SPECIILE GENULUI EQUUS

În ordinea crescândă a importanţei economice şi a răspândirii pe glob, speciile genului Equus sunt: hemionul, zebra, asinul şi calul.

1.Hemionul (Equus hemionus). Trăieşte sălbatic în Asia meridională, sub forma a trei varietăţi:

onagrul, cel mai mic (100—110 cm), răspândit în Turkmenia până în nordul peninsulei Arabia,

kiangul, cel mai mare (120—130 cm), care trăieşte în Tibet şi Caşmir, culanul, de mărime mijlocie între primele două forme (110—120 cm), trăieşte în

grupuri de 5—10 indivizi, răspândit mai mult în Mongolia, Afganistan, Turkistan şi Kirghizia.

Culoarea este în general galbenă-brună, mai deschisă la onagru, mai închisă la kiang.

Seamănă mult cu asinul, mai ales la cap şi urechi, acestea sunt însă mai mici decât la asin şi purtate în sus.

În literatură se mai întâlneşte sub numele de semiasin.

Hemionul nu are forme domestice; prins şi ţinut în captivitate se îmblânzeşte uşor, mai ales kiangul, putând fi folosit şi la diferite munci (port-samar).

2.ZEBRA - EQUUS HIPOTIGRIS

Zebra provine din Equus fossilis, desprinzându-se de cal cu circa 300 de mii de ani în urmă.

Este originară din Africa, întâlnindu-se atât sub formă sălbatică (în rezervaţii naturale), cât şi domestică (în sudul, centrul, vestul şi estul Africii).

1

Prezintă mai multe varietăţi diferenţiate prin talie şi culoare:

Zebra de munte are talia de 110-120 cm, culoarea vărgată şi cu dungi pe tot corpul, de culoare brună pe fond deschis albe sau galbene.

Zebra burcheli (sau de Etiopia) are talia de 120-130 cm, dungile brune-negricioase pe fond galben cu excepţia membrelor, zebrurile având spaţii mici între ele şi pe ele se întâlnesc alte zebruri.

Zebra quagga (sau „cal-zebră”) are talia de 125-135 cm şi zebruri puţine, numai pe cap, gât şi trenul anterior, de culoare neagră; coada este acoperită în întregime cu păr.

În general, zebra se caracterizează prin conformaţie lipsită de armonie:

cap mare urechi mai dezvoltate ca la cal gât puternic trunchi cilindric şi membre subţiri, fără „castane” coada este asemănătoarea cu a asinului.

Sunt animale bune alergătoare, puternice şi cu rezistenţă remarcabilă la intemperiile şi bolile din zonele ecuatorială şi tropicală.

3.Asinul (Equus asinus).

Are importanţă mai mare decât speciile precedente şi este răspândit mai mult în ţările sudeuropene şi în cele africane, unde de altfel îşi are şi originea. Există încă şi astăzi sub cele două forme: sălbatică şi domestică.

În stare sălbatică se găseşte din ce în ce mai rar şi anume în Somalia, asinul somalian, mai mare (120-130 cm) şi mai greu, şi în Nubia, asinul nubian, mai mic (110-115 cm) şi mai uşor, după condiţiile de climă şi vegetaţie din ariile de răspândire respective.

Asinul a fost domesticit cu mult înaintea calului, iniţial în ariile de răspândire ale fiecăruia, formele domestice migrând treptat înspre nordul (Egipt) şi sudul continentului african.

Din cele două forme sălbatice au derivat toate rasele domestice, care se pot repartiza în trei grupe distincte:

Grupa africană de origine nubiană este reprezentată prin animale de talie mică (105-115 cm) şi masă între 100 şi 200 kg, de culoare cenuşie sau brună, cu unele zone mai deschise în jurul ochilor, pe nas şi pântece.

are capul mare cu profil uşor convex urechile mari şi purtate lateral spinare scurtă şi rezistentă, crupa teşită, membre subţiri, copite mici şi cilindrice coada, scurtă şi subţire, poartă la vârf un smoc de peri lungi şi mai groşi decât pe

corp.

2

Este rezistent şi foarte rustic.

Este răspândit mai mult în ţinuturile sărace africane, din Algeria şi Maroc, unde este foarte util precum şi în unele insule mediteraneene.

Grupa africană de origine somaliană, răspândită în Egipt, Somalia şi peninsula Arabă, este reprezentată prin animale cu talia de 130-135 cm şi greutate de 200-300kg.

Are culoarea argintie deschisă (Asinul alb de Egipt şi Arabia) si scheletul mai gros.

Este la fel de rezistent ca precedentul, dar mai puternic şi foarte docil.

Este foarte probabil că a constituit sursa raselor europene culturale sau ameliorate.

Grupa raselor europene, care îşi au originea în asinul somalian şi se cresc în Spania, Franţa şi Italia.

Această grupă este reprezentată prin două subgrupe:

Subgrupa I-cu rasele Poitou în Franţa şi Leones Zamorana în Spania, ambele caracterizate prin:

dezvoltare corporală mare, cu talia de 145-155 cm şi masa de 250-300kg la femelă şi 300-350 kg la mascul.

Scheletul este gros şi puternic, culoarea brună închisă cu decolorări la ochi, pe nas şi pântece.

Corpul este acoperit cu un păr lung şi gros, încâlcit, zburlit sau şnuruit, des şi lung pe tot corpul, inclusiv pe cap şi membre.

Sunt animale foarte puternice şi au un temperament liniştit. Este subgrupa preferată pentru producerea de hibrizi cu specia calului.

Subgrupa II-cu rasele Catalană (Spania) şi Piemont (Italia).

Animalele respective au o talie mare (150-160 cm la mascul şi 140-150 cm la femelă),

un tip morfologic longiliniu, membre lungi şi subţiri, încheieturi uscăţive, pielea subţire, părul scurt, culoarea castanie cu unele decolorări zonale, temperamentul vioi şi mersurile sprintene. Este subgrupa cu rasele cele mai evoluate sub raportul ameliorării şi, pe lângă diferite

munci, sunt folosite, ca şi precedentele, la producerea de hibrizi (catâri) de prima calitate.

Aceste două subgrupe sunt foarte bine reprezentate şi în ţările americane, unde au fost importate şi se folosesc pe scară largă la producerea de catâri, foarte apreciaţi pentru agricultură.

3

Asinii se găsesc şi în ţara noastră, precum în alte ţări europene, ţările balcanice, cele din fosta U.R.S.S., ca şi în Asia meridională, unde au pătruns din vechime şi aparţin, ca provenienţă, la cele două prime grupe.

În Turkmenistan există o rasă specială — Marâi — creată si selecţionată în vederea folosirii ei pentru producerea de hibrizi cu specia calului.

HIBRIZII DINTRE SPECIILE GENULUI EQUUS

Hibridările între speciile genului Equus au fost la început întâmplătoare şi au avut loc între speciile care populau aceeaşi arie geografică şi trăiau în acelaşi mediu natural.

Astăzi ele se practică pe o scară largă, mai greu prin monta naturală, mai frecvent prin însămânţări artificiale.

Hibrizii obţinuţi dovedesc în general o vitalitate, rezistenţă, rusticitate şi adaptabilitate mai pronunţate decât produşii speciilor respective.

În schimb ei au o fecunditate limitată; masculul este de regulă steril, femelele sunt uneori fecunde, mai frecvent cu masculul aparţinând speciei materne.

Speciile folosite astăzi pentru producerea de hibrizi cu scop economic sunt calul, asinul şi zebra.

De regulă hibridul moşteneşte însuşiri de la ambele specii, de la tată, mai pronunţate sunt caracterele de conformaţie, de la mamă dezvoltarea scheletică şi unele însuşiri de comportament.

În rare cazuri hibridul are caractere intermediare între speciile parentale şi în mod excepţional el reprezintă o combinaţie mozaicată între caracterele celor două specii, cu predominanţa uneia dintre ele.

Hibrizii dintre speciile cal şi asin sunt: catârul şi bardoul.

1.Catârul (Equus mullus) se obţine din împerecherea asinului (mascul) cu calul (femelă).

Este hibridul cel mai reuşit şi cel mai răspândit.

La exterior — cap, urechi, coamă, coadă şi membre — aminteşte mai mult specia asinului (specia paternă); Tot de la cal moşteneşte culoarea părului.

dezvoltarea corporală şi uneori temperamentul sunt mai apropiate de ale speciei materne.

Primii catâri produşi în mod natural au apărut în ţările mediteraneene.

Pe scară industrială se practică astăzi producerea de catâri folosind însămânţările artificiale.

În acest scop sunt folosiţi asini de talie mare şi iepe corespunzătoare scopului urmărit.

2.Bardoul (Equus hinnus) se obţine din împerecherea dintre cal (mascul) şi asin (femelă).

La înfăţişare seamănă mai mult cu calul (specia paternă)

4

la dezvoltarea corporală cu asinul (specia maternă).

Este mai rezistent şi mai puţin rustic dar cu un caracter mai dificil decât catârul.

Are importanţă economica mai mică şi o arie de răspândire limitată, la insulele mediteraneene (Sicilia, Sardinia şi Corsica), unde este folosit la tracţiune, port-samar şi călărie. Producerea lui prin monta naturală este mai dificilă decât la catâr. Sunt preferabile în acest scop femelele de Poitou şi Zamorana, care sunt mai corpolente şi mai puternice.

3.Zebroizii se obţin prin hibridarea zebrei cu speciile cabalină (zebrul) şi asină (zebril). Mai răspândit este zebrulul şi anume cel obţinut din împreunarea zebrei (mascul) cu iapa (similar obţinerii catârului).

Are culoarea zebrată, fondul culorii fiind moştenit de la iapă, şi aceleaşi calităţi economice ca şi catârul.

Este folosit mai mult în ţările Africii de sud şi centrale, fiind rezistent ca şi zebra, la bolile tropicale şi ecuatoriale.

5

6

STRĂMOŞII SĂLBATICI AI CALULUI DOMESTIC

Provenienţa şi strămoşii sălbatici ai actualelor rase şi tipuri de cai, a constituit de-a lungul timpului subiectul unei intense dispute, care între cercetători nu este încheiată nici în prezent.

În acest sens există următoarele teorii:

1.Teoria monofiletică, după care toate rasele şi tipurile de cai existente ar descinde dintr-un strămoş sălbatic comun, numit Equus Przewalski sau calul mongol descoperit în 1879 de cercetătorul rus N. PRZEWALSKI.

Este singura specie sălbatică de cai ce mai trăieşte şi astăzi, în număr relativ restrâns, fiind răspândit în Mongolia.

Populează zona muntoasă a Mongoliei, cu climat arid de semideşert şi cu vegetaţie săracă specifică zonei.

Ca exterior se caracterizează prin:

constituţie robust-grosolană, dar cu temperament vioi şi mers uşor, dezvoltarea corporală fiind subliniată de o talie mică a 127—135 cm şi o masă

corporală de 250—300 kg. Proporţional ou dezvoltarea corporală generală, capul este mare şi cu aspect

grosolan, profil uşor convex şi o producţie piloasă relativ abundentă, mai ales pe gănaşe. Urechile, de mărime mijlocie, sunt purtate uşor oblic spre înainte şi foarte mobile. Gâtul scurt, musculos şi bine legat, prezintă o coamă scurtă (12—14 cm), dreaptă,

deasă şi aspră. Trunchiul, musculos şi cilindric, are linia superioară dreaptă, cu crupa uşor oblică şi

rotundă, iar coada stufoasă cu păr distih. Membrele scurte şi ciolănoase, relevă articulaţii puternice, fluier scurt şi gros iar

copita mică, cilindrică şi corn foarte dur. Roba homocromă brună-deschis prezintă nuanţe mai închise pe extremităţi (culoare

centrifugă) şi o dungă de 1—1,5 cm pe linia superioară.

7

Indiferent de teoria adoptată, Equus Przewalski a avut de-a lungul timpului o reală influenţă asupra diferitelor tipuri de cai europeni, în perioada de migrare a popoarelor, calul mongol ajungând până la Canalul Mânecii.

Din actualele populaţii de cabaline, o asemănare certă cu calul mongol o prezintă caii kirghizi, calmuci, cei din Manciuria, Transbaikal şi Mongolia.

2.Teoria difiletică consideră actualele tipuri şi rase de cai ca fiind descendenţi a două forme sălbatice: Equus Przewalski, descris anterior şi Equus Gmelini sau calul tarpan.

Equus Gmelini este o specie aparte, care a populat într-un trecut nu prea îndepărtat stepele dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, fiind cunoscut şi sub denumirea de cal pontic.

Descris de Gmelini, tarpanul a trăit până în jurul anului 1748.

Ca exterior, se caracterizează prin:

talie de 125—130 cm şi masă corporală în jur de 250—280 kg, constituţie robustă, mai zvelt şi mai vioi decât calul mongol. Este de culoare cenuşie-pământie, pe linia spinării având o dungă îngustă mai închisă şi nuanţe mai deschise pe

abdomen. Capul scurt şi frumos proporţionat, are profilul drept, urechile mici şi verticale. Gâtul este bine legat, scurt şi gros, cu coama scurtă, deasă şi erectă. Trunchiul cilindric, larg şi adânc, prezintă o linie superioară şi crupă uşor oblică,

sprijinit pe membre subţiri şi rezistente, cu copită mică, cilindrică şi dură.

În calul tarpan îşi au originea caii de tip uşor, orientali, cum sunt calul arab, persan, vechiul cal moldovenesc ş.a.

3.Teoria polifiletică atribuie originea cailor domestici actuali din cel puţin trei specii sălbatice: Equus Gmelini, Equus Robustus sau diluvialis şi Equus Przewalski.

Calul diluvial este considerat strămoşul sălbatic al actualelor rase grele din vestul Europei, dintre care cea mai asemănătoare ar fi rasa Pinzgau (Norică).

Scheletele găsite din preistorie şi desenele din diferite peşteri, atestă existenţa în acea vreme a două subtipuri de cai sălbatici în zonă, un subtip cu schelet masiv denumit Equus Latipes sau germanicus, provenit probabil din formele masive preglaciare şi respectiv un subtip mai uşor denumit Equus Stenori, ambele forme fiind dispărute cu 10-12 mii ani în urmă.

Exteriorul masiv al calului diluvial este consecinţa condiţiilor mediului în care a trăit, caracterizat printr-o vegetaţie foarte abundentă:

De constituţie robust-grosolană şi cu temperament limfatic, era un animal cu talia de 160 cm şi masa corporală de peste 600 kg, ceea ce subliniază o evidentă dezvoltare corporală.

8

Capul mare, cu profil convex şi lipsit de expresivitate se continuă cu un gât scurt, gros şi bine îmbrăcat în muşchi.

Trunchiul larg, adânc şi masiv, sprijinit de membre groase şi musculoase, terminate cu o copită mare şi corn sfărâmicios.

În cadrul teoriei polifiletice, unii autori admit şi susţin că unele rase uşoare (Ahal Tekin, Arab ş.a.) ar proveni din calul pustiurilor din Asia centrală, denumit Equus pumpelli, scheletul acestuia fiind găsit în săpăturile de la Aman.

În cadrul acestor teorii rămâne neelucidată originea calului din zona de munte, Caucaz, Carpaţi, Pirinei, Scandinavia şi respectiv a poneilor, forme pe care le considerăm rezultatul unor perioade îndelungate de creştere în aceste zone, sub influenţa nemijlocită a condiţiilor specifice de mediu

În privinţa formele sălbatice ale actualului cal domestic, deşi disputa ştiinţifică continuă, cea mai valabilă şi apropiată de adevăr este teoria polifiletică.

Având în vedere condiţiile de mediu foarte variate în preistorie, şi chiar în prezent, a vastului teritoriu european şi asiatic, existenţa unor specii sălbatice diferenţiate constituie o concluzie firească, fundamentată ştiinţific şi dialectic, demonstrată prin însăşi actualele tipuri de cai existente.

9