V

• c j L lf f

t i #

CRITICĂ — LITERARĂ — SOCIALĂ

I D irector : M ih a il Guşiţă An. X. Nr. t—3. I®nu rie 1932

Martie

0¥PR IH$VL :

Spovedanii—versuri Ion MoleaŞensuî actual al lui Neculce 1. N. BâleanuRăzeşul—versuri . . . . . V. MondrllăStatuile lui Rogoz—fragment. Al. Bistrl|ianuEt Semper—versuri . . . . Al. lacobascu

Schije — S N. Popa* laşidesenuri ( Q. Simlonescu

C r o n i c aînsemnări

Romanul d-lui C Stere / D. Tom escu: Rtitudini politice şi literare / Revistete / Folklor român coreografic / Privitor la „lecţia" d-lui Nae lonescu /„ Graiul Nostru" / Ion Neculce: Cronica, comentată de P I Procopovici / „Veacul... înaintează" / fisupra unor „cuviincioase" aprecieri.

fSsSIHIRssa

Orice reptQducere este opriţi

VALOAREA TRADIŢIEIC. Rădulescu-Motru

DA C Ă spiritualitatea noastră naţională trebue să*şi fundeze catehis* mul său pe datele ştiinţei, aşa precum am susţinut, atunci s’ar părea că tradiţia este pentru ea fără valoare, sau în tot cazul că valoarea

tradiţiei este un -mare punct de întrebare în constituirea crezului naţionalist.Intru cât se poate pune în acord tradiţia cu cerinţele metodei ştiinţi­

fice ? Nu reprezintă ea iraţionalul în luptă cu raţionalul ? Când zice cineva că urmează tradiţia, nu zice prin aceasta că urmează unui instinct, care scapă de sub controlul ştiinţei ?

Aşa se pare la prima vedere. Cuvântul tradiţiei, pentru cine nu exa­minează mai de aproape lucrurile, este identic la înţeles cu nega}iunea orientării conştiente a vieţii sociale. Tradiţia este arma reacţionarilor; spe­rietoare progresiştilor din toate ţările. A fi tradiţionalist, în politică, este unul şi acelaş lucru cu a fi retrograd.

Această aparenta este drept că a fost întărită, în primul rând, tocmai de către tradiţionalişti. Aceştia au obişnuit ca lipsa de argumente să şi-o ascundă invocând la toate ocaziile tradiţia, pentru a combate reformarea vie}ii sociale. Aşa am apucat, aşa vrem să rămânem. Aşa ne-a fost dat, reforme nu ne trebue.

Tradi|ia, în tapt, nu corespunde însă deloc la ideea pe care mulţi tradiţionalişti şi-o fac despre ea. Tradiţia nu exclude judecata critică. Ea,

1

DATINA

din principiu, nu esfe nici un obstacol, nici o pârghie pentru progresul societăfii. Atârnă de felul cum se înţelege progresul societăţii, pentru ca ea să fie în sprijinul, sau în contra progresului. Dacă prin progresul societăţii se înţelege evoluţia acesteia în mod organic, atunci ea este un sprijin; dacă însă prin progresul societăţii se înţelege ruperea pre­zentului de viaţa trecutului şl aşezarea societăţii pe baze strict mate­rialiste, fără nici o preocupare de finalitate spre un ideal, atunci, negreşit tradiţia este un obstacol. Tradiţia, nu se opune evoluţiei, ci revoluţiei. Şi anume revoluţiei, care decapitează omenirea de tot ce a format idealul a- cesteia până acum, pentru a lăsa să se instaleze goana după perfecţiona­rea tehnicii materiale producătoare de mărfuri.

Tradiţia este o forţă care, după împrejurări, poate fi constructivă. A- târnă de gândul care o conduce.

ÎL

Ea s’a arătat consructivă pe terenul religios. Ce ar fi însemnat astăzi biserica creştină, dacă ea n’ar fi utilizat forţa tradiţiei? La învăţăturile pro­povăduite direct de mântuitor şi consemnate în Sfânta Scriptură, s’au a-* dăogat învăţăturile rostite de apostoli, de episcopi, de conciliile ecumenice, de capetele luminate ale bisericii, şi toate împreună, învăţăturile scrise şi învăţăturile inspirate prin tradiţie, au constituit spiritualitatea bisericii creştine pe care o admirăm astăzi.

A fost rolul tradiţiei în constituirea spiritualităţii creştine, un rol de forţă oarbă şi inertă ? Dimpotrivă, tradiţia a avut în viaţa bisericii un rol luminos şi constructiv. Cum şi-a dobândit ea acest rol ? Prin continua aplicare a judecăţii critice. Mii şi mii de capete de elită, din rândul ace­lora cari serveau biserica, şi-au măcinat timp de secole judecata lor critică, pentru a discernă aceea ce este compatibil şi aceea ce nu este compatibil cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Din această discernere repetată, a rezultat tradiţia spiritualităţii creştine.

Acelaş rol îl are tradiţia şi pe terenul vieţii laice.Graiul, care mijloceşte transmiterea culturei dela o generaţie la alta,

este opera tradiţiei. Grăeşte fiecare în limba strămoşilor săi. Nimănui nu-i trece prin minte să*şi inventeze graiul său propriu. Tradiţia este acceptată, fără împotrivire, de toţi. însemnează însă că tradiţia care formează graiul este o forţă oarbă şi inertă ? Dimpotrivă, filologii, specialişti în materie, ne spun că nu există organism mai bine întocmit ca limba unui popor. In el se manifestă mai bine decât ori unde geniul omenesc. Acest geniu se manifestă însă nu într’un mod catastrofal, ci se manifestă, zi cu zi, în scânteeri mici şi continue. Graiul fiecărui popor este rezultatul unei cola* borări uriaşe între diferitele generaţiuni ale poporului, colaborare care se face după un plan potrivit cu firea poporului. Tradiţia nu făureşte cuvintele

2

DATINA

la întâmplare, ci tot ce ea făureşte este găsit de omul de ştiinţă ca fiind tocmai aceea ce trebuia. Când omul de ştiinţă astăzi voeşte să făurească şi el un cuvânt nou, cea mai sigură cale pentru el este imitarea tradiţiei. In tradiţie, fiecare limbă are implicit planul după care ea evoluează în viitor.

Aşa, pe toate celelalte terenuri ale activităţii culturale.Tradiţia nu este o fatalitate, contra căreia omul de astăzi trebuie să

lupte pentru a-şi deschide drum, ci ea este un început de anticiparea a viitorului. Aceasta pentru cine şite sa-i descifreze înţelesul. Proverbul po­pular „aşchia nu sare departe de copac" îşi găseşte o nimerită aplicare în viaţa culturală, Trecutul dă măsura până unde poate să se extindă ori­ginalitatea unui popor.

In politică tradiţia are acelaş rol. Numai că în politică tradiţia este adeseori confundată cu privilegiile personale şi de clasă. Aceasta este de* sigur şi cauza pentru ce în politică, mai mult decât ori unde, tradiţia este urâtă şi duşmănită.

Motivele care aduc în politică această confundare sunt uşor de înţe­les. Pe terenul religios şi cultural, tradiţia este opera colaborării desintere- sate a întregului suflet de popor, pe când pe terenul politicei colabolarea este adeseori viciată de interese individuale. O producţie pe terenul cultu* ral intră aproape fără rest, în patrimoniul sufletesc al naţiunii şi consfitue pe viilor tradiţia acesteia, pe când un fapt politic nu are aceeaşi soartă. Cea mai frumoasă inovaţie pe terenul politicei se absoarbe numai în parte în fondul instituţional al vieţii politice; un mare rest din ea rămâne pe seama individului care a colaborat le ea, sub formă de drepturi câştigate şi de privilegii. Ceva mai mult; adeseori, nu fondul instituţional susţine privelegiul, ci privelegiul susţine fondul instituţional. Avantagiile, bunăoară, pe care la*a adus instituţia monarhiei, în unele ţări, au întărit tradiţia, nu atât a instituţiei monarhiei, cât a dinastiilor. De câte ori instituţia monarhiei, a fost în conflict cu interesul monarhului, instituţia a trebuit să cedeze. Tradiţia libertăţii politice chiar, de care unele popoare sunt aşa de mândre s’a menţinut adeseori prin beneficiarii ei. In politică este o continuă luptă de întâietatea între tradiţie şi privilegiu. Adevăraţii tradiţionalişti sunt rari.

Nu mai puţin adevărat este însă, că fără tradiţii un organism politic este greu de închipuit. Toată arta de a conduce politica unei ţări stă în evitarea greşelii de a lua privilegiul drept tradiţiune. Privilegiul serveşte in* divizilor sau clasei sociale, pe când tradiţia serveşte naţiunii întregi. Soli* ditatea unui Stat politic stă în tradiţia, care leagă sufleteşte între ele dife* rite generaţii ale poporului dela baza Statului.

III.

Aceasta bineînţeles, în cazul când Statul este presupus că se ridică pe un organism cu realitate sufletească. Numai când Statul are la baza

3

1

sa sufletul unui popor, numai atunci iradiţia este nelipsită din politica lui.Se poate închipui însă un Stat politic aşezat pe o altă bază decât pe

aceea a unui suflet de popor ? Se poate adică concepe un Stat politic, a* nonirn din punct de vedere sufletesc? un Stat fără finalitate ideală; fără caracter naţional, ci cu scopul numai de a da în chip tehnic maximul de avantagii materiale indivizilor pe care el îi reprezintă? Poate fi, cu un cu­vânt, naţionalitatea, idealul, cultura... lăsate la o parte din politica Statului şi pus în seama acestei politici numai grija de a organiza producţia eco­nomică şi confortul material ?

Negreşit, un asemenea Stat se poate închipui. Aşa şi-l închipuesc unele şcoli socialiste, de care nu se depărtează prea mult bolşevismul rus. Un asemenea Stat, nu numai că se poate închipui, dar în credinţa mul* tora el este Statul viitorului.

In Statul tehnic bolşevist tradiţia n’are nici un rol. In el, ea este ex* clusă chiar din literatură. Poeziile, în biurourile de propagandă oficială bolşevică, se fac după reţete tehnice, cu excluderea orişicărei idealităţi. Li­bertatea de gândire, deasemenea, este oprită. Statul tehnic n’are nevoie de ea. Statul tehnic se desvoltă în mod rigid ca un mecanism de fabrică, nu ca un organism viu. Cu statul tehnic s’a încheiat ritmul culturilor naţionale, s’a pus capăt idealului. De aci înainte viaţa politică intră în ritmul maşinei. Arta politicei se rezumă în raţionalizarea producţiei economice, după pla* nuri bine stabilite pe regiuni şi pe un anumit număr de ani.

Din momentul ce Statul este despoiat de toate caracterele care face din e l. un organism, cu viaţa naţională proprie, din momentul acesta tradi* ţia pierde orişice valoare. In Stalul naţional, Iradiţia îşi are rostul său. Ea este marea carie în care s’au înregistrat virtualităţile sufletului naţional. Ci* ne ştie citi în această carte, ştie şi la ce viilor să se aştepte. „Aşchia nu sare departe de copac", cum am mai spus*o. Un popor cu cât este mai bine închegat într’un sutlet naţional, cu atât are ’ o carte de tradiţii mai citeaţă. Istoria tuturor Statelor mari naţionale ilustrează această legătură strânsă dintre tradiţii şi aspiraţii. Fiecare naţiune formează un tot organic.

IV .

In catehismul spiritualităţii noastre naţionale, tradiţia ocupă prin urma* re un loc de primă importanţă. Intre ea şi naţionalitate este un raport de subalternare. Tradiţia implica naţionalitatea. Unde sunt tradiţii acolo există şi un suflet naţional. De interpretarea care se dă tradiţiei, depinde şi în* ţelesul care se dă idealului naţional.

Această constatare ne conduce la câteva reflecţii.Nu arareori în şcolile noastre tinerii aud dela învăţătorii lor cuvinte

care pun înlr’o lumină curioasă raportul dintre tradiţie şi naţionalitate. Sunt învăţători înflăcăraţi de idealul naţional şi cari totuşi vorbesc cu dispreţ de

DATINA

4

DATiNÂ

tradiţiile româneşti. Unde găsesc ei oare aceşti învăţători un temeiu pentru ridicarea idealului naţional, dacă trecutul naţional li se pare lor aşa de pu* ţin valoros ? Prin ce intuiţie supranaturală văd ei ridicându-se pentru neam un viitor de strălucire, când în tradiţiile neamului ei nu văd nimic strălu* citor ?

După exemplul dat de şcoala literară italiană, numită şcoala „futurism mului“, aceşti învăţători socotesc posibilă realizarea idealului naţional într’un Stat fără tradiţii. Este chiar foarte probabil, că aceşti învăţători „futurişti" socotesc tradiţiile ca o piedică pentru grabnica realizare a idealului naţional,

Aceşti învăţători sunt foarte greşiţi. Idealul naţional trăeşte, cât timp trăeşte credinţa în fiinţele supraindividuale, care se numesc naţiuni şi care se constiluesc politiceşte în State naţionale. îndată ce credinţa în fiinţele supraindividuale slăbeşte, slăbeşte şi încrederea în idealul naţional.

Această credinţă slăbeşte însă, în mod evident, din momentul ce fiinţele supraindividuale suni arătate că trăesc desprinse de trecut. Idealul, ca să aibă viată, trebue să fie înrădăcinat în tradiţie.

Greşala învăţătorilor, de care pomenim, se explică totuşi. Este atâta amestec în ideile care circulă în publicistica din zilele noastre, atâta goană după originalitate şi atâta este de scăzut sentimentul răspunderii la acei care discută, încât până şi cei mai obişnuiţi cu judecata îşi pierd capul.

Apoi şcoala noastră este prea tânără. Cum să ceri respect pentru tradiţie, dela oficianţii unei instituţii, care încă n’a ajuns să aibă tradiţie ?

C. Rădulescu-Motru.

5

S P O V E D A N I I !

Sunt Ion, feciorul de la plug,Cu palmele crispate *n humâ Fraţii suni taurii din jug,Iar brazda neagră 'mi este mumă.

Şi m'am născut subt păducei La un răscruci, pe drum de fără, In toamna grea de funigei Cu scâncet aspru de cocoară.

Din hârjoneala unei glume, Deschis-am ochii prima dată,Un om mi-a născocit un nume;Iar eu i-am zis în glumă, tată.

Şi ’n casa lui crescut-am mare Stăpân atâtor dobitoace,Mă culc în ţarcuri la izvoare Şi 'n ţarini scriu, după soroace.

Subt braţul, ghioacă de voinic,Sar pietrele muncite ’n sârg,Şi ’n urma plugului dă spic,Cu roadă aurită ’n pârg.

Pe-aceiaş brazdă, rând pe rând, Alăturea de car şi plug,S’au stins bătrânii mei plângând, Pe roua spinilor din rug.

6

Ca ei, pe muchia de drum, îmi culc truditele nevoi.Frâng pâinea cu miros de scrum, Beau apa urmelor dejboi...

Iar când svâcneşte ’n crâng râsura Şi Primăvara creşte ’n fag, Dumbrăvile şi iezâtura,Mustesc în sufle tu-mi pribeag.

Mă fură lacome suişuri,Pe cărărui de piatră udă,Şi umbra dulce, prin desişuri,Mă ’mbie cu mireasmă crudă,

Atunci, o frunză, de culeg, Răsfrântă ’n buza-mi pământie,Se vânzoleşte neamu ’ntreg Din lutul afânat sub g lie;

Tresar frunzarele ’n colnice,Dă iureş sângele ’n răscoale,S’apleacă vântul pe oglice Şi apele cobor domoale.

Când hăulesc prin văi adânci,Se prăbuşesc în răpi stejarii, Ţâşnesc izvoarele din stânci Şi ’n câmpuri spumeg’ armăsarii;

Svâcnesc adâncurile sure Sus la răscrucea cotiturii.Prin scorburi negre de pădure Răsare Tudor cu pandurii;

Haiducii, ferecaţi în zale,Şi-apleacă tundra pe baltage,Corbea cu brâul de pistoale Şi ’ndeamnă murgul pe viroage,

Pe lancu, Mihu, pe Bujor,Foşneşte codrul să i ascunză Şi ’n doina falnicului dor Răsar cu toţii dintr’o frunză.

Şi neamu ’ntreg, din noapte creşte Ca pe făgaş de văi— lumina Şi ’n lutul afânat, musteşte Din osu ’nfiorat, rugina.

Când frunza undueşte-agale Icnesc şipotele ’n fântâni.Plâng pietrele pe vârfuri goale Şi culmea ulmilor bătrâni;

Ingădue, din freamăt, vântul Gorunii ţi se par de piatră, Adoarme pe cărări pământul Şi fumul se roteşte ’n vatră.

Stau cerbi şi ciute pe vâlcele Cu boturi calde pe izvoare Cad pasările ’n cuiburi grele Şi razele se frâng în zare.

Ca nişte aripi nevăzute Plutesc peste văzduhuri sfinte Şi zările, pe cer, stau mute Ca un zăbranic pe morminte.

Din stele ’n stele se ’nfioară Adâncul brâului de aştrii,Când plânge doina în Primăvară, Prin frunza aspră de jugaştrii.

Şi ’nsângerat, prin ploi de stele, Deschid străbunilor mormântul Şi ’mpovărat de lacrămi grele, Sărut şi Cerul şi Pământul;

Iar sufletul coboară ’n noapte,Ca umbra ’n apele fântânii, Pe-aceiaş brazdă ’n lanuri coapte, Cum au dormit pe rând bătrânii.

Sub crengi de ulmi şi păducei La un răscruci, pe drum de (ară, Vor plânge iarăşi funigei Şi vor scânci din nou cocoară,

Căci eu, feciorul de la plug,Cu palmele crispate ’n humă,Sunt frate robilor din jug,Iar brazda neagră ’mi este mumă.

Im Molea

SENSUL flCTCRL flL L(JI NECGLCE

Strălucit exemplu de înaltă cultură in evul nostru cronicăresc îl constitue figura ludoviciană a enciclopedicului Dimitrie Cantemir, acest promon­toriu al orientului care răsbate departe în inima Europei savante, între

rîndurile academicienilor berlinezi.Afirmare a romînismului, într'o epocă în care învăţătura încă nu se ridică

la o expresie mai înaintată, nivelul culturii occidentale îl atingea acest excelent Cantemir, contimporan al lui Neculce care şi-a legat viaţa lui de a celuilalt.

Dacă din rîndul cronicarilor, Cantemir a putut fi expresia dinasticismului istoriografie prin multilateralitatea cunoştinţelor lui, fără însă a fi un fenomen, fără a fi avantajat de privilegiul tronului sau de încrustarea unei culturi care să-l ri­dice peste frunţile contemporanilor, Ioan Neculce avea răsădită în sufletul lui sămînţa unui vădit talent, a unui talent reţinut, nedeformat de superficialitatea unor elemente culturale de 'mprumut.

Spre deosebire de Neculce, lui Cantemir, savantismul i-a îngreuiat scrisul. S’ar putea susţine aci — dac'ar putea fi vorba de un conflict — deosebirea dintre cultură, ca o crustă sufletească şi sufletul pur, natural, primitiv.

Cronici au scris dintre Moldoveni — căci incontestabil cronica moldovenească e superioară celei munteneşti, prin calitatea autorilor — şi Ureche şi Miron şi Nic. Costin, dar Neculce a scris ca nimeni altul evenimente obicinuite, dar trecute prin sufletul lui, el care a .suferit îndeajuns pentru a avea integral experienţa vieţii j a fost lipsit de abundenţa culturală a lui Cantemir, dar în schimb scrisul lui s’a pregnat cu o calitate prerogativă.

Sugestivitatea îi este esenţială. In dosul cuvântului se desfăşoară tabloul faptelor; vezi fragmente de viaţă cu ritmul vioi sau molcum, după cum cronicarul le-a privit într'un fel sau altul.

Este dar un timbru nou, pe care-1 va căpăta literatura istorică prin apariţia simplă, necostumată în formule occi den tal- culturale, a lui Neculce; timbrul nou al

DATINA

prozei propriu zise. Istoria este altfel scrisă, altfel înţeleasă, căci trebue o înţelegere prealabilă înainte de a scrie

Dacă — cu d-1 Procopovici — sîntem de acord că în linia generală a cro­nicarilor, Neculce nu a ştiut privi „istoria1' în mod complet, ci trunchiat prin exclusivitatea punctului de vedere politic, putem totuşi adăoga că Neculce s'a scu­turat întru cîtva din colbul mentalităţii anterior cronicăreşti, mentalitate seacă, fără măduvă, de nepătrundere a faptelor. Neculce adaogă cuvîntului o muzică interioară care le dă o vibrare armonică surdă, le insuflă căldura unui suflet care participă efectiv. Clădirea cuvântului — aşâ uşoară cum se făcea — este însă un punct de glorie neculciană, căci întrînsa se străvede arhitectonica măiastră a celui mai straşnic arhitect al cuvîntului cronicăresc.

Proza lui trăeşte, se sbuciumă, cîntă, se jălue de un spectacol istoric, îl desfăşură prin sensibilitatea lui, cu un bun simţ al echilibrului, un bun simţ în- vestmîntat într'o îmbrăcăminte simplă dar robustă.

Sfătos ca bunicii de ’ntotdeauna, Neculce nu apare ca un glas răsleţ, ca un sihastru al scrisului, nu răsare doar la răscrucea drumurilor cronicăreşti; într’insul se simte glasul molcumitor din aprinsul focului, glas care se strecoară din gura sobei ca să ’ncălziască sufletul şi să aştearnă odihnitor mintea,

•¥ «

Neculce e în sine o revendicare a oricărui actual.Născut în vârtejul acela istoric care avea să sfârşească la Stănileşti catas­

trofal, spre a se continua în bejenie agăţat de pulpana Cantemirului prin locurile ruţeşti şi ’ntregul şir de aventuri cu procese iscate de hrăpăreţul vornic Lupu, viaţa de alternativ, de suiş şi coborîş, l-a format în chibzuinţă şi clarviziune. Cel care la vîrsta de 14 ani pornia pe drumul muntenesc al pribegiei, revenit apoi să ocupe spătăria, saltul acesta mare în viaţă nesurprinzîndu-1 nepregătit spre a-1 doborî cu un nou eşec, va suporta cu evanghelism, dînsul, fostul caimacan, să fugă spre nord cînd din jos venia Racoviţă. Figură centrală în ghergheful politic al Moldovei, i-au fost încredinţate operaţiile moldoveneşti ale războiului ruso-turc ca odată cu înfrîngerea să fie supus acelui odios requisitoriu în lipsă, al Lupului. Şi totuş posedând o structură morală de convins al dreptăţii, Neculce a retrecut hotarul moldovenesc spre a-şi spălâ onoarea, spre a-şi recăpătâ prestigiul şi averea.

La subsolul acestor intenţiuni se des-inela arcul strîns al dorului său de ţară, de pâmîntul pe care s'a născut, a suferit şi a avut bucurii. Nostalgia i-a rupt paşii din repaosul rusesc şi i-au îndemnat spre pămîntul făgăduinţelor lui intime,

O ’ntreagă concepţie etică se desprinde din acest naţionalism practicat înainte de a fi fost presat între foi de carte. Eră la vârsta medie, nu depăşise jumătăte de veac cînd reintră în ţară, şi-i va trebui cam tot pe-atîta pînă ce va lua con­deiul să scrie,

înainte de vorbă — faptă. Şi este important, căci într’însul răsare omul de acţiune, voluntar pînă la încercarea penibilului — dar atât timp cît acţiunea i-o sprijină piloţii sdraveni ai siguranţei morale,

*

* ¥

Obicinuit — Neculce pentru oricînd şi oriunde are vîrsta penultimului pătrar de veac.

Cronica în genere, prezintă o informaţie austeră, fără broderie, material istoric (politic) fără un discernămînt; o înşiruire de evenimente şi Domni (aceştia, un fel de protagonişti ai acţiunii respective).

11

DATINA

Reuşeşte în plus, Neculce, să prindă sensul vieţii, să dea faptului puls şi portretului-existenţă aevea. Creiază ca atare portretul; îl desprinde din fapte şi-l rezumă la substanţial.

Portretul „împăratului moschicesc" e un exemplu de sobru; ideile expri­mate pe o lungime de frază restrînsă la necesar, sînt trăsături de tuş pe un fond de lumină:

„împăratul era om mare, mai înalt, mai decât toţi oamenii, iar nu gros, rătund la faţă şi cam smad, oacheş şi cam arunca câte odată din cap fluturând, şi nu cu mărire multă şi cu pohvală mare ca atfi monarhi... Şi îmbla pre gios fără de alai ca un om prost...“

Portretul — în sensul neculcian — nu are o primă distincţie între fizic şi moral, ca apoi pe aceste căi să se facă subdiviziuni colaterale; Neculce îmbină aspect cu gest, fizionomie cu atitudine spre a desluşi un chip complect în esenţial. E narativ atunci când lejer s’ar impune descriptivismul. Cronicarul poet se desfată într’o graţiozitate portretistică atunci când ni-1 prezintă pe Grigori Vodă : „Era acest Domn Grigori Vodă la stai cam mic şi supfire, ta fafă uscat. Numai era cu toane La unele se arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător, dar era şi cam grabnic ta mânie, dar apoi curând se întorcea. Şi în viafa lui era tot în plimbări şi tot cu mese mari şi cu cântări şi cu feluri de feluri de muzici...“

Observăm procedeul tehnic: portret fizic, o răsucire ceasornică în interior, „numai era cu toane", iar de aci harul povestitor se desfăşură inundabil.

Anticipînd curajul modern al expresiei, cronicarul strigă veacurilor:„Era acest Domn şi curoar. Multe fiUoare fete mari finea şi apoi le în­

zestra şi le mărita cu haine, cu odoare, ca pre nişte fete de boieri. Numai nu se amesteca la fete de case mari, ce de căpitenii mai de gios. Şi avea doamnă şi cuconi, şi nu se ruşina, de şi făcea casa de ocară, un om mare ca acesta..."

Pătrunde în intimitatea faptelor cu pasiune reportericească. Este şi aceasta o măruntă svîcnire către sensaţional. O confirmare a acestei note sensaţionale speculată cînd este prinsă, este banchetul pe iarbă dat de Ţar lui Dumitraşco, descris pitoresc, cu elemente reale, sonor. *)

*

* ¥

Departe de a fi o relatare uscată, cronica lui Neculce are avantagiul unui parfum particular; încă el va isbucni în accente personale, de un neostoitor lirism faţă de răul vremii:

„Oh, oh, oh, săracă Tara Moldovei şi Tara Muntenească, cum vă petre- cefi şi vă desmerdafi cu aceste supărări la aceste vremi cumplite şi fără de milă de stăpânii noştri, carii singuii noi ţi-am poftit şi fi-am aflat. Nu ne să­turam de Domni de fard, nici de măritat fetele după pământeni, ce ziceam că-s proşti şi săraci...u

Prin atari intervenţii proza lui se vivifică.Villehardonin, primul cronicar francez participă la evenimentele scrise într'o

formă scurtă, fără adaosuri cultivînd esenţialul „je ne sais s’il y a une anecdote dans son hvrea (Lanson). Tocmai ceiace înlătură ca detaliu memorialistul cronicar francez, revine lui Neculce ca un sprijin istoric cronicei sale. Din sufletul poporului culege tradiţiile pe care el, omul pregătirilor minore le va situâ pe un plan im­portant : „tot mai bine ştiu cei de loc decât cei străini". Se valorifică mai mult

*) Pag. 295-296 voi. II Cronica ; Clasicii Rom. 1933,

DATINA

ca om de litere decît ca istoric, cînd crede că sînt paralele, istoria şi legenda din punctul de vedere al justului; de aci accentul distinct care cade pe cele „o samâ de cuvinte ce sînt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrîni şi în leto- pisefe nu sunt scrise", în care Neculce este un intuiţionist admirabil.

Rămînem, din cele 42 de legende istorice, cu o impresie de general, decît mai mult. L-a interesat pe Neculce nu informaţia centrală din letopiseţ, ci acea laterală. Din elemente de disparat, din amănunt, din legendă stârneşte Neculce un portret în culori variate de glumă sau serios. Nu se ridiculizează în glumă, dar nici nu se pietrifică în precizarea istorică pe care cînd o aduce, o socoate drept ciment mai sigur pentru portretele lui miniaturiste. Politic, mai politic decît cronicarii noştri, Villhardonin procură date, substanţă. Literatură face Neculce, dar o face ca un accesoriu al unei fine concepţii despre cum se scrie o cronică. Proza lui de firimituri anecdotice subjugă, prinde într'o irezistibilă dorinţă de cufundare, în lumea aceia istorico-legendară mică. Basmul capătă realitatea fan­tastică — deloc paradoxală — pe care o dă deobiceiu sfătoşenia unui bunic. Realitatea lor e scoborîre de supranatural între coordonate pămîntene; povestire, o accepţi ca pe o trăire imediată, apropiată de un pămînt pe care te aflii într'un moment istoric precis. Figurile istorice nu se desprind din slova cărţii ca să-şi joace rolul unei vieţi deja trăite, ci se desluşesc parcă aiurea din nourii timpului, apariţiuni imateriale născute într'o atmosferă de religios antrenînd legenda respectivă,

îngemănare de real şi ireal.Mici bijuterii, închid un „suflet al trecutului" (Iorga) pe un întins de vreme

rupînd din legendă chipuri istorice.O calitate esenţială; uşurinţa cu care pot fi citite şi desfătarea patriarhal-

intelectuală pe care o toarnă în sufletul cititorului sau recititorului.Era firesc să fie slovă de căpătîi multora. Vor veni ca la o fintînă a Blan-

duziei poeţii veacurilor următoare.Poetul Legendelor istorice, Bolintineanu, numără atîtea poezii pe cari le-a

scos din informaţiile cronicarului: Cupa lui Ştefan, Copilul din caşăr^lânăstirea Putna, Muma Iui Ştefan cel Mare, Daniel Sihastru, Aprodul "Purice, Dumbrava roşie, Petru Rareş, Barnoskî Domnul, Mănăstirea Putn^/ Ştefăniţă Domnul.

Alecsandri J) într'o măsură infimă s'a apropiat şi el de Neculce, iar C. Ne- grutzi în ciuda relatărilor sale, l-a cunoscut ca lector pe bătrînul cronicar („Apr. Purice.")

Din Neculce va lua Bolintineanu aidoma elemente de legendă, şi va introduce un dialog schiţat lăsând să plutească un nouraş dramatic după care sfîrşitul se limpezeşte într'o concluzie etică: Copilul din casă, La mănăstirea Putna.

De la acest procedeu rar va abdica poetul — Cupa lui Ştefan — cînd pe Misail Chisăliţă al cronicarului îl va părăsi în atitudinea în care Damian Stănoiu îl va găsi astăzi, glumeţ, figură puhavă, cu duhul băuturii mai desvoltat decît al celor sfinte—şi- i va da un specific sufletesc lui Misail al său, creind din într'însul simbol.

Din punctul de vedere „Neculce", între Bolintineanu şi Alecsandri îl vedem pe primul în imediată vecinătate de cronicar. Respectul pentru cuvîntul cronica­rului, e mai desvoltat pentru Bolintineanu; Alecsandri e mai mândru, mai depărtat, între el şi cronicar aruncînd o distanţă egală cu timpul care-i desparte, pe când Bolintineanu va sări anii în urmă să-i iese în cale cronicarului. In jurul M-rei

Prin culegerile populare, Alecsandri s'a apropiat de acelaş isvor la care s'a plecat Neculce.„Dumbrava roşie" — Alecsandri a cunoscut pe Matei Miechowsky şi „legenda istorică" a

ui Cantemir pe care de bună seamă o cunoscuse şi Neculce.

13

DATINA

Putna — trei poezii, trei distincţiuni. Poetul Doinelor în Altarul M. Putna des­cifrează subiectul schematic, ca dintr'o telegramă, pe când Bolintineanu îl va socoti rînduri, destinate imaginaţiei lui creiatoare. Inspiraţia lui Alecsandri prinde aripi largi de lirism înduioşetor. Epicismul e în licenţă. Va fi mai descriptiv prin teh­nica parcelativă a gesturilor, analiza adîncă a faptelor. Aceleiaşi teme, Asachi în Cîntecul M-rei Neamţ va încerca să i dea măreţie antică; nu va reuşi din pricina contrastului sufletesc dintre Ştefan şi Elena, două gheme de virtute interiorizată, dar fără să se destăinue, contrastul nu poate fi creiator neavînd desfăşurare. Deabia lui Bolintineanu îi va reveni cinstea unei integrale înţelegeri cronicăreşti; va stărui la marginea unui portret — Ştefan în faza ezitărilor politice şi planul politico-afectiv al mamei desăvirşit de Daniel Sihastru, în poezii de o expresivitate măiastră.

Remarcăm o inadvertenţă în notele lui C. Negrutzi, care pretinde că pe „Aprodul Purice" l-a luat din Ureche, Din motto rezultă că l-a interesat central, figura lui Ştefan şi cum era vorba de un poem Ştefaniada, admitem oarecum că Ureche i-a desvăluit un Ştefan monumental. Dar epizodul în sine — „Aprodul Purice" — e luat din Neculce, care-1 pomeneşte completînd astfel cu o legendă textul istoric al lui Ureche. Mai expeditiv şi manierat, Bolintineanu a creiat un Aprod Purice într'o atmosferă justă de basm, noţiunea de timp cu înţeles de depre­ciere, timp abstract căci legenda n'are vîrste.

Iar ca o exemplificare a admiraţiei pentru Neculce, poetul gingăşiilor, Şt.0 , Iosif scrie : Visul lui Ştefan Vodă, Dumbrava roşie, Cronicarii, Boier de ţară, Bunul Ion Neculce,

Epica modernă îşi are aşâ dar puternic înfipte firişoare de 'nceput în proza savuroasă a fragmentelor neculciene.

Această încălcare a celor „o samă de cuvinte“ justifică mentalitatea unei epoci sau invers — culoarea epocală explică raţiunea pentru care scriitorii ei şi-au cultivat talentul printre rînduri cronicăreşti.

Anume :

Un romantism svîcnitor, o evadare din sine se desprinde din sufletul vremii. Plictisiţi de actual, scriitorii, aceşti purtători de faclă ai nouei expresiuni cultu­rale, s’au scoborît în trecut spre a-1 scormoni să-l dea la iveală. Un joc de lumini şi umbre s'a năpustit în scorburile lui. Iubirea aceasta pentru tot ceiace avea vechime, istorie — deveni fascinaţie — Walter-Scottismul (Rob Roy — Waverley) 1745) . . . deveni cronic. Romanul istoric e supra preţuit. După modelul oc­cidentului, cultura noastră a căutat să prindă pasul. Kogălniceanu, acest apostol al tradiţiei stîrneşte o fierbinte pasiune pentru istoria noastră. Unde putea fi locul de întîlnire al admiratorilor trecutului? Unde, decît acolo unde tendenţele comune convergeau... Cronica ia o renaştere strălucită. Dintr'însa începură a coborî treptele istoriei, figuri mari sau mici, un Ştefan sau altul, cari introduşi pe scena prezen­tului îl scădeau, îl depreciau prin raport la trecutul dus.

Urmărind o pălmuire a realităţilor curente, C. Negrutzi îl descifrează din uitare pe Lăpuşneanu cu defectele lui, iar Bolintineanu sau Alecsandri zeifică apariţia pe planul istoriei a Marelui Ştefan şi înalfă cîntece de răsplătire vitejie şi cinstei noastre... istorice.

Intre Neculce şi poeţii cari l-au întrebuinţat există puncte de comun sufle­tesc cu realizările corespunzătoare:

Admiraţia calmă sau vioae pentru Ştefan cel Mare, erou al neamului şi al creştinătăţii; chiar micile lui scăderi nu-1 înving ci-1 ridică moralmente.

Pentru Alecsandri Ştefan a fost desăvîrşirea fizică. Bolintineanu căutase să-l

14

DATINA

apropie de cea morală.Naţionalismul ca punct de vedere general. Seva care se prelinge în structura

scrisului neculcian sau al epicei moderne juxtapuse, e de o calitate care nu des- minte patriotismul atribuit.

Neculce se cutremură de o bucurie dificil stăpînită că poate îndrepta adevă­rul istoric al originei noastre prin înlăturarea în Precuvîntare a basmelor lui Eus- tratie, Misail Călugărul şi Simion Dascălul şi că încă îl poate completa „pe Miron Logofătul şi cu Nicolai fiul său“ prin stigmatizarea cu jugul ruşinei pe grumajii leşeşti din Dumbrava roşie.

Naţionalismul poeziei epice moderne este o derivare din însăşi concepţia politică literară a timpului. Trecutul glorios trebuia scoborît din foile istoriei şi depus sub ochii contemporanilor să-şi educe gîndurile şi simţimintele.

Era programul cultural al societăţii curente:„Arta şi literatura n’au speranţă de viaţă decît acolo unde ele îşi trag

origina din însăş tulpina popoarelor.“

O etică în concluzia celor de mai sus.Iniţial, filozoful Fichte considera naţiunea ca o realitate care trebue să se

afirme şi patriot — pe acela care evoca un trecut de fapte mari ca o prelungire dorită în viitorul neamului. Concomitent şcoala romantică germană se cufundă în regăsirea comorilor artistice, din poezia evului mediu german imprimînd gene­raţiei orientare tradiţională.

In acelaşi fel, întoarcerea spre trecut a scriitorilor noştrii s'a dovedit a fi ecoul patriotismului clocotitor al generaţiei Kogălniceanu — regenerator de o nouă societate romînească. Un îndemn al prezentului spre „mai binele" din trecut.

• **

Din Neculce, iubitorii de trecut au desprins material. Dar cronicarul rămîne mereu întreg. Chemarea slovei lui a rămas chemare veşnică dealungul veacurilor.

Medaliile lui culturale:Cultivator al unui scris acid şi firesc. Simplu, clar de o limpezime senină

Scrisul ponderat — un rîu curgător, fără vîltori sau cascade. Pictural, a construit portretul miniaturist.

Ca atare proza lui e proza propriu zisă care se afirmă fără îngăimările — altfel probabile pentru orice început,

Isvor abundent, prin anecdotica lui populară, al unui gen epic în poezia romînească.

Nuvela istorică şi-a avut părintele ei: C. Negrutzi în Al, Lăpuşneanu, Bunic i-a fost însă Neculce. Tranziţia o face Asachi care nu face nici cronică în Lopuşna lui, dar nici nuvelă istorică din cauza eronatei concepţii a nuvelei istorice cu accentul pe atributul ei.

Şi fiindcă e modern a privi şi în genere, Neculce e un precursor, Sadoveanu, în discursul său de recepţie dela Academie, îl revendică pe el şi pe Creangă,

Cufundaţi în tradiţie, aparţinînd înainte de toate şi în cele din urmă nea­mului, toţi trei s'au regăsit ca o identitate sufletească în trei existenţe succesivek.

„Scriu nu pentrucă vreau, ci pentrucâ s i m ţ e s c 2) Neculce n'a scris nici

1) M. Kogălniceanu

2) M. Sadoveanu

15

d a t i n a

el pentrucă a vrut. Nu a fost vantios. Dar a simţit că trebue să scrie şi a scris cum a simţit.

Toate acestea îl coboară pe Neculce în actual. Sensul lui aciuai este în această aparfinere de pâmînt romînesc, de suflet romînesc şi de literatura noastră naţională: un glas a! tradifiei — din puf inele care grăesc, din puf inele care sunt auzite, şi vor fi.

Pe marginea cronicei lui se va simţi ori cînd un pios îndemn de reculegere, căci Neculce se menţine în mereu actual.

I. N. Băleanu.

R f l Z E S U Li

Eu frate s în t de cruce cu pămîntul,De m ărturie-l am pe sfîntul soare,D rept chezăşie c'o iu ţine legămîntul Eu brazde scriu cu plugul pe ogoare,

Pe umeri dus-am trudnic clăcăşia Ş i graiul scump mi-a fost to t de ocară, fim u 'm păra tu -m i dete răzăşia,Să fiu legat de ea ca de-o brăţară,

0 rugă am amu spre cel pu te rn ic :V în jos să-mi ţie braţu în totdeauna,Să fiu, de-i modru, frunte 'n sat om vrednic, N epoţi să-mi poarte numele într'una,

V. Hondrilă

16

Statuile lui Rogoz— fragment —

BĂIAT de oameni nevoiaşi, — şi pe lângă asta şi cam greu de cap — Tudorache Rogoz nu avu norocul să termine cele patru clase primare. A trebuit să apuce o altă cale,

pentru a pătrunde în viaţă. Şi a intrat ucenic într’o băcănie. Price­perea lui într'ale comerţului l-a făcut să ajungă, mai tîrziu, vînzător în băcănia lui Cosmeanu — cea mai mare şi mai la centru prăvălie de acest soi din întreg oraşul.

Intrarea la Cosmeanu i-a deschis un drutn presărat numai cu noroc. In casa băcanului şi-a făcut el adevărata meserie şi şi-a găsit rostul vieţii, fericirea cea mare. Acolo s'a îndrăgostit el de Sofiţa — fata lui Cosmeanu — fapt care l-a hotărît într'o zi, cînd era în ma­gazie şi deşerta un butoiaş cu măsline, să cadă în genunchi, în faţa ei şi să-i spuie:

— Of, Sofiţo, te iubesc! 9La aceste vorbe, fata băcanului — care de dragul lui Rogoz îşi

făcuse de lucru prin magazie — suspină, cu glas subţiratec:— Tudorache, Tudorache, amorul meu.Rău s’a mâniat Cosmeanu cînd a auzit că fata lui s’a dat în

dragoste cu calfa din prăvălie şi a vrut să dea afară pe Rogoz, ca pe un neruşinat care-i necinsteşte casa. Fata lui nu era pentru nes-

17

DATINA

pălaţi ca dînsul. La mina ei rîvneau oameni simandicoşi, ca Cezar Boboc — profesorul de latină dela gimnaziu — sau ca Năstase Ionescu, casierul Băncii Populare. Dar Sofiţa, când a aflat de gîndurile lui, l-a apucat de gît şi i-a suflat în ureche:

— Tată, să ştii că eu sau fug cu Tudorache, sau mă omor. Eu pe Tudorache îl vreau!

Şi bietul Cosmeanu, de frică ca fata să nu-i facă vreo poznă, de care să vorbească tot oraşul, a dat-o lui Rogoz.

După moartea socrului, Tudorache rămase stăpînul băcăniei. La început nu-i venea să creadă că el, feciorul servitorului dela „Hotel Bulevard11 ajunsese cel mai mare „negustor de delicatese*' — ce fru­mos îi suna la ureche acest titlu! — din oraş.

Dar anii trecură repede, ca întotdeauna, şi se aşternură, unii după alţii, peste tinereţea lui. Sosi apoi şi pacostea cea mare: războiul. Ce-a făcut şi ce-a dres Rogoz de scăpă şi el, printre alţii, dela mobilizare, nimeni n'a putut şti. Lumea atîta află mai tîrziu, după război, că Tudorache are vreo cîteva case, o moară, două vii şi cîteva hectare de pămînt. Gurile rele mai vorbeau că are şi bani la bancă, aşa la vreo două, trei milioane. Se vede că războiul îi adusese aceste bogăţii, drept plocon de mulţumire, pentru pasivitatea lui.

într'o astfel de situaţie, nu mai putea rămîne ceeace fusese îna­inte de război. Deaceea şi-a vîndut băcănia. Meseria de simplu „ne­gustor de delicatese" nu-1 mai încînta acum, cînd starea materială îl punea cot la cot cu toţi puternicii oraşului. In gândurile lui, alte pla­nuri se înfiripau alte lucruri năzuiau să ia locul macaroanelor, schwei zerului şi al alunelor americane. Deabia acum vedea ce calităţi dom­niseră într'însul, narcotizate de îngusta lui viaţă de mai înainte. Şi nu scăpa nici o ocazie în care să nu-şi valorifice aptitudinele intelec­tuale, producătoare de humor şi voie bună. Se pricepea, mă rog, la toate: în politică, în oratorie şi chiar şi în filosofie. Talentul oratoric şi filosofic şi l-a arătat la moartea unui pensionar — prieten de-al lui — cînd a ţinut, cu orice chip, să-i facă un discurs funebru. Se zice că a fost atît de „adînc“ în teoriile lui filosofico-religioase asu­pra morţii, încît toată „jalnica asistenţă" a devenit veselă. Pînă şi văduva răposatului a început să-şi şteargă lacrimele şi să zîmbească. O fi adevărat sau nu, asta n’o ştiu. Dar cel puţin aşa vorbeşte lumea.

** *

Afară de drumurile făcute cu căruţa prin satele vecine, trimis cu marfă de Cosmeanu, Rogoz nu călătorise decît de două ori: odată cînd s’a însurat — călătoria de nuntă — şi altă dată după, moartea lui socru-su, cînd a plecat razna, fără de nevastă, pe la rudele din

18

DATINA

■oraşele vecine, să le anunţe personal trista întîmplare. De atunci nu se mai mişcase de la tejghea.

Cîţiva ani după terminarea războiului, când viaţa îşi luase dru­mul liniştit de altă dată şi cînd dînsul găsise de cuviinţă să se lase de negustorie, o dorinţă îi răsări stăruitor în gânduri: să vadă Bu­cureştii. Şi într'o zi a plecat la Bucureşti.

Mult s'a minunat Tudorache de „isprăvile celea din Capitală". Dar ceeace l-au impresionat mai mult au fost statuile. Ceasuri întregi a căscat gura la figurile mari ale trecutului, cimentate în socluri ma­sive, privindu-le şi din spate şi din faţă; şi dintr'o parte şi din cea­laltă, şi de mai aproape şi de mai departe. Şi deodată, fulgerător îi scăpără în minte un gînd poznaş, care-i cuprinse toată fiinţa, ca o băutură tare, ameţindu-1 şi accelerîndu-i bătăile inimii. Se aşeză pe o bancă, ca să se liniştească şi îşi însăilă gîndul. Neapărat, trebue să-şi facă şi el o statue, la el în oraş, pe care lumea să o arate cu degetul: „uite, ăsta-i Tudorache Rogoz!“ Şi cu valul de fericire, care-i inunda albia sufletului, se repezi la gară, prinse primul tren şi se reîntoarse acasă, ca să-şi pună, cît mai repede, planul în aplicare.

Nu peste mult, în colţul bulevardului, trecătorii au putut să vadă o casă proaspăt construită, marcată, în litere aurite de*o şchioapă, cu trei cuvinte sugestive: Palatul Tudorache Rogoz. La intrare, de o parte şi de alta a scărilor, vegheau ca o mărturie două statui si­metrice, în a căror plămădeală puteai recunoaşte pe conu Tudorache în dublu exemplar, îmbrăcat în redingotă, cu'n guler tare şi foarte înalt şi cu arătătorul de la mîna dreaptă sprijinit de frunte, invocîndu-ţi o profundă stare de cugetare.,.

Mare i-a fost fericirea, dar mare şi buclucul. Din pricina statuilor lumea începuse să vorbească de Tudorache că nu mai e în toate minţile, că umblă noaptea ca strigoii, că e lunatec şi câte şi mai câte! Dar să vedem cum stau lucrurile.

într'o dimineaţă timpurie, cînd în mrejele unui vis minunat se văzu acoperit . de laurii gloriei, Pavel, servitorul lui credincios, dădu busna în dormitor, îl trezi şi-i spuse cu sufletul pe buze:

— Stăpîne, stăpîne! Vai de zilele mele, ce s'a întîmplat! Scoală- te repede, să vezi şi dumneata ce-au făcut nemernicii.

Parcă «.lunecase într'o prăpastie, de pe dîmbul laurilor şi al glo­riei, în adîncul căreia, Pavel îi spunea: stăpîne, stăpîne!

— Ce i bre, ce mă scoli din somn, ce s’a întîmplat dobitocule?— Statuile stăpîne, statuile,..Atîta i-a trebuit lui Rogoz: s'audă de statui. A sărit ca o minge

din pat, şi-a tras pantalonii, a îmbrăcat surtucul peste cămaşa de noapte şi a sbughit-o pe uşe.

19

DATINA

Afară, din capătul scărilor, i se înfăţişă un spectacol înfiorător. Capetele sale de ghips zăceau, rătezate din gîtul gulerat, jos, în ţă- rînă, la picioarele celor două statui. Trupurile decapitate păreau însă indiferente la masacrul petrecut în timpul nopţii şi continuau să aibă aceeaşi înfăţişare majestoasă, învingînd moartea, sfidînd timpul.

Rogoz rămase încremenit. Vroia să strige, dar un nod i se puse în gîtlej. Crezu apoi că visează încă — desnodămînt tragic al minu­natelor întîmplări anterioare. Se frecă puternic la ochi şi se pişcă de mînă. Simţi durere, constatînd că visul este realitate. Ii venea să turbe de mînie. Dar cu toate acestea nu-şi pierdu cumpătul. Intră în casă, se spălă repede, se îmbrăcă şi plecă în fugă, spre poliţie.

Acolo, cînd deschise uşa, gâfâind, găsi un sergent, care dormea pe masă, peste călimară, condee, creioane şi hîrtii răvăşite, sforăind de se cutremurau pereţii.

— Hei, hei, - îl scutură Rogoz,Agentul ordinei şi pazei comunale, întinzîndu-se şi căscînd zdra­

văn, se ridică încet de pe masă şi vorbi, cu ochii somnoroşi, nepu­tincioşi la lumina zilei:

— Ce poftiţi ’mneavoastră ?— Vreau să vorbesc cu comisarul de serviciu.— Cu dom’ comisar Pîrvulescu?Var istul îşi scoase ceasul mare şi gros, pe care era desemnat o

locomotivă cu emblema „Roskopf Patent" şi dădu din cap în stînga şi ’n dreapta:

— Păi dom’ comisar doarme alăturea, în cameră, şi mi-a spus să nu-1 scol pînă la opt...

— Cum pînă la opt ? S’a întâmplat un caz foarte grav şi trebue să vorbesc neapărat cu el. Spune că am venit eu, Tudorache Rogoz.

— Dacă-i caz grav, să-l scol, dar numai dacă-i caz grav — vorbi vardistul, scărpinîndu-se insistent în cap,

— După cîteva minute, în care timp Rogoz îşi reconstituise ta- bloul îngrozitor, care-i jignise demnitatea şi în care timp, din odaia vecină, se auziră înjurăturile variate ale comisarului adresate sergen­tului pentru faptul că-i stricase somnul cel mai dulce, apăru Pîrvu­lescu, cu părul vîlvoi şi c'un capăt al gulerului de celuloid ieşit afară din tunică.

— Plecăciune, coane Tudorache, Cu ce vă putem servi?— Domnule comisar, începu Rogoz, mi s'a întîmplat o mare

nenorocire.Comisarul holbă ochii, neplăcut impresionat, Cînd auzia de ne­

norociri — prilej de anchetă, de cercetări peste cercetări — îl apuca groaza. Iaca, acum altă belea pe capul lui.

20

DATINA

— Să vii cu mine, te rog, la faţa locului, continuă Rogoz,Pe drum, Tudorache îi povesti tragica întîmplare şi cum era să

leşine de necaz şi de durere, acum jumătate de ceas, cînd a văzut ,,mîrşăvia“, care ,,1-a atins în onoarea lui" şi cum ar vrea ca din pămînt să se descopere „derbedeii", care au cutezat să facă această „crimă".

Ajunşi în faţa „Palatului Rogoz", comisarului îi veni să pufnească de rîs, cînd văzu cele două statui văduve de capete şi lumea adu­nată în stradă, ca să privească „minunea" întâmplată. Şi ’n acelaşi timp îi trecu o idee năstruşnică prin cap, Dacă-i reuşia, scăpa de an­chetă, de bătaie de cap şi de alte calamităţi, care tot zădarnice ar fi fost,

— Linişteşte-te, coane Tudorache, nu mai fi necăjit, Asta-i o întîmplate de care nu eşti vinovat nici dumneata, nici eu, nici „der­bedeii". Asta-i o treabă a naturii...

Rogoz îl privi nedumerit.— Nu ştii că azi noapte a bătut vîntul ? Păi vîntul a făcut treaba

asta.— Cum, vînt, ce? bîlbîi Rogoz intrigat de cele ce auzise din

gura comisarului.— Da, coane Tudorache, şi ce vînt! A fost un uragan nu glumă.

La noi, la poliţie, a dat paratrăsnetul jos şi a spart vreo cîteva ferestre.Un moment lui Rogoz îi vîjîi capul, Turburarea se transformă

însă repede într'o bucurie covârşitoare. Ar fi vrut să ia pe comisar în braţe şi să-l sărute pentru că-i ridicase piatra de pe suflet,

— Al dracului vînt, domnule Pîrvulescu. Şi uite eu nici nu l-am simţit măcar, rîse Rogoz, aducîndu-şi aminte de visul fermecat, în care fusese cel mai mare om din ţară şi care-1 făcuse să nu afle ce se petrece afară, în noapte. Apoi întinse amîndouă mîinele comisarului:

— Vezi dacă omul nu se gîndeşte?Şi privi lung în urma abilului poliţist, care, fericit că reuşise să

scape de aşa pacoste, o luase repede înapoi, ca să-şi continue somnul..

Dela această întîmplare au trecut două săptămîni. Statuile au fost refăcute. Rogoz se poate privi iarăşi, din cafeneaua de peste drum. Ba cu această ocazie, a reparării statuilor, se mai alesese cu ceva. După sfatul lui Bîrlogeanu îşi mai făcuse un bust şi-l aşeză sus, deasupra intrării, deasupra locului unde se afla scrisă titulatura „Pa­latului".

— Ce casă frumoasă şi ce statui! Dar... o mică lipsă, o singură abatere dela estetică... şi asta-i strică. Aşa i-a vorbit Bîrlogeanu, odată la cafenea, căutînd să amuze pe cei din jurul lor. Rogoz a luat-o de

21

DATINA

bună şi l-a ascultat. $i cînd ideea a fost înfăptuită nu ştia cum să mai mulţumească lui Bîrlogeanu pentru sfatul bun, pe care i l-a dat. Şi, fiindcă tot a trebuit să-i facă o formă pentru bustul de deasupra intrării, s’a gîndit că n'ar fi rău să-i mai toarne două, pe care să le aşeze în interiorul casei, unul în salon şi altul în sufragerie. Pentru această idee, s'a felicitat conu Tudorache. Cum se învîrtea cum făcea doi paşi prin casă, dădea cu ochii de bucata de ghips care-1 repre­zenta. Totuşi, din cînd în cînd, se mai ducea şi la cafeneaua de peste drum şi clocotea de bucurie, cînd vreun trecător se oprea din drum cîteva secunde, ca să-i privească statuile.

Fericirea i-a fost însă iarăşi de scurtă durată. Căci în altă dimi­neaţă, Pavel, servitorul, din nou l-a trezit din somn.

— Stăpîne, iar s’a întîmplat nenorocire cu statuile,— Iar a bătut vîntul? Iar au căzut capetele jos?— Nu stăpîne, n’a bătut vîntul şi nici capetele n’au căzut jos,

S’a petrecut ceva şi mai rău, A plouat tare şi pe stradă-i mocirlă mare şi,„

Servitorul n'a putut să-şi termine povestea. Tudorache, numai în cămaşă şi ’n papuci a trîntit uşile şi a ieşit pe verandă. Şi a ră­mas şi mai înlemnit decît cu două săptămîni în urmă. Din impo­zanta siluetă, plămădită în cele două forme masive şi albe, nu se mai înţelegea nimic. Nu mai rămăsese decît două forme negre, imoase. Se vede că răufăcători, în timpul nopţii, au avut plăcerea să noro- iască statuile conului Tudorache cu noroiul de pe bulevardul nepa­vat şi bine umezit de o ploaie bogată şi îndelungată.

Şi deabia atunci a văzut Rogoz că nu e lucru curat. Şi nu s'a mai dus la poliţie, să reclame „cazul grav“ , ci a dat ordin să i se toarne alte statui, — de astă dată din marmoră veritabilă, — şi a toc­mit un om, care să păzească intrarea în timpul nopţii. Era mai prac­tic şi mai sigur. Ba, mai tîrziu, a trebuit să-şi tocmească un păzitor şi pentru timpul zilei. Aceasta din cauza băeţilor din mahalaua „Tîr- gul vechi", care-şi făceau de joacă cu statuile. Deşuchiaţii se aşezau în stradă, la vreo douăzeci, treizeci de paşi şi ochiau cu prăştiile capul gînditor, de marmoră, al conului Tudorache Rogoz,,,

Cu toată paza, loviturile cădeau când nici nu gândeai, şi abia se repezia paznicul - ca să pună mâna pe deşuchiat - în direcţia din care i se părea că venise piatra în sbor, când o altă lovitură, toc­mai din direcţie opusă, venea să ciopârţească o nouă sburătură din chipurile bietului Rogoz,

Amărît şi ’ngândurat privea el spărturile făcute de loviturile prăştiilor şi ’nmulţite cu fie care zi trecută. Ele îi sluţiseră oribil marmoreele chipuri. Ici îi sburaseră o buclă de păr din scăfârlie, din-

22

d a t i n a

colo bretonul de pe frunte, într'o parte îi lăsaseră numai o jumă­tate de ochi, fără a mai vorbi de nas, de urechi, ori de alte proemi­nenţe mai caracteristice ale „Conului Tudorache" care fuseseră ochite cele dintăi,,,

— Nenorociţi copii domnule! — izbucni cu prefăcută indignare Bârlogeanu, care fără să fi fost observat, ajunsese cu paşi lini în spatele proprietarului statuilor.

— Ii priveşte - răspunse Rogoz - cum mi-au sluţit nemernicii mân- dreţe de statui. Ce le-or fi stricând, de ce n'or fi având loc de ele, nu ştiu ; că nici pe pământul lor, nici cu banii lor nu le-am făcut ? Fala târgului bine ai văzut şi d-ta că erau, că nu trecea călător streinsă nu se oprească să se uite la ele şi să întrebe ale cui sânt........şibarem să poţi prinde pe unul din golanii care dau... Par'că intră în pământ şi pace !,,. Câte odată îmi zic că mai bine le făceam la Bucu­reşti,., că acolo, am băgat seamă n'au nici o vătămare, Nu-i vorbă sunt ele unele din tuci, dar am văzut şi din peatră şi din marmoră ca ale mele, A unuia,,, stăi că ştiam eu cum îi zice,,, îl chema,,, ăsta,,. Rădulescu şi nu ştiu mai cum, şi lângă el unu, mi se pare Lazăr... Da, am zis şi eu să fac fala târgului meu,,.

— Ce te pui cu sălbaticii Coane Tudorache, statuile d-tale nu făceau pentru păcătosul nostru de târg — replică Bârlogeanu cu o mu­tră serioasă tivită de un mefistofelic surâs. La Wiena... la Paris, ori măcar cum ziseşi, la Bucureştii,,, acolo lume civilizată, care ştie ce-i arta şi o respectă cum se cuvine, mai ales dac'ar fi dat de un om ca d-ta care să le facă cu banii lui,,.

Alexandru Bistriflanu

23

E T S E M P E R...Noi ne-am trudit sâ facem din slovă rost al viefii, Desţelenind cărarea înfrângerii... Poefii Au risipit în salbe comorile de gânduri,Căzând sub pasul vremii, trudifi; şi rânduri, rânduri De stihuri măiestrite, necercetat izvor,S'a ’mprăştiat în noapte, ca gândurile lor. înţelepciunea minţii, drum larg bătut în stele,S’a năruit pe culme, sporind în patimi grele,Şi raza prinsă ’n golul prăpastiei o clipă,Ca licărul ce ’n zare din neguri se ’njiripă, —A săgetat c’un fulger adâncul, înstelând Nădejdea prăbuşită sub cel din urmă gând.

Scormonitori în bezna trecutului, din trudă Am plăsmuit icoana pe care-o mână crudă A scrijelat-o ’n setea de a nu da preţ trufiei Ce stă de veghe, soare la poarta veşniciei.Al veacurilor vuiet, în luptă fără preget Cu sâmburul ştiinţei, un punct mişcat de-un deget, Ne-a fost prilej de ciudă când, ispitiţi de soartă Ne-am înălţat pe ruguri, clădind pe-o lume moartă Altarul ce sub pânza de purpură, în soare,Innăbuşise plânsul învinşilor... Popoare Nepotolite ’n goană spre culmi de biruinţă,Şi-au smuls din sânge — avutul şi slava din căinţă, Şi-au năruit în temple icoana Celui care Sub bolţi ridică dreapta spre binecuvântare.Părtaşi nelegiuirii, toţi cei ce-du stat de pază,Cu gând, din munţi de aur să prindă ’n mreji o rază, Netemători că unda din fulgerul luminii.E-adeseori cununa ce adăposteşte spinii,Au vânturat prin lume arginfi plătiţi cu sânge, Sporindu-şi avuţia din trupul ce se frânge,Şi-au clătinat văzduhul, strigând că cinstea ’n lume Ea singură e ’n stare păcatul să-l sugrume.Femei cu ochii turburi în tremurul dorinţii,Şi-au năruit în pofte şi sufletul şi-argint ii, încremenind cu mâna pe ştreangul ce ’n lumină întunecă nădejdea şi răsplăteşte-o vină.Tărîndu-i stricăciunea sub ziduri de ’nchisoare,Câte-au voit sâ treacă drept palide fecioare, îndrăgostite pururi de-a gândului virtute, —Au fluturat un zâmbet aprins pe buze slute, Desvăluindu-şi sânii sub ochi ce ’mpart săgeţi, Batjocorind osânda posomorâtei vieţi.

24

DATINA

Şi ’n timp ce din adâncuri, mizeria şi chinul Şi-au înălţat spre ceruri blestemul şi suspinul,Prin crânguri însorite şi prin lioezi în floare A picurat acelaş tril de privighetoare,Şi pururi între creste, de şoimi păzite ’n zare,S’au sbuciumat şuvoaie neprinse ’n stăvilare,Ca negurile viefii ce ’n amintiri s’ascund,Ducându-şi unda ’n clocot prin albii fără fund.

Sbătându-ne zadarnic, setoşi de ’noăfâlurâ,Ne-am răzlefit de ora fa ce tremură ’n natură Şi uriaşi, în luptă spre tronul unde zeii Sălăşluiesc pe culme la sfat cu fariseii, —N’am cercetat nici floarea ce, răsărită ’n drum,Sfioasă-şi risipeşte comoara de parfum,Nici cuibul ce sub frunză îşi tăinuieşte plânsul,Slăvind dumnezeirea, cu vrăji nespuse ’ntr’însul, —Ci, poposind în silă, cu scârbă şi cu jrică,Am năruit şi floarea şi cuibul de furnică...

De surda cântă preofi, proorocind viata Sortită ’ndurerării în cer să-i schimbe fafa;Zadarnic primăvara plesnesc în soare muguri,Când jos în iarbă şerpii se ’ntrec în vicleşuguri.Zadarnic cântă presuri pe-a steiului firidă,Când firea naşte gâze şi fluturi din omidă.In căile pierzării cu visul tău te clatini,Când moarte-fi dorm în suflet necercetate datini.Sporind osânda ’n rugă pe-altarele ’n ruină,Din post şi umilinţă îfi faci o nouă vină,Când sufletul, miasmă clocită prin răstoace,Usucă rădăcina când rodul plin se coace.

Sărbătorind a viefii nevrednică povară,Vom face pururi slava din ură sâ răsară Şi, viermi striviţi în tină, în ceasul desnădefdii Vom smulge biruinfa din teama de primejdii,Când în văzduhuri limpezi, vrăjit de-acelaş soare,Porni-va stol de vulturi spre crânguri verzi să sboare,Spre-a face ’n gând să nască un vis ce pururi minte,La umbră de mesteacăn, în preajmă de morminte.

Al. lacobascu

25

DATINA

D. Tom escu: Atitudini Politice ţi literare.„Scrisul Românesc" — Craiova.

In publicistica noasfră dinaintea războiului, d-1 D. Tomescu ocupa un anume loc bine delimitat. Activând în cadrul tumultuos al sămănătorismului cultural literar şi po­litic, d-1 D. T. reuşise chiar să atragă atenţia d-lui N. Iorga ce-i aprecia în mod deosebit scrisul politic şi literar. Pe vremea aceea, d-1 T. reprezenta cu o vigoare şi credinţă fierbinte naţionalismul militant în cultură şi politică.

Publicându-şi astăzi volumul de „Atitudini politice şi l i l e r a r z ne dă posibili­tatea să-l regăsim acelaş luptător neînfricat în slujba ideilor naţionaliste. Nu mai e însă acelaş entusiast secundant al d-lui Iorga. Politic, a evaluat către liberalism în cadrul căruia aduce lotuşi anume moşteniri morale şi concepţii ale semănătorismului. In pro* cesul acesta, dealtfel, d=l T. nu este un caz singular. C i tocmai dimpotrivă. L-am putea socoti ca exponent al unei evoluţii politice dela iorghism la liberalism, care îşi asociază o mână respectabilă de intelectuali români. D*1 T. este deci un simbol ilustra­tiv al procesului politic al unei părţi dintre vechi sămănătorişti. Deaceea în seria articole* lor din „Atitudini politice şi literare," mulţi dintre intelectualii noştri îşi vor recunoaşte propria lor dramă sufletească expusă cu sinceritate şi căldură. Prin acest fapt însuşi, cartea d*lui T. — ecou sufletesc al unei generaţii — va fi o carte vie. Deşi o culegere de articole gazetăzeşti, ea închide totuşi între paginile ei o unitate : istoria unei deveniri polilice şi icoana unei stabilităţi morale.

Dealtfel caracterul ei gazetăresc nu e considerat ca o notă peiorativă de d-1 T. Dimpotrivă chiar, d-sa e mândru de gazetăria ce o face. Fiindcă are despre ziaristică o concepţie cu totul alfa decât cea curentă la noi. Gazetarul trebue să aibă mai întâiu o bine închegată cultură, crede d-sa. Şi anume nu numai cunoştinţe, ci mai ales „onestitate,“ prin urmare o conştiinţă într’adevăr morală. Apoi abea gazetarul urmează să coboare în realităţi şi actualitate. Un scris palpitant de viaţa fiecărei clipe, dar stră* fulgerat de lumina culturii şi eticii, iată adevărata operă a gazetarului care trebue să reprezinte coborîrea culturii din înălţimile*! olimpice în realitatea, pe care arc datoria s’o explice. Cu astfel de concepţie, d*l T. depăşeşte cel puţin treî sferturi din gazetarii noştri de astăzi a căror superioritate faţă de cei dinaintea războiului, poate fi de ordin ştiinţific, dar nu e in nici un caz de ordin moral. Gazetarii vremii noastre sunt într’* adevăr oameni mai ageri şi mai învăţaţi ca altădată, n’au însă independenţa morală a scrisului lor fiind doar instrumente oarbe în mâna politicii. Aşa se şi explică greutatea cu care cele câteva adevărate conştiinţe gazetăreşti ce avem, luptă spre a-şi găsi o întrebuinţare în câmpul publicisticei noastre. D*1 T. însuşi se mărturiseşte ca un izolat, ca un gazetar de provincie, ale cărui frumoase idei nu rodesc din pricina minimei răspândiri a ziarelor unde scrie. De aci nevoia publicării acestui volum care să ofere cititorilor o activitate ce merită a fi cunoscută şi apreciată.

Dar cartea d=l T. nu culege numai articole politice. A doua ei parte adună un mănunchiu de articole literare privind problemele principiale ale literaturii noastre de după războiu. U preocupă în special pe d*l T. mult discutatul proces dintre sămănăto* rism şi modernism, mai precis dintre tradiţionalism şi modernism, proces care alcătu- eşte de fapt un aspect fundamental al literaturii noastre postbelice. D*1 T. în vechia sa calitate de sămănătorist, luptă cu o dârzenie şi consecvenţă ce-1 onorează împotriva modernismului artificial, fără temeiuri solide în sufletul naţional. E un riou glas din adâncurile străvechi ale neamului, un nou ostaş în slujba nobilă a ideii 'omâneşti. Şi în vremea când anume vânturi extremiste bat iarăşi pe meleagurile Europei, cuvântul celui care sfinţeşte încă odată tradiţia şi idealul naţional e bine venit, ca un sol cu nerăbdare aşteptat ca să aducă un nou suflu de nădejdi într’un viitor pe care nu l*am dori atât de sumbru cum se arată. In lupta de respingere a modernismului literar,

28

b A î f t îA

„Datina“ e firesc alaiuri de acţiunea d-lui T. De nouă ani de când apare neobosită revista noastră n ’a făcut altceva decât, pe deoparte critica destructivă a modernismului, pe de alta cea constructivă a tradiţionalismului. A saluta şi preţui deci o activitate oaralelă ca acea a d-lui T. e pentru noi o plăcută datorie. Acolo însă unde atitudinea noastră se depărtează de cea a d-lui T. e în proclamarea sămănătorismului ca forma cea mai indicată a mişcării noastre literare din prezent. Mai mult chiar, d*l T. crede într’o reală actualitate a sămănătorismului. Socotim atitudinea aceasta ca un înduioşetor elogiu postum adus unei mişcări care nu mai figurează totuşi decât în istoria noastră culturală şi literară. Pentru ca să-i dovedească actualitatea, d-1 D. T. a redus de fapt noţiunea de „sămănătorism" la ceeace s’ar putea numi mai precis realism naţional, la predica permanentă a legăturii culturii noastre cu „realităţile naţionale," cu trecutul şi ţărănimea deci. Cu acest sens general actualitatea sămănătorismului n ’ar putea fi con­testată într’o parte a operilor unor scriitori ca Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu etc. Realismul acesta naţional nu cuprinde totuşi şi calitatea specifică a sămănătoris­mului. După cum se ştie, mişcarea purcede de mult mai departe în timp, dela Kogăl* niceanu cel puţin, sămănătorismul însemnând numai un moment culminant — ce e drept. Ceeace caracterizează însă specific sămănătorismul şi-l localizează în timpul când de fapt şi-a desfăşurat forţele, nu este ideea generală a realismului naţional, idee comună şi altor mişcări din trecut, ci felul cum această concepţie era privită, forma ei lirică de exprimare, caracterul ei moral şi cducativ, forja ei social naţională. Imbogăţindu-şi prin aceste note specifice conţinutul, noţiunea de „sămănătorism" îşi circumscrie apli­carea pe o sferă mai redusă, se statorniceşte în timpi.1 când într’adevăr a vieţuit fructuos, actualitatea ei manifestându-se — în acest caz — mai palid In partea de „Ati­tudini politice" a cărţii d-lui T. surprindem chiar un pasagiu din care se vede că pe alocuri şi d-sa nu crede în actualitatea sămănătorismului. Intr’adevăr în articolul „Ape­lul la trecut" din 1920 la pag. 89 citim: „Âslăzi însă nu mai putem vorbi despre această mişcare fără să avem simţământul că desgropăm un lucru pe care trecutul şi l-a încorporat definitiv.1'

Actualitatea sau inactualitatea sămănătorismului e o contradicţie care apare la d*l T. numai din pricina deosebitei accepţiuni pe care o dă termenului de „sămănăto* rism“. Când are înţelesul general al „realismului naţional", sămănătorismul se poate bucura de o puternică actualitate, care însă îi este -refuzată când s’ar atribui termenului conţinutul său specific. Dar în definitiv discuţia priveşte mai mult severitatea logicei decât realitatea. Şi aceasta din urmă ne interesează mai mult în istorie. In numele acestei realităţi organice d-1 T. este îndemnat să elogieze şi astăzi ca şi altă dată contactul culturii româneşti cu izvoarele naţionale.

Rămâne să însemnăm acum şi câteva observaţii asupra formei scrisului d4ui T. Ne impune mai întâiu sinceritatea, puterea şi energia convingerii în care vedem o manifestare a olfenismului d-lui T. Mai asociem apoi la acestea o claritate de apă de munte şi o stăpânire semeaţă, câteodată şovăietoare totuşi, a puterilor logicei. Adăugăm însfârşit silinţa de a se face cât mai uşor de înţeles prinfr’un stil, care dacă nu îm­bracă haina de sărbătoare a imaginilor ce nici nu s’ar fi potrivit unui om al energiei sănătoase până la ostentaţie, îşi agrementează totuşi asprimea liniilor cu plasticitatea unor exemple pe deplin lămuritoare. [Pentru înţelegerea tradiţionalismului imaginea oului dinC. Wagner].

In haosul cugetării şi faptei contemporane cartea d*lui T. aduce — cel puţin — tăria de afirmaţie a unei convingeri, farmecul voinicesc al „atitudinilor" înfr’o lume în care domneşte spectacolul degradant al lipsei de personalitate şi al laşităţii ce te îm­piedică să ocupi o poziţie distinctă pentru care să lupţi apoi cu temeritate şi eroism.

Al. Dima

29

DATINA

Revistele

După observata unanimă, viaţa noastră socială contemporană e dominată — mai ales în ultimii ani, — de' factorul economic pedeoparfe, de cel politic pe de alta. Intre aceste două manifestări cardinale, celelalte forme ale vicjii sociale au locul umil al unor cenuşărese dispreţuite. Fenomenul cultural subt toate diversele lui aspecte, dela ştiinţă la arfă şi literatură, dela opera lui creiatoare la cea de simplă difuzare, e cu totul vitregit şi trăeşte par’că astăzi, numai din amintirea unor vremi strălucite. Pentru noi mai ales, vâltoarea acestor vremi nu e nici măcar prea îndepărtată. Ea îşi dură doar vigoarea subt sămănătarism care mai înainte de toate a ştiut să afirme valoarea politică a culturii şi să producă entuziasm în jurul faptei cultural-naţionale. In genere deci, putem înregistra, în preocupările vremii noastre, o scădere destul de sensibilă a interesului pentru formele de cultură.

Faptul se ilustrează cu deosebită evidenţă prin viaţa agonică a revistelor. Nicicând mai mult ca astăzi, apariţia lor n’a şovăit atât, drumul lor n’a fost mai penibil şi mai chinuitor. Revistele mari de odinioară chiar — precum „ Via fa Românească“ — au fost ameninţate în însăşi existenţa lor şi au trebuit să recurgă la tot felul de schimbări şi compromisuri pentru ca să*şi poată duce o viaţă mizeră faţă de strălucirea de odini­oară. Aminfiţi-vă numai ce a însemnat „ Viata Românească“ înainte de războiu şi ceeace e acum, când smulsă din mediul ei natural de creştere, din liniştea meditativă a Iaşilor culturali, e transplantată în atelierele „Adevărului“ din Bucureşti. Ochiul fin şi analitic al d-lui Ibrăileanu n’o mai poate scruta cu atenţie şi părintească grijă, iar vechii ei colaboratori nu mai par entuziasmaţi de vatra de altă dată. Ultimul ei număr — pe Noembrie, Decembrie, 1931 — ne-a dăruit totuş bucuria a două realizări de seamă: „Eminescu şcolar la Cernăuţi" de G. Călinescu ce şi-a luat sarcina publicării unei monografii asupra „ Vieţii lui Eminescu", lucrare ce se anunţă perfect documentată, scrisă cu mult talent evocator al vremii eminesciene într’un stil sobru şi posedând arta carac­terizărilor în câteva linii sumare, dar sigure şi „ Desmeticire“ de M. D. loanid o lungă nuvelă în forma unei confesiuni sentimentale în care eroina îşi deapănă întunecată de triste amintiri, firul rătăcirii ei sufleteşti sub îndemnul neastâmpărat al simţurilor spre a-şi reveni apoi, după o încercare de sinucidere, la climatul frumoasei vieţi etice a unei căsnicii fericite. Semănată cu subtile analize psihice, într’un stil cald învăluitor, cu o seamă de personagii temeinic închegate, nuvela d-lui M. D. Ioanid dovedeşte un talent sigur pe sine, adoptat problemelor vremii şi ca atare prevestind un succes durabil. Din acelaş număr relevăm răspunsul d-lui M■ D. Ralea la un articol-conferinţă al d-lui N. Crainic, în care încă odată ilustrul şef al şcoalei orfodoxisfe este surpins în delict de neînţelegere a textelor pe cari le comentează şi le atacă, înlocuindu-le ideile reale cu unele imaginare. Se dovedesc dar iarăşi insuficienţele culturale ale directorului „Gândirii". Si fiindcă am pronunţat numele revistei ortodoxiste, să ne fie îngăduit să reţinem din ultimele ei manifestări însemnările de călătorie în Italia ale d-lui T. Vianu pe careul regăsim, după atâţia ani, sub aspectul poetului şi prozatorului îmbibat ca totdeauna cu o gândire de fermecătoare adâncimi. Ceeace impresionează însă foarte neplăcut pe cititorul obiectiv al „Gândirii", e atmosfera de adulaţie reciprocă a colaboratorilor. Simţi îndată că toiul este cu metodă calculat spre a obţine anume efecte cu sa* crificiul dureros al simţului de măsură şi adevăr. De altfel faptul a fost observat şi de alţi cronicari şi a început să fie privit cu desgusr de cititori. Cu o ideologie ne întemeiată pe realităţi româneşti şi cu o ţinută lipsită de distincţie ca cea din ultimul timp „Gândirea“ îşi va înstrăina tot mai mult simpatiile publicului cititor. Singura re* vistă literară ce apare ca anexă săptămânală a unui cotidian „ AdevăruUliterar“ îşi continuă viaţa cu aceleaşi caractere ce i-au fost însemnate într’un precedent număr al

30

DATINA

nosiru. Ştie să se adapteze gustului public sacrificând fără nici un regret estetica Sâii etica. O interesează dar în primul rând câştigul şi nu educarea cititorului. Notăm totuşi încercarea de superiorizare în „Cronica literară“ ce i-a fost atribuită d-lui G . Călinescu, al cărui spirit critic l-am remarcat dela primele lui manifestări în publicistica noastră.

E timpul însfârşit să semnalăm câteva noui apariţii, încercări curajoase de înte* meiere a unor periodice. La Cluj, în oraşul cu frumoasă atmosferă universitară, care n’a reuşit totuş încă să ne dea o revistă a Ardealului cu suflet şi izbânzi creiatoare locale, apare de puţină vreme sub direcţia d-lui C. Argintam o minusculă, dar cu gust înfiripată, revistă „Hyperion". Ultimul număr — Martie 1932 — aduce printre altele un articol omagial pentru Octavian Goga semnat de luptătorul ardelean Al. Hodaş.

O altă nouă apariţie ne dăruie d-1 L. Rebreanu prin „România literară", încer* când reînvierea acelei „Mişcări literare“ a cărei amintire durează încă în sufletul nostru. Printre condeele critice, reţinem pe/. Cantacuzino cu pătrundere serioasă şi sistematică a fenomenului literar. Regretăm însă pentru estetica foii, anume nepotrivite anunţuri şi reclame ce-i pătează comercial paginile. De asemeni o seamă de calambururi critice şi mici înţepături suburbane, cari coboară revista d-lui Rebreanu la mentalitatea adoles* cenţilor ce le scriu, ar putea lipsi. Se cuvine să însemnăm şi apariţia publicaţiei săp* tămânale „Secolul“ ce-şi închină mai bine de două pagini mari literaturii, una teatrului şi plasticei şi alta discuţiilor în jurul ideilor vii ale vremii. Apare la Bucureşti sub conducerea d*lui C. Ş. Făgeţel, tipărindu-se însă la „Ramuri" în condiţiuni tehnice neobişnuit de estetice. Dorim părţii literare să aducă scrisului românesc energia, dâr- zenia convingerii şi curajul tradiţiei oltene ce ne lipseşte atât de mult în critică mai ales, unde părerile sunt atât de confuze şi diplomatic expuse încât mai mult zădărnicesc dreapta înţelegere a operilor decât o jămuresc.

Un cuvânt ales trebueşte neapărat spus pe seama „Revistei istorice române“ a cărei utilă apariţie a fost dela început salutată de noi cu nădejdi ce se dovedesc acum rodnic împlinite. In ultimul număr — voi. I, fasc. IV — pe lângă un bogat material de specialităţi ce nu intră în competinţa noastră, d-1 C’. C. Giurescu semnează prima parte a unei riguroase analize a Istoriei Românilor şi a civilizaţiei lor de N. Iorga. Cu un calm şi o metodă ştiinţifică consecventă, nici o clipă desminţită, d-1 Giurescu arată adevărata valoare a acestei scrieri cu lipsuri atât în ce priveşte planul lucrării, cât şi informaţia şi metoda.

Revista de cultură „Boabe de grâu“ îşi continuă opera de informare a publicului mare asupra monumentelor şi instituţiilor de cultură din cuprinsul ţării. In numărul din Oct. Noembrie 1931, d-1 Al. Bărcăcilă reconstituie cu meticulozitate de istoric ştiinţific „ Drubeta“ de odinioară, acordând atenţia cuvenită podului lui Traian „una din operile cele mai de seamă ale întregii antichităţi romane". A m însemnat aci cele mai impor­tante evenimente culturale şi literare pe domeniul „revistologiei" din ultimul timp. E mai mult ca sigur că o seamă de fenomene vor fi scăpat vigilenţei noastre. Făgăduim însă să revenim în viitorul nostru număr, până atunci aspectele literare ale noului an prccizându-sc mai clar.

Al. Cerişan

31

DATINA.

folklor român coreografic.

Manifestările artistice populare desvăluitoare de caracteristice stări sufleteşti, au cucerit din ce în ce cât mai mulţi cercetători. In primul rând poezia lirică şi epică, mai apoi muzica populară s’au bucurat de cercetări şi culegeri tot mai întinse. Cule­gerile noastre de cântece, doine, basme, balade şi proverbe populare ne-au dăruit co­mori dc artă populară românească ; adesea slujind drept motive de noi creaţii artistice, cu vădite înrâuriri în literatura cultă. Cu vremea cercetările s’au întins şi asupra celor­lalte manifestări artistice ale simţirii populare ca : cioplitul şi încrustatul în lemn, colo­ritul covoarelor şi al ţesăturilor de tot felul, formele şi coloritul vaselor de lut, înconde* ierea ouălor de Paşti, folklorul muzical etc. Rămânea însă un vast şi însemnat teren al acestor manifestări mereu ocolit; acela al jocurilor naţionale româneşti, al folklorului coreografic. Nevoia descrierii, mult mai greoae a acestui folklor, atrăgea poate mai puţin pe cercetători de cât celelalte produse artistice populare.

In urma răsleţelor încercări, un pasionat şi stăruitor culegător al folklorului corco- grafic, d-1 G. T. Niculescu—Varone, după o trudă de ani de zile ne dărueşfe cea mai preţioasă contribuţie pe acest tărâm. In trei volume d-sa ne prezintă sute de jocuri româneşti din toate ţinuturile, descrise după regiuni cu numirea lor, cu felul lor de re­prezentare, însoţite de chiuiturile şi cântecele respective, precum şi de descrierea poriu* lui de sărbătoare al flăcăilor şi fetelor. Pentru o coordonare a acestui material folkloric autorul alcătueşte şi „Dicţionarul jocurilor româneşti", cuprinzător a 2364 de jocuri, cu indicarea numelui jocului, publicaţia unde se află descris şi a melodiei muzicale dacă a fost culeasă.

Lucrarea d-lui N.~Varone pe lângă preţuirea folklorului coreografic şi al indi­caţiilor etnografice, rămâne şi un preţios document istoric prin acea că jocurile noastre populare au început şi la sate să fie înlocuite cu dansurile lascive şi murdare, impor­tate sub eticheta modernistă dela sălbaticii africani şi atmosfera senină şi sănătoasă a horelor noastre dela ţară ameninţată să dispară.

Strădania autorului a fost distinsă de Academia Română cu premiul „Năsturel". Aducem şi noi toată recunoştinţa.

M. C. Bulzu

Privitor la „lecţia" d -lu i Nae lonescu

„Domnul Nae e invulnerabil. Domnul Nae are imensa superioritate de a nu fi scris nimic".

(E. Lovinescu : Istoria civilizaţiei române moderne, voi, III, 208)

D=1 Nae lonescu, misticul director al „Cuvântului", a fost nu de mult profesor şi încă, prin nu ştim ce fericite împrejurări, universitar. „A fost“ fiindcă iarăşi — prin alte mai puţin fericite împrejurări, — aflăm că nu mai este. Dar indiferent dacă a fost sau mai este, d-1 Nae lonescu e obişnuit — ca profesor — să dea lecţii. Studenţilor şi altora chiar, fiindcă în definitiv — o ştim cu toţii — dânsul are căderea morală şi intelectuală s’o facă.

Cam ce au folosit câteva serii de studenţi din lecţiile de logică ale d-lui Nae lonescu, numai examenele de capacitate pentru candidaţii la profesorat o pot spune. O adevărată hecatombă de căderi, stă sinistră mărturie a ştiinţei şi capacităţii pedagogice a ilustrului profesor.

32

DATINA

Ce a folosit însă lumea nesfudenţească de pe urma „lecţiilor“ d-lui Nae Ionescu, aceasta e o alfă poveste mult mai veselă ca cea de mai sus. Pentru cei ce n’au fe* ricirea de a fi studenţii d-sale, d-1 Nae Ionescu îşi (ine „lecţiile" dela „catedra Cuvân­tului" De acolo observă ca un Argus câmpurile activităţii româneşti. Politică, teatru, literatură, filosofie şi mai ales teologie, iată domeniile pe care d-1 Nae Ionescu le cer* cetează zilnic, le desparte în loturi, le explică prin zăcăminte mistice, le împarte şi le ia înapoi, apoi din nou le ’mparte şi aşa mai departe. Şi câteodată aplică şi câte*o „lectie“, că doar a fost sau este „profesor".

Printre cei gratificaţi cu astfel de învăţături nesolicitate, se numără — din păcate— şi subsemnatul care la 15 Februarie c. a trebuit să primească — vrând, nevrând— o „lecţie" dela d*l Nae Ionescu în pagina dintâi a „Cuvântului“. Cititorii îşi vor aminti poate. Era un articolaş cu sublinieri cursive intitulat „Dima“ şi iscălit personal de d*l... profesor Nae.

Ce se spunea acolo ? Lucruri cam de felul acestora: Că subsemnatul e necuvincios când îşi îngăduie să întreprindă o „atât de surprinzătoare sinteză" ca cea despre „Criza culturii româneşti" din precedentul număr al „Datinii", când n’are doar nici-o suprafaţă culturală, când e un simplu necunoscut incult, când n’are maturitate în scris şi gândire şi ejusdem farinae. Cum se vede, scrisul e tabu pentru cine n’are cel puţin suprafaţa sa culturală şi mai ales pentru cine luptă cu tărie şi curaj împotriva stricării tineretului printr’o demagogie „culturală" de periferie, demnă de un domn căruia îi place să se alinte cu numele suburban de Nae. Fiindcă lumea ştie pe ce se întemeiază „faima" intelectuală a d-lui N ae: pe farsă şi teatru de conferenţiar popular, ci nu — Doamne fereşte — pe vreun studiu publicat în ţară sau străinătate. D-1 E. Lovinescu avea perfectă dreptate când scria rândul ce figurează ca motto al acestui răspuns: „ Domnul Nae are imensa superioritate de a nu fi scris nimic".

Şi astfel de oameni ne cer bilanful activităţii noastre, ne întreabă de suprafaţă culturală şi ne aplică „lecţii" de cuvintă ?.

„Apoi, de !..." d-le Nae, ca să încheiem aşa cum d-ta încheiai articolaşul despre noi.

AI. Dima.

„Graiul nostru"

Azi, ca şi ieri, ca ’ntofdeauna, cei mai în vîrstă, trecuţi de meridianul vieţii, pri­vesc cu neîncredere la generaţia tînără ce se ridică pe cerul culturii romîneşti. Celor mai bătrîni li se pară că cei tineri, cari n'au sărit pîrleazul celor 30 de ani, păşesc pe căile vieţii, lipsi}i de grija zilei de mîine, orfani de preocupările înalte ale vieţii spirituale, diriguitoare a destinelor acestui neam.

Realităfile însă, singurele care au valoare, desmint această temere. Cea mai însem­nată tineretului de azi este preocupată de toate problemele mari ale vieţii. Sprijinită pe temelia trecutului spre a descifra clar tainele învăluite în ceaţă ale viitorului, steaua po* Iară a generaţiei noui este şi trebue să fie munca constructivă.

Susţinem aceasta pe baza faptelor care vorbesc. Şi le vom înfăţişa pe rînd.Deocamdată ne referim la societatea studenţilor în filologia romină „G R A IU L

N O S T R U ", de pe lângă Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. înfiinţată în anul 1929, această grupare studenţească are ca scop cercetarea pe teren a sufletului şi graiului rominesc, după metodele noui riguros ştiinţifice. In acest scop ea organi­zează excursii de studii în diferite colţuri ale ţării. Astfel în vara anului 1929 s’a cer­cetat regiunea Pădurenilor din jud. Huniedoara, în 1930 s’a cercetai regiunea Codrului

33

DATINA

din Basarabia, în 1931 partea nordică a Banatului şi în 1932 se va cerceta Dobrogea.Din cele trei regiuni cercetate s’a cules un bogat şi interesant material linguistic

şi folkloristic, care a fost sistematizat şi studiat sub supravegherea profesorilor universi­tari : Ovid Densuşianu, Alecsandru Rosetti şi Tache Papahagi, cari sunt sufletul aces­tei societăţi. Din lipsa de mijloace băneşti însă acest material nu poate fi publicat. Cu mari sacrificii materiale societatea a reuşit să editeze doar o broşură: „Prin sate şi mă* năstiri basarabene. Constatări şi impresii dintr’o excursie“ . In această broşură nu se cuprind decât impresii şi nicidecum material folkloric şi lingustic. Totuşi, felul îngrijit şi serios în care sunt redactate observaţiunile juste ale celor cc-au participat la excursie ne îndreptăţeşte să cerem instituţiilor culturale să ajute societatea „Graiul nostru“ să*şi publice materialul cules, care este de un real folos pentru cunoaşterea vieţii romîneşti.

Al. Daoid.

Ion Ncculce ^Cronica — comentată de Al. Procopovici.„Scrisul Românesc,, Craiova 1932

Arătam în numărul trecut al acestei reviste necesitatea unor ediţii critice, ştiinţifice, a monumentelor trecutului nostru literar, ediţii care să înlesnească cercetările filologice, istorico*literare şi de literatură comparată, — subliniind, meritul d-lui N . Carlojan sub a cărui îngrijire apar „Clasicii români comentaţi".

Ultima verigă din lanţul acestei colecţiuni, primită cu bucurie nu numai de spe­cialişti, ci de către toţt iubitorii trecutului nostru, îl formează cele 520 de pagini care cuprind minunatele memorii ale lui Ion Neculce, ctitorul povestirei româneşti, tovarăş şui de pribegie al lui D. Cantemir. Nu este o ediţie nouă a cronicei lui Neculce, bazată pe colaţionarea tuturor manuscriselor, ci o reeditare după ediţia întâia a lui M . Kogălniceanu din „Letopiseţele Ţării Moldo vii" lomu II Iaşi 1845. Intr’o sintetică intro­ducere (pp. I X —X X X V ), comentatorul, d. A l. Procopovici, profesor la Universitatea din Cernăuţi, ne înfăţişează epoca, viaţa, opera şi personalitatea lui Ion Neculce. Textul este însoţit de interesante note explicative. Un indice al numelor de lucruri, persoane şi locuri închide cele două volume, îngrijit editate de „Scrisul Românesc". Ca un desiderat, notăm că ar fi fost necesară o bibliografie privitoare la Neculce.

Opera lui Ion Neculce, părinte al celor doi mari povestitori moldoveni: Ion Creangă şi M . Sadoveanu, se citeşte uşor şi cu interes, Scrisă pe pragul bătrâneţei, după ce patimile s’au domolit, această cronică ne evoacă cu un colorit viu tot sbuciu- mul Moldovei dela sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, o dramă mişcătoare pe scena căreia au apărut cele mai mari personalităţi ale Răsăritul lui european: Petru cel Mare, Carol al XH-lea, Dimitrie Cantemir. Scrisă într’un chip cum numai Neculce ştia să scrie pe atunci, cronica să redă viguroasă graiu molodove- nesc — pictural şi sugestiv. Cuvântul lui Neculce e concret, reproducând palpabil şi aproape fotografic imaginile cărora vrea să le dea viaţă. Lectura acestei opere e nece­sară oricui. Şi noi o recomandăm cu chiar cuvintele lui Neculce : „Rugăm pre dumnea- voastră, iubifilor cetitori tineri, să luafi sama acestei scrisori, că de s ’ar tâmpla vre odată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră a Moldovii, să vă ştiji chi­vernisi, să nu păfifi şi voi ca noi“ .

Al, Daoid

34

DATINA

„Veacul... înaintează"„Tipar meşteşug sfânt,..„Cum au putut pătrunde şi ieşi din teascu­

rile tale, cu menire înaltă, cugetarea vicleană, care rătăceşte minţele şi simţirea ticăloasă, care turbură sufletele neprihănite?" J)

G. Ţiteica

In toate vremurile şi pretutindeni au existat speculatori ai instinctelor josnice, ale acelor porniri pe care omul prin raţiunea lui, prin simţul lui etic, le-a înfrânt destrăbă- lafele lor deslănţuiri, şi tot el prin lipsa de virtute, prin perversiunile imaginaţiilor bolnave le-a scoborît până dincolo de chiar măsura nevoii animalice. In răstimpuri însă, molima deslănţuită de aceşti speculatori era ridicată la rangul de dogmă.

Dintre toate instinctele — cel sexual a fost acela asupra căruia s’a speculat mai mult. In antichitate prin reprezentări scenice provocăioare, prin scrieri şi versuri obscene şi aţâţătoare, prin banchete cu orgii înfiorătoare. Şi atunci când deslănţuirii acestui instinct nu i-a mai stat în cale nici o piedică, când morala societăţii îşi făcuse din stârnirea şi cultivarea lui o lozincă, şi din etalarea lui o virtute, societatea lumii vechi cu toate architectonicile ei aşezări, s’a prăbuşit şi s’a îngropat sub propria-i putreziciune.

Târziu, morala şi viaţa creştină refac o lume nouă în care pornirile acestui instinct sunt zăgăzuite de virtuţile sufleteşti ale omului; şi această nouă aşezare a societăţii creatoare în toate domeniile de artă, ştiinţă şi civilizaţie, dărueşte omenirii minunile renaşterii, ale întreg evului mediu şi ale epocii moderne.

In 1440 cea mai însemnată născocire a minţii omeneşti este dată la iveală, Gutenberg inventează tiparul prin care cugetarea şi simţirea exprimate prin scris, sunt fixate şi răspândite pretutindeni cu repeziciune şi uşurinţă. încetul progres social, obţi* nut în decurs de mii de ani înaintea invenţiei tiparului, devine uimitor de fulgerător după răspândirea lui. Dar, cuţit cu două tăişuri, născocit pentru înnobilarea vieţii şi spiritului omenesc, el împinge deopotrivă la destrămarea şi prăbuşirea lor. Tiparul a fost pângărit. Speculatorii instinctelor nu se puteau lipsi de această nouă sursă minunat de potrivită pentru propagarea otrăvitoarei molimi.

Ir. vremea din urmă, traficanţii instinctului sexual au deslănţuit o viguroasă şi organizată ofensivă împotriva celor mai temeinice instituţii ale societăţii omeneşti. La început timid, cu romane şi scrieri de senzaţie, apoi din ce în ce mai îndrăsneţ, cu tot felul de obscenităţi aţâţătoare, până când însfârşit, cea din urmă draperie a bunului simţ a fost dată la o parte. Castitatea, pudoarea şi căsătoria ridiculizate şi bajocorife. Iniţieri scabroase în „Misterele şi technica sexualităţii" cu pretenţii de o nouă educaţie sexuală umplu vitrinele librăriilor. „Ora sexuală" ca şi întreaga literatură pitigrilistă a damelor de nu mai ştim câte carate, a centurilor de castitate sfărîmate, a atentatelor la pudoare premeditate, ca şi povestirile vieţilor curtezanelor şi expunerea păcatelor tutulor tim­purilor, prin cărţi, reviste şi publicaţii de tot felul, îşi strigă în toate limbile şi-şi expun în toate colţurile reclama obraznică şi multicoloră.

O sofistică abilă şi drăcească brodată uneori de talente îndoelnice, toarnă zi de zi fermentul dizolvării societăţii actuale prin asasinarea metodică a căsătoriei şi a familiei.

Lipsa de conştiinţă a traficanţilor nu poate fi împiedicată de lipsa de autoritate a societăţii organizate. In faţa racilei ce ne cuprinde, asistăm neputincioşi la otrăvirea generaţiilor vremii... Tiparul se cutremură copleşit de epilepsia sexualităţii editurilor şi autorilor asasini.

i) Almanahul Graficei Române 1931

35

DATINA

Dc nicăiri nici un ajutor. Ne rămâne o singură putinţă, aceea a răzvrătirii fie* căruia din noi, a reacfiunei conştiinţei ne otrăvite:

Tineri, care v’aţi născut şi aţi crescut într'un cămin cinstit, care aţi fost învăluiţi de dragostea şi devotamentul părinţilor voştri, care năzuiţi să fiţi de folos vouă şi naţiei voastre, care nu doriţi să fiţi neoameni, monştrii cc-şi târăsc de silă o viaţă zadarnică şi putredă, înfrângeţi-va cu virtuoasă tărie curiozitatea ce vă împinge să deschideţi cutiile Pandorei aducătoare de otravă şi nenorociri. Nu îngăduiţi sufletului şi spiritului vostru neprihănit să fie îmbăiat de tina plină de duhoare a veacului ce „înaintează"... greu bolnav.

M. G. Bulzu

Asupra unor „cuviincioase" aprecieri.

Intr’o gazetă „Cuvântul" — un domn foarte cuviincios, care şi-a făcut din respectul cuvântului scris un crez, categoriseşte de necuviincios pe oricine, asupra căruia din te miri ce pricină i s’abate... cuviinţa. Crâmpeele d-sale gazetăreşti au o logică specifică şi se caracterizează prin aceea că toate sfârşesc în stereo* tipe şi cuviincioase concluzii care după fiecare mânuire de condei revin cu: „Apoi de L. Ba bine că nul... Ei oezil... Cred şi eu !.. Asia dat... Şi să mai zici!... Ba de-o fit... Ce nu?" — Să fie plagiate după titlurile operilor antreprizei „Tănase" ? Şi probabil tot din exces de respect pentru slova tipărită care se zice c ’ar fi furat o fărîmă din veşnicie, d-sa nu cunoaşte şi nu foloseşte alte pronume decât: „ăsta, ăia, aia, ăştia, ăia".

Dacă cumva întâmplarea face cândva să-ţi iese în cale tocmai domnul cel cuviincios şi, — în aseme­nea împrejurări, după datină i se arata omenie, a doua zi îţi răsplăteşte omenia cu o ...lecţie de morală la gazetă. Dacă iarăş din întâmplare — mai mult ca să nu fii necuviincios — îi aminteşti de vre*o făgăduială făcută, te încondeiază când nici nu gândeşti că i-ai „râcăit“ la uşe după vre-un prea cuviincios crâmpei de... Aristotelică ori Kantiană gândire. Dacă iarăşi vre-unele idei sau aprecieri asupra actualelor pro* bleme ale culturii româneşti nu*i sunt pe plac — în loc de răspuns, prin o cuviincioasă lecţie de sinteză cu idei şi argumente de ale d-sale — ie pune la loc numai decât cu o „antologică"... lecţie de necuviinţă.

...A fost odată.. un tăciune negru care nici încălzia nici lumina, ci numai fum mult scotea 1

Nae Popescu