ca o favoare în ceea ce îl priveşte.

Deoarece în legea procesual penală nu găsim interdicţii expres stipulate şi deoarece anterior am demonstrat că apelul tardiv, fiind repus în termen conform prevederilor art. 309 a CPP, are efectele unui apel ordinar,127putem afirma că şi apelul tardiv are efect suspensiv, dar, în acest caz, logic ca efectul suspensiv se produce doar după ce instanţa de apel a încuviinţat cererea de repunere în termen.

Apelul peste termen nu are efect suspensiv, însa instanţa de apel poate suspenda executarea hotărîrii în cauză.128

3.4.2. Efectul devolutiv Prin efectul devolutiv al unei căi de atac se întelege trecerea sau transmiterea în întergime (ex integro) sau în parte

(in partibus) a cauzei de la instanţa care a pronunţat hotţrîrea judecătorească ( judex a quo) la instanţa competentă să soluţioneze acea cale de atac (judex ad quem).129

Prin devoluţie, cauza este repusă în discutie, în măsură în care a fost atacată hotărîrea, pentru o noua judecată - dar cu participanţi proprii - înaintea instanţei sesizată cu calea de atac. Prin efect devolutiv al cererii instanţa de apel capătă dreptul de a judeca cauza sau imputernicirile de a înfaptui o noua judecată.130

Prin efectul devolutiv cauza trece de la prima instanţă la instanţa de apel pentru a fi examinată din nou. Efectul devolutiv apelului nu presupune, însa, o repetare sau o reluare de la început a judecăţii ce s-a terminat

cu pronunţarea hotărîrii atacate cu apel, însă o verificare multilaterala, în fapt şi în drept, a acelei sentinţe, prin examinarea, în primul rînd, a lucrărilor şi materialelor din dosarul cauzei. Potrivit art. 315 CPP, instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

124 V. Papdopol,C. Turuianu, op. cit. pag. 268125 Ibidem126 Ibidem127 Vezi Capit. II, Conditiile de fond a apeluilui.&.1128 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 259129 N.Volonciu, pag. 291130 Ibidem

21

Instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.131

În primul rînd, instanţa de apel, în ceea ce priveşte faptele, nu poate fi sesizată decît cu faptele care au fost obiectul judecăţii în prima instanţa. Deci, instanţa de apel nu poate extinde procesul penal asupra faptelor la care prima instanţă n-a fost chemată să se pronunţe.

Dar, dacă nu poate dispune asupra altor fapte decît cele care au fost supuse judecăţii instanţei de prim grad, instanţa de apel poate:132

să dispună în prvinţa celor fapte, cuprinse în actul de trimitere în judecată, asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat;

să schimbe încadrarea juridică a faptei, căci ea este sesizata cu fapta însăşi, nu cu caracterizarea sa juridică; să adauge la această faptă circumstanţe agravante sau atenuante, chiar dacă ele nu au facut obiectul unui examen din partea primei instanţe; să ţină seama de consecintele pe care fapta le-a produs

ulterior pronunţării hotărîrii atacate. Prin declaraţia apelului nu se poate provoca o reluare a judecăţii care s-a încheiat prin pronuntarea hotărîrii, ci o

verificare multilaterală în fapt şi în drept a sentinţei, măsură ce constituie conţinutul expresiei "efect devolutiv". 133Din prevederile art. 316 CPP "neagravarea situaţiei în propriul apel", instanţa de apel nu poate modifica calitatea procesuala a persoanei în sensul agravării situaţiei ei.

De exemplu, partea civilmente responsabilă nu se poate recunoaşte ca inculpat, însă persoana recunoscută ca inculpat de către prima instanţa, poate fi eliberată de răspunderea penală şi recunoscută ca parte civilmente responsabilă.134

Potrivit art. 315 alin.2 CPP, efectul devolutiv al apelului nu este limitat de motivele invocate de apelant. Adică, simpla declarare a apelului este suficientă pentru ca instanţa de apel să examineze cauza sub toate aspectele în limitele solicitate de către apelant. Apelul trebuie admis, indiferent de faptul dacă instanţa de apel, judecînd cauza, a depistat unele erori în hotărîrea primei instanţe, în urma examinării motivelor expuse în cererea de apel, sau dacă din oficiu instanţa a descoperit alte motive care lipseau în cerere. Opiniile expuse în literatura juridică susţin părerea ca apelul trebuie admis în toate cazurile, deoarece admiterea apelului nu este condiţionată de temeinicia motivelor invocate în susţinerea lui, 135ceea ce înseamnă că instanţa superioară, odată ce examinează apelul şi depisteaza unele erori de fapt sau de drept în soluţia primei instanţe, este obligată să admita apelul chiar dacă în cererea de apel aceste motive nu au fost invocate. În sens contrar, în practica instanţelor de apel din Moldova, se întîlnesc soluţii care se opun acestor opinii.

Un exemplu din practica judiciară: 136inculpata S.V. condamnată în baza art. 123 alin. 2 CP, prin apelul său adresat tribunalului Chisinau cere anularea senţintei de condamnare şi pronunţarea sentinţei de achitare, motivînd prin faptul ca n-a săvîrşit infracţiunea imputată ei. Prin decizia din 3 februarie 1998 (dosar nr. 1140/98) instanţa de apel respinge apelul ca fiind nefondat. Totodată, instanţa consideră că conform art. 123 alin. 2 a CP, au fost incorect calificate acţiunile inculpatei, considerînd că este necesară o calificare conform art. 123 alin. 1 CP. În legatură cu aceasta, tribunalul respingînd apelul caseaza sentinţa de condamnare a S.V., în baza art. 123 alin. 2 CP şi a pronunţat o noua hotărîre de a condamna S.V., în baza art. 123 alin. 1 cu aplicarea art. 42 CP. Nu pot fi de acord cu soluţia dată. La cele spuse urmează a adauga următoarele: potrivit art. 321 al.1 pct. 1 CPP odată cu respingerea apelului sentinţa primei instanţe se menţine.

În asemenea cazuri nu se implica desfiinţarea hotărîrii atacate şi nici o chestiune legată de sentinţă nu poate fi soluţionată.

Potrivit art. 321 alin. 2 CPP, casarea senţintei poate avea loc numai după admiterea apelului. Aceste două prevederi ale legii ce privesc admiterea sau respingerea apelului sînt expres prevazute pentru a delimita situaţiile cînd instanţa de apel are sau nu dreptul de a interveni pentru a menţine sau casa senţinta atacată.

Deci, va fi imposibilă o respingere a apelului cu casarea senţintei conform actualei reglementări. Apelul titularilor devoluiază cauza în dependenţă de calitatea procesuala a fiecăruia. Apelul procurorului

devoluiază atît latura penalî cît şi latura civilă. În procedurile străine, cum ar fi spre exemplu cea franceză, apelul provurorului devoluază numai latura penală.137

În cazul cînd apelul procurorului este declarat fără a arata expres persoana la care se referă, acest apel are efect devolutiv integral, iar instanţa de apel pune în discuţie toate faptele şi situaţia tuturor persoanelor.

În practica instanţelor judecătoreşti străine, cum ar fi România, s-a decis ca în situaţia cînd procurorul face referire generică la sentinţa atacată şi la toţi inculpaţii, instanţa de apel va examina cauza sub toate aspectele, inclusiv situaţia tuturor inculpaţilor, chiar dacă prin motive scrise depuse ulterior procurorul se va referi numai la unele aspecte şi la unii dintre inculpaţi.138

131 V. Papadopol, C.Turuianu, op. cit. pag. 262132 Ibidem, pag. 257133 Dr.I.Pitulescu, E.Dersidan, P.Abraham, I. Ranete, Dictionar explicativ si practic de drept penal si procesual penal. Editura National, 1997134 I. Dolea, Efectul devolutiv al apelului, Legea si viata, 4/ 1998, pag. 20135 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit. pag. 141136 I. Dolea, Efectul devolutiv al apelului Legea si viata 4/1998 pag. 20

137 I.Dolea, op. cit. pag. 21138 Ibidem

22

Daca însă, în cererea de apel procurorul se referă în mod expres la un anumit inculpat, nu este posibil ca după expirarea termenului de atac, prin anumite motive procurorul să îndrepta cererea şi împotriva altor inculpaţi, cerînd agravarea situaţiei lor. Procedura franceză prevede faptul că, în ce priveşte acţiune publică, procurorul nu poate cere modificarea calificării reţinute de prima instanţă.139

În cazul declarării apelului de către procuror în defavoare, efectul devolutiv este limitat la inculpatul sau la inculpaţii la care se refera apelul, în cazul cînd apelul este declarat în favoare, instanţa va avea dreptul de a examina cauza cu privire la alţi inculpaţi, însa nu în baza efectului devolutiv, ci a celui suspensiv.

În literatura de specialitate română sînt puse în discuţie două probleme controversate, legate de apelul procurorului care vizează anumite fapte. 140

Într-o ipoteza se consideră că instanţa superioară sesizată cu apel al procurorului în defavoare, are dreptul de a examina cauza şi în legatură cu faptele nevizate în apel, putînd să agraveze situaţia intimatului.

Într-o altă ipoteză, se consideră că în cazul dacă apelul în defavoare este limitat la una sau la unele din faptele imputate acestei persoane, instanţa de apel nu se poate referi la aceste fapte.

Personal, susţin a doua părere. Aceastî poziţie este bine argumentată de I. Dolea în articolul său "Efectul devolutiv al apelului în procedura penală", publicat în "Lege şi viaţa" nr. 4'98.

În acest articol se argumentează în modul urător. 141Potrivit legii procesual penale române, instanţa de judecată este obligată din oficiu a schimba încadrarea juridică dată faptei, dacă în cursul judecăţii se consideră o astfel de

necesitate (art. 334 CPP al Romaniei). De asemenea, potrivit art. 335 CPP al CPP a României, instanţa extinde acţiune penală şi alte acte materiale care intra ăn conţinutul infracţiunii şi acestea au fost descoperite în cursul judecăţii.

Procedura penală a Moldovei prevede limitele dezbaterilor judiciare în volumul învinuirii formulate şi în privinţa persoanelor cărora li s-a formulat învinuire (art. 220 CPP).

Deci, în cadrul acestor limite, reeşind din faptul că, conform art. 321 alin. 1 pct. 2, instanţa de apel pronunţă o noua hotărîre potrivit ordinii stabilite pentru prima instanţă, instanţa de apel nu va avea dreptul de a depăşi limitele motivelor invocate de procuror şi agrava situaţia intimatului.

În apelul declarat de inculpat, care este indreptat spre atenuarea situaţiei, instanţa de apel poate casa sentinţa, atenua situaţia prin pronuntarea unei noi hotărîri sau trimite cauza la o noua judecare. Instanţa de apel poate, de asemenea, respinge apelul.

Efectul devolutiv al părţii vătămate este limitat în ce priveste latura penală a infracţiunii, prin care persoanei i s-a cauzat o daună morală, fizică sau materială. Partea vătămata are dreptul să atace sentinţa în toate cazurile, indiferent de faptul dacă actiunea penală a fost declanşată din oficiu de organele competente sau pusă în mişcare comform infracţiunilor prevazute în art. 102 al. 1, art. 126, 141, precum şi la furtul avutului proprietarului săvîrşit de sot, rude, în paguba tutorelui, ori de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de acesta, se intentează pe baza plîngerii părţii vătămate.142

Apelul părţii civile devoluiază numai latura civilă. În cadrul acestor limite, instanţa va examina însă şi latura penală în ce priveşte existenţa faptului infracţiunii, elementelor constitutive ale infracţiunii, dacă însăşi fapta data a produs prejudiciul material, etc.143

Dacă în cauză există numai apelul părţii civile, decizia instanţei de apel va fi limitată doar la latura civilă. Şi, la fel, apelul părţii civilmente responsabile devoluează numai latura civilă şi numai în limitele

intereselor acestei părţi. Apelul altor subiecţi, cum ar fi martorii, interpreţii şi apărătorii, care ataca sentinţa privind cheltuielile judiciare cuvenite acestora, nu devoluiază fondul cauzei, ci doar chestiuni aucziliare.

3.4.3 Efectul extensiv al apelului Noţiunea de "extensiv" se defineşte ca un fenomen ce are capacitatea de a se extinde, adică de a-şi lărgi sfera de

acţiune.144

În procedura penală moldovenească întîlnim efectul extensiv în ambele căi ordinare de atac: apelul şi recursul (art. 317 şi 334 CPP).

În alte ţări, cum ar fi Franţa, efectivul extensiv se observă şi în opoziţie - cale de atac care se aplică în situaţia, cînd o parte a fost absentă la judecată şi solicită instanţei care a judecat-o în lipsă, sa anuleze hotărîrea pronunţată în vederea rejudecării cauzei în prezenţa sa. 145

O hotărîre judecătorească în care sînt implicate mai multe părţi nu devine, întotdeauna, definitivî la aceiaşi dată pentru toate acele părţi. Pentru părţile care au renunţat definitiv la calea de atac la care sînt îndreptăţite - fie prin nefolosire, fie prin retragerea declaraţiei de folosire hotărîrea se consideră rămasă definitivă sau la data expirării termenului de atac, sau la data cînd calea de atac folosită a fost retrasă, dupa distincţiile art. 317 a Codului de Procedura Penală.

139 I. Dolea, op. cit. pag. 211140 V. Papadopol,C.Turuianu, op. cit. pag. 156141I. Dolea, op. cit. pag. 21142 I. Dolea, op. cit. pag. 21143 V.Papadopol,C. Turuianu,op. cit. pag. 261144 V.Breban. Dictionar al limbii romane contemporane.Bucuresti, 1980, pag. 198145 G.Stefani, G.Levosseur, B.Bouloc, Procedurilepenale, Paris, 1993, pag. 733

23

Pentru părţile care au atacat hotărîrea, aceasta devine definitivă dupa ce calea de atac folosită a fost soluţionată de instanţa investită cu judecarea ei.

Această situaţie poate fi generatoare de nedreptăţi atunci cînd în aceiaşi cauza sînt mai mulţi inculpaţi, care au participat la săvîrşirea aceleiaşi sau aceloraşi fapte, ori mai multe părţi civilmente responsabile, şi unele şi altele au interese comune.

Ar fi nedrept ca, în urma executării unei căi de atac, situaţia unei părţi să fie modificată în favoarea acesteia, iar situaţia altei părţi faţă de care s-a pronunţat o soluţie identică, dar care nu a atacat hotărîrea, ea să dobindească un caracter neschimbat, necătînd la viciile de fond sau de formă de care este afectată.

Pentru înlăturarea acestor nedreptăţi şi contradicţii, legile de procedură penală atribuie căii de atac exercitate de una din părţi efect extensiv şi asupra celorlalte părţi care nu au folosit aceasta cale de atac (art. 315CPP). Prin efectul extensiv al unei căi de atac se întelege posibilitatea de răsfringere a acelei căi de atac şi faţă de părţile în privinţa cărora hotărîrea remăsese definitivă prin neatacare.

Efectul extensiv poate fi analizat şi conceput în mai multe modalităţi, ceea ce o vom face în continuare. Prima modalitate - constă în aceea că este suficient ca una din părţi să folosească o cale de atac, în care invoca un

motiv de nemulţumire obiectiv, pentru ca toate părţile sa fie considerate ca au aderat la ea, luînd parte la dezbaterea cauzei înaintea instanţei superioare. Într-a doua modalitate - după ce s-a judecat calea de atac şi după ce s-a obţinut un rezultat care se rasfringe obiectiv şi indivizibil asupra întregii cauze, acest rezultat este extins şi faţă de alte părţi.

Adică, chiar dacă părţile care n-au atacat hotărîrea nu participă la judecata căii de atac exercită de alte părţi şi în ce priveşte hotărîrea rămîne definitivă, putînd fi pusă în executare; ele doar profită de rezultatul obţinut în calea de atac în care nu s-au implicat.

A treia modalitate - este suficient ca una din părţi să fi folosit calea de atac, indiferent de motiv ar fi invocat, pentru ca instanţa superioară să fie obligată să examineze cauza şi în privinţa celorlalte părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual, putînd hotărţ - fără a le fi citat - şi cu privire la ele, dar fără a le ingreuna situaţia, şi aceasta indiferent de soluţia ce ar pronunţa referitor la partea care a atacat hotărîrea.146

Aceasta ultima modalitate este adoptata de Codul nostru de procedură penală în vigoare. Faţă de îndeplinirea acestor obiective ale procesului penal există o cerinţă ca efectul extensiv al apelului să nu creeze părţilor care fie ca au declarat apel, fie ca nu au declarat apel sau la care apelul nu se referă, o situaţie mai grea (art.316 CPP).

Conform prevederilor art. 317 a Codului de Procedură Penală, rezultă că extinderea apelului se caracterizează în principal prin aceea că este unilaterală şi pozitivă.

Ea este unilaterală pentru că operează numai între părţile care apară interese comune şi au aceeaşi poziţie procesuală.

Extinderea este, pe de altă parte, pozitivă, în sensul că este posibil numai dacă conduce la uşurarea situaţiei părţii faţă de care operează. O extindere pasivă negativă care ar constata în agravarea situaţiei părţii care n-a declarat apel - nu este cu putinţă pentru că s-ar încalca principiul potrivit căruia nimănui nu i se poate agrava situaţia intr-un proces fără a fi ascultat.

Efectul extensiv al apelului poate funcţiona numai dacă sînt îndeplinite următoarele condiţii:147

- existenţa unui apel valabil declarat. Instanţa de apel poate examina cauza nu doar privind partea care a declarat apel, ci şi - prin extindere - la părţile care nu au exercitat calea de atac ori la care nu se referă numai dacă a fost sesizată valabil şi se afla în situaţia de a putea analiza şi soluţiona apelul declarat.

Un apel tardiv nu poate conduce la soluţionarea în fond a căii de atac deci nu poate fi extins.- existenţa unor subiecţi procesuali care au aceeaşi calitate sau un interes comun. Această condiţie este

necesara deoarece, practic, extinderea are loc numai faţă de persoanele din acelaşi grup procesual.- efectul extensiv poate funcţiona şi asupra martorului, expertului, interpretului, apărătorului, precum şi asupra

oricărei persoane ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanţei de judecată dacă nu sînt părţi în raportul procesual principal, sînt totuşi părţi într-un raport procesual adiacent.

- existenţa unei unităţi procesuale. Pentru ca efectivul extensiv al apelului să se poata produce este necesar ca părţile între care functionează acest

efect să fie judecate deodată, adică să fie subiecţi procesuali în aceeaşi cauză.- existenţa utilităţii funcţionale. O cale de atac poate avea efect extensiv numai dacă acţiunea acesteia este utilă pentru partea care nu a

exercitat acea cale de atac. Efectul extensiv poate fi util doar în cazul în care prin examinarea cauzei cu privire la partea care nu a atacat hotărîrea, situaţia acelei părţi ar putea deveni mai bună.

CAPITOLUL 4. JUDECAREA APELULUI4.1. JUDECAREA APELULUI - PROCEDURA JUDECĂŢII.4.1.1. Noţiuni introductive şi chestiuni supuse examinării . Judecarea apelului se face, de obicei, pe baza probelor care ,au format obiectul examinarii primei instanţe.

146V.Papadopol, C.Turuianu, op. cit. pag.267147V. Papadopol, C.Turuianu op. cit. pag. 270

24

Uneori, însă, în activitatea de examinare a motivelor de apel părţile pot cere necesitatea admiterii unor probe noi şi, daca instanţa de apel este de acord cu acest punct de vedere, se va desfăşura o cerere judecătorească, la fel ca şi cea din prima instanţa.

Dacă are loc judecarea apelului fără cercetarea judecătorească, judecata se va reduce la dezbateri, adică la discutarea în contradictoriu de catre procuror şi de către părţi, personal sau prin reprezentanţii lor a motivelor apelului şi a măsurii în care hotărîrea primei instanţe este conforma legii şi adevărului.

Dezbaterile se referă la fondul cauzei, adică la existenţa cauzei, la vinovăţia inculpatului, la masura în care acesta a participat la săvîrşirea infracţiunii, la gravitatea ei, la soluţia care ar trebui data cauzei sub laturile penală sau civilă.148 Scopul confirmărilor este aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii. Ordinea desfăşurării confruntării este stabilită în art. 318 a Codului de Procedură Penală. Preşedintele instanţei de apel, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea apelului. Judecarea apelului se face cu citarea părţilor.

Judecarea apelului are loc, de regulă, în prezenţa inculpatului, cînd acesta se află în stare de arest. Neprezentarea părţilor legal citate în instanţa de apel nu împiedică examinarea cauzei. 149 Din necesitate, instanţa de apel poate recunoaşte prezenţa părţilor oblogatorie. Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie. Prevederile art. 319 din CPP zic: "Preşedintele şedintei anunţă cauza şi verifică prezenşa părţilor, apoi anunţă numele membrilor completului de judecata, al procurorului, grefierului şi interpretului, dacă acesta participă, apărătorul şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. După aceasta, preşedintele verifică dacă părţile prezente au facut alte cereri şi asupra lor instanţa de apel dă o încheiere. Preşedintele şedinţei dă cuvîntul subiecţilor procesuali prezenţi, în următoarea ordine: mai întîi apelantului, apoi intimatului, apărătorilor şi reprezentanţilor lor şi apoi procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvînt îl are acesta".

Apelantul - personal sau prin reprezentantul sau expune oral motivele de apel, precizînd ce solicită instanţei de apel. De regulă, el se referă la motivele aratate în scris în cererea de apel. În susţinerea motivelor de apel, apelantul poate prezenta direct în instanţă însuşirii noi. În cazul în care părţile invoca necesitatea administrării de noi probe, ele trebuie să indice aceste probe şi mijloacele cu ajutorul cărora pot fi administrate.

Ultimul cuvînt aparţine întotdeauna inculpatului, indiferent dacă este apelant sau intimat. Părţile au dreptul la replica cu privire la chestiunile noi, apărute în procesul dezbaterilor. Preşedintele şedinţei nu

poate interzice exercitiul acestui drept decît atunci cînd ar aprecia ca chestiunea pentru care se solicită cuvîntul în replică nu este noua.

Replicile, însă, pot fi provocate şi de instanţa, prin punerea, din oficiu, în discuţia părţilor a unor chestiuni de care depinde corecta soluţionare a apelului. În şedinţă de judecată se întocmeşte un proces - verbal în conformitate cu prevederile art. 229 din CPP. Instanţa de apel, judecînd apelul, verifică hotărîrea atacată pe baza probelor examinate de prima instanţă conform materialelor din dosar şi oricaror documente noi, prezentate în instanţa de apel. Instanţa de apel poate da o noua apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate administra, la cererea părţilor, orice noi probe pe care le considera necesare. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel.

4.1.2. Deliberarea şi luarea hotărîrii1. Conform art. 324 CPP, deliberarea şi pronunţarea deciziei se fac de obicei după încheierea dezbaterilor, dar

pentru motive ele pot fi amînate cu cel mult 10 zile. La deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Deliberarea

este secretă. Deliberarea se desfăsoară conform prevederilor art. 276 din CPP. Conform art. 321 a CPP, instanţa de apel, judecînd apelul, adoptă una din următoarele decizii:1) respinge apelul, menţinind hotărîrea atacată: dacă apelul este depus peste termen, cu excepţia cazurilor prevăzute în articolul 310 din CPP. dacă apelul este inadmisibil. dacă apelul este nefondat.2) admite apelul, casînd sentinţa primei instanţe şi:a. pronunţă o noua hotărîre potrivit ordinii stabilite pentru prima instanţă;b. trimite cauza la rejudecare pentru motivul: judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părţi, nelegal citate sau care, legal citată, n-a avut posibilitatea să se

prezinte şi să anunţe instanţa despre această imposibilitate; prin hotărîre nu a fost rezolvat fondul cauzei; încălcări esenţiale a legii de procedură penală. Încalcarea esenţiala a legii de procedură penală este încalcarea dispoziţiilor legale care reglementează:1) componenţa instanţei după materie sau după calitatea persoanei;2) compunerea completului de judecată;3) publicitatea sedinţei de judecată;4) obligativitatea participării procurorului, inculpatului, apărătorului şi interpretului în şedinţa de judecată.

148 V.Papadopol, C.Turuianu op. cit. pag. 270149 V.Papadopol, C.Turuianu op. cit. pag. 276

25

În conformitate cu prevederile articolului 322 CPP, "Chestiuni complementare", instanţa de apel, deliverînd asupra apelului, din necesitate, poate hotărî reluarea dezbaterilor, aplicarea dispoziţiilor privitoare la repararea pagubei, la masurile preventive, la cheltuielile judiciare şi la orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului.

Deliberarea asupra apelului se poate desfasura uneori în două stadii. În primul stadiu instanţa de apel examinează hotărîrea care a fost pronunţată, iar în cel de-al doilea, dacă instanţa hotărăşte ca hotărîrea primei instanţe trebuie desfiinţată, şi respectiv, chibzueşte asupra soluţiei care urmează a fi pronunţată.

În cadrul deliberarii, instanţa de apel verifică întotdeauna hotărîrea atacată sub toate aspectele - de fapt şi de drept - dar în limita efectului devolutiv al apelului, adică numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

Însa, ea va considera şi efectul extensiv al apelului, putînd hotărî - atît cît nu agravează situaţia- şi cu privire la părţile care nu au exercitat calea de atac ori la care aceasta nu se referă.

Dacă în cauză au fost declarate mai multe apeluri, instanţa trebuie să le examineze pe toate şi să se pronunţe asupra tuturor.150

Dacă pe parcursul deliberarii instanţa de apel ajunge la concluzia că apelul este întemeiat şi ca hotărîrea trebuie desfiinţată, în total sau în parte, deliberarea intra intr-un nou stadiu, în care judecătorii vor reflecta şi decide asupra chestiunilor de fapt şi de drept ce se pun în legatură cu infractiunea imputată inculpatului.

Dacă sentinţa primei instanţe este susceptibila de desfiinţare parţială, deliberarea instanţei de apel va avea loc numai în privinţa acelor aspecte asupra cărora va opera desfiinţarea.

4.2.SOLUŢII LA JUDECAREA ÎN APEL Conform prevederilor articolului 321 a CPP, instanţa de apel, judecînd apelul, adoptă una din următoarele decizii:1) Respinge apelul, menţinînd hotărîrea atacată;2) Admite apelul, casînd sentinţa primei instanţe. Instanţa de judecată respinge apelul, menţinînd hotărîrea atacată, dacă:a. apelul este depus peste termen, cu excepţia cazurilor prevazută în art. 310 din CPP - "Apelul peste termen",b. dacă apelul este inadmisibil;c. dacă apelul este nefondat. Trebuie de observat, că respingerea apelului pe motiv de declarare peste termen sau inadmisibilitate nu cere o

verificare a hotaririi atacate. Decizia de respingere a apelului ca nefondat, insa se face dupa examinare, sub toate aspectele, a hotaririi primei instante.

Sa examinam mai detaliat aceste cazuri.- apelul este considerat depus peste termen, daca a fost declarat dupa expirarea termenului de apel prevazut în

art. 308 CPP şi daca nu există condiţiile prevazute de art. 310 CPP pentru a oferi participantului dreptul de a declara apel peste termen, şi nici condiţiile art. 309 a CPP pentru a se justifica o repunere în termen. Deci termenul de declarare a apelului este un termen imperativ, neexercitarea căii de atac în termenul respectiv - dacă nu este posibilă o repunere în termen şi nu există dispoziţiile legale privind apelul peste termen - provoacă respingerea apelului. Deci, nu mai putem vorbi despre o examinare, fiindca apelul facut în condiţiile sus - menţionate este, de fapt, un apel inexistent.

- apelul este inadmisibil atunci cînd nu este încuviinţat de lege (exemplu: apelul declarat separat, împotriva unei închieri care nu putea fi atacată decît odată cu fondul);151

1) cînd lipseşte legitimitatea a celui care foloseşte calea de atac, adică un apel declarat de o persoana care nu are drept să facă apel (apelul declarat de parinţi pentru inculpatul major);

2) cînd din datele cauzei rezultă inutilitatea lui funcţionala, în sensul ca nu poate produce efectele pe care legea trebuie să le atribuie în cazul respectiv (ex: apelul declarat de o parte care a avut complet cîstig de cauza);

3) cînd apelul este declarat împotriva unei hotărîri pe care aceeaşi parte o atacase anterior printr-un alt apel care fusese soluţionat în fond luîndu-se în considerare autoritatea de lucru judecat.152

Conform punctului 4 a Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară de aplicare a unor prevederi ale Codului de Procedură Penală adoptată la 12 noiembrie 1997, apelul este inadmisibil în cazurile cînd el nu este admis de lege (art. 306 alin. 1 CPP) sau cînd este exercitat de persoane care nu au calitate procesuală ce le-ar conferi acest drept (art. 307 CCA).153

În situaţia cînd instanţa de apel respinge apelul ca inadmisibil, fondul cauzei nu se verifică.1) apelul este nefondat atunci cînd instanţa sesizată cu judecarea lui, verificînd sentinţa atacată sub toate

aspectele, cu privire la alte posibile temeiuri de desfiinţare a ei, concluzionează ca hotărîrea atacată nu este afectată de vre-un viciu, nici în stabilirea adevărului, nici în aplicarea legii.

150 V. Papadopol, C.Turuianu, op. cit. pag. 275

151 V. Papadopol, C.Turuianu, op. cit. pag. 278.152 Ibidem153 Hotarirea Plenului Judecatoriei Supreme "Cu privire la unele probleme al procedurii penale la participarea procurorului in instante judecatoresti"

din 12.11.97, nr. 38

26

În urma unei asemenea constatări, apelul trebuie respins. Prin respingerea ca nefondată a căii de atac, soluţia primei instanţe este confirmată în intregime. Instanţa de apel poate respinge apelul şi confirmă hotărîrea atacată, sau însuşindu-şi motivele primei judecăţi, sau în baza unei motivări proprii.

În procesul de studiere a practicii judiciare privitor la aplicarea unor prevederi ale Codului de Procedură Penală de către instanţele de apel s-a constatat că instanţele, de fapt, aplică în mod diferit legislaţia în vigoare.

În unele cazuri instanţele de apel, admitînd apelul şi casînd sentinţa incorect, trimit cauza spre rejudicare în prima instanţă din motivul că prin hotărîre nu a fost rezolvat fondul cauzei, astfel aplicîndu-se în mod diferit noţiunile de apel nefondat.

Anume pentru a înlătura neajunsurile nominalizate şi a asigura aplicarea corecta şi uniformă de către toate instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Codului de Procedură Penală, Plenul Curţii Supreme de Justiţie în baza art. 2 lit.e) şi art 16 lit. din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie a primit Hotărîrea cu privire la practica judiciară de aplicare a unor prevederi ale Codului de Procedură Penală adoptată la 12 noiembrie 1997, menţionează anterior, unde se fac explicaţiile de rigoare privind fondul cauzei penale:

a. Se considera nerezolvat fondul cauzei conform prevederilor art. 321 alin. 1 pct.2 lit.b) din CPP cînd în hotărîrea primei instanţe nu se arată dacă există sau nu fapta pusă sub învinuire, dacă inculpatul este sau nu vinovat în săvîrşirea acestei fapte şi nu sînt examinate probele administrate pentru a cunoaşte adevarul cu privire la fondul cauzei. De asemenea nu constituie rezolvarea fondului cauzei sub aspectul laturii civile şi cazurile în care prima instanţă, condamnînd inculpatul a omis să se pronunţe asupra acţiunii civile, sau cînd după ce l-a condamnat pe inculpat, a separat nelegal acţiunea civilă, pe care a lasat-o nesoluţionată, de acţiunea penală cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. 3 art. 280 CPP.

În acest sens, fondul cauzei este nu numai fondul acţiunii penale, dar şi acel a acţiunii civile, exercitată deodata cu cea penală în faţa instanţei penale, adică fondul cauzei în întregime sub aspectul penal şi civil.

Fondul cauzei se consideră rezolvat dacă în hotărîrea primei instanţe se reflectă părerea instanţei asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii puse sub învinuire, asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, precum şi concluzia instanţei asupra condamnării sau clasarii procesului penal sau cînd acestea pot fi deduse din motivarea hotărîrii.

b. Nu constituie rezolvarea fondului cauzei cazurile de clasare a procesului penal atunci cînd: lipseste plingerea părţii vătămate în cazurile cînd aceasta este obligatorie; a vut loc împăcarea părţii vătămate cu inculpatul ăn cauzele care pot fi pornite numai la plingerea părţii

vătămate cu excepţia cazurilor prevăzute de alin. 2 art. 94CPP; a intervenit amnistia sau a expirat termenul de prescriptie, ori a decedat inculpatul; legea noua înlătura pedeapsa penală pentru fapta imputată inculpatului; există o hotărîre definitivă în privinţa inculpatului referitor la aceasta învinuire; inculpatul la momentul comiterii faptei social-periculoase n-a atins încă vîrsta la care potrivit legii poate

fi tras la răspundere penală. În asemenea cazuri nu are loc un examen şi o soluţie a chestiunilor privitoare la existenţa infracţiunii imputate inculpatului şi la vinovăţia acestuia şi instanţa de apel verifică legalitatea şi temeinicia clasarii procesului penal.

c. Totodată, nu constituie "nerezolvarea fondului cauzei", dacă prima instanţa:- nu a aplicat prevederile art. 39, 40 din Codul Penal;- nu a stabilit categoria de colonie în care trebuie să fie executată pedeapsa condamnatului la privaţiune de

libertate, sau dată de la care începe executarea pedepsei;- nu s-a pronunţat asupra măsurii preventive;- nu s-a examinat aplicabilitatea prevederilor legii referitoare la corpurile delicte, la cheltuielile de

judecată, la procedura şi termenul folosirii căii respective de atac. Nu reprezintă o "nerezolvare a fondului cauzei" şi cazurile cînd prima instanţă întocmeşte sentinţa cu unele

abateri de la prevederile CPP, însă din conţinutul ei, cî şi din procesul - verbal al sedinţei de judecată şi probele anexate la el rezultă instanţa a rezolvat fondul cauzei.

Într-o asemenea situaţie instanţa de apel, conţinînd faptul neîntocmirii sentinţei conform legii, o poate casa şi pronunţă o altă hotărîre în fond corectă, reacţionînd la încalcările legii admise de către prima instanţă conform prevederilor art. 54 ins.2 din CPP.

d . Respingerea apelului ca nefondat are loc atunci cînd instanţa de apel constată ca hotărîrea este legala şi temeinica, deci în această situaţie este verificat fondul cauzei.

II. Admiterea apelului se pronunţă în urma examinării lui şi a sentinţei atacate cînd se constată că aceasta este greşită, sau în urma aplicării greşite a normelor penale şi penal - procesuale sau din cauza stabilirii greşite a situaţiei de fapt. Se impune desfiinţarea hotărîrii şi pronunţarea unei hotărîri noi.

Conform prevederilor art. 321, punctul 2 (a): "instanţa de apel... admite apelul, casînd sentinţa primei instanţe şi: a) pronunţă o nouă hotărîre potrivit ordinii stabilite pentru prima instanţă; b) trimite cauza la rejudecare...".a) pronunţarea unei hotărîri are loc atunci cînd nu se constată existenţa vreuneia din situaţiile care impun trimiterea

cauzei spre rejudecare. Instanţa de apel poate pronunţa deci, oricare din soluţiile pe care - sub aspect penal sau civil - le poate pronunţa prima

instanţă.

27

Sub aspectul laturii penale, instanţa de apel va putea dispune în privinţa temeiniciei sau netemeiniciei învinuirii, condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal.154

Condamnarea inculpatului se pronunţă cînd instanţa de apel constată existenţa faptei şi că ea constituie infractiunea şi că a fost săvîrşită de inculpat.155

Aceasta implică individualizarea pedepsei, putîndu-se dispune şi suspendarea executării pedepsei sub supravegherea ori executarea pedepsei la locul de muncă, etc.

Achitarea inculpatului se pronunţă atunci cînd se constată existenţa uneia din prevederile articolului 279 alinatul 3:

1) nu s-a constatat existenţa faptului infracţiunii; 2) fapta inculpatului nu intruneşte elementele constitutive ale infracţiunii; 3) nu s-a dovedit ca inculpatul ar fi participat la săvîrşirea infracţiunii. Încetarea procesului penal presupune, totodată, şi soluţionarea de către instanţa de apel şi a acţiunii civile,

obligîndu-l pe inculpat şi, eventual, şi partea responsabilă civilmente cînd există - să repare paguba produsă prin infracţiune, dacă sînt reunite condiţiile răspunderii civile.

Atunci cînd rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întirzierea soluţionării cauzei penale, poate avea loc disjungherea acţiunii civile şi amînarea judecăţii ei.

b) trimiterea cauzei la rejudecare, conform prevederilor CPP, articolul 321, punctul 2 (b) are loc pentru motivul:- judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părţi, nelegal citate sau care, legal citată, n-a avut posibilitatea să se

prezinte şi să anunţe instanţa despre această imposibilitate;- prin hotărîre nu a fost rezolvat fondul cauzei;- încălcari esenţiale a legii de procedură penală. Încălcarea esenţiala a legii de procedură penală este încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează: 1) competenţa instanţei după materie sau după calitatea persoanei; 2) compunerea completului de judecată; 3) publicitatea şedinţei de judecată; 4) obligativitatea participării procurorului, inculpatului, apărătorului şi interpretului în şedinţe de judecată. În primele cazuri, judecarea se va face de către instanţa a carei hotărîre a fost desfiinţata, iar în al treilea caz,

de către instanţele competente, cărora li se va trimite dosarul. De mentionat că: a) se consideră nelegal citată partea - lipsă la proces, dacă n-au fost respectate dispoziţiile legale privind citarea

articolelor 128, 136, 141 din CPP. Nelegala citare a unei părţi, care a lipsit la judecată, constituie o cauză de desfiintare a hotărîrii atacate

numai dacă este invocată ca motiv de apel, de înseşi partea faţă de care procedura de citare nu a fost îndeplinită corect, şi nu şi de o altă persoană.156A doua parte a punctului 2 (b) a art. 321 prevede trimiterea cauzei spre rejudecare cînd judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părţi legal citată, n-a avut posibilitatea să se prezinte şi să anunţe instanţa despre această imposibilitate.

Aceste două condiţii sînt cumulative: dacă nu are posibilitate de a se prezenta, partea, legal citată, trebuie să inştiinteze instanţa despre aceasta împrejurare, căci dacă nu o va face, deşi avea o aşa posibilitate, şi a lasat ca procesul să fie soluţionat în lipsa sa, persoana nu va mai putea ataca hotărîrea, dacă nu-l va satisface.

Şi imposibilitatea de prezentare, şi imposibilitatea de a anunţa instanţa despre aceasta, trebuie să se întemeieze pe un caz fortuit sau de forţă majoră (boală gravă, accident rutier, etc.) Dovada imposibilităţii de a se fi prezentat şi de a fi inştiinţat instanţa este pusă pe seama apelantului cu excepţia situaţiilor de notorietate (cutremur, catastrofă, etc).

b) Cu privire la noţiunea de "nerezolvare a fondului cauzei", în literatura juridică se consideră că "fondul cauzei nu a fost rezolvat cînd în considerentele hotărîrii primei instanţe nu se arată dacă există sau nu fapta imputantă, dacă inculpatul este sau nu vinovat, şi nu sînt examinate probele administrative pentru a se cunoaşte adevarul cu privire la fondul cauzei".157

Într-o cauza penală, fondul cauzei poate rămîne nerezolvat şi cu privire la aspecte mai limitate, dintre care unele pot aparţine fie numai laturii penale, fie numai laturii civile.

c) cel de-al treilea motiv pentru trimiterea cauzei spre rejudecare este: încălcările esenţiale ale legii de procedură penală (art. 321 a Codului de Procedură Penală, punctul 29 b), prevederea a treia cu precizările din continuare (art. 321 a Codului de Procedură Penală, alin.2, pe care le-am mentionat anterior.

154 V.Papadopol, C.Turuianu, "Apelul penal" Bucuresti, 1994155 V. Neagu op. cit., pag. 538

156 Dorin Ciuncan, citarea partilor in apel,RDP nr.1/1995.

157 Hotarirea Plenului Curtii Supreme de Justitie a Republicii Moldova cu privire la practica judiciara de aplicare a unor prevederi ale Codului de Procedura Penala din12.11.97 nr. 38, Buletunul CSJ

28

Conform prevederilor art. 25 a Codului de Procedură Penală, care zice că "judecătoria judecă în prima instanţă cauzele penale, cu excepţia celor citate prin lege în componenţa altor instanţe";

Din aceste prevederi reiese că cauzele penale examinate de către o judecătorie care, conform legii, nu este investită cu acest drept în ce priveşte materia sau calitatea persoanei se consideră că a avut loc cu încălcări esenţiale ale legii de procedură penală. Toate apelurile asupra senţintelor în urma judecăţii care a avut loc cu încălcari esenţiale a legii de procedură penală, în ce priveşte competenţa instanţei după materie sau după calitatea persoanei, urmează a fi admise de către instanţa de apel şi cauza se trimite spre rejudecare de acum într-o instanţa competentă de a judeca acea cauză.

Articolul 19 a Codului de Procedură Penală "Compunerea instanţelor de judecată", stabileşte numărul judecătorilor care trebuie să examineze cauza penală. Dacă cauza penală a fost examinată de un complet de judecată format dintr-un număr mai mare sau mai mic decît cel prevăzut de articolul sus - mentionat, judecata se consideră că a avut loc cu încalcarea esenţiala a legii de procedură penală şi apelul va fi, deci admis, cauza fiind trimisă spre rejudecare într-un complet de judecători conform prevederilor legii.

4.2.1.Chestiuni complementare Chestiunile complementare sînt reglementate de prevederile art. 322 a Codului de Procedură Penală care zice

că : "instanţa de apel, deliberînd asupra apelului, din necesitate poate hotărî reluarea dezbaterilor lor, aplicare dispoziţiilor privitoare la repararea pagubei, la măsurile preventive, la cheltuielile judiciare şi la orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului".

Reluarea dezbaterilor poate fi stabilită de către instanţa de apel dacă, la examinarea materialelor din dosar, se constată că o imprejurare de care ar putea depinde soluţionarea cauzei nu este suficient lămurită şi pentru clarificarea ei ar fi necesară reluarea dezbaterilor. În cadrul deliberării, instanţa de apel trebuie să examineze şi unele chestiuni complimentare, care, fiind din domeniul de rezolvare a primei instanţe, nu pot rămîne în afara preocupărilor şi a instanţelor de apel.

Conform prevederilor art. 322 a CPP, aceste chestiuni complementare pot privi:- aplicarea dispoziţiilor privitoare la repararea pagubei- în acest cadru se va examina, de exemplu, dacă prima instanţă s-a pronunţat şi în ce mod şi asupra

reparării pagubei şi dacă conform prevederilor art. 120 a CPP, acţiunea civilă a fost pornită şi exercitată din oficiu.- aplicarea dispoziţiilor privitoare la măsurile preventive; conform art. 73 a CPP, instanţa de judecată poate lua

măsuri preventive. Instanţa de apel va aprecia necesitatea luării sau menţinerii unor asemenea măsuri şi, în dependenţă de concluziile primite, va menţine sau va înlatura măsurile preventive luate, sau va dispune ea însăşi asemenea măsuri.

- aplicarea dispoziţiilor privitoare la orice alte problemede care depinde soluţionarea completă a apelului. Legea nu indică, însă, în mod expres, care sînt aceste probleme, ci pune indentificarea şi soluţionarea lor pe seama

instanţei de apel. Exemple ale acestor probleme ar putea fi declararea unor înscrisuri ca fiind false, întoarcerea unor lucruri ridicate de inculpat, care se află în păstrare sau la dispoziţia instanţei, etc.

4.2.2.Conţinutul deciziei instanţei de apel Conţinutul deciziei instanţei de apel este prevăzut în articolul 323 a CPP. În partea introductivă se conţin toate

menţiunile prin care se consemnează desfăsurarea procesului în şedinţa de judecată, cum ar fi: data şi locul pronunţării deciziei; denumirea instanţei de apel; numele ăi prenumele membrilor completului de judecată, procurorului şi grefierului, precum şi ale apărătorului

şi interpretului, dacă ei participa la şedinţă; numele şi pronumele apelantului cu aratarea calităţii lui procesuale; numele şi prenumele persoanei condamnate sau achitate de către prima instanţă; conţinutul dispoziţiilor sentinţei; fondul apelului. În descriptiv se arată temeiurile de fapt şi de drept care au dus, dupa caz, la respingerea sau admiterea apelului,

precum şi motivele adoptării soluţiei date. Dispozitivul trebuie să conţina una din soluţiile prevăzute în articolul 321 din CPP dată de instanţa de apel

( respingerea apelului cu menţinerea hotărîrii atacate sau admiterea apelului cu casarea senţintei primei instanţe). menţinerea că decizia poate fi supusă recursului şi termenului prevăzut pentru aceasta cale de atac. În cazul cînd inculpatul se află în stare de arest în decizie se indică timpul care se include în pedeapsă. Dacă

există temeiuri prevazute în articolul 54 in. 2 din CPP ("scoaterea la iveala a cauzelor şi a condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii"), instanţa de apel pronunţă o decizie interlocuitorie.

Instanţa de apel trebuie să motiveze decizia, motivarea la respingerea apelului fiind diferită de motivarea în cazul admiterii apelului. La admiterea apelului, instanţa de apel trebuie să dea o alta soluţie şi aceasta implică necesitatea unei alte motivări decît cea a instanţei de judecată. Atunci cînd respinge apelul, instanţa de apel confirmă hotărîrea supusă examinării sale, nefiind obligată - conform unei practici judiciare constante, să-şi motiveze decizia într-un mod diferit decît cel al primei instanţe. 158

158 Citat de V.Papadopol, C.Turuianu, dupa__ __V.Ramureanu, nota la Tribuna Galati din 18.10.58, Legea Poporului 1/1959, pag.92.

29

În literatura juridică s-a arătat că, întruncît instanţa de apel este obligată să efectueze un examen propriu al cauzei, hotărîrea să nu se poată referi pur şi simplu la aprecierea personală a judecătorului de la prima instanţă. Deasemenea, nu este suficient ca instanţa de apel să confirme, pur şi simplu, hotărîrea atacată, prin respingerea apelului, ci să-şi motiveze hotărîrea.

CAPITOLUL 5. REJUDECAREA APELULUI.5.1. PROCEDURA DE REJUDECARE.5.1.1. Noţiuni generale Conform prevederilor articolului 325 a CPP, "judecata în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea

cauzei, dupa anularea sentinţei atacate se desfăşoara potrivit regulilor generale pentru examinarea cauzelor în prima instanţă".

Regulile generale pentru examinarea cauzelor în prima instanţă sînt prevazute în articolul 196-305 a CPP şi se aplica în instanţa de apel în măsura în care aplicarea lor este compatibilă cu particularităţile fiecărei cauze concrete. "Între judecarea şi rejudecarea cauzei... trebuie pus semnul egalităţii în ce priveşte regulile procesuale ce urmează a fi aplicate". 159

Însă, necatînd la această apreciere, rejudecînd cauza, instanţa de trimitere nu este obligată în toate situaţiile să reia judecarea cauzei de la început şi să readministreze toate probele.

Judecata în instanţa de apel urmează a se desfăşura cu respectarea principiilor oralităţii, contradictorialităţii, şi, dacă nu există interziceri, al publicăţii. Completul de judecată va fi compus la toate instanţele din 3 judecători.

Conform prevederilor articolului 22, punctul 5 a CPP, ("Judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei penale şi urmează a fi recuzat la o nouă judecare a cauzei, atît în prima instanţă, cît şi în instanţa de apel sau recurs, dacă a mai luat parte în calitate de judecator la examinarea aceleiaşi cauze în prima instanţă...").

De aici reiese că judecătorul care a luat parte la soluţionarea cauzei în prima instanţă nu mai poate participa la rejudecarea ei după desfiinţarea în apel a hotăîirii pe care a pronunţat-o. Cînd va fi necesar instanţa de trimitere va proceda la efectuarea cercetarilor judecătoreşti, administrînd probe conform prevederilor articolului 52 - 72 a CPP.

În stadiul rejudecării, dezbaterile se desfăşoara potrivit regulilor prevăzute de art. 213 - 220 a CPP pentru judecata în prima instanţă.

Mai întîi, va avea cuvînt procurorul şi apoi părţile în următoarea ordine: partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul. Înainte de încheierea dezbaterilor, inculpatului va fi acordat ultimul cuvînt. După deliberare ca rezultat al acesteia se va da hotărîrea care urmează să aibă conţinutul arătat în articolul 283 a CPP. În ce priveşte limitele rejudecării, trebuie să ne conducem de prevederile articolului 326 a CPP: "indicaţiile instanţei de apel sînt obligatorii pentru instanţa de rejudecare în măsura în care situaţia de fapt ramîne cea avută în vedere la soluţionarea apelului."

La rejudecarea cauzei este interzisă aplicarea unei pedepse mai aspre sau aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă decît numai dacă sentinţa iniţiala a fost casată în baza apelului declarat de procuror sau de partea vătămată din motivul că pedeapsa fixată era prea blîndă sau trebuia aplicată legea privind o infracţiune mai grava, precum şi în cazul cînd procurorul formulează o nouă învinuire mai grava, potrivit prevederilor articolului 221 din CPP. Înainte de a face analiza prevederilor de mai sus, trebuie să inţelegem sensul pe care legiuitorul l-a pus în cuvintele "limitele rejudecării". Rejudecarea, fiind dispusă de instanţa de apel în urma examinării în fapt şi în drept a hotărîrii atacate, este în ordinea normala a lucrurilor ca ea să se desfăşoare doar în acele limite în care s-a constatat că judecata anterioară şi hotărîrea desfiinţată în apel care a finalizat-o, nu satisface imperativele aflării adevărului şi lagalităţii.160Aceste limitări - după cum se arată în literatura juridică - sînt de natură procesuală şi substanţiala.161

Procesual judecarea poate fi limitată prin aceea că, nu întotdeauna cuprinde întreaga desfăşurare a procesului penal, ci se margineşte doar la un segment a acestuia. Ceea ce se desfiintează în intregime prin admiterea apelului - este însăşi hotărîrea atacată, însă nu şi materialul procesual pe care aceasta se întemeiază şi care, în anumite limite apreciate de instanţa de apel, poate rămîne valabil, fiind în continuare producător de efecte juridice.

Desfăşurarea procesuală anterioară şi toate actele procedurale efectuate pe parcursul acelei desfăşurări, de exemplu, administrarea unor probe, soluţionarea unor cereri ale părţilor, etc., nu mai trebuie refăcute, ele păstrîndu-şi valabilitatea pe care au avut-o în momentul îndeplinirii lor şi confirmată prin decizia instanţei de apel. 162În acest fel, rejudecarea întreprinsă de instanţa de trimitere suferă o primă limitare, de natură procesuală, prin restringerea ei la un anumit segment al desfăşurării activităţii procesuale.163

O limitare de ordin procesual a rejudecarii are loc, numai atunci cînd, odată cu hotărîrea, nu sînt desfiinţate şi toate actele îndeplinite în faţa instanţei a cărei hotărîre a fost atacată.

159 Citat de V.Papadopol,C.Turuianu, citat dup V.Ramureanu, nota la Tribuna Galati din 18.10.58, Legea Poporului nr. 1/1959, pag. 92.

160 Costel Babalau,Florica Radovan, Schimbare incadrarii juridice, motiv de apel,solutii pronuntate de instanta de control judiciar, Bucuresti, 1994,pag.185

161 V.Papadopol, C.Turuianu, op. cit. pag. 279162 V.Papadopol,C.Turuianu, op. cit. pag. 279163 Ibidem, pag. 185

30

Substanţial rejudecarea este limitată ori de cîte ori hotărîrea atacata a fost desfiinţată numai parţial, fie cu privire doar la unele fapte ori persoane, fie cu privire doar la latura penală sau civilă.164

În aceste cazuri, obiectul rejudecării este - prin efectul hotărîrii de admitere a apelului - mai restrins decît obiectul pe care l-a avut judecata ce s-a finalizat prin pronunţarea hotărîrii atacate, căci instanţa de rejudecare este învestită doar în limitele stabilite de instanţa de apel.

De data aceasta, limitarea nu mai poartă asupra desfăşurării activităţii procesuale, ci asupra obiectului judecăţii, adică asupra unor aspecte care privesc însuşi fondul cauzei.

În cazul desfiinţării parţiale a hotărîrii atacate, obligaţia instanţei de trimitere de a-şi restringe activitatea la soluţionarea aspectelor asupra cărora s-a rasfrînt admiterea apelului este o consecinţă logică a faptului că celelalte aspecte ale hotărîrei primei instanţe au rămas în fiinţă şi au intrat în puterea lucrului judecat namaiputind fi reexaminate de către instanţa de trimitere.165Întorcîndu-se la prevederile articolului 326 a CPP, trebuie să relevăm şi următoarele aspecte. Conform alineatului 1 a art. 326 CPP, instanţa de rejudecare, pe de o parte, este obligată să ţină cont de indicaţiile instanţei de apel care se refera la temeiurile care stau la baza soluţiei adoptate în apel şi aratate în cuprinsul deciziei pronunţate de instanţa superioară şi, pe de altă parte, de indicaţiile obligatorii ale instanţei de apel menţionate în decizie care privesc activitatea procesuală ce urmează a se desfăşura în cursul procedurii de rejudecare. Obligativitatea indicaţiilor instanţei de apel, este şi firească, descurgînd în mod logic însăşi din caracterul instanţei controlului judiciar şi a principiului ierarhizării instanţelor.

În al doilea rînd, prevederile alineatului 2 a articoluloui 326 a CPP decurg din necesitatea respectării principiului "non reformatio in pejus". Deci, deşi în alineatul 2 a articolului 326 CPP nu se menţionează explicit în urma căror apelurui este interzisă aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă, aceasta pot fi numite reeşind din prevederile în continuare, care zic că aceasta poate avea loc numai dacă sentinţa iniţiala a fost casată în baza apelului declarat de procuror sau de partea vătămată.

Deci, reiese de aici că în cazul apelurilor declarate de inculpat sau procuror în favoarea inculpatului, instanţa de rejudecare nu poate aplica o pedeapsă mai aspră sau să aplice legea privind o infracţiune mai gravă. Aceasta reiese din regula neagravării situaţiei în proriul apel, care rămîne valabil şi la stadiul rejudecării. Ceea ce este valabil pentru inculpat este valabil, fără îndoială, şi pentru oricare alt titular al dreptului de apel. Dacă, însă, sentinţa iniţiala a fost casată în baza apelului declarat de procuror sau de partea vătămată din motivul ca pedeapsa fixată era prea blinda sau trebuia aplicată legea privind o infracţiune mai gravă, precum şi în cazul cînd procurorul formulează o nouă învinuire mai gravă potrivit articolului 221 din CPP "Modificarea învinuirii în sedinţa de judecată în sensul agravării ei şi restabilirea dreptului la apărare lezat" instanţa de rejudecare va putea agrava situaţia inculpatului sub oricare din aspectele care, prin apelul respectiv, pot fi repuse în discuţie. În aşa mod, situaţia inculpatului în urma apelului făcut de procuror poate fi agravată, atît în ce priveşte latura penală (de exemplu, prin majorarea cuantumului despăgubirilor, etc.) Însă, ca urmare a apelului declarat de partea vătămată, instanţa de rejudecare va putea crea inculpatului o situaţie mai grea numai sub aspectul cauzei penale.

Situaţia inculpatului va putea fi agravată chiar şi în cazul în care apelul acestuia a fost admis, dacă în cauză a existat şi un apel făcut de procuror în defavoarea ori de cîte ori o altă parte în proces care a fost de asemenea admis,căci în prezenţa a două apeluri care urmăresc adoptarea unei soluţii divirgente, ambele apeluri fiind admise dispoziţiile articolului 316 din CPP, care interzice agravarea situaţiei nu mai au aplicare. Dacă, de exemplu, trimiterea cauzei la rejudecare s-a făcut în urma apelului declarat numai de inculpat şi dacă în urma cercetării judecătoreşti s-au descoperit în sarcina inculpatului şi alte materiale care întră în componenţa aceleiaşi infracţiuni sau şi alte fapte prevăzute de legea penală, care au legatura cu acţiunea care constituie obiectul judecăţii, instanţa de rejudecare nu va putea extinde procesul penal şi asupra acelor infracţiuni sau fapte, iar din considerentele prevederilor articolului 316 a CPP; Dacă, însă, o asemenea constatare ar avea loc cu ocazia rejudecării, admitîndu-se, consecutiv, atît apelul declarat de inculpat, cît şi apelul făcut în defavoarea de procuror, extinderea cauzei penale este pe deplin posibilă şi, asupra faptelor nou descoperite, aici nefiind valabile prevederile articolului 316 a CPP. Conform prevederilor alin. 3 al articolului 336 a CPP "Rămînerea definitiva a hotărîrii instanţei de judecată şi punerea ei în executare", constatăm că: Hotărîrile instanţei de apel ramîn definitive:

1) la data expirării termenului de recurs; 2) cînd apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen; 3) cînd recursul declarat impotriva hotărîrii menţionate la litera a) a prezentului alineat a fost retras înauntrul

termenului; 4) la data retragerii recursului declarat impotriva hotărîrii menţionate la litera a) a prezentului alineat, dacă

aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;4) La data pronunţării hotărîrii prin care s-a respis recursul declarat împotriva hotărîrii menţionate la litera a) a

prezentului alineat.

Capitolul. 6. JUDECATA ÎN RECURSSecţiunea I 6.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RECURSULI. Recursul grad normal de jurisdicţie.

164 Ibidem165 V.Papadopol, C.Turuianu, op. cit. pag. 123

31

În urma noii organizări judecătoreşti din România a fost necesară o restructurare esenţială a căilor de atac, fiind obligatorie schimbarea în mod corespunzător şi a mecanismului gradelor de jurisdicţie. Această cerinţă a impus o concepţie şi reglementare cu totul diferită a recursului penal, aliniindu-l în mare, modului în care fusese conceput în tradiţia juridică românească în deosebi în dispoziţiile codului de procedură penală din 1936,dar conferindu-I şi numeroase valenţe noi ne întâlnite anterior.

Calea de atac a recursului, aşa cum este reglementat în legea actuală, este aşezat conceptual şi dinamizat în linii generale destul de diferit faţă în modul în care instituţia a fost disciplinată în ultimii 45 de ani. Aceasta a impus nevoia ca şi în sistemul codului de procedură să se reflecte măsuri de tehnică legislativă şi redacţională corespunzătoare.

În cadrul capitolului referitor la căile de atac, în locul primei secţiuni care se referea la recurs (singura cale de atac ordinară în codul din 1969) a fost trecut apelul. Sub aspectul sistematizării recursul a fost trecut în a II-a secţiune a capitolului, care constituind un adaos a determinat interpolarea numerică a noilor dispoziţii, pentru a nu fi deranjată numerotarea integrală a articolelor din cod. Reglementarea secţiunii a fost intercalată între fostele art.385 şi 386 prin folosirea sistemului de indici. În felul acesta s-a ajuns, ca normarea complexă şi amplă a recursului din codul actual să fie înscrisă în 19 articole distincte, înserate toate la art.385 cu indici corespunzători de la 3851 la 38519 c.prescripţia.pen.

În sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, aşa cum el se regăseşte în majoritatea legislaţiilor moderne încă de la începutul secolului trecut, judecata de fond şi apelul marchează cele două nivele prin care poate trece procesul în faza judecăţii. Recursul în această concepţie constituie o cale de atac extraordinară şi ca atare judecata în casare nu reprezintă un palier printre nivelele gradelor de jurisdicţie.

În reglementarea română recursul a fost considerat şi în codul din 1936 o cale ordinară de atac, natură juridică pe care şi-a menţinut-o tradiţional tot timpul. Recursul constituie un grad de jurisdicţie pe care titularii pot să-l folosească în condiţiile legale de câte ori apreciază aceasta necesar.

În structura gradelor de jurisdicţie se ridică întrebarea dacă recursul constituie singura cale de atac ordinară sau el se alătură altora, pentru ca în funcţie de concepţia adoptată va funcţiona un sistem judiciar numai cu două sau eventual cu mai multe grade de jurisdicţie.

Între 1948-1993 recursul înscriindu-se în cod ca singura cale de atac ordinară reprezenta totdeauna cel de al doilea grad de jurisdicţie, care în principiu era nelipsit din structura fazei de judecată. Evident, prin aceasta se înţelege nu obligativitatea ci numai posibilitatea parcurgerii ambelor trepte, determinată de manifestarea corespunzătoare de voinţa a titularilor căii de atac166.

În reglementarea pe care codul actual a dat-o recursului în urma modificării aduse de Legea nr.45/1993, această instituţie dublează în multe cazuri calea ordinară de atac, aşa cum sistemul fusese conceput şi în codul de procedură penală român din 1936.

Recursul reprezintă diferenţiat al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie în funcţie de posibilitatea intentării sau nu a apelului împotriva primei hotărâri atacate.

În succesiunea normală a procedurii judiciare recursul urmează apelului şi în această ordine reprezintă cel de-al treilea grad de jurisdicţie. O asemenea alcătuire a procesului nu este obligatorie, iar uneori nici nu se poate realiza, întrucât legea nu permite apelarea anumitor hotărâri judecătoreşti. Hotărârile care nu pot fi atacate cu apel, nu pot rămâne însă pronunţate în “primă şi ultimă instanţă”, pentru ca numărul gradelor de jurisdicţie s-ar reduce la unul singur. În aceste cazuri recursul va fi posibil şi fără intervenţia prealabilă a apelului. Singura cale de atac ordinară împotriva hotărârii pronunţate în prima instanţă şi neapelabilă rămâne recursul. În aceste cazuri recursul reprezintă al doilea şi ultimul grad de jurisdicţie.

Parcurgerea gradelor de jurisdicţie constituie o posibilitate şi nu o obligativitate. Aşa cum apelul nu este obligatoriu, nici recursul nu poate interveni cu necesitate.

Recursul constituie totdeauna ultima cale de atac ordinară şi el nu se poate intenta atâta timp cât hotărârea primei instanţe poate fi apelată. De aceea, în cauzele în care nu s-a daclarat apel, acesta a fost retras sau respins ca tardiv, nu se poate introduce recurs167. Folosirea recursului câtă vreme ar mai fi posibil apelul, duce la saltul direct la al treilea grad de jurisdicţie, omissio medio. Recursul contra hotărârii primei instanţe, atunci când legea nu admite declararea apelului, nu eludează o treaptă intermediară şi de aceea recursul, deşi va constitui în asemenea ipoteze al doilea grad de jurisdicţie, îl va reprezenta şi pe ultimul.

Funcţionările distincte ale recursului în cele două grade deosebite de jurisdicţie în care se manifestă, determină, alături de alte implicaţii, naturi juridice diferite acestei instituţii, aşa cum se va examina mai pe larg în cele ce urmează.

6.2. Natura juridică a recursului. Cea mai importantă deosebire între recurs, aşa cum el se regăseşte tradiţional în legislaţia procesuală română după

1936 şi formele clasice ale acestei căi de atac de casare din majoritatea reglementărilor occidentale, constă în caracterul său ordinar şi nu extraordinar.

În toate sistemele recursul este o cale de atac de reformare, pentru că se adresează spre rezolvare unei alte instanţe decât cea care a dat hotărârea atacată şi are drept scop, în caz de admitere, casarea (desfiinţarea) primei soluţii şi înlocuirea ei cu una diferită.

Prima care se pune referitor la exercitarea acestei căi de atac, este de a determina până unde merg posibilităţile de control asupra hotărârii atacate, respectiv de a stabili dacă prin recurs se poate invoca orice viciu al hotărârii atacate. Altfel spus, urmează a se decide dacă recursul, prin criticile formulate şi admise, permite reformarea hotărârii atacate sub orice aspect al său, ori casarea are anumite limite legate de cazuri cu anticipaţie şi limitativ stabilite de lege.

166 Dacă părţile, respectiv procurorul, nu declară o cale de atac ordinară, instanţa superioară nu se poate sesiza din proprie iniţiativă.167 Cass.fr.dec. 12 ian. 1959, Buletin des arrets de la Cour de cassation 1959, nr.2.

32

Modelul iniţial al recursului, astfel cum a fost conturat încă de la începutul secolului trecut în codificarea napoleoniană, de unde apoi s-a extins în majoritatea legislaţiilor şi în concepţia juridică europeană, porneşte de la teza că în această cale de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă acesta corespunde sau nu legii.

În doctrina care împărtăşeşte un asemenea punct de vedere, se arată constant că recursul nu reprezintă un grad de jurisdicţie ca apelul ci un mijloc de a repara ilegalităţile; el nu are în consecinţă drept obiect rezolvarea unei cauze penale ci sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei 168. Recursul nu are în această concepţie drept finalitate remedierea unei aprecieri a faptelor şi o inexactă sau insuficientă stabilire a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare169.

În mod similar, s-a subliniat că recursul, spre deosebire de calea de atac a apelului posibil pentru îndreptarea oricărei greşeli de fapt sau de drept, constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicării a legii. De aceea, instanţa de casare (în unele legislaţii numai instanţa supremă) nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăţiei şi pedepsei aplicabile, aşa cum acest lucru este posibil în cazul unui apel sau opoziţii. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, judecând exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. Când instanţa de redurs apreciază că legea a fost corect aplicată în rezolvarea cauzei, respinge calea de atac, iar în caz de violare alegii o admite şi casează hotărârea nelegală170.

Pentru ca recursul să nu depăşească marginile unei asemenea concepţii, în toate legislaţiile se prevăd în mod obişnuit expres şi limitativ motivele de casare, respectiv cazurile care permit folosorea acestei căi de atac171.

Atât codul din 1936 cât şi actuala concepţie juridică românească despre recurs (aşa cum această se desprinde din modofocaţiile intervenite prin Legea nr.45/1993), se bazează pe teza fundamentală că recursul nu poate fi o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal (de drept) şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care stabilirea adevărului a avut loc în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel). Împrejurarea că recursul este considerat o cale ordinară sau extraordinară de atac nu impietează în esenţă asupra unei asemenea viziuni.

Atât în codul din 1936 cât şi în reglementarea românească actuală, recursul constituie o cale de atac ordinară şi nu extraordinară. Aceasta face ca unele rigidităţi ale sistemului clasic să fie actuale, iar rezolvările legislative şi practica să capete elasticitate, permiţând ocolirea anumitor imobilităţi, care printr-un caracter formal îngreunează uneori eficacitatea optimă a justiţiei.

Cele mai mari deosebiri în această materie se manifestă în domeniul cazurilor care permit exercitarea recursului, respectiv referitor la ipotezele ala-numitor cazuri sau motive de casare. În concepţia tradiţională, deşi numărul motivelor de casare nu este redus, el este suficient de restrâns pentru a nu admite folosirea recursului decât în cazuri de serioase perturbări intervenite în mecanismul justiţiei prin nerespectarea legii172.

Prin considerarea în reglementarea română a recursului că o cale ordinară şi nu extraordinară de atac s-a admis un ecartament mult lărgit cauzelor care permit folosirea instituţiei. Astfel, spre deosebire de multe legislaţii străine, în codul din 1936 numărul cazurilor de recurs era considerat mai mare (art.474 prevedea 16 asemenea motive grupate în 8 nulităţi de formă şi 8 nulităţi de fond), iar în prezent art. 3859 c.pr.pen., înscrie nu mai puţin de 21 ipoteze care permit folosirea acestei căi de atac.

Rigurozitatea prin care, de obicei, aspectele de fond privitoare la situaţia de fapt se delimitează de cele de drept, este şi ea destul de diferenţiată în diversele legislaţii. Există reglementări apropiate de forma clasică a recursului, în care latura faptică a cauzei nu cade sub incidenţa controlului exercitat de instanţa superioară, în teoria „casării pure” neavând relevanţă decât încălcările de drept.

Întrucât aspectele de drept se diferenţiază uneori destul de dificil de latura faptică, practic o „casare pură” devine aproape imposibil în anumite circumstanţe. De aceea, deosebirile legislative şi jurisprudenţiale pun problema de a se şti, cât de departe se poate merge cu teza recursului de drept, în care controlul instanţei de casare nu se referă la aprecieri asupra elementelor litigiului, respectiv cauzei, ci acesta poartă exclusiv asupra legalităţii hotărârii.

168 A.BRAAS, op.cit., p.1020.169 Novelles, Procedure penale, ed. Larcier t.II, vol.I, Les pourvois en cassation en matiere repressive, nr.22, p.403.170 G. STEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit., vol.II, p.595.171 Pentru deualii a se vedea în cadrul acestui capitol paragraful corespunzător (§4. Cazurile în care se poate face recurs).172 În majoritatea legislaţiilor aceste ipoteze nu sunt foarte numeroase. De pildă, art.618 Cod judiciar belgian pretinde ca încălcarea legii să fie o violare

formală în sens larg, o violare substanţială sau una prevăzută sub acţiunea expresă a nulităţii. Violărilor de lege li se asimilează şi aplicările ei greşite, respectiv neaplicarea acesteia sau nerecunoaşterea corectă a ipotezelor cărora li se adresează (art.410 c.prescripţia.pen., belg.).

În mod identic, în doctrina franceză (vezi, G. STEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit., vol.II, p. 596-998) cauzele pentru care devine admisibilă introducerea cererilor de casare se grupează în patru mari categorii: a) constituirea nelegală a instanţei de judecată, fiind cuprinsă aici şi neparticiparea tuturor judecătorilor la şedinţe, ca şi absenţa procurorului în cazurile de participare obligatorie la judecată; b) incompetenţa instanţei şi excesul de putere manifestat în rezolvarea cauzei – de pildă asigurarea plăţii despăgubirii cuvenite părţii civile prin înlăturarea măsurilor de blocare a unei sume de bani de către o altă jurisdicţie (vezi, Cass.fr.dec. din 28 mai 1970, Recueil Dalloz, 1970, nr.20); nerespectarea nulităţilor expres prevăzute de lege; chiar în acest domeniu, jurisprudenţa a statuat că nu pot fi invocate decât încălcările de lege care fie că s-au manifestat, fie că au fost invocate în apel, nu şi cele din prima instanţă şi neridicate în căile ordinare de atac (vezi, Cass.fr., dec. din 14 ian. 1970, Bul. Cons. De Cass. Nr.25); d) violările propriu-zise ale legii penale, decurgând din aplicarea greşită a acestei legi – de exemplu aplicarea greşită a normelor privind suspendarea condiţionată sau recidivă.

33

În tendinţa de a apropia recursul cât mai mult de cerinţele vii şi practice ale unei justiţii de bună calitate, elasticitatea diverselor reglementări face ca în teoria casării să se implice uneori şi aspectele de fapt. Sunt cunoscute legislaţii care admit cel puţin în parte şi evident cu unele limitări, motivele de casare care merg evident spre latura de fapt a cauzei173.

Reglementarea română încă din 1936 a ocolit sistemul „casării pure” tinzând către admiterea măcar în animite limite a împrejurărilor legate de aspectele de fapt sau a formulării unor cauze de recurs în care diferenţierile sunt greu de făcut, respectiv contopirile sau suprapunerile sunt nu numai de neînlăturat, dar deseori şi necesare.

În prezent, trecât în revistă cele 21 de puncte ale art.3859 c.pr.pen., în care sunt formulate cazurile de recurs se regăsesc unele în care implicarea laturii faptice legate de aflarea adecărului şi a probaţiunii nu poate rămâne străină examinărilor.

Astfel, în pct.10 se face referire la nepronunţarea instanţei cu privire la fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanţei, sau cu privire la probele administrate; în pct.13 se invocă fapte care nu sunt prevăzute de legea penală; pct.15 şi 16 au în vedere autoritatea de lucru judecat care în materie penală presupune identitatea de faptă în materialitatea sa; pct.18 se bazează pe comiterea unei grave erori de fapt etc. Toate aceste motive nu pot fi supuse discuţiei şi analizei fără o implicare corespunzătoare a stabilirii cel puţin parţială ori trunchiuată, a unor stări de fapt.

Teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale, chiar cu unele atenuări ale principiului, reprezintă esenţa recursului numai în cazurile când această cale de atac realizează fie o cale de atac extraordinară, fie un nivel de judecată care depăşeşte al doilea grad de jurisdicţie.

S-a considerat pe bună dreptate că atunci când în judecata de fond şi apel s-a dat o rezolvare litigiului ajungându-se la o stabilire corectă a stării de fapt o a treia constatare sub asemenea aspecte nu se impune şi nu poate fi admisă nici pe cale ordinară (ca al treilea grad de jurisdicţie asemănător ca natură juridică primelor două) şi nici pe cale extraordinară. Aceasta explică delimitarea verificării hotărârilor prin recurs între aşa-numita nelegalitate de cea referitoare la netemeinicie.

Când judecata nu parcurge mai mult de două grade de jurisdicţie, între fond şi recurs neinterecalându-se apelul, nu se realizează cele două nivele de stabilire a adevărului, de evaluare corectă a probelor anterioare sau de administrare a unora nou intervenite, cu un cuvânt de stabilire în dublu grad de jurisdicţie a stării de fapt. stabilirea în primă şi ultimă instanţă a situaţiei de fapt, după care să urmeze o cale de atac de esenţa recursului, ar fi Improprie corectei înfăptuiri a justiţiei.

Pentru evitarea unui asemenea mecanism legea a admis pentru recurs două naturi juridice diferite, care fac ca această cale de atac să se deosebească, după cum constituie o cale de atac ordinară care survine după ce anterior s-a judecat cauza în apel, ori dimpotrivă calea recursului – deşi ordinară – intervine ca cel de al doilea grad de jurisdicţie împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă.

Din art.3851 rezultă regula de principiu, că recursul constituie o cale de atac ordinară îndreptată împotriva unei decizii pronunţate în apel numai în condiţiile prevăzute la lit. e din această normă. Numai în ipoteza corespunzătoare recursul reprezintă al treilea grad de jurisdicţie şi se exercită în cazurile numeroase, dar exclusiv prevăzute în art.385 9 c.pr.pen. Când recursul se face în asemenea ipoteză nu pot fi invocate alte motive decât se prevăd în unul din cele 21 pct. Limitativ indicate.

În cazurile prevăzute de art.361 lit. a-d nu se poate face apel împotriva celor patru categorii de sentinţe arătate. Exact în aceleaşi situaţii însă, art.3851 c.pr.pen. arată că împotriva sentinţelor mai înainte precizate se poate face recurs. În aceste cazuri recursul constituie singura cale de atac ordinară exercitabilă împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă.

Un asemenea recurs nu îndeplineşte funcţiile unei judecăţi în al treilea grad de jurisdicţie şi este firesc să dobândească o natură juridică diferită de aceeaşi cale de atac exercitată la al treilea nivel de judecată.

Pentru a nu exista dubii cu privire la o asemenea interpretare în aşezarea gradelor de jurisdicţie, cu consecinţele lor normale asupra esenţei juridice a căilor de atac realizate la fiecare nivel, legea a intervenit textual, cu precizările care se impuneau. Art.3856 ali.4 prevede expres că recursul declarat împotriva hotărârii, care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.3859, iar instanţa este obligată, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

În acest recurs criticile formulate de titulari pot purta asupra oricăror aspecte, fără a exista cazuri dinainte stabilite şi restrânse exclusiv sau în cea mai mare măsură la aspectele de drept.

Este de semnalat, că în ipoteza avută în vedere reglementarea actuală nu a instituit un mecanism cu totul inedit, practic adaptând sistemului actual o concepţie împrăştiată şi aplicată în mod necesar peste patru decenii. Dispariţia apelului şi comprimarea unora din elementele sale în recursul astfel cum a fost conceput după 1948, ca singura cale de atac ordinară, a dus la constituirea acestuia ca cel de al doilea grad de jurisdicţie fără posibilităţi de multiplicare. Era normal, ca numeroasele cazuri restrictive ale codului din 1936 ce duceau la casare să fi dispărut, în locul acestora folosindu-se două formulări cu care doctrina juridică, jurisprudenţa şi legislaţia au operat în continuare.

Recursul determina, cum se exprimă codul din 1969 până la ultima sa modificare în materie, verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, practic aceste două noţiuni extrem de cuprinzătoare înglobând toate motivele de recurs posibile, neexistând nici o limitare a criticilor care se puteau formula şi nici a aspectelor ce erau de natură să ducă la o casare a hotărârii.

173 De pildă, în legislaţia elveţiană dispoziţiile în acest sens sunt evidente. Art.411 c.pr.pen. al cantonului Vaud prevede printre motivele de recurs două asemenea cauze şi anume: lit. h) când starea de fapt în cauză este insuficient stabilită, prezintă lacune sau contradicţii de natură a influenţa hotărârea atacată; i) apar serioase îndoieli asupra unor fapte care au fost admise ca inexistente şi importante pentru judecarea cauzei.

34

Considerăm că noţiunile îşi păstrează importanţa în condiţiile actuale şi chiar dacă legea nu le explică sau delimitează expres, evocarea acestora nu este lipsită de interes174, mai ales în vederea folosirii în concordanţă cu interpretările corespunzătoare noilor concepte şi reglementări.

6.3. Hotărârile care pot fi atacate cu recurs. Toate hotărârile judecătoreşti, indiferent de categoria din care fac parte, sunt susceptibile de recurare. De aceea, pot

fi atacate cu recurs atât sentinţele cât şi deciziile, respectiv încheierile. Pentru fiecare categorie de hotărâri există limitări şi un regim juridic de atacare corespunzător. Sediul materiei se află în art.3851care oferă liniile directoare în această privinţă.

Potrivit art.3851 c.pr.pen., pot fi atacate cu recurs:a) Sentinţele pronunţate de judecătorii, în cazul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.2 lit.a, precum şi în alte

cazuri prevăzute de lege175;b) Sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.2 lit.a şi al

infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani176;c) Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;d) Sentinţele pronunţate de secţia penală şi secţia militară a Curţii Supreme de Justiţie;e) Deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunalele militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea

Militară de Apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Analiza sentinţelor şi deciziilor atacabile cu recurs impune unele constatări şi observaţii, dintre care pentru cele mai

însemnate se fac în continuare şi anumite comentarii sau precizări.Astfel, cu toate că în art.3851 c.pr.pen., există o singură ipoteză de recurs împotriva deciziilor177 şi mult mai numeroase

pentru sentinţe, regula generală o constituie prima situaţie. Legiuitorul a considerat conceptual diferit recursul actual de modul său anterior de reglementare dându-I în principiu natura juridică corespunzătoare acceptării acestei instituţii ca a doua cale de atac ordinară, ceea ce duce la realizarea recursului ca o formă de judecată constituind al treilea grad de jurisdicţie.

Toate deciziile pronunţate în apel sunt recurabile, cu excepţia acelora care dispun reluarea ciclului procesul de la nivelul primei instanţe.

Deciziile prin care instanţa de apel respinge recursul prin capăt celui de al doilea grad de jurisdicţie validând cele stabilite de către prima instanţă. Este normal, ca în cazul când apelul a omologat sentinţa eventual greşită a primei instanţe calea de atac a recursului să fie deschisă şi rostul celui de al treilea grad de jurisdicţie să fie întrutotul justificat.

O situaţie şi explicaţie asemănătoare există şi în cazul când apelul a fost admis şi prin decizie s-a desfiinţat hotărârea primei instanţe, s-a dispus o nouă judecată pe care la o hotărâre nelegală. Corectitudinea primei hotărâri, odată desfiinţată nici nu mai intră în discuţie şi faptul că a fost sau nu corespunzătoare nu are relevanţă. Ceea ce constituie însă o certitudine, este faptul că al treilea grad de jurisdicţie trebuie să funcţioneze cu necesitate şi în acest caz, recursul urmând să fie admisibil.

Decizia instanţei de apel se poate înscrie şi în ipoteza din art.379 pct.2 lit.b, respectiv să dispună odată cu desfiinţarea hotărârii primei instanţe rejudecarea ei de către acest organ de judecată (sau altul corespunzător şi competent). Într-un asemenea caz evoluţia procesului penal are o desfăşurare retrogradă, în sensul că după al doilea grad de jurisdicţie cauza se întoarce la primul nivel şi judecata care urmează se va finaliza printr-o sentinţă.

Corespunzător acestei situaţii teza finală din art.3851 lit.e c.pr.pen., a prevăzut neatacarea cu recurs a deciziilor pronunţate în apel prin care s-a desfiinţat hotărârea primei instanţe cu trimitere în vederea rejudecării cauzelor de către aceste instanţe.

Cele patru categorii de sentinţe la care face art.3851 lit.a-d, reprezintă în realitate un segment relativ redus de cazuri din numărul total al sentinţelor posibile, de unde concluzia că şi sub aspectul frecvenţei lor în practică în covărşitorul număr al cazurilor concrete sentinţele sunt atacate cu apel şi abia apoi eventual cu recurs.

Calea de atac a recursului nu poate funcţiona direct împotriva altor sentinţe decât cele anume precizate în art.3851,prin saltul peste gradul normal de jurisdicţie care urmează, respectiv cel al apelului. Această teză este enunţată în art.3851 alin.4 arătându-se expres că “nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora părţile nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac, în afară de cazurile, când prin hotărârea pronunţată în apel li s-a înrăutăţit situaţia”. Pentru a se ajunge la casarea unei sentinţe, este deci obligatorie trecerea prin calea de atac a apelului, de câte ori acest lucru este posibil.

Sentinţele recurabile avute în vedere de art.3851 lit.a-d se referă la hotărâri prin care judecătoriile, tribunalele militare, curţile de apel civile sau militare, respectiv secţia penală ori militară a Curţii Supreme de Justiţie rezolvă fondul cauzei178.

174 În fostul art.378 alin.1 c.pr.pen, având redactarea dinainte de modificarea survenită prin Legea nr.45/1992, se prevedea că instanţa judecând recursul verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate. Aceeaşi normă explică în continuare sensul celor două noţiuni, precizând în ce constă sarcina instanţei de casare în realizarea atribuţiunii anterior menţionate. Astfel, se arată că “instanţa examinează dacă în cauză au fost respectate dispoziţiile legale, care garantează aflarea adevărului sau care asigură drepturile părţilor, dacă au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, dacă probele administrate au fost complet şi just apreciate, dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată corespund probelor şi reprezintă adevărul, dacă soluţia dată este conformă cu prevederile legii şi este justă”.

175 Potrivit actualei redactări a normei de trimitere referirea se face la următoarele opt infracţiuni: lovirea sau alte violenţe (art.180 c.pen.), vătămarea corporală din culpă (art.184 alin.1 c.pen.), ameninţarea (art.193 c.pen.), insulta (art.205 c.pen.), calomnia (art.206 c.pen.), furtul la plângere prealabilă (art.210 c.pen.), abuzul de încredere (art.213 c.pen.) şi tulburarea de posesie(art.220 c.pen.).

176 din secţiunea corespunzătoare a codului penal, întrunesc această condiţie faptele penale prevăzute în articolele: 331 alin.1 (absenţa nejustificată), 333 alin.1 (călcarea de consemn), 334 alin.1 (insubordonarea), 335 alin.1 (lovirea sau insulta superiorului), 336 (lovirea sau insulta inferiorului).

177 Chiar şi această ipoteză, prin trecerea ei la lit.e, respectiv la sfârşitul enumerării aparent este puţin semnificativă.178 Este de obserat, că posibilitatea atacării cu recurs a unor sentinţe subzistă practic, pentru hotărârile instanţelor de toate gradele, cu excepţia

tribunalului sau a tribunalului militar teritorial. (De pildă, sentinţa pronunţată în fond fr tribunal în cazul judecării unui omor nu e susceptibilă decât de apel,

35

În art.3851 lit.a, în afara sentinţelor pronunţate de judecători în cazul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.2 lit.a, se au în vedere şi alte sentinţe prevăzute de lege. Dacă aceste sentinţe s-ar referi tot la rezolvarea în fond a unor cauze, ele ar fi continuat enumerarea din prima teză a normei. Legea ar fi înscris în felul acesta, posibilitatea atacării cu recurs nu numai a sentinţelor care rezolvă fondul cauzei în cazul infracţiunilor expres şi limitativ menţionate în art.279 alin.2 lit.a, ci adăugând la text ar fi menţionat şi alte infracţiuni.

Neprocedând aşa, legiuitorul a considerat că celelalte ipoteze eventuale pe care le-a apreciat recurabile în cazul sentinţelor, se referă la hotărâri din această categorie, dar prin care instanţa se dezinvesteşte fără a soluţiona fondul cauzei (vezi art.311 alin.1 c.pr.pen.).

În art.361 se stabileşte regula generală că nici o sentinţă de dezinvestire nu este supusă apelului. Când legiuitorul a dorit ca o hotărâre de dezinvestire să nu admită nici o cale de atac, a spus-o expres. (De exemplu art.42 alin.4 c.pr.pen., referitor la declinarea de competenţă). Per a contrario celelalte sentinţe de dezinvestire rămân inadmisibile numai faţă de apel, recursul fiind posibil în toate cazurile.

De lege lata, toate normele care au în vedere asemenea ipoteze şi care permiteau în condiţiile reglementării anterioare a recursului exercitarea acestei căi, au rămas nemodificate.

Se aminteşte în acest context sentinţa de restituire pentru completarea urmăririi penale (art.333 alin.3) şi care admite expres introducerea recursului de către procuror respectiv inculpatul arestat (art.332 alin.3 c.pr.pen.). aceeaşi este situaţia şi în cazul sentinţei de dezinvestire şi restituire a dosarului la parchet pe motiv că cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent. De asemenea, recursurile vor fi posibile împotriva tuturor sentinţelor de dezinvestire legate de realizarea unor instituţii cum ar fi extinderea acţiunii penale pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane (art.337). în aceste cazuri, recursul este admisibil în caz de trimitere a dosarului la parchet, întrucât în toate normele se face referire la aplicarea corespunzătoare a art.332 alin.3 şi 4.

Din modul în care această normare completatoare a sentinţelor atacabile cu recurs se plasează în redactarea art.385 1, prin însemnarea dispoziţiei la lit.a, s-ar putea considera că întreaga reglementare se reduce la nivelul cadrului avut în vedere în economia generală a textului. Această interpretare foarte restrictivă ar duce la concluzia, că cele anterior exprimate cu privire la recurarea altor sentinţe decât cele care soluţionează fondul unei cauze, se aplică exclusiv în cadrul hotărârilor pronunţate de judecătorii, nu şi de instanţe de alt grad.

În realitate, este cazul unei inadvertenţe de sistematizare a normei din art.385 şi legiuitorul nu a avut motive să considere, că ceea ce a prevăzut valabil pentru judecătorie, nu ar fi în egală măsură aplicabil mutatis mutandis pentru o sentinţă de acest gen pronunţată la orice instanţă de alt grad.

Încheierile pot fi şi ele atacate cu recurs. Întrucât încheierile în mod obişnuit sunt hotărâri intermediare celor care rezolvă fondul cauzei sau adiacente numai problemelor legate de esenţa litigiului, care firesc să aibă în principiu acelaşi regim şi în recurs ca în cadrul apelului.

Regula este că încheierile nu se atacă separat decât dacă legea permite expres aceasta. Art.3851 alin.2 prevede că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată. Cele două variante au în vedere că încheierile se pronunţă ori în cadrul unui apel şi ca atare premerg fie o sentinţă fie o decizie. Orice încheiere pronunţată în una din cauzele prevăzute în art.3851 lit.a-d, în care sentinţa primei instanţe este recurabilă, pot fi atacate cu recurs odată cu sentinţele respective. În toate celelalte cazuri, încheierile se atacă odată cu deciziile pronunţate de instanţele de apel.

Dacă recursul se declară împotriva unei sentinţe sau decizii calea de atac se consideră exercitată şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date ulterior pronunţării hotărârilor recurate (art.3851 alin.3)179.

Spre deosebire de apel, la care nu se manifestă abateri de la regula că încheierile se atacă odată cu fondul cauzei, în cazul recursului există derogări anume prevăzute de lege, când se permite atacarea separată a unei încheieri, fără a fi necesară desfăşurarea integrală a judecăţii în gradul de jurisdicţie corespunzător şi abia ulterior, odată cu sentinţa sau decizia să fie atacate toate hotărârile adiacentre, aşa cum consacră teza generală.

Cazurile în care legea permite expres introducerea separată a unor recursuri sunt destul de numeroase. Astfel, art.141 alin.1 c.pr.pen. prevede, că încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau inculpat180. Instanţa poate lua cu titlu procesual, anterior rămânerii definitive a unei hotărâri, oricare măsură de siguranţă prevăzută în art.113 sau 114 din Codul penal (obligarea la tratament medical sau internarea medicală). Încheierea instanţei de judecată prin care se confirmă măsura internării provizorii poate fi atacată separat cu recurs (art.162 alin.6 c.pr.pen.). În contra măsurii asiguratorii şi a modului de aducere a ei la îndeplinire părţile pot face în cursul judecăţii contestaţie. Instanţa se pronunţă asupra contestaţiei prin încheiere. Această încheiere este susceptibilă de atacare cu recurs separat (art.168 alin.2). Încheierea prin care se dispune suspendarea judecăţii poate fi atacată separat cu recurs (art.303 c.pr.pen.).

recursul nefiind admisibil).179 De pildă, după o sentinţă recurabilă (art.3851 lit.a-d) sau decizia unei instanţe de apel se pronunţă o încheiere prin care se îndreaptă o eroare materială

evidentă din aceste hotărâri potrivit art.195 alin.3. Deşi încheierea s-a dat ulterior sentinţei sau deciziei, recurarea oricăreia din hotărâri presupune că exercitarea căii de atac, se îndreaptă şi împotriva încheierii.

180 Norma a fost redactată în condiţiile în care sindura cale de atac ordinară era recursul. În consecinţă, apreciem pe cale de interpretare, că nimic nu se opune aplicării acestei dispoziţii şi în ipoteza când se dispune în aceleaşi condiţiuni cu privire la starea de liberare a inculpatului, dar nu prin încheierea primei instanţe (aşa cum are în vedere norma comentată) ci prin încheierea instanţei de apel. De exemplu, dacă instanţa de apel revocă măsura de arestare preventivă a inculpatului, procurorul ar putea ataca de îndată cu recurs separat această încheiere (în termen de cel mult 3 zile).

36

Există încheieri pronunţate de instanţe chiar în cadrul urmăririi penale (de regulă în legătură cu starea de libertate a inculpatului) împotriva cărora recursul este admisibil181. De pildă, împotriva ordonanţei prin care procurorul dispune în cursul urmăririi penale arestarea preventivă sau obligarea de a nu părăsi localitatea se poate face plângere la instanţă. Asupra plângerilor instanţa se pronunţă prin încheieri. Aceste încheieri pot fi atacate cu recurs în termen de 3 zile (art.140 alin.6 c.pr.pen.). La fel, prelungirea arestării preventive în faza de urmărire penală peste limita iniţială de 30 de zile este un atribut exclusiv al instanţei. Asupra prelungirii instanţa se pronunţă prin încheiere. În termen de 3 zile, inculpatul sau procurorul pot ataca cu recurs încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii (art.159 alin.7 c.pr.pen.).

Capitolul. 7.DECLARAREA, JUDECAREA ŞI SOLUŢIONAREA RECURSULUII. Declararea recursului. Problematica declarării recursului şi efectelor acestuia este în mare măsură asemănătoare cu cea a apelului.

Apropierea este explicabilă în sistemul nostru judiciar prin natura juridică mai apropiată a recursului faţă de apel, în procesul penal român ambele căi de atac având caracter ordinar (recursul în casare ne constituind o cale extraordinară de atac ca în multe alte legislaţii).Această caracteristică face să se înţeleagă relativ uşor asemănarea dintre modul în care codul român reglementează declararea şi efectele apelului şi cele ale recursului. Similitudinile dintre art.385 2-3858 şi normele echivalente de la apel (362-373) merg frecvent atât de departe, încât anumite dispoziţii de la recurs au deseori caracter de trimitere la cele de la instituţia apelului, cu precizarea că aplicarea lor se face în mod corespunzător.

Cu privire la titularii recursului aceştia sunt identici cu cei de la apel. Art.3852 c.pr.pen. prevede, că pot face recurs persoanele arătate în art.362, normă care se aplică în mod corespunzător182.

În doctrină183 s-a subliniat, că pentru a se putea declara recurs de către persoanele autorizate de lege, acestea trebuie să îndeplinească în principiu două importante condiţionări:

a) Să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul când s-a pronunţat hotărârea care face obiectul recursului184;b) Titularul să aibă un interes real în exercitarea căii de atac şi în obţinerea pe calea casării a unei alte hotărâri185.Aceste condiţionări se aplică în mod corespunzător şi procurorului.Cu privire la primul aspect al problemei edificator este următorul exemplu. Dacă împotriva unei sentinţe declară apel

numai procurorul pe latură penală, evident că faţă de partea civilă hotărârea rămâne definitivă cu privire la latura civilă. În aceste condiţii, partea civilă nu mai poate face recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă ar avea un interes care s-ar repercuta asupra drepturilor sale dobândite anterior, pentru că nu era parte în cauză în momentul când s-a dat în apel decizia care formează obiectul căii de atac următoare.

În legătură cu interesul recurentului, în jurisprudenţa străină au existat multe luări de poziţie, dintre care cu titlu exemplificat se poate arăta că: inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o încetare a procesului penal pe un motiv prevăzut de lege, nu poate face recurs pentru a obţine încetarea procesului şi pe considerentul împlinirii termenului de prescripţie186; inculpatului nu i se poate admite recursul împotriva modului de soluţionare al laturii civile a cauzei, pe argumentul că partea civilă nu s-a constituit ca atare înainte de judecată, iar judecătorul de instrucţie nu a avut posibilitatea a se pronunţa asupra aspectelor legate de întinderea pagubelor pricinuite prin fapta penală187.

Cât priveşte partea civilmente responsabilă, s-a emis opinia că în recursul ei urmează a se examina interesul acestei părţi, fără a fi necesar ca respectiva cale de atac să antreneze şi interesele inculpatului188.

Condiţionarea interesului avut de recurent în promovarea căii de atac a fost dezbătută teoretic189 şi practic190 îndeosebi în legătură cu aşa-zisa teorie a „pedepsei justificate”. Potrivit acestei concepţii hotărârea nu trebuie casată, dacă, chiar ca urmare a reţinerii unor situaţii greşite de drept, inculpatul a primit pedeapsa cuvenită şi care nu s-ar modifica prin admiterea recursului ( de exemplu, schimbarea calificării faptei într-o altă infracţiune, schimbarea poziţiei inculpatului ca participant din autor în complice, reţinerea ca faptă consumată a unei tentative etc.).

Potrivit art. 3853 alin. 1 c.pr.pen. termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune astfel.Împrejurarea că pentru recurs funcţionează acelaşi termen ca pentru apel constituie un factor de simplificare a formelor

procedurale, care nu obligă pe justiţiabili la reţinerea unor intervale de timp diferite de natură a îngreuna folosirea căilor de atac.

181 În cazul recurării acestor încheieri, atacarea lor separată de hotărârea principală (sentinţă sau decizie) evident că nu intră în discuţie, deoarece procedura judiciară nu se află în faza de judecată.

182 Pentru detalii, a se ţine seama de explicaţiile date în Cap.XII “Judecata în apel” (vezi, pct.892-894).183 Vezi, M. FRANCHIMONT ş.a., op.cit., p. 903-904.184 Cass belg., dec. din 17 iunie 1986, Pasicresie belge, 1986, I, nr.1279; Cass. Fr., dec. din 9 febr. 1971, Bul. Cons. De cassation nr.43.185 Cass belg., dec. din 17 aug. 1979, Pasicresie belge, 1979, I, nr.1317 cu notă A. VANDEPLAS; Cass. Fr., dec. din 27 oct. 1971, Semaine juridique,

1971, IV, 272.186 Cass belg., dec. 7 nov. 1984, Pasicresie belge, 1985, I, nr.309.187 Cass. Belg. Dec 22 ian. 1986, Pasicresie belge, 1986, I, nr. 619.188 G. De Leval, Traite des saises, ed. Fac. Droit Liege, 1988, p. 452.189 J. Robert, La peine justifiee, Melandes Patin, p. 567.190 Cass. Fr. Dec. Din 29 ian. 1965, Recuiel Dalloz, 1965, nr. 288, note Combaldieu.

37

Subliniem această măsură legislativă pentru că în numeroase reglementări termenele de apel şi recurs sunt destul de diferenţiate191.

Dispoziţiile art. 363-365 privind data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declanşarea peste termen a căii de atac se aplică în mod corespunzător (art. 3853 alin.2).

În legătură cu termenul de la care curge restul, regulile pentru determinarea lui dies a quo sunt tot aşa de simple ca şi în cazul apelului, menţinându-se regula generală introdusă în legislaţia română încă în codul din 1936, potrivit căreia momentul iniţial se consideră cel al pronunţării pentru cei prezenţi şi cel al comunicării pentru cel lipsă.

În jurisprudenţa străină s-a hotărât, de pildă, că dacă pronunţarea a avut loc anterior momentului anunţat de instanţă şi partea nu a fost prezentă, termenul nu poate curge decât din momentul când activitatea urma să aibă loc potrivit cu ceea ce părţile cunoşteau192.

Spre deosebire de apel la care în afara termenului general de 10 zile există relativ puţine abateri de la regulă, în cazul recursului derogările de la termenul comun sunt numeroase. Spre ilustrare, menţionăm o seamă de situaţii dintre cele în care termenul de recurs este mai scurt decât 10 zile. Astfel, termenul de recurs împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării inculpatului este de 3 zile (art. 159 alin. 7); tot de 3 zile este termenul de recurs împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra liberării provizorii (art. 1608); acelaşi este termenul de recurs împotriva sentinţelor pronunţate potrivit procedurii speciale aplicabile unor infracţiuni flagrante (art. 477) ca şi împotriva celor care se pronunţ în materie deliberare condiţionată (art. 450) ş.a.m.d.

Recursul se declară în condiţiile prevăzute de art. 366 şi 367 care se aplică în mod corespunzător (art. 3844 alin. 1c.pr.pen.). părţile pot renunţa la recurs potrivit dispoziţiilor art. 368 şi pot retrage recursul în condiţiile art. 369, care se aplică în mod corespunzător.

Toate aceste nome subliniază că la baza declarării, renunţării şi retragerii apelului şi recursului stau aceleaşi raţiuni, care duc la reglementări comune.

7.1. Efectele recursului.Efectul suspensiv al recursului. Asemănător apelului şi recursul suspendă executarea hotărârii atacate, atât cu privire la

latura penală cât şi cu privire la latura civilă (art. 3855 c.pr.pen). efectul suspensiv al recursului este o regulă care cunoaşte derogări. Acestea sunt destul de numeroase, cazurile când legea permite executarea hotărârii recurate fiind mai frecvente decât în materia apelului.

Astfel, în afara recursului peste termen, care are aceeaşi bază legală ca şi apelul peste termen, c (art. 365), recursul nu suspendă executarea hotărârii când se declară împotriva:

încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri de prevenţie (art. 141 alin. 2); încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării inculpatului (art. 159 alin. 7); încheierii prin care s-a confirmat măsura internării medicale ca măsură de siguranţă cu titlu procesual (art. 162

alin 6); încheierii prin care instanţa soluţionează o contestaţie introdusă împotriva luării unei măsuri asigurătorii (art.

168 alin. 2); încheierii prin care instanţa193 pronunţă suspendarea judecăţii (art. 303 alin. 3).Există situaţii, când caracterul suspensiv al recursului este limitat la ipoteze foarte înguste cu privire la persoana care

exercită recursul. În acest sens, art. 450 alin. 4 prevede, că recursul declarat împotriva unei hotărâri prin care instanţa se pronunţă asupra liberării condiţionate, suspendă executarea numai dacă este introdus de procuror. Pentru raţiuni identice limitarea la calea de atac exercitată numai de procuror este prevăzută şi în cazul introducerii unui apel.

În doctrină s-a precizat, că suspendarea executării hotărârii în caz de introducere a recursului, nu se manifestă numai referitor la pedepsele şi măsurile de siguranţă luate de instanţă în rezolvarea laturii penale, ci în mod egal cu privire la executarea obligaţiilor dispuse pe linia soluţionării laturii civile sau a cheltuielilor judiciare194. De asemenea, s-a emis opinia că dacă recursul nu s-a introdus în termen, lipsa efectului suspensiv ar trebui să se manifeste imediat şi nu în momentul respingerii ca tardivă a căii de atac195.

În mod asemănător, în practică dacă s-a folosit o cale de atac inexistentă, prin multiplicarea gradelor de jurisdicţie peste cale permise de lege (de exemplu un recurs la recurs) s-a apreciat că efectul suspensiv al căii de atac nu trebuie să se manifeste196.

Efectul devolutiv al recursului. Instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat, la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces (art. 385 6 alin. 1 c.pr.pen). sub aceste aspecte există un paralelism între calea de atac a recursului şi a apelului, întrucât privitor la cea din urmă norma sus-numită este în esenţă aceeaşi cu cea din art. 371 alin. 1.

191 De pildă, în legislaţia franceză apelul are un termen de 10 zile, iar recursul de regulă 5 zile; în reglamentarea belgiană apelul are termen destul de variabil pentru diferite ipoteze, recursul se poate declara totdeauna în cel mult 15 zile.

192 Cass. Belg. Dec. Din 12 oct. 1982, Pasicresie belge, 1983, I, nr. 210.193 Este de menţionat, că norma amintită se referă expres la încheierea dată în prima instanţă. Considerăm pe cale de interpretare, că nimic nu se opune la

atacarea cu recurs şi a unei eventuale suspendări pronunţate în judecarea unui apel, pentru că ceea ce legiuitorul a urmărit evident a fost de a nu permite recursul la recurs, adică folosirea unei căi de atac ordinare împotriva unui ultim grad de jurisdicţie.

194 R. Screvens, Procedure penele et notions de deontologie. PUB, 1978-79, p. 186.195 A. Braas, op. cit., vol. II, p. 1093.196 Cass. Belg. Dec. Din 28 nov. 1979, RDP, 1980, p. 268.

38

Pentru recurs exisă însă şi o altă limitare în ce priveşte efectul devolutiv, care nu se întâlneşte în cazul apelului şi aceasta se referă la motivele pe temeiul cărora se exercită calea de atac. Având în vedere că recursul nu permite reexaminarea cauzei sub toate aspectele, ci controlul se efectuează numai în limitele permise de motivele de casate prevăzute în art. 3859, devoluţiunea vizează exclusiv aspectele care se constituie ca ipoteze considerate de lege cazuri de exercitare a căii de atac (art. 3856 alin. 2).

Limitarea devoluţiunii cauzei în recurs numai la cazurile anumite prevăzute în art. 3859 c.pr.pen. are în vedre mecanismul obişnuit, când recursul urmează apelului constituind cel de-al treilea grad de jurisdicţie. În asemenea cazuri, apelul permiţând judecarea cauzei în condiţii apropiate cu cele de la prima instanţă, cu extinderea examinării fondului litigiului pe toate aspectele, este normal ca devoluţiunea în faţa instanţei de recurs să fie limitată numai pe aspectele anume avute de lege (cazurile cuprinse în art. 3859).

Când recursul constituie cel de al doilea grad de jurisdicţie, hotărârea primei instanţe ne putând fi atacată cu apel, legea nu mai prevede limitarea devolutivă anterior menţionată. Dimpotrivă art. 3859 alin. 3 precizează, că recursul declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, nu este limitată la motivele de casare prevăzute în art. 385 9, iar instanţa este obligată, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

Această ultimă variantă a recursului îl apropie ca natură juridică de apel, respectiv îi conferă o esenţă asemănătoare cu ceea ce era recursul până la modificările aduse prin Legea nr. 45/1993, transformându-l în singurul remediu ordinar, posibil şi care realizează totdeauna şi exclusiv un sistem de jurisdicţie în dublu grad.

Efectul extensiv al recursului. Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere, cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care aceasta nu se referă (art)(art. 3857 c.pr.pen.). aceleaşi raţiuni care justifică extinderea apelului la grupul procesual având calitatea identică celui care a introdus apelul sau la care aceasta se referă, trebuie luate în consideraţie şi în cazul recursului. Astfel, ar fi posibil să se ajungă la tratamente juridice diferite, aplicate unor părţi care au în cadrul litigiului poziţii egale, cu drepturi, şi obligaţii şi răspunderi identice.

Pe cât necesară această extindere în rezolvarea în condiţii egale a situaţiilor create în grupurile procesuale, pe atât se impune folosirea ei exclusivă în folosul celor asupra cărora se răsfrâng efectele sale. Ca şi în cazul apelului, o anumită limitare a extinderii se impune şi ei constă în ne crearea unor situaţii mai grave celor care sunt vizaţi de extindere. Efectul extensiv nu poate constitui decât un beneficiu de care se bucură membrii unui grup procesual şi niciodată un dezavantaj. Ar fi cu totul inadmisibil, ca persoane care nu au declarat recurs şi cu privire la situaţia cărora nimeni nu a obiectat formulând o cale de atac, să se afle în poziţii care decurg din jocul exclusiv al căilor de atac exercitate de alţii sau împotriva altora.

Recursul procurorului produce de asemenea efect extensiv. Pentru a nu fi limitat în această privinţă de împlinirea termenului de recurs s-a prevăzut, că procurorul poate cere extinderea recursului declarat în termen, chiar după ce termenul limită de introducere a recursului a expirat. Limitarea extinderii recursului în defavoarea părţilor constituie o regulă, care este valabilă şi în cazul avut anterior în vedere (art. 3857 alin. 2 c.pr.pen.).

Principiul non reformatio in pejus. Acest principiu se manifestă la recurs exact în aceleaşi condiţii ca şi în cazul apelului. Art. 3858 învederează cele două aspecte specifice regăsite şi în art. 373, care prezintă laturile asemănătoare în esenţă ale acestui principiu, după cum calea de atac a fost folosită de parte sau de către procuror, dar în favoarea unei părţi.

Potrivit cu aceste două ipoteze mari se formulează şi regula ne agravării situaţiei cuiva în propriul recurs.Astfel, pe de o parte se prevede că instanţa superioară, casând hotărârea, , nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care

a declarat recurs; pe de ală parte se dispune că în recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia.

7.2. Cazurile în care se poate face recursConcepţia nouă pe care o întâlnim la actualul recurs, aşa cum a fost remodelat prin Legea 45/1993, se vădeşte cel mult

prin încercarea de limitare a căii de atac, care să nu aibă cuprinderea foarte largă a apelului şi să nu ducă la o nouă judecată în esenţă asemănătoare cu cea în primă instanţă. Această limitare este posibilă, chiar necesară, când recursul nu constituie a doua cale de atac ordinară şi se exercită ducând la realizarea celui de al treilea grad de jurisdicţie.

Limitarea se face în sensul înscrierii în lege cu anticipaţie a tuturor cauzelor în care se poate declara recursul, ipoteze care permit examinarea cauzei numai sub aspectul motivelor legal admise şi casării cauzei în caz de constatare a unor asemenea cazuri.

Stabilirea cazurilor de recurs este tradiţională în reglementarea acestei căi de atac regăsindu-se la timpul său şi în codul din 1936, care prevedea nu numai puţin de 16 asemenea cazuri de aşa-numită nulitate. Art. 474 din acest cod arăta, că hotărârile sunt supuse casării în 8 cazuri de nulităţi de formă şi 8 cazuri de nulităţi de fond, împărţirea lor fiind de natură a crea un sistem mai uşor şi mai practic de sistematizare al cazurilor de recurs.

În art. 3859 c.pr.pen. sunt prevăzute un număr de 21 de cazuri în care se poate face recurs ele constau în următoarele:1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;2. instanţa nu a fost sesizată legal;3. instanţa nu a fost compusă potrivit legii, ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de

incompatibilitate;4. şedinţa de judecată nu a fost publicată, în afară de cazurile când legea prevede altfel;5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau inculpatului, când aceasta era obligatorie potrivit legii;6. judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie;7. judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori;

39

8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 117 alin. 1 şi 2;

9. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau aceasta nu se înţelege;

10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;

11. instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv;12. când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de

condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337;

13. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;14. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate sau în alte limite decât cele prevăzute de lege, ori când

pedepsele au fost greşit calculate, când nu s-au aplicat măsuri de siguranţă sau acestea au fost ne legal aplicate, ori când nu s-a rezolvat sau a fost greşit rezolvată latura civilă;

15. când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului;

16. când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritatea de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată;

17. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică;18. când s-a comis o eroare gravă de fapt;19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite

de stat;20. când a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;21. când apelul s-a judecat în lipsa unei părţi ne legal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se

prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.7.3. Soluţionarea recursuluiDupă terminarea dezbaterilor în cadrul şedinţei de judecată instanţa de recurs deliberează şi se pronunţă asupra cauzei.

Regulile generale ale deliberării şi pronunţării sunt cele obişnuite şi ne este cazul a mai fi amintite.Atât în cadrul judecării în şedinţă cât şi cu ocazia deliberării, în vederea unei corecte soluţionări a cauzei, instanţa de

recurs verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialelor din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate în faţa organului judiciar. Aceste verificări se referă exclusiv la aspectele devoluate prin calea de atac şi numai în măsura circumscrierii lor cazurilor de recurs invocate de către recurent sau care urmau să fie examinate de instanţă obligatoriu şi din oficiu.

Cele mai importante aspecte legate de deliberarea şi de luarea unei hotărâri au în vedere soluţionarea instanţei de recurs, are sunt foarte diferite de rezolvările primei instanţe şi prezintă diferenţe chiar faţă de soluţionările preconizate în apel.

Posibilităţile de rezolvare ale instanţei de recurs sunt înscrise în art. 385 15, care prevede că în urma deliberării completul de judecată pronunţă una din următoarele soluţii:

1. respinge recursul menţionând hotărârea atacată:a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil,b) dacă recursul este ne fondat,1. admite recursul casând hotărârea atacată şi:a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis,b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 11,c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată pentru vre-unul din cazurile de nulitate

prevăzute în art. 197 alin. 2 cu excepţia cazului de incompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâri a fost casată se dispune şi în cazurile când judecarea la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi ne legal citate, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această ne prezentare, ori unei părţi i s-a respins în mod ne justificat o cerere de amânare şi din această cază nu a putut să-şi facă apărarea sau prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei,

d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decât cele prevăzute la litera c.În legătură cu respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ipotezele sunt identice cu cele de la apel şi aspectele

de tardivitate, inadmisibilitate sau de ne fondare a căii de atac au fost suficient examinate şi explicate, motiv pentru care nu impun alte comentarii.

Admiterea recursului duce totdeauna la casarea hotărârii atacate. Legea menţionează ipotezele de admitere în pentru situaţii care pot şi ele grupate în două mari categorii, după cum în urma admiterii recursului mai are sau nu loc o rejudecare a cauzei.

În primele două cazuri de admitere a recursului o rejudecare a cauzei nu se impune, întrucât dacă instanţa de recurs casează decizia pronunţată în apel, considerând-o greşită, validează hotărârea primei instanţe, care devine astfel executorie prin rămânerea ei definitivă la momentul pronunţării casării hotărârii date în apel.

40

În mod identic, când prin decizia pronunţată în recurs se dispune, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal o rejudecare a cauzei nu mai este necesară. Casarea fără rejudecare este o soluţie întâlnită în multe legislaţii străine şi jurisprudenţa a admis constant că o nouă judecată nu trebuie să aibă loc când fapta reţinută în sarcina inculpatului nu e prevăzută de legea penală197 sau este prescrisă198.

Ultimele două cazuri de admitere a recursului şi de casare a hotărârii conduc la rejudecarea cauzei. Оn ipotezele de la litera c. Enumerate în mod explicit această rejudecare se face prin trimiterea cauzei la instanţa a cărei hotărâre a fost casată, afară de cazul incompetenţei acesteia. Оn toate celelalte ipoteze rejudecarea o înfăptuieşte însăşi instanţa de casare. Deci, ca şi în reglementarea anterioară, există o casare cu trimitere şi una cu rejudecare fă trimitere.

Trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâri a fost casată se dispune în următoarele cazuri: a avut loc o încălcare a legii sancţionată cu nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. 2 c.pr.pen.; judecata a avut loc în faţa instanţei care se trimite cauza în lipsa unei părţi ne legal citate; judecata a avut loc la instanţa menţionată, în absenţa părţii care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se

prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; părţii i s-a respins ne justificat o cerere de amânare, motiv care a împiedicat exercitarea dreptului de apărare; hotărârea casată nu a rezolvat fondul cauzei.Spre deosebire de legea română care readuce cauza de regulă la instanţa a cărei hotărâre s-a casat (şi numai în caz de

incompetenţă la lata similară şi egală în grad), оn unele legislaţii trimiterea se face obligatoriu la un alt organ de judecată, decât cel care a pronunţat hotărârea casată199. Indiferent unde se îndrumă cauza spre rejudecare, în instanţa de trimitere nu are dreptul să participe judecătorii care în recurs, a casat hotărârea200. Оn codul nostru această situaţie este evocată expres ca un caz de incompatibilitate201.

Când recursul reprezintă al doilea grad de jurisdicţie, respectiv оn lipsa apelului constituie unicului remediu ordinar de atac, casarea se concentrează asupra unei singure hotărâri, aceasta fiind numai hotărârea primei instanţe. Când însă recursul, urmând apelului, realizează al treilea grad de jurisdicţie, în cadrul său se pot constata situaţii diferite de viciere a hotărârilor anterior pronunţate, împrejurare care va determina ca şi trimiterea cauzei să se facă la instanţe deosebite.

Această оmprejurare o are оn vedere art. 38515 pct. 2 lit. c alin. 2făcând precizările care se impun. Astfel, când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel, în caz de admitere şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, cauza se trimite:

la prima instanţă dacă ambele hotărâri au fost casate; la instanţa de apel când a fost casată numai hotărârea acesteia;casarea hotărârii şi dispunerea unei rejudecări poate fi determinată şi de necesitatea administrării de probe. În asemenea

cazuri rejudecarea are loc la însăşi instanţa de recurs, afară de o singură excepţie care are în vedere instanţa supremă. Av вnd în vedere că legea a dorit ca administrarea probelor în cadrul rejudecării să nu aibă loc departe de locul unde acestea se află să existe u n acces cât mai uşor la ele şi posibilităţi sporite de a le deduce în instanţă prin mijloacele de probă, în art. 385 15 pct. 2lit. c alin. 3 s-a înscris o normă corespunzătoare în acest sens.

Curtea Supremă de Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către o altă instanţă egală în grad.

Prin admiterea recursului şi casarea u trimitere în vederea rejudecării cauzei de către o altă instanţă ciclul procesului se reia de la gradele de jurisdicţie corespunzătoare nivelului instanţei de trimitere.

Dacă instanţa de recurs casează ambele hotărâri trimiterea la prima instanţă presupune reluarea cauzei de la nivelul fondului. Hotărârea nouă va fi o sentinţă, care permite atacarea ei cu apel ca şi în cadrul ciclului anterior al judecăţii, iar decizia pronunţată de instanţa de apel este susceptibilă în continuare de recurare.

În ipoteza cвnd s-a casat numai decizia instanţei de apel, procesul se reоntoarce din al treilea grad de jurisdicţie la al doilea nivel reluându-se doar judecarea apelului cu pronunţarea deciziei adoptate în al doilea apel, se poate invoca motiv оnscris оn art. 3859 c.pr.pen., fiind deschisă posibilitatea folosirii din nou a recursului ca o cale de atac ordinară.

Rejudecarea cauzei la instanţa de trimitere se face după regulile judecării fondului sau ale apelului, după cum casarea cu trimitere s-a făcut către prima instanţă sau către instanţa de apel.

În toate celelalte cazuri de admiterea recursului оn afara celor expres avute оn vedere de art. 38515 pct. 2 lit. c, se impune casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către însăşi instanţa de recurs.

Cвnd instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate fixвnd termen pentru rejudecare.

Reţinerea cauzei spre rejudecare de către instanţa de recurs face ca faza de judecată a procesului penal să se epuizeze, fiind parcurse de toate gradele de jurisdicţie posibile. După rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs se pronunţă o decizie, care are caracterul unei hotărâri penale definitive ne susceptibile de a mai fi atacată pe cale ordinară.

197 Cass. Belg. Dec. Din 23 dec. 1980, Pasicresie belge, 1981, I, p. 457.198 Cass. Belg. Dec. Din 21 oct. 1981, Pasicresie belge, 1982, I, p. 266.199 Vezi, art. 472 cod pr.pen., belg. Concepţia legislativă a fost constant susţinută în doctrină (G. Dumon, De l Etat de droit, Journal de Tribunaux,

1979, I, p. 493) precum şi în jurisprudenţa (Cass. Belg. Dec. Din 26 nov. 1981, Pasicresie belge, 1981, I, p. 359.).200 Cass. Belg. Dec. Din 19 oct. 1983, RDP, 1983, p. 265.201 Vezi art. 47 alin. 1 c.pr.pen.

41

Soluţiile şi chestiunile complimentare invocate în cazul apelului pot interveni şi în cadrul rejudecării de către instanţa de recurs, aplicându-se în mod corespunzător regimului juridic prevăzut de art. 380 şi 381 c.pr.pen. astfel, instanţa de recurs poate dispune cu ocazia rejudeării restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmării penale potrivit art. 333; de asemenea, deliberând asupra recursului instanţa poate face aplicaţia dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor privitoare la reluarea dezbaterilor, la repararea pagubei, la cheltuielile judiciare şi altele.

Rejudecarea cauzei după casare de către instanţa de recurs se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, cap. I, şi II, care se aplică în mod corespunzător (art. 38519 c.pr.pen.).

7.4. Casarea hotărârilor atacate şi limitele judecării.În caz de admitere a recursului hotărârea atacată se casează în limitele prevăzute de art. 385 6 şi 3857 c.pr.pen. Limitarea

efectului devolutiv al recursului cu privire la persoanele recurente, calitatea lor procesuală, motivele de recurs sau ne crearea unor situaţii mai grave, pune în discuţie problema desfiinţării în întregime sau numai în parte a hotărârilor atacate, precum şi consecinţele decurgând ulterior pentru o rejudecare a cauzei în care a avut loc după caz o casare totală sau parţială.

În doctrina şi jurisprudenţa occidentală s-a precizat, că o casare are caracter total când hotărârea este afectată în întregul său de un viciu, dar şi atunci când violările de lege sunt legate de aspecte care determină un regim juridic penal greşit mai ales sunt legate de aspecte care determină un regim juridic penal greşit mai ales sub aspect sancţionator202.

Casarea are caracter parţial când caracter parţial când cauza de nulitate se referă numai la unele dispoziţii ale hotărârii atacate203. Оn asemenea cazuri dispoziţiile hotărârii care nu au făcut obiectul casării îşi conservă întreaga autoritate204. De exemplu, în practică s-a decis că dacă printr-o decizie de casare s-a stabilit că inculpatul sub aspectul despăgubirilor răspunde pentru o parte a pagubei provocate, instanţa de trimitere nu poate stabili, potrivit legii civile, că între fapt inculpatului şi rezultatele acesteia în întregime nu există un raport de cauzalitate205.

Cu privire la întinderea casării, art. 38517 alin. 2 trimite la normele corespunzătoare de desfiinţare prin apel a hotărârilor atacate, în conformitate cu cele înscrie în art. 328 alin. 2 şi 3. rezultă că pe lângă casarea оn оntregime a unei hotărâri, ea poate produce efecte uneori numai referitor la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă ceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei. De asemenea, dacă în timpul judecării recursului inculpatul se află în stare de deţinere, instanţa de casare poate menţine măsura arestării, deşi a admis recursul şi a pronunţat una din soluţiile care nu se opun expres unei asemenea menţionări206.

Conţinutul deciziei pronunţate în recurs. Decizia instanţei de recurs trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute de art. 355, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea soluţiilor prevăzute de art. 385 a pct. 2. dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de recurs, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică (art. 385 17

alin. 3 c.pr.pen.).dacă inculpatul s-a aflat în stare de detenţie în cursul judecării recursului, motivarea şi dispozitivul deciziei trebuie să

menţioneze timpul de arestare care se compută din pedeapsă. Acelaşi menţiuni sunt necesare şi în deciziile în care instanţa de recurs preocupându-se de starea de libertate a inculpatului, în etapele anterioare ale judecăţii sau s-a dispus computarea în pedeapsă a măsurilor de prevenţie şi casează o hotărâre greşit pronunţată mai înainte în acest sens.

Cвnd instanţa de recurs reţine cauza spre rejudecare, în decizie se menţionează probele ce urmează a fi administrate (art. 38517 alin. 4 c.pr.pen.).

Limitele rejudecării după casare. Limitele rejudecării înscrise în art. 38518 pentru recurs sunt în principiu reglementate asemănător cu limitele rejudecării cauzelor în apel, astfel cum se dispune în art.385 c.pr.pen. ed aceea, explicaţiile şi observaţiile făcute la expunerea apelului sunt de avut în vedere şi în cadrul rejudecării după casare207.

Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului. Dacă în cauză nu se administrează probe noi, instanţa care rejudecă nu poate da altă apreciere aceluiaşi material probator existent în dosar şi stabili altă situaţie de fapt. În consecinţă, conformarea la dispoziţiile şi evaluările date prin decizia de casare sunt obligatorii pentru orice judecată subsecvenţă.

Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată (art. 38518 alin. 2).

202 S-a aplicat o amendă sau o privaţiune de libertate ne legală sau acestea exced limitele maxime prevăzute pentru încadrarea juridică reţinută (Cass. Belg. Dec. Din 16 dec. 1987, RDP, 1988, p. 329.).

203 De exemplu, în caz de condamnare pentru o faptă penală se casează numai dispoziţia privitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale greşit aplicate (Cass. Belg. Dec. Din 17 sept. 1980, Pasicresie belge, 1981, I, p. 59.).

204 M. Franchimont ş.a. op. cit., p.923.205 Cass. Belg. Dec. Din 3 nov. 1981, Pasicresie belge, 1982, I, p. 310.206 Nu este posibil de exemplu ca instanţa de recurs să pronunţe soluţia prevăzută de art. 385 15 pct. 2 lit. b., pentru că în caz de achitare sau încetarea

procesului penal măsurile preventive încetează de drept (art. 140 alin. 1) şi deci menţinerea lor ulterior casării devine imposibilă.207 Vezi Cap. XII „Judecata оn apel”, pct. 932.

42