DISTENSIBILITATEA VASCULARĂ ŞI FUNCŢIILE SISTEMELOR ARTERIAL ŞI VENOS

Distensibilitatea vasculară

Caracteristica importantă a sistemului vascular este faptul că toate vasele de sânge sunt distensibile. Venele sunt cele mai distensibile dintre structurile vasculare (rol de rezervor). Arterele sunt în medie de aprox. 8x mai puţin distensibile decât venele.

Complianţa vasculară (capacitanţa vasculară)În studiile hemodinamice este mult mai importantă cunoaşterea cantităţii totale de

sânge care poate fi stocată într-un anumit sector circulator decât cunoaşterea distensibilităţii fiecărui vas în parte. Această valoare este denumită complianţa sau capacitanţa respectivei reţelevasculare.

Complianţa şi distensibilitatea sunt diferite una de cealaltă. Un vas înalt distensibil care are un volum mic poate avea o complianţă mult mai redusă comparativ cu un vas mult mai puţin distensibil care are un volum mare, deoarece complianţa este egală cu produsul dintre distensibilitate şi volum.

Pulsaţiile presiunii arteriale

Cu fiecare contracţie a inimii un nou val de sânge umple arterele. Dacă nu ar exista distensibilitatea sistemului arterial, tot acest val de sânge ar trebui să

străbată vasele periferice aproape instantaneu, doar în cursul sistolei cardiace şi nu ar exista flux sanguin în timpul diastolei.

În mod normal complianţa sistemului arterial reduce pulsaţiile presionale aproape complet până în momentul pătrunderii sângelui în capilare, de aceea fluxul sanguin tisular se desfăşoară cu precădere continuu, având pulsaţii foarte reduse.

Presiunea corespunzătoare vârfului fiecărei unde de puls, numită presiune sistolică este de aprox. 120 mmHg.

Presiunea corespunzătoare celui mai coborât nivel al undei de puls, numită presiune diastolică, este de aprox. 80 mmHg.

Diferenţa dintre cele două presiuni are valoarea de aprox. 40 mmHg şi este denumită amplitudinea pulsului.

Doi factori majori afectează amplitudinea pulsului: 1) volumul sistolic cardiac şi 2) complianţa (distensibilitatea totală) sistemului arterial. Există şi un al treilea factor, mai puţin important şi anume caracterul ejecţiei sângelui cardiac în timpul sistolei.

Morfologiile anormale ale amplitudinii pulsuluiAnumite afecţiuni circulatorii, pe lângă modificarea amplitudinii pulsului produc şi

morfologii anormale ale undei de puls (ex. stenoza aortică, persistenţa canalului arterial, insuficienţa aortică).

Transmiterea pulsaţiilor presionale la arterele periferice

Ejecţia sângelui din aortă în timpul sistolei este însoţită de distensia inţială doar a porţiunii proximale a aortei deoarece inerţia sângelui împiedică deplasarea bruscă a acestuia până în periferie. Creşterea presiunii în porţiunea proximală a aortei depăşeşte rapid această inerţie şi frontul de unde de distensie înaintează de-a lungul aortei. Acest fenomen se numeşte transmiterea pulsaţiilor presionale prin artere.

Amortizarea pulsaţiilor presionale în arterele mici, arteriole şi capilareDiminuarea progresivă a pulsaţiilor la nivel periferic se numeşte amortizarea

pulsaţiilor presionale. Cauza acestui fenomen este dublă: 1) rezistenţa la deplasarea sângelui prin vase şi 2) complianţa vaselor.

Gradul de amortizare este direct proporţional cu produsul dintre rezistenţă şi complianţă.

Presiunea arterială normală conform măsurătorilor prin metoda auscultatorieCreşterea progresivă a presiunii odată cu înaintarea în vârstă apare ca urmare a

efectelor îmbătrânirii asupra mecanismelor de control ale presiunii sângelui. După vârsta de 60 de ani apare o creştere suplimentară uşoară a presiunii sistolice.

Aceasta rezultă ca urmare a rigidizării arterelor, ce reprezintă un stadiu final al aterosclerozei. Efectul final constă în apariţia unei presiuni sistolice de graniţă cu o creştere considerabilă a amplitudinii pulsului.

Presiunea arterială mediePresiunea arterială medie reprezintă media presiunilor arteriale înregistrate în fiecare

milisecundă a unei anumite perioade de timp. Aceasta nu este egală cu media dintre presiunea sistolică şi cea diastolică deoarece în cea mai mare parte a ciclului cardiac presiunea arterială este mai apropiată de presiunea diastolică decât de presiunea sistolică.

Venele şi funcţiile acestora

Venele îşi pot micşora sau mări calibrul şi astfel pot depozita cantităţi mai mici sau mai mari de sânge, redistribuind sângele în circulaţie când este necesar unui sector circulator.

Venele periferice pot, de asemenea, să propulseze sângele cu ajutorul aşa-numitei pompe venoase şi intervin chiar în reglarea debitului cardiac.

Presiunile venoase – presiunea atrială dreaptă (presiunea venoasă centrală) şi presiunile venoase periferice

Sângele din sistemul venos al corpului este drenat în atriul drept al inimii; prin urmare, presiunea atriului drept este numită presiune venoasă centrală.

Presiunea atrială dreaptă este reglată de relaţia dintre 1) capacitatea inimiii de a pompa sângele din atriul şi ventriculul drept în plămâni şi 2) tendinţa sângelui de a drena din venele periferice în atriul drept.

Dacă jumătatea dreaptă a inimii se contractă puternic, presiunea atrială dreaptă scade. În mod contrar, scăderea forţei de contracţie cardiacă induce creşterea presiunii atriului drept. Orice factor care determină influxul rapid al sângelui din venele periferice în atriul drept induce creşterea presiunii atriale drepte.

Factorii care pot creşte întoarcerea venoasă (cresc presiunea atrială dreaptă) sunt: 1) creşterea volumului sanguine, 2) creşterea tonusului vaselor mari la nivelul întregului corp, determinând creşterea presiunilor venoase periferice şi 3) dilataţia arteriolelor care diminuează rezistenţa periferică şi permite fluxul rapid al sângelui din artere în vene.

Aceiaşi factori care reglează presiunea atrială dreaptă contribuie şi la reglarea debitului cardiac deoarece cantitatea de sânge pompată de inimă depinde atât de capacitatea contractilă a inimiii cât şi de tendinţa sângelui de a drena din vasele periferice în inimă.

Presiunea atrială dreaptă este în mod normal de aprox. 0 mmHg, fiind egală cu presiunea atmosferică din jurul corpului. Aceasta poate creşte în condiţii patologice, cum ar fi 1) insuficienţa cardiacă severă sau 2) după transfuzii massive de sânge.

Rezistenţa venoasă şi presiunea venoasă perifericăVenele mari opun în mod normal fluxului sanguin o oarecare rezistenţă.

Efectul creşterii presiunii atriale drepte asupra presiunii venoase perifericeCând presiunea atrială dreaptă creşte, sângele începe să se acumuleze în venele mari,

ceea ce determină dilatarea venelor. Creşterea suplimentară a presiunii atriale determină o creştere corespunzătoare a presiunii venoase periferice de la nivelul membrelor şi din alte zone.

Efectul presiunii intraabdominale asupra presiunii venoase la nivelul membrelor inferioare

Când presiunea abdominală creşte (ex. sarcină, tumoră voluminoasă, ascită) presiunea din venele membrelor inferioare trebuie să crească peste valoarea presiunii abdominale astfel încât venele abdominale să se deschidă şi să permită sângelui să circule din membrele inferioare către inimă.

Efectul presiunii gravitaţionale asupra presiunii venoasePresiunea gravitaţională apare în sistemul vascular ca urmare a greutăţii sângelui din

vase.

Efectul factorului gravitaţional asupra presiunii arteriale şi asupra altor tipuri de presiune

Pe lângă efectul asupra venelor, factorul gravitaţional afectează şi presiunile din arterele periferice şi capilare.

Valvele venoase şi pompa venoasă: efectele acestora asupra presiunii venoaseDacă nu ar exista valve în sistemul venos, efectul presiunii gravitaţionale ar determina

o presiune venoasă constantă. De fiecare dată când sunt mişcate membrele inferioare, muşchii se contractă şi comprimăvenele din interiorul sau din apropierea acestora, acest fapt conduce la golirea sângelui din vene. Valvele venelor sunt dispuse astfel încât direcţia fluxului sanguin venos este orientată strict către inimă. De fiecare dată când membrele inferioare sunt mişcate sau chiar când este încordată musculatura membrului inferior, o anumită cantitate de sânge venos este propulsată către inimă. Acest sistem de pompare este denumit pompă venoasă sau pompă musculară.

Dacă o persoană se află complet nemişcată în ortostatism, pompa venoasă nu funcţionează şi presiunea venoasă din segmentele distale ale membrelor inferioare creşte. Presiunea din capilare creşte, de asemenea, semnificativ, determinând extravazare lichidiană din sistemul circulator în spaţiile tisulare. Ca urmare, membrele inferioare se edemaţiază, iar volumul sanguin scade.

Incompetenţa valvulară venoasă duce la aapariţia venelor varicoaseFrecvent valvele sistemului venos devin incompetente sau pot fi chiar distruse. Acest

fapt este îndeosebi valabil în cazul în care venele au fost supradestinse ca urmare a unei presiuni venoase excesive (ex. sarcină, ortostatism prelungit). În această situaţie, presiunea din venele membrelor inferioare creşte semnificativ ca urmare a insuficienţei pompei venoase; apare creşterea dimensiunilor venelor şi distrugerea completă a valvelor. Apar vene varicoase, mai ales la nivelul segmentului distal.

Dacă persoana cu vene varicoase menţine poziţia de ortostatism, presiunea venoasă şi capilară creşte foarte mult, extravazarea lichidiană din capilare determină edem la nivelul membrelor inferioare. Edemul împiedică difuziunea adecvată a substanţelor nutritive din

capilare către celulele musculare şi cutanate, muşchii devin dureroşi şi astenici, iar tegumentul se ulcerează.

Rolul de rezervor sanguin al venelor

Peste 60% din sângele aflat în sistemul circulator se găseşte de regulă în vene. Din această cauză şi pentru că venele sunt foarte compliante, se afirmă că sistemul venos are rolul unui rezervor de sânge pentru circulaţie.

Când se pierde sânge şi presiunea arterială începe să scadă, se declanşează impulsuri nervoase de la nivelul sinusurilor carotidiene şi de la nivelul altor zone barosensibile ale circulaţiei. Aceste impulsuri declanşează semnale nervoase de la nivel cerebral şi spinal, în principal pe calea nervilor simpatici ai venelor, producând constricţia acestora. acest lucru reduce distensia sistemului circulator produsă ca urmare a pierderii de volum sanguin.

Rezervoare sanguine specificeAnumite sectoare ale sistemului circulator sunt atât de distensibile şi/sau compliante

încât sunt denumite rezervoare sanguine specifice. Acestea includ 1) splina; 2) ficatul; 3) venele abdominale mari; 4) plexul venos subcutanat. Inima şi plămânii, deşi nu fac parte din sistemul rezervoarelor venoase, trebuie considerate rezervoare de sânge.

Splina ca rezervor de hematiiÎn splină există două zone care depozitează sângele: sinusurile venoase şi pulpa

splenică.

Funcţia splenică de epurare a sângelui – îndepărtarea celulelor îmbătrâniteHematiile distruse în organism îşi găsesc sfârşitul în splină. După ruperea celulelor,

hemoglobina eliberată şi stroma celulară sunt digerate de către celulele reticuloendoteliale din splină, iar produşii acestei digestii sunt reutilizaţi de organism ca substanţe nutritive în producerea de celule sanguine noi.

Celulele reticuloendoteliale din splinăPulpa splinei conţine multe celule reticuloendoteliale fagocitare mari, iar sinusurile

venoase sunt mărginite de celule similare. Aceste celule fac parte din sistemul de epurare a sângelui, acţionând împreună cu un sistem similar de celule reticuloendoteliale din sinusurile venoase hepatice.

---